BATRANUL CU 7 VIETI, PARINTELE ADRIAN

FĂGEŢEANU: “Românii sunt cu adevărat urmaşii

geţilor pentru că NU SE POT UNI. Avem şi cel mai
mare defect care poate să aibă un neam,
DEZBINAREA”
www.cuvantul-ortodox.ro/parintele-adrian-fageteanu-implineste-azi-96-de-ani/

November 16, 2008

“Pe vremuri, oamenii aveau cruce de lemn si inima de aur. Acum, au

cruce de aur si inima de lemn”.

Parintele Adrian Fageteanu: “E vremea lui… SCAPA CINE

POATE!” (video)

Parintele Adrian: E vina noastra ca nu ne sprijinim ierarhii cei

buni (video)

Parintele Adrian: CINE BRAVEAZA GRESESTE! (audio)

***

– Extrase din articolul aparut in nr. 611/2004 al revistei “Formula AS”:

“Asa a vrut Dumnezeu – sa ma intorc de unde am plecat“, zice parintele,

amintindu-si cum, eliberat din inchisoarea Aiudului (20 de ani de temnita grea,
pentru ca facuse parte din miscarea ortodoxa “Rugul aprins”), a vrut sa intre in
obstea monahala de la Crasna Gorj, in chiar schitul in care fusese arestat
Sandu Tudor, sufletul si initiatorul “Rugului aprins” de la Antim. Staretul
Crasnei nici nu a vrut sa auda. Nu numai ca nu a vrut sa-l primeasca, dar l-a si
amenintat strigand: “Daca in cinci minute nu pleci, iti ramane capul pe tocator“.
Bolnav si slab ca o stafie, parintele s-a clatinat. Viata era pentru el o fundatura,
un tunel fara capat. Nu stia incotro sa o apuce. A strigat in gand ajutorul lui
Hristos, cand un calugar mai batran s-a apropiat de el si, tragandu-l
deoparte, i-a soptit la ureche: “Du-te la Manastirea “Lainici”. Acolo e
omul lui Dumnezeu“.

1/14
Dupa o zi petrecuta in tren, a ajuns. La manastire nu a trebuit sa caute pe
nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a iesit in cale, de parca l-ar fi asteptat de cand
lumea. Era staretul Calinic Caravan – un sfant si un munte de smerenie.
Vazandu-l pe parintele Adrian cum arata, staretul nu l-a intrebat nimic. L-a
primit ca pe un frate, cu dragoste si cutremur. I-a dat bani de haine si de
medicamente, l-a oblojit cu mana lui vreme de un an de zile, l-a pus
apoi la muncile cele mai usoare, sa-i invete pe cei tineri tainele istoriei
si ale limbilor straine, literatura si gramatica. Om simplu, cu doar doua
clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le traia doar, le
punea in fapta. Desi era staret, el muncea la gradina, el zidea sobe, el
pregatea masa, bucurandu-se ca un copil cand fratii ii laudau bucatele. In tot
acest timp, le cerea calugarilor sa invete, sa urmeze studii teologice, dandu-le
bani de carti sau bani de tren, pentru a-si sustine examenele la Craiova.

“Ceea ce m-a impresionat la parintele Calinic era bunatatea fara margini si,
mai ales, rugaciunea necontenita. Se ruga mereu, oriunde, zi si noapte. Se
ruga pentru noi, pentru toata tara, pentru cei prigoniti pentru dreptate.
Se ruga chiar si pentru dusmanii vazuti si nevazuti, pentru comunisti,
spunand: “Toti sunt fratii nostri. Dragostea noastra o sa le inmoaie
inima. Roaga-te si tu pentru ei”. Sincer, am zambit in sinea mea, dupa cate
patimisem de pe urma lor. As fi facut orice, dar sa ma rog pentru comunisti era
peste puterile mele. Staretul Calinic nu a zis nimic – doar a zambit. Nu a trecut
mult timp si in fata manastirii a oprit un alai de masini negre si luxoase. Era
mare agitatie grozava la poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu.
Indreptandu-se spre mine, m-a intrebat: “Dumneata esti preot?… Am venit cu
parintii mei si as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate”. Cine ar fi
putut crede asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in biserica
impreuna cu ei si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat pentru
Ceausescu si, deci, pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul parintelui
Calinic. Parintele stia totul. Avea rugaciunea vazatoare.”

