Impactul energiei asupra mediului

POLUAREA CHIMICA A CTC

Grupa 1533

Georgescu Alexandra
Iosifescu Octavian
Zmaranda Simona
Dumitrica Andra
 Cuprins

DEFINIȚII ..........................................................................................................................................................3
INTRODUCERE .................................................................................................................................................3
EMISII POLUANTE ............................................................................................................................................4
Oxizii de azot (NO, NO2) ..............................................................................................................................4
Dioxid de sulf (SO2) ......................................................................................................................................6
Monoxid de carbon (CO) .............................................................................................................................8
Ozonul troposferic (O3) ...............................................................................................................................8
Pulberi in suspensie (PM10 si PM2.5mkm) .................................................................................................8
METODE DE REDUCERE A EFECTELOR POLUANTILOR.....................................................................................9
CADRUL LEGISLATIV.......................................................................................................................................13
ANEXE ............................................................................................................................................................14
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................................................15
DEFINIȚII
Poluare - concentratie de poluant în mediu ce depaseste valoarea naturala. Directiva CEE 84/360
din 28/06/1984, [2], valabila si în prezent, defineste poluarea atmosferica ca introducerea în
atmosfera de catre om, direct sau indirect, de substante sau energie având actiune nociva, de
natura sa puna în pericol sanatatea omului, sa strice resursele biologice, ecosistemele, sa
deterioreze bunurile materiale, valorile de agrement si alte utilitati legitime ale mediului
înconjurator. Conventia de la Geneva din 13/11/1979, [3], defineste juridic poluarea
transfrontaliera ca fiind poluarea atmosferica ale carei surse sunt cuprinse total sau partial într-o
zona supusa jurisdictiei nationale a unui stat si care exercita impact de mediu într-o zona supusa
jurisdictiei altui stat, la o distanta astfel încât, nu este în general posibil sa se distinga aportul
surselor individuale sau în grupe de surse de emisie.
Poluant - orice substanta solida, lichida, sub forma gazoasa sau de vapori sau forma de energie
(radiatie electromagnetica, ionizanta, termica, fonica sau vibratii) care, introdusa în mediu,
modifica echilibrul constituentilor acestuia si al organismelor vii si aduce daune bunurilor
materiale.
Depoluarea aerului - consta în a împiedica emisia în atmosfera a substantelor care se dovedesc
nocive pentru mediul înconjurator, în special pentru oameni, animale domestice, fauna, culturi,
flora, constructii civile, cadrul natural si climatic. În scopul eliminarii poluarii cea mai buna
solutie o constituie elaborarea unei tehnologii eficiente de depoluare.
Surse antropice - sunt reprezentate prin diversele activităţi umane şi se clasifică în surse fixe şi
surse mobile.

INTRODUCERE
Termocentralele funcţioneaza pe baza ciclului Clasius-Rankine.
Ciclul Clausius-Rankine este un ciclu termodinamic motor, care produce lucru mecanic pe baza
căldurii introduse. Sursele obișnuite de căldură ale acestor centrale sunt combustibilii fosili:
cărbunele, păcura și gazul natural. De obicei drept agent termic este folosită apa, datorită mai
multor proprietăți favorabile: nu este toxică și nici prea reactivă chimic, se găsește din abundență
și la preț de cost scăzut, iar capacitatea termică masică și capacitatea termică latentă de vaporizare
sunt potrivite. Cu ajutorul lui se obține peste 80 % din curentul electric produs pe plan
mondial.Ciclul Clausius-Rankine este un ciclu din care se obtine energie electrică din energie
chimică, prin intermediul energiei termice (furnizate de combustibili fosili în cazul
termocentralelor).
Ciclul Clausius-Rankine are patru transformări termodinamice (este format din doua izobare +
doua adiabate)

Ciclul in cazul unei termocentrale este:

Transformarea 1-2: = destindere teoretica in turbina cu abur
Transformarea 2-3 = condensarea amestecului in condensator
Transformarea 3-4 = ridicarea presiuni apei (adiabatic) in pompa
Transformarea 4-5 = incalzire izobara a apei in cazan
Transformarea 5-6 = vaporizarea apei in supraincalzitorul cazanului
Practic, sursa termică, respectiv combustibilul care arde, incalzeste apa în cazan și ca urmare apa
se vaporizează. Aburul produs, la temperatură și presiune mare, se destinde in turbina cu abur
producand lucru mecanic, care este transformat în energie electrica de catre generatorul atasat de
turbina, aburul fiind apoi condensat in condensator. Apa condensata este pompata din nou in
cazan si ciclul se reia.
Prin arderea combustibililor fosili, lichizi şi/sau gazoşi în instalațiile de ardere se produc
următoarele emisii poluante:
- dioxidul de carbon (CO2);
- monoxidul de carbon (CO);
- oxizii de azot (NOx);
- oxizii de sulf (SOx);
- hidrocarburile nearse (CmHn);
- pulberi.

