Specificul metodei biografice

Metodologia reprezintă principii şi reguli privind dezvoltarea şi utilizarea unui sistem

de metode, tehnici şi procedee aplicate pentru a descoperi relaţiile generale şi legile
fenomenelor cercetate.
Metodele şi raporturile au dus de-a lungul anilor disciplinelor socioumane numeroase
şi nu rareori aprinse discutii. Acest lucru se datorează şi faptului că mergând pe aceeaşi
formulă a definirii fiecarei discipline prin „obiect propriu, concepte proprii, metode proprii”,
reprezentanti (naivi) ai disciplinelor respective se simţeau obligaţi să-şi aroge dreptul nu
numai la teritorii de cunoaştere care nu erau ale lor, sau nu numai ale lor, ci şi la metode
specifice. E cu totul incorect şi neonest să spui, că interviul e o metodă proprie antropologiei
culturale, sociologiei, psihologiei sau ştiinţelor educaţiei. O altă problemă generatoare de
polemici provine din confundarea metodelor cu tehnicile si instrumentele concrete de
investigatie. În acelaşi timp, e adevarat că o prea mare disecare semantică a termenilor geneza
si evoluţia lor, ca şi în practica efectivă de cercetare, există o mare interferenţă sau chiar
indistinctie între noţiuni ce pe plan formal-abstract se pot fi descoperite cu destulă usurinţă.
Prin „metodă ” (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca şi în celelalte ştiinţe şi
în filosofie, se înţelege modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaş tere şi de
transformare a realităţii obiective. Metoda reprezintă – aşa cum se precizează în Dicţionar de
filozofie (1978, 457) –„aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţ ei, care jalonează calea
dobândirii de cunoştinţe noi”. Gândirea metodică asigură adequatio intellectus ad intellecti
(coerenţa logică internă) şi adequatio intellectus ad rei (concordanţa imaginilor noastre
mintale cu realitatea obiectivă).
În ştiinţele socioumane, termenul de „metodă” se utilizează în accepţiuni foarte variate,
asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbeşte astfel de metoda
statistică, istorico-comparativă, dialectică, experimentală, dar şi de metoda cazului,
convorbirii, celor mai mici pătrate etc. Nu este de mirare faptul că specialiş tii au remarcat
faptul că în ştiinţele sociale ş i comportamentale noţiunea de „metodă” este ambiguă
(Grawitz, 1972, 18) . Se utilizează când la singular (metoda comparativă, metoda stimulilor
constanţi etc.), când la plural (metode de culegere a datelor, de prelucrare a informaţiilor).
 Procedeul reprezintă, aşadar, „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor de
investigare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observaţie, fişă de
înregistrare, ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujeşte cercetătorul
pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
Uneori se utilizează termenul de „procedură” ca echivalent al celui de „metodă”, iar în
categoria instrumentelor de investigare sunt incluse şi aparatele de înregistrare a
comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de măsurare a senzaţiilor
(kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declanşare a reacţiilor comportamentale
(generator de sunete, conflictograf).
Metodologia în ştiinţele sociale şi comportamentale are două laturi: analiza critică a
activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţ ionarea acestei activităţ i.
Paul Lazarsfeld (1959) considera că metodologia are şase teme principale: delimitarea
obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi
tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, şi
stematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţ ionamentelor. Din
multitudinea faptelor, fenomenelor şi proceselor socioumane, în cercetările empirice se
procedează, pornind de la teorie, la abstragerea obiectului de studiu din ţes ătura relaţiilor în
care se află.
Metodologia are în vedere şi clarificarea înţelesului conceptelor, corectitudinea definirii
lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcină a
metodologiei, dar şi cea mai actuală. Să ne gândim la faptul că unii termeni pe care-i folosim
în mod curent circulă cu accepţ iuni foarte diferite.
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca şi
de teoria de la care se revendică studiul. Alegerea depinde, însă, şi de accesibilitatea
metodelor şi tehnicilor, de existenţa sau nu a instrumentelor de investigaţie adecvate, de
resursele financiare, de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziţie pentru efectuarea
studiului, de profunzimea dorită a concluziilor. ştiut fiind că fiecărei metode şi tehnici de
investigare îi sunt proprii limite specifice, în cercetările empirice se impune aplicarea
convergentă a cât mai multor modalităţi de investigare, care corelate să conducă la aflarea
adevărului. Limitele proprii fiecărei metode şi tehnici pot fi depăşite prin utilizarea
convergentă a cât mai multora dintre ele. Analiza metodologică verifică respectarea acestui
principiu şi, mai ales, încearcă să stabileasc ă articularea optimă a metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor de cercetare într-o strategie eficientă.

