Cursul 8

DEFICIENTELE DE MOTRICITATE

SI PSIHOMOTRICITATE

In sens general, motricitatea umana reprezinta totalitatea actelor motrice

(de miscare), efectuate pentru intretinerea relatiilor cu mediul natural si social,
inclusiv prin efectuarea unor deprinderi specifice unui domeniu de activitate. Ea
mai poate fi considerata si ca o insusire, o capacitate innascuta si/sau dobandita
a fiintei umane de a reactiona, cu ajutorul aparatului locomotor la stimulii
externi si interni sub forma unei miscari.

Activitatea de miscare a omului este compusa din miscari reflexe

voluntare si involuntare. Actele voluntare reprezinta legarea mai multor
miscari elementare, care se petrec in timp si spatiu. La originea oricarei miscari
voluntare sta reprezentarea mintala a miscarii. Aceasta reprezentare este
determinata de starea tuturor legaturilor existente la nivelul scoartei cerebrale,
de bagajul motric, de intreaga experienta a omului, de constiinta si de
informatiile provenite din mediul intern si extern.

Miscarile automate sunt acte voluntare, reprezentate de combinarea mai

multor miscari, care sunt repetate in aceeasi ordine si in aceleasi conditii, de un
numar mare de ori, pana la fixarea tuturor componentelor, formand noi structuri.

Miscarile involuntare sunt cele care nu depind de dorinta sau trebuinta

omului, ele raspunzand reflex cerintelor functionale ale organelor, aparatelor si
sistemelor corpului omenesc, fiind in afara posibilitatii de control ale
individului.

Motricitatea participa la constituirea inteligentei prin structuri succesive.

Piaget si Wallon remarcau faptul ca psihicul si motricul nu sunt doua categorii
distincte, supuse, unul gandirii pure si celalalt, mecanismelor fizico-fiziologice,
ci sunt expresia bipolara a unui singur proces, acela al adaptarii la conditiile
externe. Legatura dintre psihic si motric a fost denumita psihomotricitate,
definita ca rezultat al integrarii functiilor motorii si mintale, sub efectul
maturizarii sistemului nervos, ce vizeaza raportul subiectului cu corpul sau
si cu mediul inconjurator. Piaget vorbeste despre inteligenta senzorio-motrica,
in legatura cu faptul ca, in absenta limbajului, actiunile-constructe se sprijina in
exclusivitate pe perceptii si miscari si sunt mediate de coordonarile senzorio-
motorii ale actiunilor, experienta de cunoastere fiind in cea mai mare parte,
miscare. Psihologia demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii
cunoasterii si a invatarii, determinand, intr-o proportie considerabila,
organizarea mintala a persoanei si fiind el insusi (actul motor) organizat prin
miscare.

Structura psihomotricitatii este constituita din :

- 1.cunoasterea schemei corporale : imaginea schemei corporale,

pozitiile fundamentale si capacitatea de a opera cu ele, lateralitatea si dominanta
acesteia, controlul segmentelor, stabilirea dominantei segmentare;

- 2. conduitele motrice de baza – coordonarea generala si a segmentelor

corpului, deprinderile motrice de baza (mersul, saritul, prinsul, etc), echilibrul
static si dinamic, simtul ritmului, respiratia.

- 3. conduitele perceptiv-motrice – orientarea – organizarea – structurarea

spatiala si temporala, notiuni de marime, forma, relatii dintre acestea
autocontrolul miscarilor prin limbaj.

- 4. motricitatea fina sau psihomotricitatea diferentiata

- 5. relaxarea si controlul inhibitiei

- 6. reglarea si autocontrolul miscarilor prin limbaj

Tulburarile motrice si psihomotrice cuprind o paleta extrem de variata, cu

o gradatie intinsa de afectiuni, de la cele mai usoare, care nu impiedica
desfasurarea normala a activitatii si nu presupun o interventie speciala, copiii din
aceasta categorie reusind sa se adapteze normal vietii sociale, pana la cele care
marcheaza intreaga viata a individului, cand deficienta ii impiedica sa intre
intr-o competitie obisnuita cu semenii lor normali, in cazul acesta aparand
necesitatea unui program diferentiat, cuprinzand demersuri medicale,
psihopedagogice si sociale.

Deficientele fizice se constituie ca invaliditati corporale ce slabesc

puterea si mobilitatea organismului prin modificari patologice exterioare sau
interioare, localizate la nivelul intregului corp ori numai la nivelul unor
segmente ale sale. Categoria aceasta cuprinde infirmii motori sau locomotori, cat
si pe cei care sufera de unele boli permanente (respiratorii, cardiovasculare,
diabetul) care le influenteaza negativ capacitatea fizica. Deficientele fizice sunt
abateri de la normalitate prin dereglari morfo-functionale care duc la
dezechilibre si evolutii nearmonioase. In lipsa altor anomalii, deficientii fizic
sunt normali din punct de vedere al capacitatilor intelectuale, dar din cauza
situatiei de exceptie sau a mediului, personalitatea lor poate deveni fragila, cu
pronuntate note de frustratie si anxietate, cu conflicte si tensiuni interioare, cu
susceptibilitati si sensibilizari care ingreuneaza relationarea cu ceilalti si
integrarea sociala.