EMISII POLUANTE

Oxizii de azot (NO, NO2)

Caracteristici generale: Oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care conţin azot şi
oxigen în cantităţi variabile. Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fără culoare sau miros.
Principalii oxizi de azot sunt:
- monoxidul de azot (NO) - gaz incolor şi inodor;
- dioxidul de azot (NO2) - gaz de culoare brun-roşcat cu un miros puternic, înecacios.
Dioxidul de azot în combinaţie cu particule din aer poate forma un strat brun-roşcat. În prezenţa
luminii solare, oxizii de azot pot reacţiona şi cu hidrocarburile, formînd oxidanţi fotochimici.

Surse antropice: Oxizii de azot se formează în procesul de combustie atunci cînd combustibilii
sunt arşi la temperaturi înalte, dar cel mai adesea ei sunt rezultatul traficului rutier, activităţilor
industriale, producerii energiei electrice. Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea
smogului, a ploilor acide, deteriorarea calitatii apei, efectului de sera, reducerea vizibilităţiiîn
zonele urbane.
Efecte asupra sănătaţii populaţiei: Dioxidul de azot este cunoscut ca fiind un gaz foarte toxic atît
pentru oameni cît şi pentru animale (gradul de toxicitate al dioxidului de azot este de 4 ori mai
mare decît cel al monoxidului de azot). Expunerea la concentraţii ridicate poate fi fatală, iar la
concentraţii reduse afectează ţesutul pulmonar.

Efecte asupra plantelor şi animalelor: Expunerea la acest poluant produce vătămarea serioasă a
vegetaţiei prin albirea sau moartea ţesuturilor plantelor, reducerea ritmului de creştere a acestora.
Expunerea la oxizii de azot poate provoca boli pulmonare la animale, care se aseamănă cu
emfizemul pulmonal, iar expunerea la dioxidul de azot poate reduce imunitatea animalelor,
provocînd boli precum pneumonia şi gripa.

Alte efecte: Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide şi favorizează acumularea nitraţilor
la nivelul solului care pot provoca alterarea echilibrului ecologic ambiental. De asemenea, poate
provoca deteriorarea ţesăturilor si decolorarea vopselelor, degradarea metalelor.

Spre deosebire de oxizii de sulf care sunt în mod intrinsec legati de continutul în sulf al
combustibilului utilizat, cantitatea de oxizi de azot generata în timpul arderilor, desi depinde într-o
oarecare masura de tipul de combustibil folosit, depinde în acelasi timp de conditiile în care are
loc arderea. Asadar, nu exista relatie univoca între emisiile de oxizi de azot si combustibil. Desi
procesele de formare a NO în flacara de ardere a combustibilului sunt departe de a fi complet
întelese, se considera ca NO poate sa se formeze în trei moduri:
 azotul din combustibil este eliberat la temperaturi relativ scazute, formând NO combustibil;
 reactia azotului cu oxigenul la temperaturi înalte formeaza NO termic;
 radicalii derivati din combustibil reactioneaza cu oxigenul formând NO promt.
Deci azotul poate proveni din:
 aerul atmosferic introdus pentru ardere, numit în general azot molecular, care conduce la NO
termic si NO promt;
 azot provenind din molecule organice (NX) prezente în combustibilii solizi sau lichizi grei,
denumit generic azot combustibil, care conduce la NO combustibil.

Emisiile de NOx depind de compozitia si natura combustibilului, de conditiile in care se

desfasoara reactia si geometria instalatiei. Reducerea continutului de azot din combustibil nu este
utilizata, la ora actuala, ca metoda de limitare a formarii oxizilor de azot.
Limitarea formarii oxizilor de azot consta în reducerea ratei de formare a oxizilor de azot termic,
combustibil si mai putin prompt. Prin urmare, aceasta reducere la sursa a cantitatii degajate de
oxizi de azot (NOx) decurge din ceea ce a fost spus anterior, în privinta procesului de formare a
oxizilor de azot.
Experienta arata ca cei mai importanti (principali) parametrii care influenteaza formarea NOx
sunt: temperatura flacarii, timpul de stationare în zona de reactie, concentratia de oxigen si
continutul de azot din combustibil.
Factorii de mai sus influenteaza simultan formarea de NOx, dar acestia nu sunt, în mod necesar,
independenti.
Alti parametrii care influenteaza de asemenea formarea de NOx (excesul de aer, turbulenta flamei,
conceptia camerei de ardere, etc.) se considera parametrii secundari, deoarece se poate demonstra
ca influenta acestora se exercita asupra unuia din factorii principali.
 Limitarea formarii oxizilor de azot în timpul arderii, prin asa numitele masuri primare de
reducere a NOx, au ca scop:
 scaderea temperaturii de ardere;
 evitarea vârfurilor de temperatura, prin uniformizarea si amestecarea rapida a reactantilor în
flacara;
 reducerea timpului de rezidenta la temperaturi înalte;
 reducerea oxigenului în zona de reactie;
 reducerea, la sfârsitul flacarii, a oxizilor de azot deja formati.

Masuri primare de reducere a Nox

Masura primara Efectul sau este asupra

Reducerea excesului de aer NOx termic + NOx combustibil

Preîncalzirea redusa a aerului NOx termic

Reducerea sarcinii NOx termic

Arderea în trepte:
etajarea arderii combustibilului
etajarea aerului
arzatoare cu NOx redus
aer multiplu
NOx termic + NOx combustibil
NOx termic + NOx combustibil
NOx termic + NOx combustibil

Proiectarea cazanului:
localizarea arzatoarelor NOx termic
strat fluidizat NOx termic

Recircularea gazelor de ardere NOx termic

Injectie de abur / apa NOx termic

Dioxid de sulf (SO2)

Caracteristici generale: Dioxidul de sulf este un gaz incolor, amărui, neinflamabil, cu un miros
pătrunzător care irită ochii şi căile respiratorii.

