e este comunicarea?

Ce este comunicarea

Comunicarea reprezint schimbul de mesaje ntre cel puin dou persoane, din care una emite
(exprim) o informaie i cealalt o recepioneaz (nelege), cu condiia ca partenerii s
cunoasc codul (s cunoasc aceeai limb). Instrumentul comunicrii este limba. Limbajul
corpului (mesaje transmise prin tonalitatea vocii, expresia feei, poziia corpului, gesturi, etc)
reprezint, de asemenea, o parte important a comunicrii. O bun comunicare presupune
combinarea armonioas a limbajului verbal (mesaje transmise oral, scris i citit) cu cel nonverbal
(exprimat prin semne, gesturi, desene).

Comunicarea se realizeaz pe trei niveluri dintre care, cel logic (cel al cuvintelor), reprezint
doar 7% din totalul actului de comunicare, 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum, vitez de
rostire) i 55% la nivel nonverbal (expresia facial, poziia, micarea etc).

Prin comunicare ne exprimm gndurile, sentimentele, dorinele, inteniile, experienele trite,

primim i oferim informaii. Din dinamica acestor schimburi, prin nvare, omul se construiete
pe sine ca personalitate.

Capacitatea de a comunica reprezint o premis a procesului de construire a relaiilor

interpersonale i de integrare social.

Muli oameni consider procesul comunicrii ca fiind un proces simplu, deoarece la majoritatea
persoanelor el decurge uor. Dac ne gndim totui ce anume reprezint comunicarea, vom fi
surprini de ct de complex este acest proces n realitate.

Vorbirea folosete buzele, limba, palatul moale, laringele i plmnii. Scrisul i cititul presupun
coordonare vizuo-manual. Limbajul semnelor/gesturilor utilizeaz mna, palma, precum i
ntregul corp. Limbajul desenelor implic controlul vizual i manual. Dar aceste instrumente, n
parte, nu sunt suficiente pentru comunicare; cele mai importante instrumente de care avem
nevoie sunt nelegerea i capacitatea de a nva.
Comunicarea i limbajul reprezint lstarul osaturii psihice prin care se dezvolt i se exprim
comportamentul i personalitatea uman, marcnd valenele acestora i nivelul expectaiilor
individului n sistemul de integrare n comunitate, prin care se urmrete maximalizarea
potenialului socio-cultural. Acest proces ncepe de la natere i evolueaz n funcie de zestrea
nativ, dar mai ales n raport de condiiile de mediu, mai mult sau mai puin favorabile, astfel
nct comunicarea i limbajul introduc note difereniatoare ntre diferitele persoane i contribuie
la definirea, n ansamblu, a profilului psihologic al omului. nc din copilria timpurie, achiziiile
din acest domeniu se produc n etape sau n trepte, iar calitatea i cantitatea acestora constituie
pietre de temelie pentru construcia devenirii umane. Emil Verza, Tratat de logopedie, vol II

Limbajul este definit ca activitate psihic ntre oameni prin intermediul limbii, aa cum
reiese i din definiia dat de Rubinstein: ,,Limbajul este limba n aciune. Limbajul reprezint
axul sistemului psihic uman, fcnd posibil fenomenul de contiin; activitatea limbajului nu se
oprete odat cu ntreruperea comunicrii cu alii, ci se pstreaz i pe parcursul strii de veghe i
chiar n timpul somnului.

Limbajul face posibil definirea omului, cu toate atributele sale i contribuie la crearea unui
anumit statut n cadrul societii, prezentndu-i particularitile individuale. Prin limbaj, oamenii
au posibilitatea de a coopera n munc, de a-i comunica experiena de via, de a-i fixa
experiena social-istoric, de a-i organiza ideile i activitatea, de a se forma ca personaliti i de
a-i dezvolta contiina individual i social, limbajul fiind forma cea mai nalt de exprimare i
manifestare individual a omului. Limbajul conserv experiena generaiilor anterioare, devenind
un bun al omenirii i, n acelai timp, modalitate de cunoatere i de relevare a existenei
nconjurtoare. Limbajul, ca fenomen social, se mbogete se dezvolt n permanen, att din
punctul de vedere al exprimrii, ct i al multiplelor influene ce acioneaz asupra sa.

Funciile limbajului
 Limbajul, ca sistem i activitate de comunicare cu ajutorul limbii, ndeplinete o serie de
funcii care sunt, n egal msur, importante pentru om i pentru viaa sa social. Printre cele
mai importante, se numr:

funcia de comunicare se consider c funcia fundamental, original i propulsiv a

limbajului este comunicarea, cci prin ea omul i exteriorizeaz coninutul reflectoriu al
proceselor psihice, i tot prin limbaj i dezvluie particularitile profilului de ansamblu al
personalitii sale, opinii, judeci de valoare, atitudini, convingeri, trsturi temperamental-
caracteriale.

funcia cognitiv deriv din cea comunicativ, limbajul participnd la realizarea procesului de
cunoatere a realitii obiective; specificul acestei funcii const n medierea operaiilor de
generalizare i abstractizare ale gndirii, fcnd posibil formularea esenialului, a relaiilor
logice dintre fenomenele i obiectele lumii obiective. Limbajul face posibil fenomenul de
contiin, el este purttorul ntregului sistem psihic i al motivelor activitii umane, al voinei,
ce apare ca un proces de autoreglaj verbal.

funcia simbolic-reprezentativ const n substituirea unor obiecte, fenomene, relaii etc. prin
formele verbale (oral, scris). Cuvntul este purttorul informaiei despre un obiect/fenomen,
numai n msura n care se afl ntr-o relaie de denumire cu obiectul respectiv, n calitate de
semn. Opernd cu semnele lingvistice, nu avem n vedere semnele ca atare (ca fenomene fizice,
ca imagini sonore sau grafice), ci coninutul lor informaional, adic obiectele i fenomenele care
le desemneaz, nlocuindu-le.

funcia reglatoare const n determinarea conduitei proprii sau a celor din jur, cuvntul
acionnd ca un stimul real, provocnd anumite reacii de rspuns, anumite manifestri
comportamentale, declanarea sau oprirea unora din ele i modificarea direciei de desfurare a
comportamentului. n aceast funcie se concretizeaz prevenirea i avertizarea, ntr-o anumit
mprejurare, a modului de a proceda; se poate institui aprobarea, ntrirea, stimularea sau
respingerea, blamarea unor acte.

funcia expresiv-afectiv const n manifestarea unor idei prin fenomene extralingvistice:

semn, mimic, intonaie, gestic, pantomimic, producnd un efect contientasupra persoanei
receptoare.
funcie persuasiv de convingere, de inducere a unor idei sau stri afective de la o persoan la
alta, asupra voinei acesteia. (Burlea Georgeta, Dicionar explicativ de logopedie 2011).

Comunicarea este o componenta esentiala a vietii, componenta care trebuie sa fie nteleasa ct
mai corect pentru a-si atinge scopurile. Pentru a stapni comunicarea trebuie sa o ntelegem, sa
ntelegem elementele ei de baza.

n esenta, comunicarea reprezinta schimbul unei particule dintr-o parte a spatiului n alta parte a
spatiului, particula reprezentnd subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee. Acest
mod simplu de ntelegere a esentei comunicarii conduce la urmatoarea definitie: Comunicarea
reprezinta considerarea si actiunea de a deplasa un impuls sau particula de la un punct sursa, pe o
anumita distanta, cu intentia de a reconstitui la un punct de receptie, un duplicat/copie si o
ntelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursa.

Daca am face o asemanare cu chimia, am putea spune ca formula comunicarii este: cauza,
distanta, efect, combinate cu intentie, atentie si reproducere/duplicare/copiere, toate combinate
cu ntelegere.

Aceasta formula magica deschide portile catre ntelegerea partilor componente, putem vizualiza
functiile fiecareia, putem ntelege mai clar ntregul.

FACTORII COMUNICARII

Se pot defini doua unitati nsufletite A si B considerate ca terminale. Prin terminal se

ntelege un punct care primeste, retransmite si emite comunicatii. n functie de aceste doua
unitati si de relatiile care se stabilesc ntre ele, pot fi enumerati urmatorii factori ai comunicarii:

Pentru a exista o comunicare este necesar ca in A sa existe o intentie care se va transforma la

B in atentie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca in B sa apara o duplicare a
ceea ce s-a intamplat in A.

Importanta factorului duplicare poate fi exprimata si prin faptul ca intre A(cauza) si B

(efect) trebuie sa existe o intelegere. Gradul de intelegere defineste premiza ca aceasta
comunicare bilaterala exista, fapt realizat concret prin duplicare;
 Este randul ca in A(efect) sa se realizeze duplicarea a ceea ce a fost emis in B(cauza). In
acest mod comunicarea este infaptuita, nu exista elemente care sa fi avut efecte negative.

Daca duplicarea nu se realizeaza corect, fie in A, fie in B, ciclul nu se inchide, exista o serie
intreaga de explicatii necesar a fi furnizate pentru a se realiza intelegerea mesajului emis in A.
Va fi necesara o etapa ulterioara in care atat A cat si B vor dori sa incheie ciclul comunicarii.
Aceasta comunicare neterminata va genera in ambele parti o dorinta de raspuns,

Saracia de mesaje receptionate va genera o serie de intrebari generate de perturbarea atentiei si

intentiei.