De sapte ori declarat mort

(…) De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit
rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai
concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina.
Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se
purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu
intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele
invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care
calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si
nenorocirea s-a produs: “Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului
mi-a trecut peste burta“, povesteste parintele. “Am murit pe loc. Spre
2/14
groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se
vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata.
Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in
dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija
de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma
inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de
durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era
plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca
toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama
sa nu piarda convoiul refugiatilor. Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba
dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa,
mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din
Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum
batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo,
inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. “Atunci
de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care
priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram. Nu stiu
daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus
inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o
gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce
bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza
puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava
si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa
ceva.”

* O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la
Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea
recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina,
oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din
nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a
ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest
de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii
dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu
ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis,
nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un
zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un
avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu
mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav,
caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit.
Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe
pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament
din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit.
Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus
3/14
reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a
scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il
impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-
au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi
sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga,
observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a
pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i
pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si
motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a
parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde
astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. “In tot acest
timp, m-am gandit la multe“, isi aminteste parintele. “Mi-am revazut viata,
mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau
altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost
imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in
pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din
temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum
a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui
Dumnezeu, salvatorul meu.”

“Hristos a inviat!” in temnita

Parintele Adrian a trecut prin multe. Isi aminteste, dar nu insista. Despre
suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o prietena din
copilarie. Arestat in 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume
Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile
de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au
multumit sa-l pedepseasca bagandu-l la carcera. Desi era un ger de crapau
pietrele, au turnat doua galeti cu apa peste trupul lui plapand. In cateva ore,
apa a inghetat transformand pielea intr-o coaja, pana la os. Din toate,
parintele isi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a
parintelui Sofian, finetea absoluta si de neegalat a parintelui Ghius,
tinuta morala si fara cusur a taranului Ilie din Sacele (pe care parintele
il pomeneste si astazi la rugaciune, dimpreuna cu sotia, Pauna, si
copilul, Toader), darzenia teologica a lui Sandu Tudor, care a murit
asasinat chiar in celula.

“Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de

Dumnezeu“, zice parintele Adrian. “Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu.
Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva
secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea
(doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei
vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am
4/14
dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste
hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau
taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai
presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat
puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa
metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in
acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: “Hristos
a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea
cea minunata: “Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si
celor din morminte viata daruindu-le!“. Rasuna Aiudul de chemarea
sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor,
care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si
trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati
de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o
fereastra zabrelita nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva
nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele…
Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a
aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen
si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am
ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a
cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: “Rezista!
Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de
lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia
mea, parca se autoanestezia. In inchisoare incetezi sa existi, doar
Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama,
atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti,
nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si
mort, deopotriva.”

***

“Sa nu ne facem noi planuri despre cum sa scapam”

(fragment din: “În chilia unui mare duhovnic român: părintele Adrian
Făgeţeanu”– un interviu mai puţin cunoscut realizat în mai 2004 de
revista “Cuvântul Românesc”):

“Acuma la noi în ţară a intrat o stare de criză, de deznădejde pentru că

nici un teolog, nici un călugăr nu ia o atitudine fermă împotriva
apostaziei generalizate […] şi nici unul nu are curajul să repete ce ne-a
învăţat Mântuitorul şi sfinţii Apostoli. Unii caută să-şi salveze viaţa şi
viitorul retrăgându-se undeva la munte, aşa cum m-am retras eu, ceea ce nu
este o soluţie creştină. Eu spun cumva în glumă sau mai mult decât în glumă,
5/14
în bătaie de joc, cel ce vrea să se salveze singur, face ca baronul von
Münchausen, luându-se singur de chică. Scriptura pe de altă parte ne
spune clar: nu vă puneţi nădejdea nici în oameni, nici în căpeteniile
năimite.

Starea de frică, de deznădejde şi mai ales de dezbinare este de acum

generalizată şi duce la lipsă de ascultare. Nu mai găseşti ca înainte, ca
fiecare să asculte de căpetenia supremă, de ierarhul său. Herodot şi toţi istoricii
antici ne spun care era specificul geţilor: ascultau de regi. Nimeni în lume n-ar
fi ascultat [de porunca n.n.] să desfiinţeze viile, cum au ascultat geţii de regele
lor Burebista. Dar mai avem o caracteristică moştenită de la geţi, care lor
le-a fost nefastă, aceea că suntem dezbinaţi, aşa cum erau şi ei. Spunea
Herodot că dacă geţii ar fi fost uniţi, nici Alexandru Macedon, nici romanii, nici
perşii, nimeni nu i-ar fi biruit.