Surse naturale: Erupţiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentaţia bacteriană în zonele

mlăştinoase, oxidarea gazului cu conţinut de sulf rezultat din descompunerea biomasei.

Surse antropice: Sistemele de încălzire a populaţiei care nu utilizează gaz metan, centralele
termoelectrice, procesele industriale (siderurgie, rafinărie, producerea acidului sulfuric), industria
celulozei şi hîrtiei şi, în măsura mai mica, emisiile provenite de la motoarele diesel.

Efecte asupra sănătăţii populaţiei: În funcţie de concentraţie şi perioada de expunere dioxidul de

sulf are diferite efecte asupra sănătăţii umane. Expunerea la o concentraţie mare de dioxid de sulf,
pe o perioadă scurta de timp, poate provoca dificultăţi respiratorii severe. Sunt afectate în special
persoanele cu astm, copiii, vîrstnicii şi persoanele cu boli cronice ale căilor respiratorii. Expunerea
la o concentraţie redusă de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect infecţii ale tractului
respirator.
Efecte asupra plantelor: Dioxidul de sulf afectează vizibil multe specii de plante, efectul negativ
asupra structurii şi ţesuturilor acestora fiind sesizabil cu ochiul liber.
Efecte asupra mediului: În atmosferă, contribuie la acidifierea precipitaţiilor, cu efecte toxice
asupra vegetaţiei şi solului.
Alte efecte: Creşterea concentraţiei de dioxid de sulf accelereaza coroziunea metalelor, din cauza
formării acizilor. Oxizii de sulf pot eroda: piatra, zidăria, vopselele, fibrele, hîrtia, pielea şi
componentele electrice.

Arderea combustibililor fosili conduce la evacuarea în atmosfera a unor volume importante de

oxizi gazosi de sulf. În urma precipitatiilor chimice si a transformarilor pe care le sufera în
atmosfera, acesti oxizi devin sursa precipitatiilor acide, forma sub care îsi exercita la nivelul
solului actiunea distrugatoare asupra vegetatiei perene. În acelasi timp, în conditiile specifice
(temperatura si presiune ridicata, prezenta umiditatii, alaturi de particule de cenusa) ce
caracterizeaza circulatia gazelor arse dinspre instalatia de ardere spre cosul de evacuare în
atmosfera, oxizii gazosi exercita o puternica actiune coroziva asupra instalatiilor ce compun
circuitul gazelor arse. Astfel se intensifica uzura instalatiilor.
Într-o prima faza, bioxidul de sulf da nastere acidului sulfuros care, prin oxidare sub actiunea
radiatiei solare, se transforma în acid sulfuric.
Actiunea poluatoare a H2SO4 se exercita sub forma ploilor acide, principalul factor generator al
„mortii padurilor“ în tarile industrializate din Europa de vest si centrala. Intrând în circulatia
atmosferica zonala, SO2 exercita efectul poluant nu numai în regiunea sau tara în care este
generat, ci si în alte regiuni sau tari aflate pe directia vânturilor dominante. Acest proces este
favorizat de construirea unor cosuri înalte (peste 200÷250 m) prin intermediul carora gazele arse,
având o temperatura ridicata (160÷175 °C) si o viteza de evacuare mare, sunt conduse prin
intermediul cosurilor înalte la o înaltime egala în medie, cu dublul înaltimii cosului (cca. 500 m de
la nivelul solului).

Metode de retinere a dioxidului de sulf

Cu exceptia unor procese chimice speciale, arderea combustibililor fosili reprezinta principala
sursa de dioxid de sulf (SO2). Se deosebesc trei cai principale de reducere a emisiei de SO2,
respectiv:
 desulfurarea combustibililor;
 alegerea corespunzatoare a combustibilului;
 desulfurarea gazelor de ardere.

Retinerea bioxidului de sulf poate avea loc în toate fazele folosirii combustibilului, începând cu
pregatirea lui înaintea arderii, în timpul arderii si dupa ardere (prin actiuni asupra gazelor de
ardere).
În carbune, sulful este prezent sub 3 forme:
1) sulf organic;
2) radical sulfat;
3) pirita.

În pacura, sulful poate fi doar sub forma de sulf organic si radical sulfat.
În general, combustibilii gazosi naturali au un continut neglijabil de sulf.