1
 In prezent, în literatura de specialitate se contureaza doua acceptiuni ale termenului de
„metoda biografica”:
 intelesul clasic, de biografie socială, adică de analiză a biografiilor individuale sau de
grup, ca metodă de a descrie şi explica realităţi şi fenomene socioumane;
 2) activităţile şi procedeele prin care se construiesc, se compun de către autori, nu
neapărat literari, biografiile unor oameni obişnuiţi sau a unor personalităţi. Conţinutul
accepţiunii din urmă face şi el obiectul disciplinelor socioumane şi este explorat cu
asiduitate, stabilindu-se profunde analogii între cercetarea etnografică de teren şi
cercetarea (documentarea) în vederea publicarii unor biografii. Documentele
prezentate de cercetator ca biografii cunosc o intervenţie a biografului: de la simple
autobiografii sau scrisori ale subiecţilor, până la biografii intelectuale ce înglobează
multă muncă creativă a autorilor lor.
Autobiografia se utilizează în metodologia socioumană:
 ca desemnând relatarile subiecţilor despre ei însăşi, pe care cercetatorul le
analizează şi interpretează, exploatându-le dintr-o anumită postură teoretico-
metodologică;
 2) în sensul de reflecţie a cercetătorului despre propria viaţă şi activitate de studiu
şi investigatie.
Metoda biografică se utilizează în disciplinele socioumane, mizându-se pe urmatoarele
caracteristici:
 in biografii se relevă cum se împleteşte strâns traiectoria de viaţă personală cu
micromediul social şi cu dimensiunile macromediului (instituşii sociale, schimbări
politico-sociale).
 din biografii se pot desprinde strategiile şi consecinţele activismului actorului
individual sau grupal asupra socialului.
 specific metodei biografice este ca interacţiunile individ-grup-societate sunt redate
ca procese temporale, desfăşurate pe cateva decenii.
 biografiile individuale se pot constitui în cazuri tipice pentru ciclul vieţii sociale şi
familiale, precum şi pentru problema generaţiilor.
 biografiile sunt relevante în cazul societăţilor simple, cu grad mare de unifor-
mizare, în descrierea raportului personalitate social-cultura, iar în cele complexe, a
proceselor de constituire a identităţii personale şi sociale.

2
 Tipurile mai semnificative de biografii sociale sunt (Chelcea, 1993):
a) provocate, când persoanele sunt rugate sa-ti relateze viaţa ;
b) neprovocate, când nu la cererea cercetătorului, ci din alte raţiuni oamenii îşi
povestesc sau consemnează drumul vieţii lor, cele provocate sunt nedirijate (spontane)
subiectul spune tot ce crede de cuviinţă, şi dirijate – când acestuia i se oferă un ghid,
un punctaj după care să se facă relatarea.

Biografiile literare au nu numai o valoare estetico-intelectuală, pentru mulţi indivizi,