Acum a apărut una dintre cele mai mari erezii, lumea este dezorientată,
crede mai degrabă în semne decât în Biserică, mai mult în semne care
falsifică adevărul, decât în adevărul dat de Mântuitorul. Acum sunt
chemători de spirite, de duhuri, lumea a început să creadă că sunt icoane care
lăcrimează, icoane care scot mir [nu ca nu ar fi multe astfel de minuni
adevarate, dar nu toate cele despre care vorbeste lumea sunt astfel si nu este
de incurajat cautarea febrila a unor asemenea semne si minuni, n.n.], la
înmormântarea unor clerici au văzut semne în soare, or toate astea nu sunt de
la bunul Dumnezeu.

Un credincios n-are nevoie de semne. Singura nădejde trebuie să o

avem numai şi numai în bunul Dumnezeu. Deci să nu ne facem noi
planuri despre cum să ne scăpam. Dumnezeu are grijă de toţi cei care
cred în El şi care nădăjduiesc în El şi care-L cheamă“.

***

“Sa ne rugam pentru toti!”

Fragmente din interviul cu Parintele Adrian din “Glasul monahilor”,

publicat si pe site-ul Lumea credintei:

“- Părinte Adrian, ce înseamnă monahul? Ce face un monah? Ce produce un

monah?

– Monah înseamnă „însingurat“. Ăsta-i sensul cel mai uşor de înţeles.

“Însingurat“… Mântuitorul vorbeşte de mai multe ori despre acest cuvânt şi cel
mai clar a explicat acest cuvânt când a vorbit cu samarineanca Fotini, la
fântână. Când Mântuitorul a venit la ea, nu ea la El. Mântuitorul a venit să-i
6/14
ceară apă de băut. Samarineanca ştia că iudeii niciodată nu cer nimic de la
samarineni pentru că îi dispreţuiesc. Întâi Hristos a cerut apă, ea s-a mirat.
Mântuitorul i-a spus: „cheamă pe bărbatul tău“, iar ea a răspuns „nu am
bărbat“. Mântuitorul i-a clarificat mai bine ce înseamnă „n-am bărbat“: „cinci ai
avut fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi ăsta al şaselea, la fel“. Ea ţinea totu-
n secret; nu ştia nici o rudă, nici prietenii, nici vecinii, nici nimeni, că trăieşte
fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Când a văzut că Mântuitorul îi spune ceea
ce ea ţinea cel mai secret, şi-a dat seama că e proroc. Însă când a continuat
discuţia Mântuitorul cu ea, şi i-a vorbit de apa cea vie, ea şi-a dat seama că nu
e numai prooroc, că este însuşi Mesia. Ea a întrebat: „voi, iudeii, spuneţi că
rugăciunea e primită când ne rugăm în Ierusalim, nu aici în Garizim“.
Mântuitorul i-a spus: „va veni vremea…“, şi s-a referit la vremea pe care o
trăim acum, „…când nu ne vom putea ruga în comun, de obşte“, nici în
Ierusalim, nici în Garizim, nici în Bucureşti, nici în Lainici, nici într-o biserică, ci
numa’ în Duh şi în Adevăr. Or tocmai asta înseamnă „însingurat”, monah.
Mult poate rugăciunea dreptului! Dacă mult poate, înseamnă că-i
atotputernică rugăciunea. Şi chiar dacă ai fi de un milion de ori mai bogat
ca Becali, nu poţi să dai hrană la toţi săracii; dacă a-i fi de o mie de ori
mai savant decât domnu’ doctor în teologie, nu poţi să dai sfaturi, că nu
ai timp şi putere ca să dai sfaturi la toţi dar ca să te rogi pentru toţi,
asta poate oricine.

– Şi asta poate să facă mai ales monahul?

– Şi monahul, şi bătrânul, şi tânărul, şi bolnavul, şi muribundul.

