Sunteți pe pagina 1din 4

Pe langa efectele normale, obligatiile genereaza si efecte accidentale,

constand in neexecutarea lor. In legatura cu neexecutarea obligatiilor, romanii au


creat 6 procedee juridice (cazul fortuit, forta majora, culpa, dolul, mora si custodia)
astfel incat acela care nu-si executa obligatia, se incadreaza in una din cele 6 figuri
juridice. In anumite cazuri, debitorul care nu-si executa obligatia va plati
despagubiri pentru neexecutarea obligatiei, iar in alte cazuri, debitorul va fi
exonerat de raspundere, adica nu va plati despagubiri pentru neexecutarea
obligatiei.

Cazul fortuit reprezinta evenimentul neprevazut care face imposibila


executarea obligatiei, cu toate ca debitorul a luat masurile obisnuite de paza. Prin
natura sa, cazul fortuit poate fi prevenit daca debitorul ia masuri exceptionale de
paza, dar , de regula, debitorul nu este obligat sa ia masuri exceptionale si de
aceea, tot de regula, debitorul va fi exonerat de raspundere pentru interventia
cazului fortuit. Ex:furtul sclavului datorat

Forta majora reprezinta evenimentul neprevazut si nestavilit care face


imposibila executarea obligatiei, forta majora neputand fi prevenita indiferent ce
masuri de paza s-ar lua. Ex:cutremurul. De aceea, intotdeauna debitorul va fi
exonerat de raspundere pentru interventia fortei majore.

Culpa-in dreptul roman imbraca 2 forme: delictuala si contractuala.

Culpa delictuala presupune un fapt, o actiune prin care delincventul ii


provoaca victimei un prejudiciu. Iar din aceea actiune se nasta pentru delincvent
obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a plati o amenda. Vinovatia
delincventului se poate manifesta fie sub forma greselii, fie sub forma intentiei.
Jurisconsultii spuneau ca judecatorul trebuie sa tina seama si de cea mai mica
greseala a delincventului. Culpa delictuala se mai numeste si culpa aquiliana
deoarece ea a fost reglementata prin legea Aquilia.

Culpa contractuala reprezinta vinovatia debitorului obligat prin contract, care


se manifesta in intervalul de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si
momentul in care obligatia trebuia sa fie executata. La culpa contractuala vinovatia
debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijentei, fie sub forma
neindemanarii.

In vremea lui Justinian s-a facut dinstinctie intre culpa lata si culpa levis.

Culpa lata reprezinta neglijenta grosolana pe care n-ar comite-o nici cel mai
neglijent administrator.

Culpa levis reprezinta neglijenta mai putin grava si poate fi apreciata de


judecator fie in abstracto, fie in concreto, apreciere care se face prin comparatie.
Astfel, la aprecierea in abstracto a culpei levis, comportarea debitorului fata de
bunul datorat este comparata cu comportarea unui bun administrator, pe cand la
aprecierea in concreto a culpei levis, comportarea debitorului fata de bunul datorat
este comparata cu felul in care isi administreaza bunurile proprii, iar pentru debitor
este mai grava aprecierea in abstractio deoarece la aprecierea in abstracto ori de
cate ori debitorul este neglijent va fi gasit in culpa, pe cand la aprecierea in
concreto, debitorul va fi gasit in culpa numai daca este neglijent fata de bunul
datorat, dar este diligent cu bunurile proprii. Daca, insa, debitorul este neglijent si
fata de bunul datorat si fata de bunurile proprii, nu mai este in culpa. Judecatorul va
face o apreciere a culpei levis in abstracto sau in concreto in functie de dispozitiile
legii.

Dolul reprezinta vinovatia debitorului obligat prin contract care se manifesta


sub forma intentiei de unde rezulta ca debitorul distruge bunul datorat cu buna
stiinta si de aceea raspunderea debitorului pentru dol este mai grava decat
raspunderea pentru culpa. Astfel, debitorul va raspunde pentru dol si la contractul
in care are un interes si la contractul in care nu are un interes. Pentru culpa, insa,
debitorul va raspunde numai la contractul in care are un interes.

Mora, in sens juridic este intarzierea vinovata. Este de 2 tipuri: mora


creditoris si mora debitoris.

Mora debitoris reprezinta intarzierea vinovata a debitorului si pentru ca


debitorul sa fie pus in intarziere era necesar ca datoria sa fie scadenta, iar obligatia
sa nu fie executata din vina debitorului. In vremea imparatului Justinian s-a mai
cerut si o somatie de plata din partea creditorului denumita interpellatio.
Principalul efect al morei debitoris este perpetuatio obligationis (perpetuarea
obligatiilor) astfel incat din momentul punerii sale in intarziere, debitorul raspunde
moral obiectiv. El nu mai poate sa invoce interventia cazului fortuit, ci trebuie sa ia
masuri exceptionale de paza.