Sulful organic, care face parte integranta din diagrama Fe-Carbon si care nu poate fi extras prin
segregare fizica directa, reprezinta 30÷70 % din totalul de sulf.
În general, raportul sulf organic/sulf total este mai ridicat la combustibilul cu continut scazut de
sulf si scade cu cresterea continutului de sulf.
Continutul de sulf din radical sulfat este, în general, inferior, 0.05 [ % ].
Pirita, în carbune, se afla sub forma de particule discrete si chiar microscopice. Este un mineral
greu, cu o densitate de aproximativ 5.0, în timp ce carbunele are o densitate maxima de numai 1,8
[kg/dm3]. Continutul în pirita al carbunelui poate fi usor redus prin reducerea granulatiei, urmata
de o separare gravitationala. În general, cantitatea de pirita retinuta creste pe masura ce carbunele
este macinat în particule cât mai fine si densitatea la care se produce separarea scade. Particulele
de carbune cu continut redus de pirita si particulele de cenusa vor cadea cu particulele minerale
pure. De aici rezulta un produs mai curat, însa cu pierderi mai ridicate de energie sau de caldura.
Când aceste particule sunt foarte fine, metoda de segregare gravimetrica devine mai putin
rentabila. În cazul utilizarii carbunelui, desulfurarea combustibilului este relativ dificila. În
focarele de mare capacitate, cu accent asupra acelora din centralele termoelectrice, utilizarea unor
combustibili cu continut scazut de sulf, dar mai scumpi, nu reprezinta o solutie viabila
întotdeauna.
Din acest motiv, pentru reducerea emisiei de SO2 se realizeaza o desulfurare a gazelor de ardere.

Monoxid de carbon (CO)

Caracteristici generale: La temperatura mediului ambiant, monoxidul de carbon este un gaz
incolor, inodor, insipid, de origine atît naturală cît şi antropică. Monoxidul de carbon se formează
în principal prin arderea incompletă a combustibililor fosili.
Surse naturale: Arderea pădurilor, emisiile vulcanice şi descărcările electrice.
Surse antropice: Se formeaza în principal prin arderea incompletă a combustibililor fosili.
Monoxidul de carbon se poate acumula la un nivel periculos în special în perioada de calm
atmosferic din timpul iernii şi primăverii (acesta fiind mult mai stabil din punct de vedere chimic
la temperaturi scăzute), cînd arderea combustibililor fosili atinge un maxim.
Monoxidul de carbon produs din surse naturale este foarte repede dispersat pe o suprafaţă întinsă,
nepunînd în pericol sănătatea umană.

Efecte asupra sănătăţii populaţiei: Este un gaz toxic, în concentraţii mari fiind letal (la concentraţii
de aproximativ 100 mg/m3) prin reducerea capacităţii de transport a oxigenului în sînge, cu
consecinţe asupra sistemului respirator şi a sistemului cardiovascular.
La concentraţii relativ scăzute:
 afectează sistemul nervos central;
 slăbeşte pulsul inimii, micşorînd astfel volumul de sînge distribuit în organism;
 reduce acuitatea vizuală şi capacitatea fizică;
 expunerea pe o perioada scurtă poate cauza oboseală acută;
 poate cauza dificultăţi respiratorii şi dureri în piept persoanelor cu boli cardiovasculare;
 determină iritabilitate, migrene, respiraţie rapidă, lipsa de coordonare, greaţă, ameţeală,
confuzie, reduce capacitatea de concentrare.
Efecte asupra plantelor: La concentraţii monitorizate în mod obişnuit în atmosferă nu are efecte
asupra plantelor, animalelor sau mediului.

Ozonul troposferic (O3)

Caracteristici generale: Gaz foarte oxidant, foarte reactiv, cu miros înecacios. Se concentrează în
stratosferă şi asigură protecţia împotriva radiaţiei UV dăunătoare vieţii. Ozonul prezent la nivelul
solului se comportă ca o componentă a "smogului fotochimic". Se formează prin intermediul unei
reacţii care implică în particular oxizi de azot şi compuşi organici volatili.
Efecte asupra sănătăţii: Concentraţia de ozon la nivelul solului provoacă iritarea tractului
respirator şi iritarea ochilor. Concentraţii mari de ozon pot provoca reducerea funcţiei respiratorii.
Efecte asupra mediului: Este responsabil de daune produse vegetaţiei prin atrofierea unor specii de
arbori din zonele urbane.

Pulberi in suspensie (PM10 si PM2.5mkm)

Caracteristici generale: Pulberile in suspensie reprezintă un amestec complex de particule foarte
mici şi picături de lichid.
Surse naturale: Erupţii vulcanice, eroziunea rocilor, furtuni de nisip şi dispersia polenului.
Surse antropice: Activitatea industrială, sistemul de încălzire a populaţiei, centralele
termoelectrice. Traficul rutier contribuie la poluarea cu pulberi produsă de pneurile maşinilor atît
la oprirea acestora cît şi datorită arderilor incomplete.
Efecte asupra sănătăţii populaţiei: Dimensiunea particulelor este direct legată de potenţialul de a
cauza efecte. O problemă importantă o reprezintă particulele cu diametrul aerodinamic mai mic de
10 micrometri, care trec prin nas şi gît şi pătrund în alveolele pulmonare, provocînd inflamaţii şi
intoxicări. Sunt afectate în special persoanele cu boli cardiovasculare şi respiratorii, copiii,
vîrstnicii şi astmaticii. Copiii cu vîrstă mai mică de 15 ani inhalează mai mult aer, şi în consecinţă
mai mulţi poluanţi. Ei respiră mai repede decît adulţii şi tind să respire mai mult pe gură, ocolind
practic filtrul natural din nas. Sunt în mod special vulnerabili, deoarece plămînii lor nu sunt
dezvoltaţi, iar ţesutul pulmonar care se dezvoltă în copilărie este mai sensibil. Poluarea cu pulberi
înrăutăţeşte simptomele astmului, respectiv tuse, dureri în piept şi dificultăţi respiratorii.
Expunerea pe termen lung la o concentraţie scăzută de pulberi poate cauza cancer şi moartea
prematură.

Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS), ca si majoritatea tarilor, au legiferat standarde care

reglementeaza concentratiile atmosferice maxime de bioxid de sulf, bioxid de azot si monoxid de
carbon, precum si de ozon, iar în unele cazuri si sulful total, deoarece toate aceste gaze au efecte
asupra sanatatii, când sunt în concentratii suficient de mari.

Standardul OMS de calitate a aerului pentru poluantii gazosi

Poluantul Standard OMS Perioada de timp

SO2 350 μg/m3 1 ora
NO2 150 μg/m3 24 ore
CO 30 mg/m3 1 ora
10 mg/m3 8 ore
O3 150-200 μg/m3 1 ora
100-120 μg/m3 8 ore

METODE DE REDUCERE A EFECTELOR POLUANTILOR

Tehnologii aplicate în practica de limitare a formarii oxizilor de azot în timpul arderii

Reducerea excesului de aer
Reducerea excesului de aer sub cel necesar sau a temperaturii de preîncalzire a aerului conduce la
reducerea temperaturii din focar si la reducerea formarii NOx. Masurile de reducere urmaresc
realizarea unor arzatoare perfectionate care sa conduca la o ardere completa si uniforma, cu un
reglaj fin al raportului aercombustibil si îmbunatatirea amestecului în zona de reactie. Aceasta
realizeaza simultan si reducerea emisiei de oxizi de carbon.
Preîncalzirea redusa a aerului
Aceasta metoda teoretica se bazeaza pe considerentul ca prin preîncalzire redusa se reduce rata de
formare a NOx termic, concomitent cu reducerea timpului de rezidenta la temperaturi ridicate.
Reducerea sarcinii de functionare
Functionarea la sarcini partiale are de asemenea, ca rezultat reducerea NOx. Din considerente de
eficienta economica aceasta nu poate fi luata în considerare, decât pe termen scurt, când este
necesara limitarea momentana a emisiei de NOx, iar celelalte metode nu fac fata situatiei.
Etajarea arderii combustibilului
Aceasta ardere consta în întârzierea injectarii unei parti din combustibil în flacara, astfel ca sa
avem în mod succesiv în flacara o zona saraca în combustibil, deci, la o temperatura relativ
limitata, urmata de o zona cu temperatura mai înalta în care se face injectarea cu restul
combustibilului, dar aceasta zona nu mai are decât putin oxigen în exces.

Eliminarea sulfului si azotului are ca efect si distrugerea unui însemnat numar de molecule grele,
obtinându-se astfel cresterea ponderii produsilor usori.
Pentru desulfurarea combustibilului gazos, procedeele constau în extragerea, concentrarea si
retinerea hidrogenului sulfurat, H2S, care urmeaza a fi tratat conform unor procedee specifice.
Din hidrogenul sulfurat, aflat în faza gazoasa, se recupereaza sulful, printr-o spalare cu amine,
urmata de procedee de tip Claus, realizând o retinere a sulfului în proportie de 95 %. Se mai
utilizeaza si o recuperare complementara a sulfului din gazele iesite din recuperatorul Claus, cu un
randament de 4÷4.9 %, iar restul se arde, producând SO2.
Reziduurile solide din epurarea carbunelui pot fi grosiere sau fine si sunt compuse din deseuri de
carbune, ardezie, sisturi de carbune , de pirita si argila. O metoda de a scapa de aceste deseuri ale
carbunelui brut consta în depozitarea în strat pe un teren netezit, compactarea, acoperirea cu
pamânt si apoi replantarea cu vegetatie. Aceste metode sunt menite sa împiedice aprinderea
spontana si infiltrarea apei. Reziduurile fine sunt, de obicei, deversate în bazine de decantare sub
forma de noroi sau deshidratate si adaugate la gramada de reziduuri grosiere.
O posibilitate de a reduce emisia de SO2 este alegerea unui anumit combustibil (în faza de
proiectare) sau schimbarea celui utilizat în mod curent în exploatare (alegerea combustibilului).
De exemplu, în ultimii ani utilizarea gazului natural a crescut considerabil în instalatiile de mica si
medie capacitate. Cum continutul de sulf din gazul natural este practic neglijabil, emisia de SO2 a
fost redusa pe aceasta cale.
O alta posibilitate de limitare a emisiei, dar numai pâna la jumatate din cea naturala se poate
obtine prin insuflarea de aditivi în focar, în timpul arderii, fie sub forma de praf de dolomita
injectat cu praful de carbune, fie sub forma unor emulsii de particule în hidrocarburi, dozate în
combustibilul lichid.