Mântuitorul chiar precizează: „cine se roagă numai pentru mântuirea lui, o va
pierde“. Numai cine se roagă pentru toţi, pentru că sunt în aceaşi
osândă cu el, acela se va mântui. Hristos de aceea e Mântuitorul Lumii
pentru că S-a jertfit pentru mântuirea tuturor. De ce e El capul Bisericii, că S-a
jertfit pentru toţi! Tot El este capul familiei şi al mânăstiri şi tot El este capul
pentru cei care se adună în numele Lui: „unde sunt doi sau trei în numele
Meu“. Acela e cap care se jertfeşte pentru mântuirea celorlalţi.

– Părinte, faţă de cine face monahul „ascultare”?

– Numai de Dumnezeu. Şi de cei care sunt puşi de Dumnezeu peste el.

– Şi poate să se împotrivească vreodată?

– Poate să se împotrivească nu o dată, ci ori de câte ori ceea ce îi spune

superiorul lui, nu e de la Dumnezeu.

– Şi cum îşi dă seama că e de la Dumnezeu?

7/14
– Sf. Atanasie ce era la sinoade? Un diacon, nu? Şi nu s-a împotrivit? Şi
celor mari. Un sfânt adevărat are mai mare putere, decât cel mai mare şef din
toată lumea. Sf. Atanasie a fost mai mare decât toţi, decât sinodali, decât
toţi vlădicii.

– Părinte, cum află monahul voia lui Dumnezeu?

– Dacă tot ce află, gândeşte sau se roagă, îl duce la smerenie, e de la

Dumnezeu. Tot ce-l îndeamnă să-şi facă voia lui şi la mândrie, nu-i de la
Dumnezeu. Au ajuns antihriştii să spună: „eu nu-s antihrist, eu nu-s
francmason, eu nu-s ateu…” Diavolul spune „eu nu exist, voi de unde l-aţi
inventat”. Dumnezeu, singurul care spune Adevărul, spune „Eu Sunt Cel Ce
Sunt”, adică evidenţa cea mai puternică şi în timp, în veşnicie, şi în spaţiu,
„Sunt Cel Ce Sunt“. Diavolul ar vrea să nu ştii că există. Francmasonii de astăzi,
toţi spun: „domnul Virgil Cândea a dus o viaţă minunată, a făcut bine, bine,
bine, numai bine; acuma este în neant”. În nefiinţă! Dumnezeu vorbeşte de
existenţa cea mai evidentă! Iar antihriştii şi francmasonii vorbesc de
nefiinţă, non-existenţă.

– Părinte, monahul află voia lui Dumnezeu şi prin citire?

– Nu ne interesează citirea! Odată cineva mi-a spus că „eşti cel mai de

compătimit, părinte, că ai ajuns să nu mai vezi, că omul trebuie să fie atent la
ochii lui mai mult ca la orice, ochii din cap!” şi eu i-am spus că nu-i adevărat,
„cât timp mai aud cuvântul lui Dumnezeu, nu-s cel mai necăjit, cel mai
nenorocit, pentru că credinţa vine prin auz“. Şi Sf. Apostol Pavel spune şi
mai clar: „tot ce-ţi voi spune pe înţeles, e mai de folos decât dacă ai vorbi în
limbi!“.

Românii sunt cu adevărat urmaşii geţilor pentru că nu se pot uni

– Dar ce trebuie să facă monahul? Cum să facă?

– Noi, în Mărtusirea de credinţă, spunem un lucru mare, mare de tot: că “Duhul

Sfânt a grăit prin prooroci“. Deci n-a învăţat carte nici proorocul David, nici
Isaia, nici Ieremia! Chiar s-au mirat toţi bătrânii din sinagogă, când un tânăr de
12 ani, Iisus, le-a tâlcuit din Scriptură. Şi spuneau: „neînvăţat fiind, cunoaşte
Adevărul“. Noi, românii avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor
Adevărul; avem şi cel mai mare defect care poate să aibă un neam sau
omenirea, dezbinarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe istoricii
antici, şi ei spun că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat
roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat pe lume, n-ar fi
putut să-i biruiască, să-i dezbine. Asta-i cea mai bună dovadă că
suntem descendenţii lor, suntem dezbinaţi. Nu ne putem uni românii
8/14
nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să unească. În schimb am
înţeles mai bine decât toţi traducerea rugăciunii pe care Mântuitorul, la cererea
Apostolilor, i-a învăţat rugăciunea domnească: Tatăl Nostru. Toate popoarele
din lume au tradus: „şi ne izbăveşte de cel rău“, să ne izbăvească Dumnezeu.
Românii sunt singurii care au înţeles cel mai bine adevărul: „de cel viclean“, că
„cel viclean” e mult mai rău decât „răul“.