A are intentia sa-l intereseze pe B, iar B devine interesat de ceea ce doreste A. In mod
similar fenomenul se repeta in B

Intentia de a fi receptionat genereaza in A necesitatea de a fi mesajul sau sa fie

copiat/duplicat. Daca mesajul din A nu poate fi duplicat in nici un fel sigur in B mesajul nu
va fi receptionat. Este ca si cum A vorbeste romaneste iar B intelege doar englezeste. In
acest caz, poate cei doi sa se inteleaga prin gestica comuna care sa genereze cauze, efecte si
duplicari. Mimica si gestica poate sa comunice adesea foarte mult. Pentru a comunica trebuie sa
luam in considerare diferite modalitati prin care putem atrage atentia celui caruia dorim sa-i
comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin duplicare si intelegere sa devina interesant
pentru el.

A si B doresc sa comunice, fiecare are dorinta de a fi reprodus si de a reproduce mejajul

existenta distantei nu trebuie impieteze asupra comunicarii

ALTE DEFINITII ALE COMUNICARII

comunicare: actiunea de a comunica si rezultatul ei (DEX)

Cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Carl E. Larson, n urma cu aproape douazeci de ani,
au adunat ntr-o carte cele mai reprezentative definitii ale comunicarii, propuse de diferiti autori:
126 de formulari. n ciuda numarului mare de definitii, s-a evidentiat ca, n functie de domeniu,
termenul este utilizat ntr-o acceptiune particulara, specializata, deseori n divergenta cu sensul
ncetatenit n alte domenii.
Astfel de exemple sunt urmatoarele:

Edward O. Wilson biolog Comunicarea este o actiune a unui organism sau unei celule care
altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, ntr-o maniera
adaptativa pentru unul sau mai multi participanti.

Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: Comunicarea este un proces prin care un
individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba
comportarea altor indivizi (auditoriul).

Charles Morris: punerea in comun, mpartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de
lucruri; orice mediu care serveste acestui proces de punere n comun e un mijloc de
comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.

Collin Cherry: Comunicarea este ceea ce leaga organismele ntre ele.

Waren Weaver: comunicarea reprezinta totalitatea proceselor prin care o minte poate sa o
afecteze pe alta.

Louis Forsdale: Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat
prin intermediul unor semnale comune (mpartasite) care actioneaza potrivit unor reguli.

Jose Aranguren: Comunicarea este o transmitere de informatie la care se asteapta raspuns.

Definitiile prezentate sunt rezultatele evolutiei istorice a cercetarilor n domeniul stiintelor

comunicarii, momentele cele mai semnificative ale acestei istorii, scurte dar foarte dense, fiind
redate n continuare.

MOMENTE SEMNIFICATIVE N ISTORIA TEORIILOR COMUNICARII

n veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de baza n comunicare si s-a definit
principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societatii, un
ansamblu ce ndeplinea functii precise inspirnd primele concepte despre o stiinta a
comunicarii.

n acest context, diviziunea muncii a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea noilor
idei. Comunicarea contribuia esential la organizarea muncii colective n cadrul ntreprinderilor si
structura spatiile economice. Cosmopolis-ul comercial al conceptiei liberale de tip laissez faire
se bazeaza pe diviziunea muncii si mijloacele de comunicare, cai fluviale, maritime si terestre,
asociindu-i-se bogatia si cresterea economica. Distanta dintre realitate si teoretizarea voluntarista
a domesticirii miscarii a caracterizat multa vreme viziunile asupra comunicarii ca factor de
progres si mplinire a ratiunii. Expresia acestei stari de fapt o reprezinta maxima definita de
Franois Quesnay laissez faire, laissez passer Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii
economice, pe care ncerca sa le nteleaga ca sistem si ca unitate, imagineaza o reprezentare
grafica a circulatiei bogatiilor ntr-un asa zis Tablou economic, din care se desprinde o viziune
macroscopica a unei economii a fluxurilor.

n 1793 se inaugureaza primul telegraf optic al lui Claude Chappe, sistem de comunicare la
distanta utilizat n scopuri militare.

Scoala economiei clasice engleze utilizeaza conceptul de diviziune a muncii si modelul fluxurilor
materiale, prefigurnd un model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri feedback ale
banilor ca informatie (John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii stimuleaza reflectii
despre diviziunea muncii mentale care conduc la elaborarea unor proiecte de mecanizare a
operatiunilor inteligente: masina cu diferente si masina analitica, stramosii calculatoarelor
electronice.

Claude Henri de Saint-Simon nnoieste lectura socialului pornind de la metafora fiintei vii
definind conceptul de retea. Saint-Simon n Filozofia sociala defineste o stiinta a
reorganizarii sociale, care sa asigure trecerea ntre guvernarea oamenilor si administrarea
lucrurilor, societatea fiind conceputa ca un sistem organic tesatura de retele dar si ca un
sistem industrial administrat de o industrie si condus ca o industrie. Filozofia
industrialismului grabeste mplinirea erei pozitive, definita ca fiind functia organizatoare a
producerii retelelor artificiale, a retelelor de comunicare-transport (retele materiale) si a celor
financiare (retele spirituale).

Herbert Spencer face sa nainteze cunoasterea n domeniul comunicarii ca sistem organic

enuntnd n lucrarea sa Fiziologia sociala cu mult nainte de publicarea operei majore a lui
Darwin Originea speciilor ipoteza continuitatii dintre originea biologica si ordinea biologica.
Diviziunea fiziologica a muncii si progresul organismului se afla pe acelasi nivel, de la omogen
la eterogen, de la simplu la complex, de la concentrare la diferentiere conduc la ideea ca
societatea industriala ntruchipeaza societatea organica. n acest sistem comunicarea este o
componenta de baza a celor doua aparate de organe, cel distribuitor si cel regulator, facnd
posibila gestionarea relatiilor complexe dintre centrul dominant si periferie. Prin informatii si
prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul poate sa-si propage influenta.

O notiune de baza n analiza sistemelor de comunicare este notiunea de dezvoltare. Auguste

Comte mbina conceptul de diviziune a muncii cu notiunile de dezvoltare, crestere, perfectionare,
omogenitate, diferentiere si eterogenitate (idei mprumutate din embriologie teoria dezvoltarii
organismului viu). Organismul colectiv se supune unei legi fiziologice a dezvoltarii progresive,
istoria fiind conceputa ca succesiune a trei stari/vrste: teologica sau fictiva, metafizica sau
abstracta si n fine, pozitiva sau stiintifica.

Modelul de biologizare a socialului se transforma n norma atunci cnd este vorba de

caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenti ai dezvoltarii si civilizatiei, mediile de
comunicare n masa ocupnd un rol strategic.

n 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii, stiinta spatiului si a
controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul devenind un organism ancorat de pamnt. Retelele si
circuitele, schimbarile, interactiunile, mobilitatea sunt diferite forme de manifestare a energiei
vitale. n acest context al dimensiunii spatiale a puterii, spatiul devine spatiu vital

n ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile societatii de masa
si mijloacele de difuzare n masa. Masa se infatiseaza ca o amenintare reala pentru ntreaga
societate, justificndu-se un control statistic al fluxurilor judiciare si demografice. n 1835,
Adolphe Quetelet ntemeiaza o noua stiinta a masurarii sociale, fizica sociala, o stiinta a carei
unitate de baza este omul mediu. Tehnologia riscului si ratiunea probabilistica se transforma n
cmpul /domeniul/ politic, devenind o unealta de administrare a indivizilor luati n masa.

Antropomertia lui Bertillon, biometria si eugenia lui Galton, ca si antropologia criminala a lui
Lombroso contribuie la identificarea individului si stabilirea unor profile. Scipio Sighele
(Gloata criminala) si Gustave Le Bon (Psihologia multimilor) descriu viziuni manipulatoare a
societatii, care se deschid asupra naturii politice a opiniei publice (conceptele de sufletul rasei,
popoare inferioare) eliberate de constrngerile impuse libertatii de presa si de adunare. Cei doi
autori determina aparitia ideii/conceptului de psihologia multimilor.

Invers fata de multime care este un concept de contagiune psihica produs n mod esential de
contacte fizice publicul sau publicurile din era publicului produs al lungii istorii a
mijloacelor de transport si difuzare progreseaza odata cu sociabilitatea. Nu apartii dect unei
singure multimi ntr-un anumit moment, dar poti face parte din mai multe publicuri n acelasi
timp tinde sa defineasca lamentarea revarsarii apocaliptice a multimii-gloata. Sigmund Freud,
n 1921, contesta axiomele psihologiei multimilor: exaltarea afectelor si inhibitia gndirii de
masa, recurgnd la conceptul de libido. Daca individul izolat n multime si paraseste
singularitatea si se lasa sugestionat de ceilalti, o face pentru ca simte nevoia sa fie mai degraba n
acord cu ei dect n opozitie si, poate, la urma urmei, s-o faca de dragul lor.

