In gradina Ghetsimani (eseu Vlioncu)

de Vasile Voiculescu

Traditionalismul este o miscare literara considerata o reactie la adresa modernismului, propunand

conservarea oricarui element al traditiei impotriva tendintelor inovatoare

Unul dintre cel mai de seama scriitori traditionalisti este Vasile Voiculescu, poet interbelic.
Incepand cu volumul Parga (1921), acesta descopera filonul religios ca sursa a lirismului si scrie
poezii in care transcendentul, divinitatea, firoul mistic devin esenta versurilor. Astfel, Voiculescu
devine unul dintre cei mai autentici reprezentanti ai liricii religioase si unul dintre cei mai intens
interiorizati. In versurile sale, divinitatea este o prezenta acceptata, iar omul nu mai are nimic din
fiinta argheziana chinuita de intrebari si de cautarea dramatica a certitudinii ca Dumnezeu exist;
Voiculescu este poetul care cere divinitatii ajutor pentru purificarea sufletului, pentru spalarea de
pacate, pe cand Arghezi cultiva negarea manioasa si violenta in poeziile sale.

Poezia In gradina Ghetsimani valorifica tema religioasa dominanta in vlumul mentionat, deosebit
la aceasta fiind prezenta unei componente moderne, intensitatea suferintei, sursa a dramatismului
prin tristetea metafizica si prin simbolica ilustrare a conditiei umane fragile.

In spiritul unui text traditionalist, poezia valorifica o surse de inspiratie de natura biblioca,
anume, ultima rugaciune a lui Iisus din Gradina Ghetsimani de pe muntele maslinilor din noaptea
dinaintea tradarii de catre Iuda. Voiculescu prelucreaza artistic informatiile, fara a face trimitere
directa la Evanghelie, ci doar la semnificatiile acesteia, scenele si motivele biblice devenind
alegorii ale nelinistii umane in aspiratia spre Dumnezeu.

Tema este de natura religioasa, poezia surprinzand suferintele lui Iisus, fiind umana care
constientizeaza absolutul destinului sau si sacrificiul care i se cere. Prin extensie, drama
infatisata devine generica pentru fiinta umana, problematica abordata frecvent in lirica moderna;
omul este vazut ca fiinta duala situata la granita dintre virtute si pacat.

Titlul este un indice spatial fiind o data sugestia unei topografii sacre, loc al rugaciunii si a
reculegerii lui Iisus si, mai apoi, sugestia unui spatiu inchis, conotand imaginea edenului
primorial care favorizeaza interiorizarea, meditatia.

Structural, poezia este organizata in patru catrene cu vers amplu, cu rima incrucisata si masura
egala de 14 silabe. In cadrul acestora se dezvolta trei secvente lirice echivalente cu etapele
purificarii si transfigurarii personajului liric, in opinioa lui Rudof Otto acestea fiind teama,
fascinatia si adoratia sau comuniunea.

Prima strofa reda portretul iconic al lui Iisus, avand un pronuntat caracter vizual al imaginilor
artistice, dominate de opozitia cromatica rosu-alb. Albul este simbolul esentei divine, iar rosul al
limitelor efemerului trup omenesc, culorile sugerand suferinta si esenta personajului. Poezia
incepe cu sugestia destinului implacabil, aspru, caruia Iisus nu i se poate sustrage. Dramatismul
luptei acestuia impotriva sortii este redat prin verbele la imperfect ca timp al duratei
imprimand continuitate starior de spaima si neliniste (lupa, nu primea, se impotrivea).
Imaginea creata in versurile initiale anticipeaza zbuciumul supraomenesc ilustrat in strofele doi
si trei, reandu-se astfel un crescendo dramatic. Ultimul vers al acestei strofe anunta cadrul netural
exterior configurat in ultima strofa si vizeaza legatura om-natura, precum si capacitatea fiintei de
a intra in comuniune cu natura (amarnica-i strigare starnea in slavi furtuna).

Strofele mediane orienteaza atentia catre suferinta si catre lupta launtrica de o intensitate
impresionanta, Iisus aparand ca un fiu al cerului, al lui Dumnezeu, om caruia i-a fost harazit un
destin superior. Iisus este predestinat absolutului si va ispasi pacatele omenirii prin autosacrificiu.
Capacitatea lui de a izbavi lumea de pacat este sugerata de opozitia sterlici de miere, puritate,
virtute, si venin groaznic, pacatul. Secventa curpinde metafore ale divinitatii, mana
neinduratoare, respectiv grozava cupa, care anticipeaza finalitatea jertfel si definesc conditia
supraumana a personajului. In fiecare din cele doua strofe, ultimul vers contine elemente care
portretizeaza instanta biblica, insistand in mod deosebit asupra prtretului spiritual. Este surprinsa
capacitatea lui Iisus de a-si depasi conditita initiala si de a-si descoperi esenta de natura divina
(batandu-se cu moartea uitase de viata).

Ultima strofa ilustreaza supradimensionarea cosmica a suferintei lui Iisus. Imaginile sun
preponderent vizuale si dinamice, pe alocuri hiperbolizate. Agitatia naturii se manifesta cu
ajutorul personificarilot, constituindu-se, astfel, un cadru apocaliptic. Antiteza sugerata de
structurile batai de aripe si ulii de seara conoteaza lupta dintre demonic si angelic, reiterare
a opozitiilor valorificate in poezie. Opera se incheie in aceeasi nota dramatica in care a inceput,
limbajul continunand semne prevestitoare de rau sau de moarte (vraistea, prada).

Limbajul poetic este bogat in simboluri si metafore care genereaza ambiguitate. PE de o parte,
impresioneaza metaforele destinului neindurator si ale sacrificiului paharul, mana
neindurata, grozava cupa, sete uriasa, iar pe de alta parte, frecventa epitetelor, unele
dintre ele aflate in inversiune pentru a intensifica dramatismul si suferinta confirmand viziunea
autorului asupra unui episod biblioc: spectacolul ritualic al ibliei, cu aspra lui grandoare.
Construita pe ideea dualitatii si a opozitiei, poezia desvolta in fiecare din secventele sale antiteze
care sustin mesajul luptei, al incordarii suferintei. (I rosu-alb, II venin-dulceata, III batai de aripi
ulii de prada). De la inceput pana la sfarsit textul ofera sugestive imagini vizuale care, prin
plasticitatea lor, amintesc de iconografia christica, asa cum se regaseste si in pictura, de la
tablourile renascentiste pana la cele moderne.

In opinia mea, poezia este o expresia vie a fiorului religios ce strabate fiinta voiculesciana. Iisus,
vazut ca o fiinta duala, este un simbol al credintei pe care insusi poetul o accepta, dar si o
metafora a omului singur printre semeni si in fata lui Dumnezeu, abandonat si ramas sa duca
singur o lupta cu sine, de dragul oamenilor, chiar daca acestia l-au tradat si l-au chinuit.