– Şi viclenia e mai rea?

– Mai rea decât răutatea în sine! Mântuitorul, când i-a făcut observaţie lui
Iuda, nu i-a făcut că „de ce M-ai vândut?“. „De ce prin vicleşug, de ce prin
sărutare, vinzi tu pe Fiul Omului“?… De ce ai viclenit?

Când vrei să ajuţi un om cu adevărat, roagă-te pentru el

– Părinte Adrian, aţi vorbit de rugăciune. Cât de mult îl ajută rugăciunea pe un

monah?

– Mai mult ca orice. Eu am mai multe preocupări aici, vin mulţi să-mi ceară
sfat, chiar au venit preoţi, au venit cu vlădicii lor cu tot să îmi ceară nişte
sfaturi. Nu ne potriveam în convorbiri la sfaturi, dar când mă rog pentru
cineva, n-am nici o contradicţie niciodată cu nimeni.

– Trebuie să te rogi într-un anumit fel sau oricum?

– Nu, cel mai simplu este să nu bravezi. Să nu faci ca Petru: „dacă toţi Te
vor părăsi, eu nu“. Prima dată a sporit numărul creştinilor în Antiohia Mare,
atunci s-au numit „cristiani“. Pe urmă, în Miazănoapte, când Imperiul Roman de
Răsărit a avut în Miazănoapte conducerea. În Apus nu propovăduirea a
sporit numărul creştinilor, cât exemplul martirilor. Fiindcă în martiri a
fost sămânţa creştinismului. În Sud, pentru că Imperiul Roman cucerise
demult Sudul, nu-i mai interesa ce se întâmplă acolo. Şi atunci creştinii s-au
înmulţit fără prigoană. Dar ei şi-au spus: “noi n-avem nici un mucenic“, au
bravat, s-au dus singuri la Roma să declare că-s creştini, iar Biserica
din Răsărit, care conducea atunci toată creştinătatea, nu numai că nu i-
a recunoscut ca martiri, dar i-a excomunicat pentru bravadă. S-au dus
la sinucidere. Nu i-a prigonit nimeni! Deci nu bravăm la rugăciune, dar
nici nu ne lepădăm de rugăciune. Şi n-avem voie să spunem ca Petru:
„dacă toţi Te vor părăsi, eu nu“, ci „Doamne, ajută-mă, învaţă-mă,
înţelepţeşte-mă, luminează-mă, întăreşte-mă, să nu Te părăsesc!“. (…)

– Şi cum ar trebui să sune rugăciunea?

9/14
– Păi, să ne rugăm pentru toţi. Cine vrea să se mântuiască numai el, nu
se mântuieşte. Numai cine se roagă pentru toţi se mântuieşte. Să vă
spun o întâmplare hazlie de la Aiud. Odată ne-a adunat pe mai mulţi într-o
cameră mare, cu paturi de fier, suprapuse. Şi eram doi cu acelaşi nume:
Popescu Victor, doi cu acelaşi nume. Şi unul se roagă aşa într-o seară:
„Doamne, Tu poţi să faci ce voieşti. Eliberează-mă de la Aiud, să merg acasă,
să am şi eu un salar, să-mi văd de muncă şi de treburile mele. Dar Doamne, îţi
atrag atenţia, eu sunt ăla care dorm jos, nu în patul de fier de sus…“. E hazlie,
dar e foarte de plâns: un creştin care habar n-are că Dumnezeu e atotştiutor.
Evreii au spus lui Pilat: „noi n-avem voie să omorâm pe nimeni. Dar tu trebuie
să-L omori, că dacă nu-L omori tu, te spunem Împăratului că eşti prieten cu
Împăratul Iudeilor şi te omoară Roma, dacă nu-L omori tu pe Iisus“. Deci nu
omori om, dar te silim să-L omori. O fi logică a unui om sănătos?! Spune: dacă
tu nu omori, dar pui pe altul să omoare, ai aceeaşi osândă. Aşa-i şi la
rugăciune. Să te rogi pentru toţi, dacă ei nu se roagă, roagă-te tu pentru
ei şi vor avea şi ei dar de la Dumnezeu. Roagă-te pentru toţi. Deci, , cum
ne-a învăţat Mântuitorul la cererea apostolilor: „învaţă-ne să ne rugăm“, Tatăl
Nostru e pentru toţi. E mult mai completă Tatăl Nostru decât rugăciunea inimii.