Reducerea bioxidului de sulf prin injectie de calcar în focar

Pudra de calcar este injectata în focar, unde este calcinata la CaO, care reactioneaza cu SO2,
rezultând CaSO4.
Produsul desulfurarii si aditivul care nu a reactionat sunt colectate în precipitator, împreuna cu
aerul de combustie. Metoda a avut cele mai bune rezultate deoarece calcarul este injectat la o
temperatura favorabila si acolo se afla o presiune suficienta, datorata aerului de la partea
superioara a arzatorului, pentru a distribui bine aditivul. Functie de sarcina cazanului, eficienta
reducerii atinge valori de 50÷70 %.
Avantajele injectiei de calcar sunt: proces simplu, realizare rapida, costul investitiei scazut,
consum mic de energie, disponibilitatea instalatiei ridicata.
Dezavantajele metodei sunt: grad de desulfurare limitat, tendinta de zgurificare în focar,
manipulare dificila a cenusei.

Procedee de desulfurare
Normele foarte severe de emisie, care coboara valoarea de la 2÷3.5 g/m3, la numai 0.4 g/m3,
impun neaparat folosirea unor instalatii chimice de desulfurare a gazelor, la toate cazurile de
ardere a carbunelui, în cazane cu focare clasice sau a pacurii cu continut ridicat de sulf.
În ultimele doua decenii au fost dezvoltate mai multe procedee de desulfurare, dintre care cele mai
importante sunt:
 procedeul umed, în care se introduce ca agent activ o solutie de hidroxid de calciu si carbonat
de sodiu, obtinând ca deseu namoluri nerecuperabile sau cel mult cu posibilitate de extractie
de gips.
 procedeul semiuscat, în care se introduce ca agent activ o solutie concentrata de amoniac sau
hidroxid de calciu, în filtru având loc evaporarea completa a apei. Produsele sulfatice sunt
recuperate în stare uscata, permitând reintroducerea lor în circuitul economic.
 procedeul catalitic, cu producere de sulf, aplicat la o temperatura ridicata a gazelor de ardere.
Cea mai larga implementare industriala o are procedeul umed.
Prin spalarea sau umidificarea aerului, se obtine o racire a gazelor pâna la 50÷60 °C la procedeul
umed si la 70÷100 °C la cel semiuscat. În aceste conditii, ridicarea penei de fum se limiteaza si
dispersia este dezavantajata. Efectul de reducere a fondului de SO2 în atmosfera ramâne, în acest
caz, sa se resimta numai pe ansamblul teritoriului, la distante mari.
Coborârea temperaturii sub temperatura punctului de roua acida atrage coroziuni inacceptabile,
sub aspectul fiabilitatii traseului de gaze, motiv pentru care este necesara reîncalzirea gazelor, fie
cu abur, fie regenerativ, fie cu amestec de gaze fierbinti, fie prin caldura obtinuta prin arderea de
combustibil suplimentar.
Instalatiile de desulfurare uscata si semiuscata sunt utilizate mai rar, în special pentru centralele
mici, datorita pericolului intoxicarii cu amoniac.
Principala caracteristica a desulfurarii umede este reducerea simultana a SO2 si producerea de
gips si, de asemenea, controlul alimentarii cu calcar, esential pentru a învinge fluctuatiile sulfului
continut în combustibil.

Principalele procedee comerciale de desulfurare a gazelor de ardere

PROCEDEU TEHNICA (metoda) Produse secundare

VAR / CALCAR Absorbtia SO2 cu var stins (namol Namol de epurare
CaO/CaCO3 de var) sau calcar sau gips
SODA DE RUFE Absorbtia SO2 cu o solutie de soda Apa reziduala sau
NaOH caustica sau de carbonat de sodiu solutie spalat rufe
SOLUTIE Absorbtia SO2 cu solutie de Na Namol sau gips
ALCALINA rezultata din solutie alcalina calcica (CaSO4)
AMONIAC - Absorbtie cu NH3 apoi oxidare în Îngrasamânt pe baza
WALTHER sulfat de amoniu SO2 intra în reactie de sulfat de amoniu
cu un amestec de oxid si hidroxid de
magneziu; reciclarea reactivului dupa
deshidratare si regenerare
OXID DE SO2 intra în reactie cu un amestec Sulf elementar sau
Epurare prin MAGNEZIU de oxid si hidroxid de magneziu; acid sulfuric
metoda reciclarea reactivului dupa
umeda deshidratare si regenerare
SULFIT DE Absorbtia SO2 cu o solutie de sulfit Sulf elementar sau
SODIU de sodiu, care este apoi reciclata si H2SO4, cantitati
(WELLMAN– regenerata. mici de sulfat de
LORD) sodiu
CITRAT Absorbtia SO2 cu o solutie de citrat Sulf elementar
de Na. Absorbantul este regenerat si
produsii secundari transformati în S2
prin reductie în faza lichida cu H2S
CARBONAT Absorbtia SO2 cu o solutie de Sulf elementar
APOS carbonat de sodiu deshidratat prin
pulverizare, regenerare + reciclare
Uscare prin PULVERIZARE Reactia unui namol de absorbtie Deseuri uscate
pulverizare SI pulverizat cu SO2 si uscare
USCARE simultana
Procedeu ABSORBTIE PE Absorbtia si desorbtia SO2 pe Sulf elementar
uscat CARBUNE carbune activ.
ACTIV