La sfrsitul secolului al XIX-lea abunda discursurile utopice, capata contur imaginarul unei
tehnici mntuitoare.Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice si imperiale,
trebuind sa nsemne afirmarea unei societati orizontale si transparente. Se schiteaza etapele
viitoarei societati a abundentei comuniste ntr-o natura regasita datorita revolutiei si unde
ratiunea este suverana, o societate n care marile industrii au fost nationalizate iar radioul, acest
telefon colectiv este pus n slujba mobilizarii tuturor n armata industriala care va conduce la
societatea de abundenta comunitara. n Statele Unite comunicarea este legata de proiectul de
elaborare a unei noi stiinte sociale, pe baze empirice. Orasul, ca laborator social cu semnele lui
de dezorganizare, de marginalitate, de aculturatie, de asimilare, devine terenul privilegiat de
observatie pentru definirea conceptului de ecologie umana aplicarea sistematica a schemei
teoretice a ecologiei vegetale si animale la studierea comunitatilor omenesti.

O comunitate se defineste prin urmatoarele elemente (Park,1936):

o populatie organizata pe un teritoriu, mai mult sau mai putin nradacinata n aceasta si ai carei
membri traiesc ntr-o relatie de interdependenta cu natura simbiotica

n aceasta economie biologica relatiile inter-individuale sunt dominate de lupta pentru

spatiu, competitia fiind un principiu de organizare definind nivelul subsocial comunitatea
organica.
 o suprastructura naltata pe substuctura biotica si care i se impune acesteia ca instrument de
conducere si control

n acest mod se defineste nivelul social si cultural, acest nivel fiind asumat de comunicare si
consens (adica ordinea morala), care au rolul de a regla competitia facilitnd indivizilor
participanti la aceeasi experienta sa se incadreze in societate. Cultura este n acelasi timp un
corpus de obiceiuri si credinte si un ansamblu de artefacte si unelte sau dispozitive tehnologice.

Charles S. Peirce utilizeaza pragmatismul ca pe o metoda de clarificare conceptuala, punnd

bazele teoriei semnelor semiotica.

Un semn sau representatem este ceva ce reprezinta ceve pentru cineva, sub un raport oarecare
sau ntr-o privinta oarecare.

Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gndire este n semne; a gndi
nseamna a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult dect o regula care stabileste
sensul cuvintelor

Orice proces semiotic (semiosis) este o relatie ntre trei componente:

Semnul nsusi;

Obiectul reprezentat;

Interpretantul;

Aceasta relatie este numita triadica. O semnificatie nu este niciodata o relatie ntre un semn si
ceea ce nseamna semnul (obiectul lui). Semnificatia rezulta din relatia triadica, interpretantul
avnd rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn printr-un
alt semn.

Rounded Rectangular Callout: Semnul nsui

Rounded Rectangular Callout: Interpretantul

Rounded Rectangular Callout: Obiectul reprezentat

Se definesc trei tipuri de semne:

 Iconul seamana cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant, chiar daca obiectul lui nu
exista.

Indicele sau indexul este un semn care si-ar pierde caracterul care face din el un semn daca
obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu si-ar pierde acest caracter daca n-ar exista nici un
interpretant.

Simbolul este un semn asociat n mod conventional obiectului sau asa cum sunt cuvintele sau
semnele de circulatie; daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde caracterul care-l face sa fie semn.

Daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde caracterul care-l face sa fie semn. n aceasta
perspectiva, gndirea sau cunoasterea este o retea de semne capabile sa se autoreproduca ad
infinitum.

Ferdinand de Saussure defineste, n cele trei cursuri de lingvistica (1906 1911) (Cursul de
lingvistica generala), limba ca institutie sociala, sistem organizat de semne ce exprima idei, ea
reprezinta aspectul codificat al limbajului.

Rounded Rectangular Callout: NIMIC NU ESTE UN SEMN DECT DAC ESTE

INTERPRETAT CA UN SEMN

Saussure viseaza o stiinta generala a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale: Se poate
concepe o stiinta care studiaza viata semnelor n snul vietii sociale o vom numi semiologie.
Ea ne va nvata n ce constau semnele si ce legi le conduc.

In 1964, Roland Barthes defineste semiologia: Semiologia are ca obiect orice sistem de semne,
oricare ar fi substanta acestuia si limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar
complexele acestor substante, care se regasesc n rituri, protocoale sau spectacole, constituie,
daca nu limbaje cel putin sisteme de semnificatie. Barthes ordoneaza elementele fundamentale
n patru rubrici:

limba si vorbire;

semnificant si semnificat;

sistem si sintagma;
 denotatie si conotatie;

Binoamele semnificant semnificat si denotatie conotatie sunt importante pentru studiul

discursului mijloacelor de comunicare de masa. Fiecare semn are un aspect dublu, unul
perceptibil si audibil: semnificantul; celalalt, continut n cel dinti si purtat de el: semnificatul.
ntre aceste doua elemente exista un raport de semnificare. n lucrarea Mitologii (Mythologies,
1957) Barthes defineste importanta dezvoltarii publicitatii, a marii prese, a radioului, a
ilustratiei, fara sa mai vorbim de supravietuirea unei multimi de rituri de comunicare, rituri ale
aparentei sociale.

Dupa primul razboi mondial (1914 1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de
gestionarea opiniilor de catre guvern, tehnicile de comunicare au facut un salt nainte.

Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propaganda n razboiul mondial) propaganda nseamna

democratie, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai
economic decat violenta, coruptia ori alte tehnici de guvernare.

Aceasta viziune instrumentala consacra o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerata

instrument de circulatie a simbolurilor eficiente. Se presupune ca mass-media actioneaza dupa
modelul acului de seringa hipodermica desemnnd efectul sau impactul direct si nediferentiat
asupra indivizilor atomizati.

Lasswell n lucrarile sale: Psihologie si politica, 1930, Politica mondiala si insecuritate

personala, 1935 este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunnd
studierea sistematica a continutului mijloacelor de comunicare n masa si elaborarea unor
indicatori pentru identificarea tendintelor (trends) asa-numitei World Attention, elementele care
modeleaza mediul simbolic mondial conducnd la construirea politicilor (policy-making).

Cine ce spune, prin ce canal, cui si cu ce efect? este formula consacrata de catre Lasswell n
1948 pentru a nzestra cu un cadru conceptual sociologia functionalista a mass-media, avnd ca
rezultat:

analiza controlului;

analiza continutului;
 analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor;

analiza audientei;

analiza efectelor.

Dupa Lasswell (1948), procesul de comunicare ndeplineste trei functii n societate:

supravegherea mediului, dezvaluind tot ceea ce ar putea ameninta si afecta sistemul de valori al
unei comunitati sau a partilor ce o compun;

punerea n relatie a componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de mediu;

transmiterea mostenirii sociale;

Paul F. Lazarsfeld si Robert K. Merton adauga la aceste trei functii si o a patra:

distractie (entertainment).

Cei doi autori definesc disfunctia narcotizanta a mijloacelor de comunicare, disfunctie care
genereaza apatia politica a marii mase a populatiei, functiile mpiedica disfunctiile sa grabeasca
criza sistemului. n acest joc al functiilor si disfunctiilor sistemul social este perceput n termeni
de echilibru si dezechilibru, stabilitate si instabilitate.

Colaborarea dintre cei doi are ca rezultat punerea la punct a analizorului de programe (program
analyser) si a masinii de profiluri (profile machine) care are ca rol nregistrarea reactiilor
auditoriului n termeni de placere, neplacere sau indiferenta. Dorinta de formalizare a faptelor
sociale va fi dominata de anchete privitoare la mass-media, repetate pe un esantion de persoane
(panels).

n anii 40 50, istoria sociologiei functionaliste a mijloacelor de comunicare n masa

nregistreaza descoperirea unui element intermediar ntre punctul initial si punctul final al
procesului de comunicare.

Studiile conduse de Lazarsfeld Optiunea oamenilor (The Peoples Choice, 1944) si Influenta
personala: Rolul oamenilor n fluxul comunicarii de masa (The Part Played by People in the
Flow of Mass Communication, 1955) descopera influenta grupului primar, definind fluxul
comunicarii ca pe un proces n doua etape, n care rolul liderilor de opinie se dovedeste
decisiv. Teoria poarta numele de fluxul n doi timpi (two-step flow):

la primul nivel exista persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media;

la al doilea nivel se afla cei care consulta mai putin mijloacele de informare si care depind de
ceilalti pentru a obtine informatii.

Inedita pentru analiza functionala a mijloacelor de comunicare n masa, grupul primar si

esantionul intermediar, conduc pe Kurt Lewin n lucrarea O teorie dinamica asupra personalitatii
(A Dynamic Theory of Personality, 1935) sa studieze decizia de grup, fenomenul leadership-
ului, reactiile fiecarui membru din cadrul acestuia la un mesaj comunicat pe cai diferite. n cursul
experientelor defineste notiunea de gatekeeper sau de controlor al fluxului de informatie, functie
asigurata de liderul de opinie.