Cei din singurătate iubesc mai mult pe oameni

– Părinte, ce mântuieşte: singurătatea sau comunitatea? Cum te mîntuieşti?

– Cei din singurătate iubeau mai mult pe ceilalţi, decât cei care erau în lume.
Dar pentru binele tuturor, rugăciunea celui din singurătate e mai primită decât
cea de comunitate. Cu cât e mai plină biserica, eşti mai puţin atent la cuvântul
slujbei, la rugăciune. Şi nu muzica şi alte lucruri fac înţelesul, ci atenţia la
fiecare cuvânt.

– Şi monahul trebuie să aleagă locul unde se mântuieşte?

– Nu, nu, în orice loc. „Omul sfinţeşte locul”, nu?!

– Fie de e Bucureşti, fie de-i pădure?

– Fie de-i oriunde… O să vă spun ceva care poate o să vă pară un paradox.

Dacă cineva merge acuma, aşa cum ne învaţă, cum ne sfătuiesc Părinţii de la
Athos, să ne-alegem undeva loc într-o pădure, într-un loc singuratic, să ne
facem undeva o groapă sau un loc sigur. Pe vremea comuniştilor îi trimiteau pe
jandarmii peste tot să întrebe cine ne-a autorizat să mergem în pădure. Cel mai
des codru acuma ştiţi că e Bucureştiul, Timişoara, Clujul… Vecinul nu ştie cine
eşti. Poţi să mori şi el habar n-are cine eşti şi ce faci. Dacă eşti în altă parte, în
pădure, retras, te întreabă toată lumea: cine-i asta, de ce a venit şi ce face el,
de ce a venit aici? Dar să ştiţi că nu locul mântuieşte.
10/14
– În privinţa luxului, părinte, cât îi trebuie unui monah să trăiască şi să se
roage?

– Eu am fost în puşcărie cu un filosof, care a scris o carte: „Îndemn la

simplitate“. Diogene a fost socotit filosof nu pentru că a făcut mare
filosofie ca Aristotel sau ca Platon, ci pentru că trăia în simplitate.
Singurul lucru pe care îl avea în proprietate era o cană de lut pentru băut apă,
şi când a văzut odată un copilaş că merge la un izvor şi ia apă în mâini şi bea
aşa, a trântit cu ciudă cana, „uite copilul ăsta e mai înţelept ca mine”. Şi când a
venit împăratul să-l întrebe ce să-i facă, când a văzut că trăieşte într-un butoi,
şi i-a zis: „cere-mi ce vrei să-ţi fac, şi-ţi fac”. „Dă-te deoparte din soare, eu
vreau să mă folosesc de razele soarelui” i-a spus Diogene. (…)

– Părinte, un monah mai visează uneori şi la funcţii mai mari. Episcopii, stareţii
sunt tot dintre monahi.

– Asta este îndrăzneală cu osândă! (…)

– Părinte, care este rânduiala de chilie a unui monah cu rugăciunea? Cum şi-o
stabileşte? Cine i-o hotăreşte?

– La noi, în ortodoxie, s-a lăsat la discreţia fiecărei mânăstiri să-şi facă

rânduiala ei. În Apus sunt acele ordine călugăreşti, care nu sunt după tradiţia
primei Biserici. Hristos nu s-a împărţit în mai multe feluri. Însă nici asta nu-i
bună: că fiecare mânăstire îşi face regulamentul ei. De aceea mulţi părinţi,
printre care şi părintele Daniel, fostul Sandu Tudor, mulţi părinţi, şi
fostul Mitropolit al Olteniei – Firimilian, au vrut de mai multe ori să ne
adunăm toţi monahii din ţară, să stabilim, un singur regulament
monahal. N-au reuşit pentru că pentru că v-am spus mai înainte:
românii sunt descendenţii geţilor şi dacilor; nu se pot uni în numele
unei idei, cât ar fi de bună.