Solutii de retinere a particulelor

Particulele din materie se îndeparteaza din aer fie prin filtrarea acestuia, fie cu ajutorul unor
colectoare de praf. Prin filtrare se îndeparteaza numai cantitatile mici de particule din materie, iar
pentru cantitatile mari se utilizeaza colectoarele de praf.
Principalele elemente pentru stabilirea metodelor si a echipamentelor de retinere sunt:
concentratia de articule, analiza marimii particulelor, gradul necesar de îndepartare a particulelor,
temperatura, presiunea si debitul aerului sau gazului poluat, caracterizarea fizico-chimica a
prafului, cerinte utilitare, metoda dorita de îndepartare a particulelor.
Retinerea pulberilor sau prafului se realizeaza cu ajutorul filtrelor, care se caracterizeaza prin:
debitul de gaze poluate care ies din proces Dg [m3/s ], domeniul diametrului particulelor d [μm];
temperatura maxima a gazelor tg max [ OC ]; gradul de retinere sau eficienta filtrului b, viteza
particulelor în filtru w[m/s], pierderi de presiune în filtru Dp [mmH2O ], costurile anuale de
întretinere.
Principalele metode de retinere a prafului sunt:
 mecanice, având la baza forta de gravitatie si inertie ;
 electrice, având la baza ionizarea particulelor în câmp electric;
 strat poros, utilizând caracteristicile curgerii fluidelor reologice;
 hidraulice, având la baza metode de spalare.

Caracteristicile de exploatare a sistemelor de desprafuire

Metoda de Materiale Avantaje Inconveniente

retinere

Mecanice Camera de Rezistenta Inadaptarea la particule

decantare materialelor fine(de exemplu mai mici
Sac de praf de 5μm pentru ciclu)
Separator cu
impact (jaluzele)
Ciclon
Multiciclon
Electrostatice Electrofiltre uscate Scaderea consumului Inadaptarea la variatii
Electrofiltre umede de energie bruste ale rezistivitatii
Eficacitate în filtrare prafului si caracteristicilor
de flux gazos
Filtru textil de tip Eficacitate în filtrare Consum mare de energie.
sac Posibilitatea de Sensibilitatea mediului
In strat poros captare a anumitor filtrant la temperatura
(totale) poluanti gazosi
Filtru de nisip Domeniu de aplicare
limitat
Hidraulice Turn de spalare Posibilitatea de Consum mare de
Scruber de tip soc tratare a gazelor energie(mai ales cu tubul
(cu pulverizare) fierbinti Venturi).
Scruber Venturi Posibilitatea de Riscul transportului
Scruber uscat captare a anumitor poluantilor catre apa si
poluanti gazosi sol.

RETINEREA (CAPTURAREA) CO2

Retinerea CO2 are trei directii principale, fiecare cu diverse tehnologii:

1. Decarbonizarea gazelor de ardere:
 spalare cu amine;
 spalare cu saruri alcaline;
  membrane/site moleculare.
2. Decarbonizarea gazului combustibil:
 spalare cu amine;
 spalare cu saruri alcaline;
 membrane/site moleculare;
 absorbtie fizica: rectisol si selecsol.
3. Retinere dupa concentrarea in gazul evacuat.

