Sunteți pe pagina 1din 8

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea, Şi când în taină mă rugam


Rămâi, rămâi, cu bine! Ca noaptea-n loc să steie,
Mă voi feri în calea mea În veci alături să te am,
De tine. Femeie!

De astăzi dar tu fă ce vrei, Din a lor treacăt să apuc


De astăzi nu-mi mai pasă Acele dulci cuvinte,
Că cea mai dulce-ntre femei De care azi abia mi-aduc
Mă lasă. Aminte.

Căci nu mai am de obicei Căci astăzi dacă mai ascult


Ca-n zilele acele, Nimicurile-aceste,
Să mă îmbăt şi de scântei Îmi pare-o veche, de demult
Din stele, Poveste.

Când degerând atâtea dăţi, Şi dacă luna bate-n lunci


Eu mă uitam prin ramuri Şi tremură pe lacuri,
Şi aşteptam să te arăţi Totuşi îmi pare că de-atunci
La geamuri. Sunt veacuri.

O, cât eram de fericit Cu ochii serei cei dentâi


Să mergem împreună, Eu n-o voi mai privi-o...
Sub acel farmec liniştit De-aceea-n urma mea rămâi -
De lună! Adio!

Când amintirile...
A noastre inimi îşi jurau
Când amintirile-n trecut Credinţă pe toţi vecii,
Încearcă să mă cheme, Când pe cărări se scuturau
Pe drumul lung şi cunoscut De floare liliecii.
Mai trec din vreme-n vreme.
Putut-au oare-atâta dor
Deasupra casei tale ies În noapte să se stângă,
Şi azi aceleaşi stele, Când valurile de izvor
Ce-au luminat atât de des N-au încetat să plângă,
Înduioşării mele.
Când luna trece prin stejari
Şi peste arbori răsfiraţi Urmând mereu în cale-şi,
Răsare blânda lună, Când ochii tăi, tot încă mari,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi Se uită dulci şi galeşi?
Şoptindu-ne-mpreună.
Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite Trandafiri aruncă roşii


Naşte luna argintie, Peste unda fermecată.
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie; Ca să vad-un chip, se uită
Cum aleargă apa-n cercuri,
S-adun flori în şezătoare Căci vrăjit de mult e lacul
De painjen tort să rumpă, De-un cuvânt al sfintei Miercuri;
Şi anină-n haina nopţii
Boabe mari de piatră scumpă. Ca să iasă chipu-n faţă,
Trandafiri aruncă tineri,
Lângă lac, pe care norii Căci vrăjiţi sunt trandafirii
Au urzit o umbră fină, De-un cuvânt al sfintei Vineri.
Ruptă de mişcări de valuri
Ca de bulgări de lumină, Ea se uită... Păru-i galben,
Faţa ei lucesc în lună,
Dându-şi trestia-ntr-o parte, Iar în ochii ei albaştri
Stă copila lin plecată, Toate basmele s-adună.

De-or trece anii...

De-or trece anii cum trecură, De-aceea una-mi este mie


Ea tot mai mult îmi va plăcé, De ar vorbi, de ar tăcé:
Pentru că-n toat-a ei făptură Dac-al ei glas e armonie,
E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce". E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce".

M-a fermecat cu vro scânteie Astfel robit de-aceeaşi jale


Din clipa-n care ne văzum? Petrec mereu acelaşi drum...
Deşi nu e decât femeie, În taina farmecelor sale
E totuşi altfel, "nu ştiu cum". E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".

Floare-albastră

- Iar te-ai cufundat în stele Nu căta în depărtare


Şi în nori şi-n ceruri nalte? Fericirea ta, iubite!
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele. Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
În zadar râuri în soare Ah! ea spuse adevărul;
Grămădeşti-n a ta gândire Eu am râs, n-am zis nimica.
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare; - Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Piramidele-nvechite Stânca stă să se prăvale
Urcă-n cer vârful lor mare - În prăpastia măreaţă.
Te-oi ţinea de după gât.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină Pe cărare-n bolţi de frunze,
Şi sub trestia cea lină Apucând spre sat în vale,
Vom şedea în foi de mure. Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă, Şi sosind l-al porţii prag,
Eu pe-un fir de romaniţă Vom vorbi-n întunecime:
Voi cerca de mă iubeşti. Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul, Înc-o gură - şi dispare...
Mi-oi desface de-aur părul, Ca un stâlp eu stam în lună!
Să-ţi astup cu dânsul gura. Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie, ..............
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are! Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Când prin crengi s-a fi ivit Floare-albastră! floare-albastră!...
Luna-n noaptea cea de vară, Totuşi este trist în lume!
Mi-i ţinea de subsuoară,