– Şi ce rânduială să aibă un monah? O stabileşte mânăstirea în care intră?!

– Da… De aceea e foarte grea tunderea în monahism: tăierea voii.

– În faţa cui? A stareţului şi a lui Dumnezeu?!

– A lui Dumnezeu. Pentru că „făgăduinţele”, voturile monahale nu s-au făcut

stareţului.

– Sunt făcute înaintea lui Dumnezeu. Părinte, între duhovnic şi stareţ, cine
primează?

11/14
– Eu cred că duhovnicul. El răspunde mai mult de mântuire decât stareţul. De
multe ori unii călugări n-au acceptat să fie numiţi stareţi – spun „eu nu mă
pricep la gospodărie, la cancelarie, la relaţiile cu oamenii, să merg mereu la
episcopie, eu mă pricep numai la duhovnicie şi la rugăciune, la altar”. Deci în ce
priveşte mântuirea, are mai mare rol duhovnicul decât stareţul.

– Şi dacă ascultarea faţă de stareţ intră în conflict cu cea a duhovnicului? Cine

rezolvă problema?

– Aici poate n-o să vă placă ce răspund – unele probleme rămân în

„rezervaţia lui Dumnezeu”. Aşa cum după dispariţia zimbrilor din pădurile
Moldovei şi întregii ţări, avem numai o rezervaţie de zimbri la noi. De exemplu,
pentru copiii avortaţi, n-are voie nici preotul care slujeşte la proscomidie, nici
alţii să se roage pentru ei. Ei sunt în „rezervaţia lui Dumnezeu”. Aici a greşit
chiar cel mai bun prieten al meu, părintele Arsenie Papacioc, când a afirmat
odată că el se roagă la proscomidie pentru cei avortaţi. N-are voie! Orice am
face, n-are valoare ce ne rugăm noi.

– Mă întorc, părinte, la stareţ şi la duhovnic: ce face ucenicul când se află între

cei doi? Ce face monahul când se află între cei doi?

– Aşa cum s-a dat dispoziţie: dacă un episcop nu respectă rânduiala lui
Dumnezeu, atunci preotul nu e obligat să-l asculte, aşa nici călugărul
nu e obligat să asculte de stareţ, dacă nu e în rânduiala lui Dumnezeu.
Să vă citesc un canon. Am să deschid unde vorbeşte Mântuitorul către Apostoli,
înainte de Înălţarea la Cer. Ce le spune? „Rugaţi-vă, rugaţi-vă aici în Ierusalim
până veţi primi putere de Sus, de Sus, cel mai Sus. Luaţi Duh Sfânt, celor ce le
veţi ierta păcatele, se vor ierta şi în Cer, iar pe care le veţi ţine, vor fi ţinute, şi
în Cer…“. Cine e autorul canoanelor? Duhul Sfânt, nu Apostolii. Deci în Ziua
Cincizecimii sau a Rusaliilor, Duhul Sfânt a venit în chip de limbi de foc peste
fiecare Apostol şi le-a spus cât canon să se dea pentru fiecare păcat. Aici spune
un lucru foarte important, foarte important: „dacă vreun episcop sau preot va
boteza a doua oară pe cel ce era botezat adevărat sau nu va boteza pe cel
botezat de eretici, care nu se botează în numele Sfintei Treimi, să se
caterisească ca unu ce-şi bate joc de Crucea si de moartea Domnului
nefăcându-se demn de preot adevărat, ci popă mincinos“. Deci cine spune
cuvântul ăsta „popă mincinos“? Duhul Sfânt! Poate să fie stareţ,
episcop, patriarh, sau orice ar fi. Atunci poţi ieşi de sub ascultarea lui.

Niciodată locul nu mântuieşte omul

– Părinte, aţi fost vreodată la Ierusalim?

– Nu.
12/14
– Să ştiţi că sunt mulţi monahi care îşi doresc să ajungă acolo. Se pot folosi?

– Se pot folosi, dar nu Ierusalimul le foloseşte. Dacă ei sunt aici şi gândul, şi

inima lor ajunge la Ierusalim să se închine la locurile, unde s-a închinat să
spunem, de exemplu, mama împăratului Constantin, Elena, nu-i primită
rugăciunea ca şi când ar fi acolo? Eu cred că da! Asta am făcut şi eu să merg la
Ierusalim cu inima, cu închinăciunea, cu evlavia, cu gândul Şi are acelaşi efect.