CADRUL LEGISLATIV
Cel de-al cincilea Program de acţiune privind mediul (1993) a fost elaborat ca principal răspuns al
Comunitatii Europene la Summit-ul Pământului de la Rio din 1992 care a invitat comunitatea
internaţională la dezvoltarea de noi politici capabile să conducă societatea noastră spre un model
de dezvoltare durabilă. Aprobat pe baza principiilor consacrate de la articolul 174 din Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene, prin Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor
statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului din 1 februarie 1993, Programul Comunităţii
Europene pentru politici şi acţiuni în domeniul mediului şi al dezvoltării durabile, completat prin
Decizia 2179/98/CE, preconizează în special modificări aduse legislaţiei existente privind
poluanţii atmosferici.
Acest program a stabilit următoarele obiective pe termen lung privind acidifierea şi calitatea
aerului:
 cantităţile (încărcările) şi nivelurile critice pentru anumiţi poluanţi acidifianţi, cum ar fi
dioxidul de sulf (SO2) şi oxizii de azot (NOx), nu trebuie să fie depăşite niciodată;
 în ceea ce priveşte calitatea aerului, toţi indivizii trebuie să fie protejaţi eficient împotriva
riscurilor cunoscute pentru sănătate generate de poluarea aerului.
Ca urmare, în anul 1997 Comisia a publicat Comunicarea Consiliului si a Parlamentului European
privind Strategia Comunitară pentru Combaterea Acidifierii – COM (97)88, având printre
principalele direcţii de acţiune revizuirea Directivei 88/609/CEE privind limitarea emisiilor în
atmosferă ale anumitor poluanţi provenind de la instalaţii de ardere de dimensiuni mari, în scopul
reducerii pe termen lung a emisiilor de dioxid de sulf şi de oxizi de azot suficient de mult pentru
ca depunerile şi concentraţiile acestor poluanti să coboare sub încărcările şi nivelele critice.
De asemenea, toate statele membre au semnat Protocolul de la Göteborg din 1 decembrie 1999 la
Convenţia din 1979 a Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite (CEE-
ONU) privind poluarea transfrontalieră a aerului cu consecinţe pe termen lung, în vederea
diminuării acidifierii, a eutrofizării şi a concentraţiei de ozon la nivelul solului, protocol care
include inter alia angajamentul de a reduce emisiile de dioxid de sulf şi de oxizi de azot.
Prevederi specifice
a) Instalaţiile de ardere autorizate după data de 27 noiembrie 2002 pot funcţiona numai cu
respectarea valorilor limită de emisie pentru SO2, NOx şi pulberi stabilite în secţiunea B din
anexele III-VII.
b) Instalaţiile de ardere autorizate după 1 iulie 1987 şi înainte de 27 noiembrie 2002, trebuie să
respecte valorile limită de emisie (mai puţin stricte) stabilite în secţiunea A din anexele III -VII.
c) Pentru instalaţiile de ardere autorizate înainte de 1 iulie 1987 (numite instalaţii existente)
Directiva prevede reducerea semnificativă a emisiilor celor trei poluanţi până la data de 1 ianuarie
2008, prin respectarea valorilor limită de emisie de la punctul a) sau prin includerea într-un plan
naţional de reducere a emisiilor anuale totale până la nivele calculate prin aplicarea valorilor
limită de emisie menţionate la punctul a).
d) Fără a aduce atingere Directivei 96/61/CE şi Directivei 96/62/CE (înlocuite ulterior prin
Directivele 2008/1/CE şi 2008/50/CE) instalaţiile de ardere existente pot fi exceptate de la
respectarea valorilor limită de emisie menţionate la punctul a) şi de la includerea în planul
naţional de reducere a emisiilor în următoarele condiţii:
 operatorul unei instalaţii existente se angajează, printr-o declaraţie scrisă înaintată autorităţii
competente, să nu utilizeze instalaţia mai mult de 20000 de ore de funcţionare începând cu 1
ianuarie 2008 şi până la 31 decembrie 2015;
 operatorul are obligaţia de a înainta autorităţii competente în fiecare an evidenţele timpului
folosit şi rămas nefolosit din cele 20000 de ore de funcţionare permise.
e) Începând cu 2004 şi pentru fiecare din anii următori, statele membre realizează un inventar al
emisiilor de SO2, NOx şi pulberi de la toate instalaţiile de ardere cu o putere termică instalată mai
mare de 50 MW. Pentru fiecare instalaţie care funcţionează sub controlul unui operator într-un
anumit amplasament, autoritatea competentă trebuie să primească următoarele date:
 emisiile totale anuale de SO2, NOx şi pulberi (ca total particule în suspensie);
 întreaga valoare a consumului de energie, în funcţie de puterea calorică netă, defalcată pe cinci
categorii de combustibil: biomasă, alţi combustibili solizi, combustibili lichizi, gaz natural,
alte gaze.
O dată la trei ani şi în termen de douăsprezece luni de la sfârşitul perioadei de trei ani avută în
vedere, Comisia trebuie să primească o sinteză a rezultatelor acestui inventar care să indice
separat emisiile de la rafinării. Datele anuale pentru fiecare instalaţie în parte sunt puse la
dispoziţia Comisiei la cererea acesteia. Comisia pune la dispoziţia statelor membre o sinteză a
comparaţiei dintre şi a evaluării inventarelor naţionale în termen de douăsprezece luni de la
primirea inventarelor naţionale.
Începând cu 1 ianuarie 2008, statele membre înaintează Comisiei un raport anual cu privire la
instalaţiile existente declarate eligibile în temeiul articolului 4 alineatul (4), alături de înregistrările
care indică timpul consumat sau neconsumat permis pentru durata funcţională rămasă pentru
aceste instalaţii.

ANEXE
Lista instalațiilor de ardere incluse în TNP
Contribuțiile instalațiilor la plafoanele de emisii pentru anul 2016
Contribuțiile instalațiilor la plafoanele de emisii pentru anul 2019
Lista instalațiilor de ardere incluse în TNP și informațiile relevante privind caracteristicile lor
operaționale, sistematizate conform tabelului A.1 din apendicele A al anexei la Decizia
2012/115/UE
Contribuțiile instalațiilor de ardere incluse în TNP la plafoanele naționale de emisii pentru anul
2019, sistematizate conform tabelului B.2 din apendicele B al anexei Deciziei 2012/115/UE
Plafoanele naționale de emisii pentru fiecare poluant vizat de TNP pentru anii 2016, 2017, 2018,
2019 și pentru primul semestru al anului 2020, calculate conform punctului 3.4 și sistematizate
conform tabelului B.3 din apendicele B al anexei Deciziei 2012/115/UE
Lista instalațiilor de ardere incluse în TNP și informațiile relevante privind caracteristicile lor
operaționale, sistematizate conform tabelului A.1 din apendicele A al anexei la Decizia
2012/115/UE
Lista măsurilor care trebuie luate pentru a asigura respectarea, de către toate instalațiile de ardere
care sunt incluse în plan, până cel târziu la 1 iulie 2020, a valorilor limită de emisie aplicabile
prevăzute în anexa v la directiva 2010/75/ue.

BIBLIOGRAFIE

 Gheorghe Lazaroiu, „Soluţii moderne de depoluare a aerului”, Editura Agir, 2006

 Web-site-ul Ministerului Mediului, Apelor si Padurilor:
http://www.mmediu.ro/categorie/atmosfera-poluare/18