mai ales la o anumită vârstă, constituind lectura preferată, în conjuncţie cu remarcile criticii
literare pe marginea lor, reprezentând un document social pentru starea de spirit şi
mentalităţile unor momente şi perioade istorice.
L. Clifford (1970, apud Smith, 1994) afirmă ca se pot desprinde cinci genuri de biografii:
1. Biografia obiectivă este practic imposibilă, dar sunt autori care preferă o apropiere
cât mai mare de această formulă, prin colaje de materiale şi date, cu o minimă
interpretare din partea biografului. De observat este faptul că ea ar avea avantajul
„obiectivităţii”, al neinfluenţării cititorului, dar este subminată, în fapt de un grav
pericol: ea doar da impresia ca e neutră, în spatele selectării şi aranjării în text a
datelor şi episoadelor aflându-se concepţia autorului, asa cum s-a arătat în legatură
cu O. Lewis.
2. Biografia de tip erudit-istoric este forma în care greutatea descrierii factuale
contează, cu respectarea ordinii cronologice, însă se acordă o mare importanţă
fundalului istoric, social şi legăturii dintre profilul personalităţii analizate şi acest
fundal.
3. Biografia de tip erudit-artistic implică o bogată prezentare de date empirice despre
personalităţile vizate şi contextul general în care şi-au desfăşurat activitatea, dar
viaţă şi relatiile lor cu ceilalţi sunt descrise într-o manieră literară.
4. Biografia narativă avansează şi mai mult în direcţia literar-artistică, documentele şi
baza factuală utilizate fiind transformate în scene şi conversaţii.
5. Biografia ficţională acordă o importanţă minimă surselor concret-factuale de la
care a pornit, ea fiind aproape un roman istoric.
Deşi se poate aplica o metodologie de cercetare destul de uniformă şi se obţin multe
date importanle printr-o povestire a vieţii (obiectivitatea demersului), este posibil ca
realizarea unui astfel de interviu să implice, în mare măsură, subiectivitatea şi chiar norocul.
Acelaşi cercetător, bazându-se pe un set de variabile, ar putea să folosească diferite întrebări

3
în cazul diferitor respondenţi şi să obţină totuşi povestiri complete ale vieţii acestora. Diferiţi
cercetători ar putea folosi întrebări diferite, în funcţie de interesul particular al proiectelor lor.
In esenţă, o poveste a vieţii este un şablon care va fi aplicat în mod diferit în situaţii,
circumstanţe sau contexte diverse.
Există peste 200 de întrebări enumerate care pot fi folosite pentru a obţine povestea
vieţii. Aceste întrebări nu sunt oferite spre a fi utilizate în totalitate sau ca structură globală
prestabilită. Ele sunt doar sugestii, cele mai multe potrivite pentru fiecare situaţie, urmând să
fie alese de cercetător. Există situaţii când un număr redus de întrebări ar putea fi folosite
efectiv, iar alteori chiar câteva zeci; şi, în fiecare caz" este foarte probabil să alegeţi un set
diferit de întrebări. Secretul realizării celui mai bun interviu constă în flexibilitate şi în
capacitatea de a ne adapta la diferite circumstanţe. Ar putea exista cazuri în care se pun mai
multe întrebări ce nu sunt în listă, dacă experienţa vieţii cuiva e cel mai bine exprimată sau
înţeleasă într-un context total diferit decât sferele obişnuite ale vieţii.
Poziţia asumată aici este că interviul de tip povestea vieţii poate fi abordat ştiinţific,
dar e realizat, în primul rând, ca un act artistic. Există o structură care poate fi folosită, fiecare
cercetător o va utiliza într-o manieră proprie. Deşi teoriile ar putea fi aplicate în grade diferite
de-a lungul procesului, atât interviul, cât şi interpretarea lui sunt foarte subiective. Mai mult
chiar, la fel cum există artişti mai mult sau mai puţin buni, există şi cercetători mai mult sau
mai puţin buni. Derularea interviului, indiferent dacă este sau nu structurat, va fi o variabilă
importantă, ca şi povestitorul. Faptul că acesta ne oferă semnificaţii personale profunde,
amintiri şi interpretări proprii face, de asemenea, ca relatarea unei poveşti a vieţii să fie o artă.
Deoarece interviul de tip povestea vieţii este în primul rând un demers artistic, el ar
trebui interpretat ca atare. Are propriile standarde de fidelitate şi validitate, diferite de cele ale
metodelor de cercetare cantitative. Cercetarea calitativă poate fi verificată după propriile
criterii, dacă este caracterizată de fidelitate şi validitate. Aşa cum operele de artă au propriile
standarde de apreciere, la fel se întâmplă şi cu metodele de cercetare bazate în primul rând pe
subiectivitate, flexibilitate şi variabile umane inerente
Toţi oamenii au de relatat câte o poveste sau mai multe despre viaţa lor. Tot ce se
întâmplă ia forma unei poveşti. Fiecare eveniment, situaţie şi experienţă, dacă ne gândim la
ele, au un început, un cuprins şi o încheiere, care conduce spre un alt început şi aşa mai
departe. Lucrurile care ni se întâmplă pe parcursul vieţii pot fi împărtăşite altora doar sub
formă de povestire, acest fapt conferindu-le şi semnificaţie.
Cei mai mulţi oameni sunt nerăbdători să-şi povestească experienţele pe care le-au trăit
deoarece ele reprezintă ceea ce cunosc ei cel mai bine şi ceea ce-i preocupă cel mai mult.

