Originea limbajului uman.

Notiuni generale
OLU şi originea unei limbi aparte sau a unui gup de limbi sunt două probleme
absolut diferite. În primul caz este vorba apariţia limbii, în genere, adică când a apărut,
cum a apărut, care au fost primele sunete, primele silabe, cuvinte, altfel-zis,
modalitatea de aparţie a limbii. În cel de-al doilea caz , este vorba de o limbă sau un
grup de limbi care descind de la o strălimbă, adică o limbă mai veche, cum ar fi, de
exemplu limba română care are în calitate de strălimbă – latina. Sau gupul limbilor
romanice care, de asemenea, au la bază limba latină. Sau un alt exemplu, familia
limbilor slave, care include limbile slave de sud (bulgară, sîrba, croata), limbile slave de
apus (polona, ceha, slovaca...) şi limbile slave de răsărit (belorusa, ucraineasca, rusa),
care derivă de la o singură limbă – rusa veche. Toate limbile slave provin de la una mai
veche, numită slava veche.
În cazul OLU vorbim în genere despre cum a apărut limba, care au fost primele
cuvinte, sunete, cum erau articulate şi în general, limba ca fenomen.
OLU se află intr-o legatură strânsă cu însăşi originea omului ca fiinţă biologică
şi socială. Prin urmare, lingvistica, în special glotogeneza (gr.glotos –limba, genesis-
origine) este preocupată de studierea originii limbajului uman) se bazează în mare
măsură pe datele furnizate de ştiinţele adiacente, în special, antropologia, arheologia,
biologia, istoria, psihologia, sociologia etc.
Daca ştiinţele adiacente lingvistice dispun de unele date despre faţeta omului
iniţial, obţinute în urma săpăturilor arheologice (schelet, forma craniului, a membrelor,
ca urmare poate fi reprodusă fizionomia omului primitiv ), atunci lingvistica nu
dispunea de astfel de relicve,fiindcă forma scheletului în niciun fel nu se poate reda,
care au fost primele sunete sau primele cuvinte sau în general cum arăta limba la faza sa
iniţială.
Pentru a acoperi aceste deficienţe, unii savanţi recurg la descrierea OLU printr-o
comparare cu dezvoltarea limbajului la copii, adică cum învaţă copilul să vorbească,
trecând prin câteva etape: etapa articulării sunetelor, silabei, cuvântului, propoziţiei,
textului.
Tot aşa au dezvoltat limbajul şi primii oameni, dar trebuie de menţionat că copilul
dezvoltă limbajul timp de cîţiva ani, pe când omul primitiv, trecând printr-o cale
anevoioasă a evoluţiei, a avut nevoie de sute şi mii de ani pentru a dezvolta limbajul,
pentru că limbajul uman se dezvoltă odată cu gândirea. Pe măsură ce gândirea devenea
tot mai profundă, abstractă se dezvolta şi limbajul. Punctul de pornire a fost faptul că,
indiferent de etnie, copii rostesc aceleaşi sunete, din care, mai apoi, formează silabe şi
cuvinte. Această asemănare este una iluzorie, motivată de caracterul nedesăvârşit al
aparatului articulatoric al copilului, de aceea limbajul infantil este asemănător.
Cu toate acestea, chiar dacă se aseamănă unele sunete sau silabe ca articulare,
totuşi ele diferă ca sens în limbi diferite, deoarece sunetele, reunirile de sunete
(cuvintele) sunt dotate socialmente cu sens: exemplu – în marea majoritate a limbilor,
cuvântul mama desemnează părintele de gen biologic femenin, în limba georgiană,
înseamnă tata. În limba latină, slavă cuvântul papa înseamnă părinte de genul masculin.
În limbile romanice acest sens îl păstrează doar Papa de la Roma. În limba română se
foloseşte cu sensul de hrană.
Menţionăm că această cale de a explica OLU este eronată din mai multe
considerente:
1. copilul aude şi învaţă limba de la părinţii săi, pe când omul primitiv nu avea de
la cine să o audă, înveţe, el singur trebuia să înveţe sunetele, să rostească silabele,
cuvintele;
2. copiii de la naştere au în creer centrii vorbirii şi vor dezvolta limbajul în
condiţiile mediului uman, pe când omul primitiv trebuia să-şi dezvolte aceşti centri ai
vorbirii;
 3. copilul dispune deja de un aparat articulatoric care-i permite, într-o perioadă de
până la trei ani să rostească sunetele, silabele, cuvintele, pe când omul primitiv nu
dispunea de un asemenea aparat articulatoric.
Prin urmare, OLU rămâne o problemă care poate fi rezolvată pe cale teoretică sau
ipotetică.
Intenţia de-a explica OLU oamenii au avut-o dintotdeauna, fapt care dovedeşte că
omul niciodată nu a fost indiferent de limba sa. În Antichitate apăruseră cca 500 de teorii
care explicau în mod diferit OLU. În religie, problema limbajului este altfel tratată. De
exemplu, în religia creştină se spune că omul a fost creat de Dumnezeu cu tot cu limbă,
în alte izvoare se menţionează că Dumnezeu l-a creat pe Adam şi acesta a creat limba.
Pe parcursul Evului Mediu nu mai apar teorii şi după perioada Renaşterii (sec. XVI)
mulţi savanţi revin la teoriile antice, le completează, le dezvoltă, lansând astfel idei noi
cu privire la OLU. Secolul XX şi-a lăsat amprenta cu privire la OLU prin răspândirea
darvinismului şi a filosofiei marxist-leninistă, în special în ţările din lagărul socialist.
Actualmente această filosofie este considerată o nuanţă istorică ce ţine de o anumită
perioadă, care face parte din întreaga “filosofie umană”. Toate teoriile cu privire la
OLU, începând cu cele din Antichitate şi terminând cu cele moderne au la baza lor
diferite principii şi pot fi caracterizate din diverse puncte de vedere:
1. Al mediului în care a apărut vorbirea (colectiv sau individual);
2. Al factorilor ce au condiţionat apariţia vorbirii (sociali, economici, psihici,
biologici);
3. Al materialului primar (din ce erau alcătuite primele sunete, sunete articulate-
nearticulate sau gesturile, mimica);
4. Al intenţiei folosirii sunetelor (imitarea sunetelor din natură, exrimarea emoţiilor,
necesitatea de a comunica);
5. Al conceptului despre lume a cercetătorilor
 În linii mari, clasificarea acestor teorii poate fi redusă la concepţia materialistă şi
idealistă despre lume şi, respectiv, toate acestea au fost clasificate în:
1. teorii idealiste;
2. teorii materialiste.
Teoriile idealiste au la bază un factor integrator şi anume concepţia
filozoficăidealistă despre lume. Ele se împart în:
I. Idealiste-individualiste:
1. teoria interjecţiilor (a emoţiilor);
2. teoria onomatopeică (a imitaţiilor sonore);
3. teoria biologică
II. Idealiste-sociale:
1. teoria convenţiei sociale;
2. teoria strigătelor de muncă;
3. teoria mimicii şi a pantomimei.