Peste vârfuri

Peste vârfuri trece lună, Sufletu-mi nemângâiet


Codru-şi bate frunza lin, Îndulcind cu dor de moarte.
Dintre ramuri de arin
Melancolic cornul sună. De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Mai departe, mai departe, Mai suna-vei, dulce corn,
Mai încet, tot mai încet, Pentru mine vre odată?

Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri


Şi niciodată n-or să vie iară, Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Pierdut e totu-n zarea tinereţii


Abia-nţelese, pline de-nţelesuri - Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri, Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Luceafărul El tremura-n oglindă,
A fost odată ca-n poveşti, Căci o urma adânc în vis
A fost ca niciodată. De suflet să se prindă.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată. Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspină:
Şi era una la părinţi - O, dulce-al nopţii mele domn,
Şi mândră-n toate cele, De ce nu vii tu? Vină!
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele. Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Din umbra falnicelor bolţi Pătrunde-n casă şi în gând
Ea pasul şi-l îndreaptă Şi viaţa-mi luminează!
Lângă fereastră, unde-n colţ
Luceafărul aşteaptă. El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Privea în zare cum pe mări Şi s-arunca fulgerător,
Răsare şi străluce, Se cufunda în mare;
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce. Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Îl vede azi, îl vede mâini, Şi din adânc necunoscut
Astfel dorinţa-i gata; Un mândru tânăr creşte.
El iar, privind de săptămâni,
Îi cade draga fată. Uşor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Cum ea pe coate-şi răzima Şi ţine-n mână un toiag
Visând ale ei tâmple, Încununat cu trestii.
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle. PPărea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Şi cât de viu s-aprinde el Un vânăt giulgi se-ncheie nod
În orişicare sară, Pe umerele goale.
Spre umbra negrului castel
Când ea o să-i apară… Iar umbra feţei străvezii
E albă ca de ceară -
Şi pas cu pas pe urma ei Un mort frumos cu ochii vii
Alunecă-n odaie, Ce scânteie-n afară.
Ţesând cu recile-i scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat se-ntinde drept - Din sfera mea venii cu greu
Copila să se culce, Ca să-ţi urmez chemarea,
I-atinge mâinile pe piept, Iar cerul este tatăl meu
I-nchide geana dulce; Şi mumă-mea e marea.

Şi din oglindă luminiş Ca în cămara ta să vin,


Pe trupu-i se revarsă, Să te privesc de-aproape,
Pe ochii mari, bătând închişi Am coborât cu-al meu senin
Pe faţa ei întoarsă. Şi m-am născut din ape.

Ea îl privea cu un surâs, O, vin'! odorul meu nespus,


Şi lumea ta o lasă; El vine trist şi gânditor
Eu sunt luceafărul de sus, Şi palid e la faţă;
Iar tu să-mi fii mireasă.
Dar ochii mari şi minunaţi
Colo-n palate de mărgean Lucesc adânc himeric,
Te-oi duce veacuri multe, Ca două patimi fără saţ
Şi toată lumea-n ocean Şi pline de-ntuneric.
De tine o s-asculte.
- Din sfera mea venii cu greu
- O, eşti frumos, cum numa-n vis Ca să te-ascult ş-acuma,
Un înger se arată, Şi soarele e tatăl meu,
Dară pe calea ce-ai deschis Iar noaptea-mi este muma;
N-oi merge niciodată;
O, vin', odorul meu nespus,
Străin la vorbă şi la port, Şi lumea ta o lasă;
Luceşti fără de viaţă, Eu sunt luceafărul de sus,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort, Iar tu să-mi fii mireasă.
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.
O, vin', în părul tău bălai
... S-anin cununi de stele,
Trecu o zi, trecură trei Pe-a mele ceruri să răsai
Şi iarăşi, noaptea, vine Mai mândră decât ele.
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine. - O, eşti frumos cum numa-n vis
Un demon se arată,
Ea trebui de el în somn Dară pe calea ce-ai deschis
Aminte să-şi aducă N-oi merge niciodată!
Şi dor de-al valurilor domn
De inim-o apucă: Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
- Cobori în jos, luceafăr blând, Şi ochii mari şi grei mă dor,
Alunecând pe-o rază, Privirea ta mă arde.
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează! - Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum el din cer o auzi, Cum că eu sunt nemuritor,
Se stinse cu durere, Şi tu eşti muritoare?
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi - Nu caut vorbe pe ales,
Se-ntind pe lumea-ntreagă, Nici ştiu cum aş începe -
Şi din a chaosului văi Deşi vorbeşti pe înţeles,
Un mândru chip se-ncheagă; Eu nu te pot pricepe;

