EXECUTIA ICOANEI BIZANTINE

Prepararea culorilor este facuta prin adugarea de apa pana la obtinerea unei paste omogene,
fiind urmata de acoperirea cu un strat uniform de emulsie din galbenus de ou a intregii
suprafele de pictat. Culoarea la randul ei este diluata cu emusie de galbenus de ou. O parte
din apa este absorbita de grundul alb (levkas) al icoanei, o alta se evapora.
Liniile incizate ale desenului si contururile sunt acoperite mai apoi progresiv de culoare
pana cand nu mai raman spatiile albe. Acoperirea diferitelor zone se face dupa culorile
modelului fara umbra si semitonuri. Dupa ce s-a uscat, stratul trebuie sa fie uniform, mat si
solid. Pentru chipuri si maini se intrebuinteaza ocru galben, rosu si putin negru.
2) Lucru de precizie (cu exceptia carnatiei)
Aceasta etapa da precizia si luminozitatea icoanei.
Mai intai cu o pensula fina, se retraseaza liniile fiecarui fond colorat intrebuintand o culoare
mai inchisa, dar care trebuie sa ramana in coloritul fondului (tonului local). In secolul al
XVII-lea se utiliza pentru retrasarea desenului peste toate culorile, o culoare inchisa
numita eksedra (negru si rosu).
Apoi, pentru a modela detaliile si pentru a le conferi lumina dorita se aplica luminile
adaugand culorii alb. Culoarea mai deschisa astfel obtinuta este adugata peste zona care
trebuie luminata. Dupa uscare, partile luminate sunt acoperite cu un strat subtire de
galbenus de ou pentru a fixa culorile, dupa care, suprafata este lasata din nou sa se usuce.
Aceasta operatie se repeta de pana la patru ori, adaugand din ce in ce mai mult alb si
restrangand luminile spre centrele de luminozitate. Ultimele lumini se traseaza in hasuri
fine cu o culoare deschisa, adeseori chiar cu alb pur. Cand luminarea este obtinuta
amestecand alb in culoarea primului strat, ea se numeste reflex simplu.
In anumite icoane bizantine, mai ales in celel ale Scolii din Novgorod, pentru a realiza
luminarea se foloseste reflexul in doua culori: se adauga culorii locale in locul albului o
culoare complementara, efect ce confera icoanelor o deosebita vioiciune.
O alta tehnica, intalnita in icoanele vechi, este de a pune in valoare hasurile de lumina prin
trasarea unor linii de aur: pe stele, marginile vesmintelor, tronuri, scaune, evanghelii, aripile
ingerilor si in jurul nimburilor. Deasemenea, inscriptiile erau executate in aur, mai ales in
secolelel al XVII-lea si al XVIII-lea in icoanele Scolii Stroganov.
Luminarea prin progresarea de la umbre spre lumina, poate fi inlocuita prin procedeul
contrar: umbrirea fondurilor de culoare: se adauga culorii intrebuintate o culoare de nuanta
mai inchisa, apoi se lucreaza totul cu emulsie sau in hasuri, cu mentiunea ca in acest caz
culorile care vor fi umbrite trebuie sa fie alese mai deschise si ca la sfarsit va fi totusi necesar
sa se adauge luminile in maniera obisnuita.
3) Carnatia
Partile cele mai importante ale icoanei sunt chipul si mainile. Chipul confera icoanei sensul
ei teologic, reflectand, dincolo de orice stilizare, trasaturile individuale ale sfantului. Mainile
sunt importante prin gestica lor, de care depinde miscarea pliurilor si a luminilor care o
subliniaza. Importanta gestului este prezenta si in scenele biblice sau hagiografice unde
celelalte elemente (cladiri sau stanci) au rolul de a situa personajul in spatiu si de a participa
la gestul sau.
Din aceste considerente, lucrul executat pana la acest stadiu al lucrarii este subordonat
elementului carnatiei, pe care pictorul va incerca sa o execute in toata arta sa, pentru a se
apropia de prototip.