Lewin introduce conceptele de topologie si de vectori pentru a desemna sau reprezenta teoria
cmpului/ domeniului de experienta.

n anii 40, teoria matematica a comunicarii ncepe sa joace un rol n dinamica transferului si
transpunerii modelelor proprii stiintelor exacte, notiunea de informatie dobndeste definitiv un
statut de simbol calculabil.

n 1948, Claude Elwood Shannon publica Teoria matematica a comunicarii (The Mathematical
Theory of Communication). Shannon propune o schema a sistemului general de comunicare,
problema comunicarii fiind de a reproduce ntr-un punct dat, n mod exact sau aproximativ, un
mesaj selectionat ntr-alt punct.

Shannon propune o schema liniara n care defineste o origine si semnaleaza un sfrsit,

comunicarea se bazeaza pe lantul urmatorilor constituienti:

sursa de informatie care produce un mesaj;

encoder-ul sau emitatorul care transforma mesajul n semnale n scopul de a-l face transmisibil;

canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;

decoder-ul sau receptorul ce reconstruieste mesajul pornind de la semnale;

 destinatia, persoana sau lucrul caruia i se transmite mesajul.

Shannon cuantifica costul unui mesaj al unei comunicari ntre doi poli n prezenta unor
perturbatii aleatorii, numite zgomot, perturbatii indezirabile? nedorite, deoarece mpiedica
izomorfismul, adica deplina corespondenta ntre cei doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale va
conduce la o comunicare cu semnale convenite si la costuri minime.

Indiferent daca se refera la relatii care implica masini, fiinte biologice sau organizatii sociale,
procesul de comunicare raspunde schemei liniare, care face din comunicare un proces stohastic,
adica afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria lanturilor de simboluri n
literatura), ntre un emitator, liber sa aleaga mesajul pe care l trimite, si un destinatar, care
primeste aceasta informatie mpreuna cu toate constrngerile ei.

Cercetarile biologilor au condus la aparitia notiunii de informatie, notiune utilizata de Erwin

Schrodinger pentru a explica modelele de dezvoltare a individului continute n cromozomi.
Puterea de organizare a analogiei informationale nsoteste toate marile descoperiri din stiintele
vietii.

n 1933, Ludwig von Bertalanffy, n lucrarea Teorii moderne ale dezvoltarii (Modern Theories of
Development) pune bazele teoriei sistemelor. Stiintele politice vor constitui unul dintre
primele domenii de aplicare a sistemismului n problemele de comunicare n masa, viata politica
fiind considerata ca un sistem de comportament , capacitatea sistemului de a domina tensiunile
depinznd de prezenta si natura informatiei care se ntoarce (feedback) la cei care iau decizii.

n 1965, David Easton, n lucrarea Un cadru pentru analiza politica (A Framework for Political
Analysis) defineste politica ca un sistem de intrari si iesiri (input output) modelat pe
interactiunile sale cu mediul si care raspunde adaptndu-se mediului. Raspunsul sistemului
depinde de rapiditatea si de exactitatea culegerii si prelucrarii informatiei.

Norbert Wiener, n 1948, publica lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la animal si la
masina (Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine) definind
informatia ca materia prima a societatii viitoare, societate utopica a informatiei. Norbert
Wiener ne averizeaza asupra tendintei naturii de a distruge ceea ce e ordonat si de a accelera
degradarea biologica si dezordinea sociala, tendinta spre entropie.
Suma informatiei dintr-un sistem este masura gradului sau de organizare; entropia este masura
gradului de dezorganizare, una fiind negativul celeilalte. Informatia trebuie sa poata circula.
Societatea informatiei nu poate exista dect cu conditia unui schimb fara piedici. Este
incompatibila prin definitie cu embargoul sau practica secretului, cu inegalitatea accesului la
informatie si transformarea acesteia din urma n marfa.

n Cuvintele si lucrurile (Les Mots et les Choses, 1966) Michael Foucault propune o arheologie a
stiintelor umane, o istorie a conditiilor de existenta a cunostintelor, dezvaluind epistemele
succesive si delimitate care definesc sistemele de gndire n formarea culturii occidentale din
epoca clasica pna n cea moderna.

Foucault defineste doua forme de control social:

disciplina bloc formata din tabuuri, interdictii, bariere, ierarhii si despartiri, rupturi de
comunicare;

disciplina mecanism formata din tehnici de supraveghere multiple si ncrucisate, din procedee
de control suple, functionale, dispozitive care-si exercita supravegherea prin interiorizarea de
catre individ a expunerii sale constante la privirea de control.

Puterea nu se detine si nu se transfera ca un obiect, ea nu se aplica pur si simplu ca o obligatie

sau ca o interdictie celor care n-o au, ci i investeste, se exercita prin intermediul lor si trece prin
ei, se sprijina pe ei, tot asa cum mpotriva puterii ei nsisi se sprijina, la rndul lor, pe punctele de
ancorare ale puterii nsasi.

De fapt, puterea produce realitate; ea produce domeniile obiectelor si ritualurilor de adevar.

Traim ntr-o civilizatie a imaginii, explozia mediatica defineste concepte derivate, cum este cel
de societate a spectacolului. Pentru a putea ntelege aceste noi concepte trebuie discutate din
punct de vedere politic si sociologic imaginile si sunetele ca si raporturile dintre ele.

Platon, n Republica, asociaza termenul de imagine unor notiuni vagi si contradictorii: Numesc
imagini mai nti umbrele, apoi reflexele care se vad n ape sau la suprafata corpurilor opace,
lustruite si stralucitoare, si toate reprezentarile de acest fel. nca de la nceputurile gndirii
sistematice imaginea este asociata cu reprezentarea: Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa
chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra Geneza (1, 26).

Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau Geneza (1, 27); Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo
nfatisare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pamnt, sau n apele mai de jos dect
pamntul Geneza (20, 4); Sa nu te nchini naintea lor, si sa nu le slujesti Geneza (20, 5).

Caracterul echivoc si confuz al oricarei imagini este subliniat de Fulchignoni n lucrarea

Civilizatia imaginii (La civilisation de limage, 1969), cteva din acceptiuni fiind:

ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrarii tipice sau simbolice;

tot ceea ce este n limbaj artistic metofora, simbol, expresie concreta;

fenomenul fiziologic de persistenta senzoriala, imagini pe retina;

imagini intuitive ca fapte intermediare ntre imagine si perceptie, reprezentari mentale spontane
fara nici o legatura directa cu realitatea, fantasmele, ecoul mental.

Fulchignoni propune stabilirea unei distinctii ntre cele doua ordine ale realitatii:

imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual n urma peceptiei directe a
lumii exterioare;

imagini subiective, adica acele reprezentari subiective ale lumii provenite dintr-un proces de
imaginare creatoare.

Si n acest caz, pentru a iesi din labirintul definitiilor functionale, se apeleaza la teoria semiotica
si semiologica care defineste statutul ontologic al imaginii ca producator de sens. Peirce
considera ca icoana corespunde clasei semnelor n care semnificantul este ntr-o relatie
analogica cu ceea ce reprezinta.

Peirce defineste imaginea ca subcategorie a icoanei n relatie de analogie:

imaginea propriu-zisa care traduce o analogie calitativa ntre semnificant si referent prin

preluarea unor calitati formale ale referentului: forme, culori, proportii;

 diagrama care se bazeaza pe o analogie functionala reproducnd organizari interne;

metofora care este o figura retorica pornita de la un paralelism calitativ realizat printr-un
transfer de semnificatie.

Trebuie sa subliniem faptul ca, imaginile vehiculeaza mesaje vizuale stabilind o relatie de
sinonimie ntre imagine si reprezentarea vizuala, imaginea fiind o analogie indiferent ca este
obiectiva sau subiectiva, vizuala sau virtuala. n cazul imaginilor virtuale realitatea se imita
pna la confuzie.

Daca imaginea contine semne, atunci imaginea publicitara contine cu siguranta o intentie si cu
certitudine aceste semne sunt semne pline care sunt produse de conjunctia a trei tipuri de
semnificanti:

semnificanti iconici reprezentnd un inventar de obiecte determinate socio-cultural;

semnificanti lingvistici reprezentati prin sonoritate;

semnificanti plastici reprezentati de culori.

Barthes, n lucrarea Retorica imaginii, 1964, demonstreaza ca retorica publicitara este un

sistem compus din doua subsisteme percepute simultan:

nivelul denotatiei care furnizeaza nivelul necodificat nregistrnd elementele de referinta,

caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu exista o transformare ntre semnificant si
semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienta perceptiva si culturala minima,
fotografia reprezentnd gradul zero al inteligibilitatii .

nivelul conotatiei defineste un cod impregnat cu semnificatii socio-culturale.

Denotatia sufera de handicapul naturii, n timp ce conotatia beneficiaza de privilegiul culturii.