Mora creditoris reprezinta intarzierea vinovata a creditorului care refuza sa


primeasca plata, cu toate ca ii este oferita in conformitate cu clauzele din contract.
Iar daca debitorul constata cu martori refuzul creditorului de a primi plata, are
dreptul sa abandoneze lucrul datorat intr-un loc public cu efectul ca datoria sa se
stinga.

Custodia este o forma de raspundere obiectiva. Debitorul nu poate sa invoce


interventia cazului fortuit, ci trebuie sa ia masuri exceptionale de paza. Aceasta
raspundere obiectiva a debitorului se putea stabili fie prin conventia partilor, fie prin
dispozitiile legii. De exemplu, la romani, raspundeau in mod obiectiv corabierii si
hotelierii deoarece ei nu puteau spune ca bunurile calatorilor s-au furat, ci aveau
obligatia de a lua masuri exceptionale de paza. Debitorul nu va raspunde niciodata
insa pentru interventia fortei majore.

Daca debitorul a fost gasit in culpa, a comis un dol, a fost pus in intarziere
sau s-a obligat sa raspunda pentru custodie si nu si-a executat obligatiile, trebuie sa
plateasca despagubiri pentru neexecutare, denumite daune-interese, care se impart
in daune-interese judecatoresti si daune-interese conventionale.

Daunele-interese judecatoresti sunt stabilite de judecator cu ocazia judecarii


procesului, iar judecatorul poate stabili valoarea acelor daune-interese fie in mod
obiectiv, fie in mod subiectiv. Astfel, atunci cand debitorul nu-si executa obligatia de
a transmite un anumit lucru, judecatorul il va condamna pe debitor sa plateasca
valoarea acelui lucru de unde rezulta ca el a stabilit valoarea acelui lucru in mod
obiectiv. Daca, insa, debitorul nu-si executa obligatia de a face, el va fi condamnat
in mod subiectiv intrucat judecatorul va lua in considerare si paguba efectiva
suferita de creditor prin neexecutare si castigul de care a fost privat. Paguba
efectiva este denumita damnum, iar castigul de care a fost privat lucrum.

Pornind de la cei 2 termeni, comentatorii medievali au creat expresiile


damnum emergens (paguba care se arata) si lucrum cesans (castigul care
lipseste).

Daunele-interese judecatoresti sunt stabilite prin conventia partilor, caci


partile incheie o stipulatiune speciala denumita stipulatio poene prin care se
precizeaza ce suma de bani va trebui sa plateasca debitorul in ipoteza in care nu-si
va executa obligatia din vina sa.

Stingerea obligatiilor

Drepturile reale sunt in principiu perpetue, in sensul ca ele nu se sting prin


exercitare, ci dimpotriva, se consolideaza. Spre exemplu, dreptul de proprietate. Pe
cand, drepturile de creanta sunt prin excelenta temporare caci ele se sting prin
exercitare. In momentul in care un drept de creanta este valorificat, el se va stinge.

La romani existau moduri voluntare si moduri nevoluntare de stingere a


obligatiilor.

Modurile voluntare sunt denumite astfel intrucat ele presupun manifestarea


de vointa a partilor si sunt in numar de 5: plata, darea in plata, novatiunea,
compensatiunea si remiterea de datorie.

Plata, denumita si solutio, este modul obisnuit de stingere a obligatiilor. De


regula, obligatia se stinge prin plata. Plata poate consta fie in dare, fie in facere, fie
in prestare. Pentru ca plata sa fie facuta in mod valabil sunt necesare anumite
conditii.
1)Plata poate fi facuta de debitor sau de alta persoana deoarece pe creditor
nu-l intereseaza cine plateste, ci sa-si valorifice dreptul de creanta. Totusi, in 2
cazuri, plata poate fi facuta numai de debitor:

- atunci cand debitorul se obliga sa transmita proprietatea, numai el poate


plati pentru ca numai el este proprietar

- atunci cand obligatia este contractata intuitu personae, adica in


considerarea calitatilor exceptionale ale debitorului

2)Plata poate fi primita de creditor sau de reprezentantul sau care poate fi


conventional (mandatarul) sau legal (tutorele). Iar daca plata este facuta unui pupil
(cel pus sub tutela) fara auctoritatis tutoris, plata este valabila dar nu este si
liberatorie de unde rezulta ca debitorul poate fi constrans sa mai plateasca o data.