Pe negre viţele-i de păr Dar dacă vrei cu crezământ


Coroana-i arde pare, Să te-ndrăgesc pe tine,
Venea plutind în adevăr Tu te coboară pe pământ,
Scăldat în foc de soare. Fii muritor ca mine.

Din negru giulgi se desfăşor - Tu-mi cei chiar nemurirea mea


Marmoreele braţe, În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea Ci numai nu te mânia,
Cât te iubesc de tare; Ci stai cu binişorul.

Da, mă voi naşte din păcat, Cum vânătoru-ntinde-n crâng


Primind o altă lege; La păsărele laţul,
Cu vecinicia sunt legat, Când ţi-oi întinde braţul stâng
Ci voi să mă dezlege. Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi se tot duce... S-a tot dus. Şi ochii tăi nemişcători


De dragu-unei copile, Sub ochii mei rămâie...
S-a rupt din locul lui de sus, De te înalţ de subsuori
Pierind mai multe zile. Te-nalţă din călcâie;
...
Când faţa mea se pleacă-n jos,
În vremea asta Cătălin, În sus rămâi cu faţa,
Viclean copil de casă, Să ne privim nesăţios
Ce umple cupele cu vin Şi dulce toată viaţa;
Mesenilor la masă,
Şi ca să-ţi fie pe deplin
Un paj ce poartă pas cu pas Iubirea cunoscută,
A-mpărătesii rochii, Când sărutându-te mă-nclin,
Băiat din flori şi de pripas, Tu iarăşi mă sărută.
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Ea-l asculta pe copilaş
Cu obrăjei ca doi bujori Uimită şi distrasă,
De rumeni, bată-i vina, Şi ruşinos şi drăgălaş,
Se furişează pânditor Mai nu vrea, mai se lasă,
Privind la Cătălina.
Şi-i zice-ncet: - Încă de mic
Dar ce frumoasă se făcu Te cunoşteam pe tine,
Şi mândră, arz-o focul; Şi guraliv şi de nimic,
Ei, Cătălin, acu-i acu Te-ai potrivi cu mine...
Ca să-ţi încerci norocul.
Dar un luceafăr, răsărit
Şi-n treacăt o cuprinse lin Din liniştea uitării,
Într-un ungher degrabă. Dă orizon nemărginit
- Da' ce vrei, mări Cătălin? Singurătăţii mării;
Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

- Ce voi? Aş vrea să nu mai stai Şi tainic genele le plec,


Pe gânduri totdeauna, Căci mi le umple plânsul
Să râzi mai bine şi să-mi dai Când ale apei valuri trec
O gură, numai una. Călătorind spre dânsul;

- Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, Luceşte c-un amor nespus,
Dă-mi pace, fugi departe - Durerea să-mi alunge,
O, de luceafărul din cer Dar se înalţă tot mai sus,
M-a prins un dor de moarte. Ca să nu-l pot ajunge.

- Dacă nu ştii, ţi-aş arăta Pătrunde trist cu raze reci


Din bob în bob amorul, Din lumea ce-l desparte...
În veci îl voi iubi şi-n veci Şi lăudat pe veci să fii
Va rămânea departe... Pe-a lumii scară-ntreagă;

De-aceea zilele îmi sunt O, cere-mi, Doamne, orice preţ


Pustii ca nişte stepe, Dar dă-mi o altă soarte,
Dar nopţile-s de-un farmec sfânt Căci tu izvor eşti de vieţi
Ce nu-l mai pot pricepe. Şi dătător de moarte;

- Tu eşti copilă, asta e... Reia-mi al nemuririi nimb


Hai ş-om fugi în lume, Şi focul din privire,
Doar ni s-or pierde urmele Şi pentru toate dă-mi în schimb
Şi nu ne-or şti de nume, O oră de iubire...