Umbero Eco considera ca simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat,
transcriind, dupa un cod, anumite conditii ale experientei. Eco, n Tratatul de semiotica generala,
defineste patru tipuri de coduri legate de baza fizica a comunicarii iconice, ce structureaza
procesul de comunicare vizuala:
 coduri iconice propriu-zise:

.. figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste luminoase;

.. semne, dificil de analizat si care definesc unitati de identificare izolate ale imaginii;

.. enunturi, coduri ce caracterizeaza unitati iconice, cuplate asociativ sau opuse contextual;

coduri iconografice, configuratii sintagmatice conotate cultural (nvierea, Botezul, Judecata de

Apoi, Rastignirea etc.);

coduri stilistice, creatii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic particular;

codurile inconstientului, determina identificari si proiectii psihice, suscitate de semne vizuale.

n lucrarea Tratat de semiotica generala, Eco considera ca ntre cuvnt si continut exista o
corelatie culturala. Pentru a analiza pertinent corelatia culturala n cazul imaginii se recomanda
abandonarea modalitatilor nave privind iconul:

semnele iconice au aceleasi proprietati cu obiectul;

semnele iconice sunt asemanatoare cu obiectul;

semnele iconice sunt analoage obiectului;

semnele iconice sunt motivate de obiect;

semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere n unitati pertinente.

Eco trage concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fara a implica n mod necesar
faptul ca acestea sunt corelate arbitrar cu continutul. Eco izoleaza trei niveluri axate pe imaginea
propriu-zisa:

nivelul iconic, care nregistreaza datele concrete ale imaginii;

nivelul iconografic, constituit din doua tipuri de codificari:

.. istorice, semnificanti constitutivi culturali;

.. publicitare, specifice procesului de simbolizare;

 nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora, hiperbola etc.) si pentru
tropii vizuali, realizati prin procesul de creatie.

Dincolo de aceste niveluri de analiza a imaginii, Eco mai introduce doua categorii de analiza
aplicate domeniului argumentarii:

nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare;

nivelul entimemei, ce dezvolta rationamente declansate prin imagine.

FUNCTIILE COMUNICARII

Functii ale comunicarii amintite pe scurt si anterior au fost stabilite, pe masura evolutiei opiniilor
si cercetarilor n acest domeniu, ncepnd cu antichitatea. n retorica clasica, comunicarea
publica oratoria era mpartita dupa cum urmeaza:

judiciara (sau forensica);

deliberativa (sau legislativa);

epideictica (ceremonialasau demonstrativa).

Aristotel a asociat fiecarui tip de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) si a stabilit
functiile si temele potrivite fiecareia.

Secolul al XX-lea si dezvoltarea stiintei si tehnicii au condus la noi definiri si n cazul

comunicarii, analogia cu transmisiile radiofonice determinndu-l pe Karl Bhler n 1934 Teoria
limbii sa foloseasca pentru prima data termenii azi deja consacrati de: emitator, mesaj si
receptor legati de actul comunicarii lingvistice. n consecinta, n raport cu fiecare din acesti
termeni, se disting urmatoarele functii ale comunicarii:

expresiva n raport cu emitatorul;

reprezentativa n raport cu mesajul;

apelativa n raport cu destinatarul (receptorul).

Roman Jakobson, dupa cel de-al doilea razboi mondial, clasifica functiile comunicarii, n:
 emotiva, de evidentiere a starilor interne ale emitatorului;

conativa, persuasiva sau retorica, prin care se solicita obtinerea unui raspuns din partea
destinatarului;

poetica, centrata pe mesaj;

referentiala, care acopera att referinta mesajului ct si cadrul situational n care are loc
transmiterea acestuia.

Dell Hymes, considerand incompleta aceasta functie n viziunea lui Jakobson, a mai definit si
functia:

contextuala sau situationala, orientata asupra cadrului n care se desfasoara procesul de

comunicare;

metalingvistica, manifestata n cazul n care apare necesitatea atragerii atentiei asupra codului
utilizat n comunicare;

fatica, avnd n vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei sale

functionari.

TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA

Comunicarea este fundamentala att pentru existenta individuala ct si pentru stabilirea

raporturilor individului cu ceilalti, cu societatea. A comunica este esential att n viata personala
ct si n cea profesionala, n acest ultim caz, raporturile ierarhice ridicnd uneori bariere greu de
depasit; pe aceeasi treapta ierarhica comunicarea se desfasoara mai usor, ncrederea
interlocutorilor este mai mare.

n functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre ei, exista cinci tipuri de comunicare:

Comunicarea intrapersonala, n care emitatorul si receptorul sunt identici, este dialogul interior
purtat cu sinele.

Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi participanti si are urmatoarele

obiective:
 convingerea interlocutorului;

autocunoasterea;

descoperirea lumii exterioare;

stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane; William

Schutz, defineste nevoile interpersonale: nevoia de incluziune, nevoia de control si nevoia de

afectiune.

ajutorarea semenilor;

jocul si distractia.

doua ipostaze ale unei comunicari diadice:

ciclul simplu sau mono-sens;

ciclul dublu-sens.

Comunicarea de grup ipostaza a comunicarii interpersonale presupune mai mult de doi

participanti.

Formarea grupurilor este determinata de existenta unui obiectiv comun si a avut ca trasatura
definitorie, pna nu demult, apropierea fizica a participantilor. Acest obstacol este depasit n
momentul de fata prin dezvoltarea continua a mijloacelor tehnice: telefon (teleconferinte),
calculator (Internet) etc.

Conversatia n doi sau ntr-un cerc de persoane cunoscute sau mai putin cunoscute reprezinta cea
mai nengradita forma de manifestare publica.

n secolele trecute, cnd comportarea n societate se supunea unor reguli protocolare, manualele
de buna purtare cuprindeau capitole speciale despre conversatie.

Epoca moderna s-a eliberat de asemenea conveniente rigide dar manuale ale manierelor
elegante, care sa cuprinda si astfel de reguli, continua sa apara si n prezent, deoarece ntre
oameni tacerea prelungita devine suparatoare iar monopolizarea discutiei nu este o solutie; ntre
necunoscuti dar si ntre prieteni, exprimarea trebuie sa fie corecta si controlata.

Comunicarea publica: presupune prezenta unui singur emitator si a unei multitudini de

receptori. Exista trei conceptii teorii care, din punct de vedere cronologic, au dominat
succesiv abordarea teoretica a stiintelor comunicarii:

Teoria actionala teoria tintei prima, din punct de vedere cronologic supradimensioneaza
rolul oratorului in detrimentul auditoriului (publicului).

Conform acestei teorii, calitatile oratorului naturale si/sau exersate sunt suficiente pentru ca
acesta sa fie nteles de orice auditoriu, considerat un receptor pasiv. Discursul filozofic care
prefera orientarea spre adevar dect spre un public mai mult sau mai putin avizat privit din
perspectiva teoreticienilor ulteriori, exemplifica foarte bine aceasta teorie.

Teoria interactionala teoria ping-pong-ului aparuta ulterior prin recunoasterea rolului

interlocutorului a dat nastere unei noi conceptii despre comunicare, bazata pe observarea
caracterului cooperativ al acesteia.

Existenta unui raspuns feed-back alternarea replicilor presupun schimbarea succesiva a

rolului de receptor n emitator, comunicarea amintind n acest caz de jocul de tenis, de unde si
numele.

Teoria tranzactionala teoria spiralei cea mai moderna dintre abordari a aparut ca urmare a
dezvoltarii cercetarilor asupra comunicarii non-verbale si recunoasterii valorii comunicative a
comportamentului.

Denumiti generic paloaltisti de la localitatea Palo Alto, din apropiere de San Francisco
cercetatorii de la Institute of Mental Research au demonstrat imposibilitatea separarii obiective n
cauze si efecte in comunicarea interpersonala; ca urmare, nu exista acumulari discrete ci un
continuu n care contributia fiecarui participant nu este clar recunoscuta, o spirala a
comunicarii.

Comunicarea de masa: presupune prezenta obligatorie a uneia din institutiile comunicarii de

masa, presa scrisa si audiovizuala si poate avea una din urmatoarele forme: productie de carte,
presa scrisa, transmisii de radio sau televiziune. Functiile comunicarii de masa (Mihai Coman:
Functiile socio-culturale ale mass-media) pot fi sintetizate n urmatoarele:

functia de informare;

functia de interpretare;

functia instructiv-culturalizatoare;

functia de liant;

functia de divertisment.

RETORICA FUNDAMENTUL COMUNICARII PUBLICE

La inceput a fost cuvantul.

Momente si personalitati

Retorica arta de a compune dar si de a prezenta un discurs se concentreaza asupra

comunicarii ntr-un context. Vorbirea, ca si scrisul, nu iau nastere niciodata n vid ci n anume
conditii istorice, culturale si temporale, strns legate de motivele care determina sau inspira
comunicarea: o nevoie presanta, o ceremonie conventionala, o intentie specifica etc.

Retorica apare pentru prima oara n curtile de justitie din Atena si curnd devine importanta n
toate domeniile vietii.

Pericle n Discursul funebru pastrat n opera lui Tucidide apreciaza puterea de lamurire a
cuvntului naintea oricarei actiuni: nu socotim ca discutiile sunt o paguba pentru fapte ci
lipsa de lamurire prin discutie, facuta mai nainte de a porni la nfaptuirea a ceea ce trebuie.

Recunoasterea contributiei nsemnate aduse de arta cuvntului se gasesc frecvent n operele lui
Homer sau Tucidide, n nenumarate situatii eroii fiind prezentati perornd.