4
Ascultând povestea vieţii cuiva, suntem impresionaţi de maniera în care ne atinge sau ne
mişcă şi ne conectează la ceva cu care şi noi suntem familiarizaţi în mod direct. Suntem
adesea uimiţi de puterea povestirilor. Această putere seamănă mult cu orenda, forţa magică
din povestirile tradiţionale, care transformă transmiterea poveştii vieţii către altă persoană
într-un fel de efort spiritual, la fel cum sunt scrierile autobiografice, deoarece indivizii ajung
la esenţa a ceea ce sunt ei înşişi, expunând ceea ce este cel mai important pentru ei. Prin
povestea vieţii aceştia îşi transmit adevărurile lor personale.
O experienţă similară cu povestirea vieţii sau scrierea autobiografiei este intervievarea
cuiva care-şi relatează viaţa. A asista pe cineva în efortul personal sacru al relatării propriei
vieţi poate fi una dintre cele mai plăcute şi mai pline de satisfacţii experienţe interpersonale
în care am putea fi implicaţi şi o manieră de a le oferi putere altora, ghidându-i spre o
înţelegere mai profundă a vieţii lor.
Am realizat primul interviu de tip povestea vieţii acum 30 de ani pentru o teză de
masterat în folclor. Am petrecut multe weekenduri minunate alături de Harry Siemsen,
fermier şi cântăreţ din Munţii Catskill, stând cu el la masa din bucătăria sa şi înregistrându- i
povestirile şi cântecele. Am fost foarte mişcat de dorinţa sa de a-şi împărtăşi viaţa unei
persoane străine şi de cât de bine am reuşit să-I cunosc în cadrul acestui proces. Conexiunea
profundă, personală pe care am stabilit-o cu el şi cu mulţi alţii pe care i-am intervievat de
atunci a avut o mare însemnătate pentru mine de-a lungul anilor.
Este imposibil de anticipat cum va fi un interviu de tip povestea vieţii, nu atât în ceea ce
priveşte modul în care este realizat, cât forţa experienţei în sine. Am constatat acelaşi lucru şi
în cazul studenţilor mei, care, de mai multe ori, au arătat cât de plină de semnificaţie a fost
pentru ei realizarea interviului, în special cu cineva apropiat, cum ar fi părinţii sau partenerul
de viaţă. Doar asistarea la povestirea vieţii cuiva, ascultarea atentă, înţelegerea şi acceptarea,
fără a judeca, ne pot transforma.
Ca abordare sau metodă de înţelegere a vieţii indivizilor şi de a te conecta cu experienţa
acestora, nimic nu egalează, poate, interviul de tip povestea vieţii. Povestirea propriei vieti
revelează trăirile interioare mai mult decât ar putea să-o faca orice altă abordare. Este posibil
ca nu reconstrucţia istorică să fie principalul interes al poveştii vieţii, ci maniera în care
indivizii se văd pe ei înşişi în acest moment al vieţii şi cum vor să fie percepuţi de alţii. O
poveste a vieţii ne oferă o gamă largă de calităţi şi trăsături umane care ne fac pe toţi să fim
ascultaţi cu fascinaţie şi amuzament.
A-i ajuta pe oameni să-şi spună povestea vieţii prin intermediul interviului şi al
înregistrării pe casetă poate fi o cale mai directă sau o manieră convenabilă de a obţine