Căci amândoi vom fi cuminţi, Din chaos, Doamne,-am apărut


Vom fi voioşi şi teferi, Şi m-aş întoarce-n chaos...
Vei pierde dorul de părinţi Şi din repaos m-am născut,
Şi visul de luceferi. Mi-e sete de repaos.

... - Hyperion, ce din genuni


Răsai c-o-ntreagă lume,
Porni luceafărul. Creşteau Nu cere semne şi minuni
În cer a lui aripe, Care n-au chip şi nume;
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe. Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Un cer de stele dedesubt, Dar piară oamenii cu toţi,
Deasupra-i cer de stele - S-ar naşte iarăşi oameni.
Părea un fulger ne'ntrerupt
Rătăcitor prin ele. Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri -
Şi din a chaosului văi, Când valuri află un mormânt,
Jur împrejur de sine, Răsar în urmă valuri;
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine; Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Cum izvorând îl înconjor Noi nu avem nici timp, nici loc
Ca nişte mări, de-a-notul... Şi nu cunoaştem moarte.
El zboară, gând purtat de dor,
Pân' piere totul, totul; Din sânul vecinicului ieri
Căci unde-ajunge nu-i hotar, Trăieşte azi ce moare,
Nici ochi spre a cunoaşte, Un soare de s-ar stinge-n cer
Şi vremea-ncearcă în zadar S-aprinde iarăşi soare;
Din goluri a se naşte.
Părând pe veci a răsări,
Nu e nimic şi totuşi e Din urmă moartea-l paşte,
O sete care-l soarbe, Căci toţi se nasc spre a muri
E un adânc asemene Şi mor spre a se naşte.
Uitării celei oarbe.
Iar tu, Hyperion, rămâi
- De greul negrei vecinicii, Oriunde ai apune...
Părinte, mă dezleagă Cere-mi cuvântul meu dentâi -
Să-ţi dau înţelepciune? Şi vezi ce te aşteaptă.

Vrei să dau glas acelei guri, ...


Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri În locul lui menit din cer
Şi insulele-n mare? Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
Vrei poate-n faptă să arăţi Lumina şi-o revarsă.
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi Căci este sara-n asfinţit
Să-l faci împărăţie. Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Îţi dau catarg lângă catarg, Şi tremurând din apă
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg, Şi umple cu-ale ei scântei
Dar moartea nu se poate... Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de mândri tei
Şi pentru cine vrei să mori? Şedeau doi tineri singuri:
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
- O, lasă-mi capul meu pe sân, Ea, îmbătată de amor,
Iubito, să se culce Ridică ochii. Vede
Sub raza ochiului senin Luceafărul. Şi-ncetişor
Şi negrăit de dulce; Dorinţele-i încrede:

Cu farmecul luminii reci - Cobori în jos, luceafăr blând,


Gândirile străbate-mi, Alunecând pe-o rază,
Revarsă linişte de veci Pătrunde-n codru şi în gând,
Pe noaptea mea de patimi. Norocu-mi luminează!

Şi de asupra mea rămâi El tremură ca alte dăţi


Durerea mea de-o curmă, În codri şi pe dealuri,
Căci eşti iubirea mea dentâi Călăuzind singurătăţi
Şi visul meu din urmă. De mişcătoare valuri;

Hyperion vedea de sus Dar nu mai cade ca-n trecut


Uimirea-n a lor faţă: În mări din tot înaltul:
Abia un braţ pe gât i-a pus - Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Şi ea l-a prins în braţe... Dac-oi fi eu sau altul?

Miroase florile-argintii Trăind în cercul vostru strâmt


Şi cad, o dulce ploaie, Norocul vă petrece,
Pe creştetele-a doi copii Ci eu în lumea mea mă simt
Cu plete lungi, bălaie. Nemuritor şi rece.

1883, aprilie