Aparitia elocintei ca arta este semnalata n secolele al V-lea si al IV-lea .e.n. n Sicilia, desi
Atena oferea la vremea respectiva climatul propice dezvoltarii acesteia si potrivit lui Cicero,
studiul elocintei este caracteristic Atenei, maestrii cuvntului prospernd n cetatea zeitei
ntelepciunii.
Grecii antici folosesc termenul de kairos, un termen a carui semnificatie aproximativa este
perioada generatoare sau ocazie. Astfel, un anumit kairos necesita un anumit tip de discurs.
Romanii vorbesc de deccorum, un principiu semnificativ si cuprinzator al retoricii, nsemnnd
oportunitatea unui discurs: este nevoie de adaptarea cuvintelor nu numai la subiect dar si la
auditoriu, ntr-un anume loc la un moment dat. Sensibilitatea la kairos da posibilitatea de a avea
deccorum in alegerea cuvintelor potrivite unui anumit auditoriu, spuse intr-o maniera potrivita.

Retorica nu se refera deci, numai la discurs ca termen abstract ci este strns legata de natura
auditoriului devenit n acest caz un termen principial de ntelegere a retoricii este totdeauna
interesata de directionarea unor cuvinte potrivite unui auditoriu specific.

Cei dinti nvatati care se ocupa de arta cuvntului, mentionati de Aristotel, sunt Empedocle din
Agrigent (inventatorul retoricii, dupa Aristotel), Corax si Tisias, acesta din urma codificnd si
propagndu-si nvatatura printr-o Techne retorike.

Primii profesori de retorica la Atena sunt sofistii, care urmaresc dezvoltarea capacitatii practice
de a vorbi si actiona ca membru al familiei si al societatii.

Cei zece mari oratori ai antichitatii elene recunoscuti de criticii alexandrini au fost: Antifon,
Andocide, Lisias, Isocrate, Iseu, Eschin, Demostene, Licurg, Hiperide si Dinarh, dintre care,
Demostene este indiscutabil cel mai important.

Demostene cel mai mare creator al antichitatii si unul dintre cei mai de seama oratori ai tuturor
timpurilor se naste n anul 384 .e.n. n demosul Paiania si traieste n perioada n care Filip,
regele Macedoniei, ameninta libertatea Greciei. Cariera sa politica se oglindeste n discursuri,
nti ca orator al opozitiei marile discursuri: Filipicele si Olinicele apoi ca sef al partidului
aflat la putere, cnd pregateste lupta mpotriva lui Filip. n urma luptei de la Cheroneea (388 .
e.n.) si venirii la tron a lui Alexandru cel Mare, Demostene face parte din partidul nvins si
aplombul sau politic scade. Dupa moartea lui Alexandru cel Mare (323 .e.n.) si lupta de la
Crannon (322 .e.n.), cnd armata ateniana este zdrobita, urmarit de macedoneni, Demostene se
refugiaza in templul lui Poseidon din insula Calauria unde se otraveste.

Sofocle se naste n 496 .e.n. la Colonos, o mica localitate aproape de Atena si traieste o viata
lunga ntr-o perioada de maxima nflorire a Atenei, n plina ascensiune a puterii politice si
economice. Momentul Miltiade si victoria de la Maraton (490 .e.n.), anii de lupte ntre
Temistocle si Aristide si n sfrsit, epoca lui Pericle perioada de maxima consolidare a
democratiei sclavagiste ateniene marcheaza att viata ct si opera sa. Moare la 90 de ani,
tocmai la timp sa nu vada caderea definitiva a Atenei, urmata foarte curnd de caderea Spartei si
a elenismului. Lucid pna n ultimul moment al vietii, Sofocle adreseaza ultimul sau cuvnt
umanitatii prin drama Oedip in Colonos.

Platon defineste retorica mai mult ca filozofie dect ca arta, o unealta inutila; este interesat mai
mult de adevar. Discipol al lui Socrate, Platon scrie 28 de dialoguri si scrisori.

Dialogurile din tinerete (Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias) aplica metoda socratica de aflare
a adevarului de la nsusi cel care este educat si care l-ar detine fara sa o stie. Dialogurile de
maturitate (Menon, Banchetul, Fedon, Fedru, Republica) reprezinta contributia sa originala care
consta n teoria Ideilor, esente care ar exista n afara timpului si spatiului, realitatea vizibila fiind
doar o copie a lor.

Mari oratori clasici romani au fost: Cato cel Batrn, Marc Antoniu, Cicero sau Seneca.

Cicero, Marcus Tullius se naste n 106 .e.n., este ucis n 43 .e.n. iar viata sa coincide cu declinul
si prabusirea imperiului roman. Este un actor important n multe din evenimentele politice
semnificative ale perioadei, opera sa fiind o sursa valoroasa de informatii asupra acestora.
Considernd politica mai presus dect filozofia, cea din urma prezentnd valoare doar ca mijloc
de a eficientiza actiunea politica, scrie lucrari filozofice doar n perioadele n care, fortat de
mprejurari, nu poate lua parte la politica n mod activ.

Seneca, Lucius Annaeus definit de Tacit ca un spirit acomodat, adaptat gustului epocii
traieste n perioada nceputului imperiului roman, perioada de mare nflorire a societatii si
culturii romane.

Scrie mai ales proza filozofica, corespondenta cu prietenul sau Lucilius plina de meditatii etice
si asa numitii dialogi lucrari consacrate unei anumite teme, lipsite de rigoarea expunerii
academice dar pline de culoare si vivacitate, adoptnd mai degraba tonul unei conversatii
moralizatoare cu un interlocutor imaginar.

Teoria retoricii este discutata de Aristotel si mai apoi de Quintilian.

Aristotel crede ca retorica este gasirea mijloacelor disponibile pentru a convinge. ntemeietor
al scolii peripatetice, Aristotel este autorul unei vaste opere filozofice cuprinznd scrieri de
logica (Analitica, Organon), filozofie a naturii (Fizica), filozofie propriu-zisa (Metafizica), de
etica (Etica Nicomahica, Etica mare) si de poetica (Poetica).

Quintilian, Marcus Fabius se naste la Calagurris, Spania n 35 e.n., este educat sa devina retor si
deschide prima scoala publica adevarata de retorica, primind un salariu de la stat. Este singurul
retor care primeste o bursa imperiala. Dupa ce preda timp de douazeci de ani, se retrage si la
sfatul prietenilor de a-si mpartasi experinta n domeniul pedagogiei retoricii, scrie Instiutio
Oratoria, singura lucrare care a supravietuit pna n prezent, din trei cte a publicat, celelalte
fiind un discurs de aparare a unui suspect de crima si tratatul Asupra decaderii oratoriei romane.

Retorica este inclusa si n programele disciplinelor artelor liberale medievale, fiind utilizata n
secolele ce urmeaza n trei domenii principale ale vietii publice: politica, religie si drept.

n perioadele Evului Mediu, Renasterii si Reformei, retorica este n general asociata bisericii,
marii oratori purtnd numele de Savanorola, Martin Luther sau John Calvin. Martin Luther este
una din figurile istorice cele mai controversate: sustinatorii sai l numesc un erou protestant, un
luptator pentru libertate, un conducator ntelept al bisericii iar detractorii, un eretic sau un terorist
ecleziast profan. ntre aceste exprimari extreme exista voci care l considera un rau necesar sau
un catalizator ntr-o situatie sociala si religioasa speciala.

El nsusi se considera un simplu calugar sau un simplu Crestin, ceea ce nu l mpiedica sa

provoace o unda de soc n snul bisericii, schimbnd cursul istoriei occidentale. Sunt patru
perioade distincte n care poate fi mpartita viata sa: anii de nceput (1483 1516), Reformatorul
(1517 1525), Conducatorul religios (1526 1537) si ultimii ani (1538 1546).

John Calvin nascut ntr-o familie din clasa mijlocie superioara franceza, pe numele sau
adevarat Jean Cauvin este coniderat una din cele mai importante figuri ale Reformei. Educat
pentru viata religioasa, este influentat de ideile lui Luther si devine protestant. si dedica o parte
din viata scrierii lucrarii Institution de la Religion Chrtienne (Institutia Religiei Crestine).
Principalele sale convingeri religioase sunt: credinta n primatul Scripturii ca unica autoritate n
luarea deciziilor doctrinare, credinta n predestinare si n salvarea prin credinta si respingerea
episcopatelor; este ntemeietor al calvinismului.
Dezvoltarea parlamentelor, n secolul al XVIII-lea, determina aparitia marilor oratori ca: Charles
James Fox, James Otis sau Danton si Mirabeau. Datorita faptului ca acesti politicieni vorbeau de
obicei celor din clasa sociala a caror exponenti erau, discursurile lor erau complexe si erudite,
pline de aluzii la clasici.

n secolul al XIX-lea, dezvoltarea metodismului si a religiilor evanghelice da nastere unor

predicatori ca John Wesley sau George Whitefield, care se adreseaza unui auditoriu eterogen, din
diferite clase sociale. Discursurile lor cu aluzii biblice si apeluri emotionale influenteaza profund
stilul oratoric al multor politicieni.

