Sunteți pe pagina 1din 3

Atlantida?

Atlantida (insula lui Atlas) a fost considerata aproape din totdeauna drept o legenda sau in cel
mai bun caz o alegorie platoniana. Atlantida a fost menţionata pentru prima oară în două
dialoguri ale lui Platon, Timaios şi Critias. Platon o localizeaza dupa Coloanele lui Hercule
(Gibraltar). Platon povesteste de coloniile Atlantidei si mentioneaza ca după o încercare eşuată
de invadare a Atenei, Atlantida isi sfarseste istoria scufundandu-se in ocean dupa un dezastru
natural de proportii. Platon considera ca acest eveniment s-ar fi petrecut cu 9.000 de ani înainte
de Solon (aproximativ 9 500 î.Hr.). Asa cum am mentionat mai sus, primele referinţe cunoscute
despre Atlantida se află în dialogurile lui Platon, Timaios şi Critias, scrise în 360 î.Hr. Un
participant la dialog, Critias, discipol al lui Socrate, este cel care povesteşte legenda Atlantidei.
Din motive necunoscute, dialogul lui Critias a rămas neterminat şi s-a speculat că ar fi primele
două dintr-o trilogie, care ar mai conţine şi un al treilea, Hermocrate.

În Timaios, Critias relatează ceea ce un preot egiptean i-ar fi spus lui Solon într-o călătorie a
acestuia în Egipt. După spusele sale, egiptenii au cunoştinţe istorice ce se întind cu mult înapoi în
timp, ei ştiind fapte din istoria Atenei necunoscute chiar atenienilor. Mai departe, el afirmă că
Atena a reuşit să învingă o armată invadatoare numeroasă, venită de pe o insulă aflată în Oceanul
Atlantic, ce era “mai mare decât Asia şi Libia la un loc”. La scurt timp după victorie, în urma
unor catastrofe naturale, întraga armată ateniană a fost distrusă, iar insula Atlantida s-a scufundat
în ocean.

În Critias, dialog rămas neterminat, sunt prezentate în detaliu istoria, geografia şi cultura
Atlantidei, în paralel cu istoria, organizarea socială şi cultura vechilor atenieni. După Critias, în
vechime, zeii şi-au împărţit între ei pământul, Atlantida fiind atribuită lui Poseidon. Poseidon s-a
îndrăgostit de o muritoare numită Clito de pe această insulă, cu care a avut 10 copii. Cel mai
mare, Atlas, a dat numele regiunii şi a devenit primul rege al ei. În continuare, Critias descrie
geografia insulei în detaliu, amintind de bogăţiile naturale, de climatul blând şi de construcţiile
monumentale ale atlanţilor. Dă apoi detalii despre organizarea socială a atlanţilor şi despre
obiceiurile lor. Aminteşte apoi de prezenţa naturii divine în atlanţi, care i-a făcut să respecte
normele etice şi să ducă o viaţă dreaptă. Totuşi, susţine că această natură divină s-a tot redus, ca
urmare a amestecului cu muritorii de rând şi atlanţii au devenit mândri şi au început să încalce
legile. Zeus, văzând acestea, i-a adunat pe zei în jurul său pentru a le vorbi. În acest punct,
dialogul Critias ia sfârşit şi nu se ştie ce urmează.
Pe timpul Renasterii, romanul lui Francis Bacon, Noua Atlantidă, scris in 1627, descrie o
societate utopică pe coasta de vest a Americii. Un personaj al romanului face o descriere a
Atlantidei care seamănă cu cea a lui Platon şi o aşează în America (far a fi clar dacă se referă la
America de Nord sau de Sud). Si marele fizician Isaac Newton, in cartea lui “Cronologia
regatelor antice (The Chronology of the Ancient Kingdoms) din 1728, studiază mai multe
legături mitologice cu Atlantida si contemoraneitatea lui si cu istoria cunoscuta in epoca in care a
scris cartea.

In 1882 a apărut “Atlantida: Lumea de dinaintea potopului” (Atlantis: the Antediluvian World)
scrisa de Ignatius L. Donnelly, membru al Congresului Statelor Unite ale Americii, carte care a
stârnit un nou interes în ipoteza Atlantidei. Donnelly a încercat să demonstreze că toate marile
civilizaţii din antichitate aveau la origine civilizaţia neolitică a Atlantidei.

Mai tarziu evolutiile stiintifice, în special ideea de deriva a continentelor, a redus puternic
probabilitatea existenţei în trecut a unui continent în Atlantic. Au apărut alte ipoteze, în care
Atlantida era localizată în America, Caraibe, Europa de Nord, Africa sau chiar Asia.

La mijlocul anilor ’50, Charles Hapgood susţine pentru prima oară “teoria deplasamentului
scoarţei terestre“, prefaţată şi sprijinită teoretic de însuşi Albert Einstein la acea vreme, care
demonstrează că la fiecare cca 47000 de ani greutatea calotelor polare, distribuite neuniform faţa
de axa de rotaţie a Pământului, face ca întreaga litosferă (asezată pe miezul lichid) să se
repoziţioneze în funcţie de noul centru de greutate, ultima asemenea repoziţionare petrecându-se
cu 12000 de ani în urmă. Aceast ultim “deplasament” ar fi scos Atlantida din zona temperată,
aruncând-o în întregime în interiorul arcului polar sudic. Aceasta teorie este sprijinită de mai
multe argumente, doar unul dintre acestea fiind descrierea lui Platon despre Atlantida ca fiind o
insula de dimensiuni uriaşe, situata în mijlocul oceanului planetar (pe vremea lui Platon numit
Atlantic), condiţie căreia i se supune doar continentul Antarctic, care – din perspectiva “lumii
privita de la polul sud” – e intr-adevar înconjurat de un singur ocean, deşi din perspectiva
tradiţională par a fi mai multe.