Culoarea de baza a carnatiei variaza dupa epoci si scoli, tonul carnatiei fiind determinat de
stilul epocii: de la o nuanta maronie apropiata de verdele masliniu pana la tonuri mai calde,
ca in icoanele lui Rubliov. In general, carnatia se obtine dintr-un amestec de ocru galben si
umbra arsa, sau dintr-un amestec de ocru galben, rosu si negru.
Luminarea carnatiei cere si mai mult finete de cat executa de pana la acest punct a lucrarii.
Se disting patru parocedee: princulori topite, prin hasuri, prin diluare si prin combinarea
acestora trei.
Unele icoane prezinta rosu pe obraji, pe buze si pe barbie, efect realizat prin acoperirea
acestei parti dupa prima etapa cu un usor strat de rosu. Insa efectul trebuie sa fie unul
discret, deoarece icoana trebuie sa reprezinte trupul transfigurat, frumusetea spirituala.
Aceasta este si ratiunea pentru care in multe icoane rosul lipseste.
Culoarea parului si a barbii poate fi inchisa, roscata, carunta sau alba. Desenul suvitelor se
executa cu un ton mai inchis decat carnatia, adaugand carnatiei putin verde, iar intre
marginile suvitei se traseaza doua linii mai deschise bine separate.
Finisarea carnatiei implica redesenarea cu o culoare inchisa (eksedra): sprancenele primesc
culoarea parului, apoi cateva hasuri de negru, ochii sunt fin trasati, albul lor fiind acoperit
de un strat subtire de ocru deschis si gri. Irisul este in mod obisnuit de forma ovala si
culoare maro, mai deschis in jurul pupilei care este intotdeauna neagra. Buzele, in general
mici si inguste, sunt trasate cu o linie subtire de culoare inchisa si pot primi o usoara tenta
rosie.
4) Finisarea icoanei
In aceasta etapa se traseaza hasurile de aur, se retraseaza contururile si pliurile si se
accentueaza luminile cu tente de alb. De asemenea, se traseaza cu ocru rosu si negru
nimburile si se scriu inscriptiile.
5) Inscriptiile
Momentul in care pictura devine o icoana, dobandindu-si caracterul sacru este acela al
adaugarii inscriptiei, prin care acesta imagine primeste intreaga sa dimesiune spirituala.
Prin inscriptie, icoana devine legata de prototipul sau, cel care este reprezentat, alaturi de
care participa la liturghia cereasca. Acesta este motivul pentru care inscriptiile se fac intr-
una din limbile liturghiei bizantine: greaca, slavona, araba etc..Forma caracterelor unei
inscriptii ajuta la datarea icoanei respective, deoarece acestea variaza in diferite epoci.
6) Vernisarea
La o icoana, vernisul nu serveste doar la protejarea picturii de umiditate, de actiunea
luminii, aerului sau de lovituri, ci, datorita faptului ca vernisul icoanelor olifa- este un
vernis gras care penetreaza suprafata, el uneste diferitele straturi si confera armonia
specifica icoanei constituita din profunzime si lumina, conservandu-i in acelasi tip
prospetimea coloritului de-a lungul secolelor. Totusi, olifa are si inconveniente, retinand de
pilda particulele de funingine de la lumanari si formand astfel pe icoanele vechi un strat
intunecat la culoare, care adesea estompeaza culorile.
Vernisarea se relizeaza prin indepartarea oricarei urme de praf de pe icoana si turnarea
olifei care se intinde cu degetul sau cu o pensula moale. Stratul trebuie sa fie unul destul de
gros, iar icoana trebuie sa ramana pe orizontala si pentru a o proteja de praful din aer,
trebuie acoperita cu o cutie. Dupa 20 de minute se egalizeaza stratul de olifa cu palma, caci
ea este absobita neuniform, iar dupa alte 20 de minute, incepe sa se ingroase, fiind necesara
indepartarea surplusului cu mana. Icoana trebuie lasata apoi sa se usuce timp de o zi si
jumatate, urmand a fi refacut stratul o data sau de doua ori. Vernisarea odata incheiata,
stratul trebuie sa fie uniform, usor stralucitor, asemanator celui de ceara. Cand icoana este
complet uscata, uneori chiar dupa cateva saptamani, se poate acoperi cu un strat subtire de
selac sau de vernis aplicat prin tamponare, pentru a impiedica lipirea prafului de suprafata.