Dintre oratorii faimosi ai secolului al XIX-lea se pot enumera: Disraeli, Lamartine, Abraham
Lincoln iar n tara noastra, Barbu Stefanescu Delavrancea.

Benjamin Disraeli, sir nascut evreu si convertit la crestinism mpreuna cu toata familia de catre
tatal sau munceste din tinerete ncercnd sa supravietuiasca, orientndu-si viata catre obtinerea
si mai apoi catre mentinerea puterii. Devine n cele din urma prim ministru al Imperiului Britanic
si prieten apropiat al reginei Victoria, pentru care creaza n 1876 titlul de mparateasa a Indiei.
Scrie romane nca din tinerete, este cunoscut pentru pamfletele sale politice iar n calitatea sa de
prim ministru modifica legislatia britanica privitoare la conditiile de munca si de locuit si prin tot
ce ntreprinde, protejeaza interesele britanice si largeste granitele imperiului. Abraham Lincoln
nascut ntr-o familie saraca din Kentucky si ramas orfan de mama la zece ani este nevoit sa
lupte nca de la nceput, att pentru a se ntretine, ct si pentru a nvata. Poate fi caracterizat de
urmatoarea afirmatie a partenerului sau de avocatura: Ambitia sa a fost un motor care nu a stiut
de nimic. Autor al Proclamatiei pentru Emancipare, prin care se abolea sclavia, ales si reales
presedinte al Statelor Unite, este asasinat la teatrul Ford din Washington de John Wilkes Booth,
un actor care credea ca ajuta Sudul , nemultumit nca de abolirea sclaviei. n prima jumatate a
secolului al XX-lea, de aprecieri deosbite se bucura Woodrow Wilson, Lenin, Trotki, David
Lloyd George, Winston Churchill. Stilul oratoric bombastic al lui Hitler si Mussolini, inevitabil
asociat cu ideologiile lor politice, discrediteaza stilul retoric grandilocvent.

Vladimir Ilici Lenin unul din conducatorii partidului bolsevic nca de la formarea sa, n 1903
a condus sovietele la victoria din 1917, fiind ales n fruntea guvernului sovietic, unde si-a
desfasurat activitatea pna n 1922, cnd s-a retras din cauza sanatatii. Angajat n lupta
revolutionara nca din tinerete, absolvent de Drept, ncepe prin a apara drepturile taranimii sarace
din Samara iar contactul cu nvataturile revolutionare ale lui Plehanov, munca n biblioteci si la
ziare n cursul calatoriilor n Elvetia, Franta si Germania i formeaza si modeleaza convingerile
politice. Fondator al internationalei socialiste, ultimele sale articole sunt mpotriva birocratizarii
partidului comunist.

Aparitia radioului obliga retorica sa devina mai intima, mai conversationala, fiind recunoscute

n acest sens discursurile presedintelui american Franklin Delano Roosevelt. Televiziunea adauga
cerinte suplimentare pentru orator (devenit acum public speaker) care trebuie sa aiba nu numai
o voce frumoasa ci si o aparitie agreabila. Si n aceste conditii, foarte multi politicieni exemplu
notabil fiind John Fitzgerald Kenedy reusesc sa mareasca impactul discursurilor lor cu ajutorul
camerelor de luat vederi.

Discursul

Experienta comunicarii interumane arata ca exista patru motive pentru care se formuleaza un
discurs:

dorinta explicarii sau informarii asupra unei probleme;

dorinta de a convinge pe cineva de ceva;

dorinta de a descrie ceva;

dorinta de a povesti ceva.

Aceste dorinte naturale sau intentii determina cele patru forme de discurs definite de retorica
conventionala dupa cum urmeaza:

expunere;

argumentare/persuasiune;

descriere;

povestire.
Expunerea raspunde intentiei de a informa, de a explica de exemplu, n scopul clarificarii unei
idei, analizarii unei situatii, definirii unui termen, de a da indicatii.

Argumentarea/persuasiunea reprezinta puterea

Persuasiunea si argumentarea au acelasi scop: de a convinge, de a lamuri. Diferenta consta n

metoda utilizata: n timp ce persuasiunea face uz de apelul emotional implicnd un minim
necesar de logica si subliniind comuniunea cu auditoriul pentru a obtine o schimbare de
atitudine, de punct de vedere, de sentimente, argumentarea utilizeaza logica pentru a obtine
aceasta schimbare.

Descrierea reda intentia vobitorului de a oglindi ct mai fidel experienta perceputa n mod
propriu, de a da auditoriului sentimentul lucrurilor/evenimentelor descrise, calitatea unei
experiente directe.

Povestirea este acel tip de discurs preocupat de actiune, cu evenimente n desfasurare si viata n
miscare.

n concluzie, se poate spune ca: expunerea explica facnd apel la ntelegere; argumentarea
apeleaza de asemenea la ntelegere dar n scopul convingerii auditoriului; descrierea si povestirea
pot conduce, e adevarat si la ntelegere dar apeleaza n mod special la imaginatie, la capacitatea
auditoriului de a recrea calitatile unui obiect sau eveniment.

Auditoriul

Toate discursurile sunt realizate n lumina celor ce le vor asculta sau citi. Cu alte cuvinte, analiza
retorica ia n consideratie totdeauna cum un anumit auditoriu da forma compozitiei unui text sau
raspunde la acesta.

n oratoria clasica, de auditoriu se leaga stabilirea ocaziei n care este tinut un discurs.
Teoreticienii de mai trziu iau n considerare numerosii auditori carora le este prezentat un
discurs, n mod intentionat sau nu, de exemplu, auditoriul secundar la care ajunge versiunea
tiparita a discursului, la distanta n timp sau spatiu sau auditoriul multiplu prezent ntr-un teatru:
cei de pe scena care asculta discursul unui anumit personaj si cei din public care asculta tot ce se
ntmpla pe scena. Preocuparea retoricii pentru auditoriu poate fi privita n contrast direct cu
discursul filozofic a carui preferinta este orientarea spre adevar si nu doxa sau opinia unui
auditoriu neinitiat.

COMUNICAREA NONVERBALA LIMBAJUL CORPULUI

ntotdeauna am incercat sa exprim sentimentele prin mobilitatea muschilor (Auguste Rodin)

Forma corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, este data de scheletul acoperit de
muschi. Acestia pun n miscare att scheletul, ct si organele interne, suprafetele de piele din
jurul fetei si gtului, firele de par de pe corp (sentimentul de spaima,de exemplu, determina o
multitudine de mici mushi sa ridice firele de par de pe tot corpul). Creierul nonverbal da glas
tuturor sentimentelor, starilor de spirit si conceptelor prin intermediul contractiei muschilor: fara
muschi sa miste toate partile sale, corpul omenesc ar fi aproape tacut. Limbajul corpului te
poate face o fiinta umana mai ntelegatoare si poate influenta abordarea fiecarei relatii n care
esti implicat. (Julius Fast) Limbajul corpului termenul care a definit pna nu demult
comunicarea nonverbala este o sintagma care eticheteaza un canal cheie al comunicarii umane,
diferit de cuvinte (vorbite sau tiparite) si reprezinta totalitatea miscarilor corporale, posturilor si
expresiilor faciale prin care o persoana comunica nonverbal cu alte persoane. Cercetarile
efectuate n anii 90 Decada Creierului au completat definitia comunicarii nonverbale cu
semnificatii sustinute de explicatii neurologice; limbajul corpului se bazeaza pe modelele
comportamentale ale comunicarii nonverbale.

Gestul semnul nonverbal care denumeste o miscare corporala, postura sau expresia materiala
care codifica sau influenteaza un concept, motivatie sau stare de spirit reprezinta informatie, nu
este nici materie si nici energie. Gesturile includ mult mai mult dect simplele miscari al
minilor sau altor parti vizibile ale organismului. Intonatiile vocii pot nregistra atitudini si
sentimente la fel de semnificativ ca nclestarea pumnului, agitarea minii, datul din umeri sau
ridicarea sprncenelor. (Sapir, 1931) raspundem la gesturi cu o mare vioiciune si chiar s-ar
putea spune ca o facem potrivit unui cod elaborat si secret care nu este scris nicaieri, nu este
cunoscut de nimeni si este nteles de toti. (Sapir, 1927)

Gestul este la originea limbajului, cel din urma fiind miscare corporala careia fintele umane i-au
atasat semnificatie. (Armstrong et al. 1995)
Fata situata n partea din fata a capului este, din punct de vedere nonverbal, partea corpului
uman cea mai expresiva emotional. Fata defineste identitatea, exprima atitudini, opinii si stari de
spirit, arata modul de nrudire cu altii, este marca vizuala a fiecarei fiinte umane.

Extrem de expresiva, fata umana are trasaturile foarte mobile si deoarece vorbeste pentru ea
nsasi cu elocinta si candoare, vocabularul are doar cteva cuvinte care sa exprime multitudinea
si diversitatea gesturilor sale. Din punct de vedere emotional, fata este mai puternica dect
cuvntul.

Emotiile sunt att de legate de expresia faciala, nct sunt greu de delimitat de aceasta. n 1872,
Charles Darwin concluziona ca multe expresii si semnificatiile lor sunt universale.