5
acelaşi rezultat ca şi autobiografia, dacă indivizii nu sunt obişnuiţi cu scrisul sau au o inhibiţie
faţă de scriere. Transcrierea interviului poate fi folosită ca o schiţă iniţială de cineva care
intenţionează să meargă înapoi pe firul acesteia şi să mai elimine, să adauge ori să revizuiască
anumite aspecte.
O poveste a vieţii implică trei etape consecutive:
 planificarea (preinterviul) - pregătirea pentru interviu, înţelegerea beneficiilor
povestirii vieţii;
 realizarea propriu-zisă a interviului (interviul) - ghidarea persoanei care îşi
relatează povestea vieţii şi înregistrarea audio sau video a acesteia;
 transcrierea şi interpretarea interviului (postinterviul) eliminarea întrebărilor şi a
comentariilor intervievatorului (se vor păstra doar relatările povestitorului pentru
a lua forma unei naraţiuni continue, unitară, redată cu propriile cuvinte ale
acestuia), trimiterea transcrierii persoanei respective pentru a o revedea şi a o
verifica în vederea unor eventuale schimbări pe care ar vrea să le facă şi
povestirea, reacţia subiectivă faţă de viaţă sau interpretarea ori analiza concretă a
acesteia.
În final vom obţine o poveste a vieţii cursive. Singura corectură necesară a textului ar fi
eliminarea repetiţiilor şi a altor informaţii irelevante. Unele schimbări în ordinea expunerii
pot conferi povestirii o claritate şi o lizibilitate mai mari. Odată realizat acest lucru,
conştientizăm cel mai mare avantaj al acestei abordări: povestitorul poate fi consultat în
legătură cu forma finală a relatării. Îl putem întreba direct dacă felul în care sunt conectate
faptele i se pare coerent sau nu. Oamenii care-şi spun povestea trebuie să aibă, întotdeauna,
ultimul cuvânt asupra formei scrise finale a acesteia înainte de a le fi prezentată şi altora sau
publicată.
Analiza de conţinut este o metodă de analiză cantitativă, care contă in decuparea şi
clasarea elementelor unui contex semnificativ. Elementele sunt numărate şi clasate pe
categorii, frecvenţa lor fiind un indice al semnificatiei si importantei lor in cadrul contextului
respectiv.
R. Daval consideră că analiza de conţinut se desfaşoară în cinci etape:
1. Formularea problemei. Pentru a alege această metodă a analizei de conţinut
pentru o cercetare este necesar ca problema care se pune cercetării să
îndeplinescă trei condiţii :
 Cantitatea de texte de analiză să fie bine definită şi delimitată;

6
  Recursul la metoda analiyei de conţinut trebuie să decurgă din însăşi formularea
problemei;
 A treia condiţie este o strictă definire a textelor folosite în analiză.
2. Stabilirea ipotezelor. Odată fiind formulată problema, trebuie tradusă într-un
număr de întrebări, de propoziţii ipotetice cu privire la fenomenul cercetat.
3. Delimitarea categoriilor. Ipotezele trebuie descompuse în conceptele sau
categoriile constitutive.
4. Determinarea indicatorilor. În această etapă Daval se referă la rolul filmului în
societate.
Alegerea unităţilor de analiză. Aceste unităţi de analiză se referă la ceea ce trebuie
decupat din contex, adică natura unităţilor.

7
 Bibliografie:

1. Chelcea, Septimiu,(2001), Metodologia cercetarii sociologice, Metode cantitative si

calitative, Bucuresti, Ed. Economica.
2. Atkinson, Robert, (1998) (2006), Povestea vietii. Interviul, Iasi, Ed.Polirom.
3. Ilut, Petru, (1997), Abordarea calitativa a socioumanului, Iasi, Ed. Polirom.
4. Aurelian, Bondrea, (1993), Sociologia culturii, Bucuresti, Ed. Fundatiei “Romania
de Maine”.
5. Ilut, Petru, (1995), Structurile axiologice, Bucuresti, Ed. Didactica si pedagogica.