Sylvan S. Tomkins (1962) si Carroll Izard (1977) au propus un set de opt expresii faciale de
baza: surpriza, interesul, bucuria, furia, frica, dezgustul, rusinea si chinul. Eckman si Friesen
(1971) au aratat ca expresiile de fericire, tristete, furie, frica, surpiza, dezgust si interes sunt
universale.

Rsul si plnsul vocalizari ritmice n care sunt implicati muschi de pe ntregul corp, vizibile
mai ales pe fata sunt alaturi de expresiile enumerate mai sus, manifestari ale fiintelor umane n
raport cu lumea nconjuratoare si reactii la stimuli fizici, psihici sau sociali. Omul este singurul
animal care rde nota filozoful francez Henri Bergson si sub rezerva descoperirilor ulterioare
(rsul uman are multe n comun cu unele chemari ale animalelor), se poate afirma ca rsul este
partial mostenit, partial nvatat, variaza foarte mult ca forma, durata si intensitate si apare ca
raspuns ntr-o situatie emotionanta, jenanta sau amuzanta, acestea din urma, specific umane.

A plnge este omeneste si s-a dovedit ca lacrimile de bucurie sau de tristete sunt specific umane.
Raspuns visceral la suferinta, fericire, tristete sau durere, plnsul are durata variabila: un plns
fericit dureaza doua minute; un plns nefericit, sapte (Ralston, 1998:99). nrosirea fetei, ca
urmare a exercitiului fizic, jenei, timiditatii, furiei sau rusinii forma de manifestare specific
umana este determinata de stimuli sociali, ca atunci cnd devenim centrul atentiei unui grup,
suntem rugati sa luam cuvntul sau ncercam un sentiment de panica.

GEST/EMOTIE/PREZENTARE

SEMNIFICATIE/EXPRIMARE
EXPRESII FACIALE/MISCARI CORPORALE

Clipirea din ochi

Reflecta (rata de clipire) starea psihologica n maniera poligrafului. Intensificarea semnificativa a

acesteia poate reflecta stressul emotional, o emotie generata, de exemplu, de vorbirea n public
sau de o minciuna

Coborrea sprncenei Este un indicator sensibil al dezacordului, dubiului sau incertitudinii.

Ridicarea sprncenei

Creste intensitatea unei expresi faciale; poate ntari o privire dominatoare, exagera bosumflarea
sau mari energia unui zmbet.

Fata lipsita de expresie

Trimite un puternic mesaj emotional: Nu deranjati! Este un semn subtil de a-i tine pe ceilalti la o
distanta politicoasa.

Gura cascata

Este semnul de necontestat al surprizei, ncurcaturii, incertitudinii.

Gura ncordata

Reflecta n mod clar anxietatea, nervozitatea si grija; marcheaza cu precizie modificarea starii de
spirit, un gnd inedit sau schimbarea brusca a sentimentelor.

Zmbetul

Este expresia fericirii, bucuriei, placerii; desi se poate zmbi si din politete sau la aparatul de
fotografiat, zmbetul adevarat nu apare la comanda.

Datul capului pe spate, ridicarea barbiei

Universal recunoscute, sunt semne de superioritate, aroganta si dispret.

Respingerea ntoarcerea capului (de la interlocutor)

Indica nesiguranta sau dezacordul cu interlocutorul; o astfel de atitudine prelungita poate
dezvalui timiditatea sau neplacerea.

Semnele minilor mima

Reprezinta cele mai intelectuale gesturi umane, relevnd prezenta gndului conceptual; exprima,
de asemenea, gndirea narativa, relatiile ntre obiecte si asocierile de idei. Asemanate cuvintelor,
le nsotesc adeseori.

Minile n solduri

Arata pregatirea corpului pentru a actiona, a executa, a lua parte sau a-si asuma responsabilitatea
unui eveniment, activitati sau sarcini. Fara cuvinte, corpul este echilibrat n pozitia un pas
nainte, de exemplu, pentru a ndeplini ordinul unui superior, pentru a disciplina un subordonat
sau pentru aparare.

Intentia

Pregateste tot o actiune nonverbala, cum ar fi parasirea unei ncaperi, ridicarea de la masa sau
atacarea unui dusman si este un semnal inconstient despre sentimentele adevarate fata de o
persoana. Poate, de asemenea, reflecta atitudini interne, opinii nerostite sau emotii.

Exagerarea dimensiunilor corporale

bombarea pieptului

Reflecta dorinta de dominare, amenintare, nselare a unui oponent.

POSTURI

ncrucisarea bratelor pe piept

Reprezinta o pozitie comfortabila de relaxare a bratelor, chiar si n timpul unei discutii; este
deseori decodificata ca un semn defensiv, sugernd aroganta, dezacordul sau neplacerea; cu
bratele si coatele strns lipite de corp, poate releva nervozitatea acuta sau anxietatea cronica.

Distanta unghiulara
Reflecta relatia n care suntem cu persoanele aflate n imediata noastra apropiere, variind de la 0
grade (fata n fata) cu cei admirati si agreati pna la 180 grade (ntoarcerea spatelui) cu cei
neagreati si cu care nu suntem de acord.

Alinierea corpului

Arata acordul, simpatia si loialitatea; la o ntlnire oficiala se poate identifica persoana cea mai

importanta, prin numarul torsurilor aliniate n directia sa.

Reverenta/plecaciunea

Universal, oamenii se nclina pentru: a saluta, a arata respectul, a manifesta curtoazia, a se ruga.

nclinarea n fata usii sefului un act inspirat de creierul reptilian fara a avea valente
universale sau o traditie oficiala se practica pe scara larga.

Ghemuirea

Pozitie primitiva de protejare a corpului, exprima o atitudine servila, un sentiment de supunere

sau timiditatea.

Modificarea pozitiei

Realizata brusc, poate semnaliza un sentiment, o stare, o opinie neexprimate.

Pozitia seznd

Maniera de sedere la o masa de conferinte transmite informatii relevante att despre starea
participantului (mental, fizic, social), ct si despre opinii, atitudini, stari neexprimate.

EMOTII

Fericirea

Un sentiment visceral placut de multumire, stare de bine sau bucurie, aratat prin rs sau zmbet
(bucuria intensa se poate manifesta si prin plns), precum si prin miscari fara rost (Darwin):
dans, aplauze.
Tristetea

Un sentiment visceral neplacut de amaraciune, nefericire, depresiune, manifestat prin postura

nclinata, fata plngatoare si strngerea buzelor, privirea fixata n gol etc.

Furia

Un sentiment, de obicei neplacut, de suparare, respingere, mnie, aratat prin mandibula ncordata
n pozitia a musca, posturi de exagerare a dimensiunilor corporale, pumni strnsi, gura
nclestata, ridicarea tonului vocii.

Frica

Un sentiment visceral, de obicei neplacut, de anxietate, aprehensiune, groaza care se manifesta

prin: distanta unghiulara exagerata, eliberarea unui miros neplacut, tremuraturi si clantanit din
dinti, ncovoiere, plnset, gesturi necontrolate, clipiri rapide, gesturi de retragere, reactia de
nghetare, accelerarea batailor inimii, tensiune musculara ridicata, strigate, privire fixa cu pupile
dilatate, palme transpirate etc.

Dezgustul

Un sentiment bolnavicios de repulsie, dezgust, greata, aratat prin: pozitia si forma buzei
superioare, vociferari digestive de respingere, ngustarea ochilor, lasarea sprncenelor,
proeminente vizibile pe limba etc.

Incertitudinea

Un sentiment cognitiv de indecizie, nencredere, ndoiala, manifestat prin: miscari involuntare

ale ochilor, gesturi de autoatingere, ncruntari, miscari ale capului, nclestari ale buzelor, gesturi
dezordonate etc. Sentimentele de incertitudine fac legatura ntre emotional si cognitiv.

MODALITATI DE PREZENTARE

Articolele de pus la gt

Subtire si fragil, dezvaluind vulnerabilitatea, gtului uman trebuie protejat: n situatii oficiale,
barbatii poarta cravata, gulerul camasii formeaza o sageata cu vrful n sus, cravata aratnd
starea si ocupatia purtatorului; femeile pot purta gulere nalte sau esarfe. n relatiile neoficiale cu
sexul opus, gtul nu se acopera si se foloseste aceasta fragilitate pentru a cuceri.

Costumul de afaceri

Constituit din sacou cu pantalon sau fusta, confectionat la croitor este destinat sa sublinieze
identitatea personala si sugereaza statutul nalt si puterea n afaceri, guvern sau armata. Nuantele
nchise de gri, verde si bleumarin confera un aspect serios si oficial.

Blue jeans

Declaratie universala de moda a independentei, razvratirii si respingerii tineresti a

costumului de afaceri.

Ghetele

Sugereaza forta prin adaugarea n naltime si asigurarea stabilitatii.

Pantofii feminini

ntr-un stil expresiv, acestia: dezvaluie, ascund sau mascheaza piciorul feminin.

Pantofii masculini

Reflecta caracterul dominant, supus sau neutru al purtatorului.