– Dorul acesta de pelerinaje al monahilor, să-şi ia concediu şi să plece la alte

mănăstiri şi locuri sfinte? E folositor?

– Şi s-au îndreptat toţi? Şi cei care merg numai până la Sf. Munte, se întorc şi
nu-şi schimbă viaţa. Ce le-a folosit? Mai bine să stea în chilia lui şi să se
schimbe aici.

– Îl ajută mult chilia?

– Da, îl ajută. Eu, ca student, am dus o viaţă de Heidelberg. Între colegii mei,
am avut tot un student în Drept, coleg cu mine, care nu mergea nici la bere,
nici la alte distracţii, nici la dans, nici la nimic. Îl chema Gherasim. S-a căsătorit
dar după ce a văzut că fata lui îl ascultă, a ajuns şi ea într-o rânduială creştină
bună, educată bine, şi a pus o rânduială şi pe soţia lui, şi pe fata lui, s-a dus la
mănăstirea Sitaru. S-a rugat, s-a rugat, s-a rugat tot timpul. Avea cele mai
mari înfăptuiri pe plan administrativ: altare, biserici, renovări, de toate. La
sfârşit, când a simţit că-i slăbesc puterile, a dorit să meargă la Cernica, la Sf.
Calinic, s-a dus acolo, s-a împărtăşit; după Împărtăşanie, a murit. A murit ca
un sfânt adevărat. Fără să-l doară nimic, fără nimic. El îmi spunea cum îl
ajută chilia. Pentru că te apără ca şi cum ai închide ochii. Când închizi
ochii nu vezi nici femeie, nici alte lucruri să te ducă la ispită şi zidul
chiliei te apără să nu vezi toate fărădelegile făcute în afară. Şi tu să-l
chemi tot timpul pe Dumnezeu şi mai ales pe Îngerul Păzitor. Mai e ceva
ce te ajută mult în mănăstire: strana. Eu când m-am dus prima dată la Putna,
m-au pus părinţii să citesc la strană. Am citit în ziua când era prăznuit Moise:
„tu, Moise, n-ai supt de la mama numai laptele, ci şi înţelepciunea lui
Dumnezeu“. Eu cred că la strană se învaţă mult mai multă teologie decât
Facultatea de Teologie şi la doctorat. Şi sunt date adevărate învăţături de
credinţă în cărţile noastre de tipic. Înainte de a merge la mânăstire eu credeam
că Arhanghelul Mihail e cel mai mare strateg din Ceruri. Dar nu e aşa! Maica
Domnului e. Pentru că spune că „Ocrotitoare neînfricată şi nebiruită“. „Ceea ce
eşti bună, întăreşte viaţa de obşte a creştinilor, mântuieşte pe cei ce i-ai
rânduit să conducă şi biserica, şi pe creştini, dă-le biruinţă din Cer, că Tu ai
născut pe Dumnezeu, ceea ce eşti una, unica în binecuvântare…” că nu există
mai binecuvântată ca ea… Deci nu-i mai mare ca Arhanghelul Mihail ca strateg,
ca biruitor al iadului? Că ea a biruit pe tot iadul pentru că tot iadul a vrut
13/14
să o ispitească, când a văzut-o. Un diavol când vede că nu poate singur
să te biruiască, cheamă alţi şapte diavoli, mai răi ca el. Or, la ea a
chemat tot iadul şi n-au biruit-o. Singura care n-are păcat personal. (…)

– Monahul află, din Pateric, de la Avva Arsenie „fugi de oameni şi te vei

mântui”. Să fugă?

– Am spus: să fugă de lume în ceea ce are lumea atractiv, toată

civilizaţia lumească să o lepădăm ca să ne mântuim. Să nu fugă de
durerea oamenilor, din contră, să se roage pentru toţi. Să-i primească pe
oameni atîta timp cît nu-i prejudiciază lui pacea şi echilibrul.

– Cum se face privegherea, părinte? Cu cafea?

– Nu. Aici am avut o discuţie cu un pseudo-teolog care a venit să-mi

spună că icoanele nu trebuiesc sfinţite şi mi-a citat din mai multe locuri
că ele se sfinţesc prin faptul că pictezi pe cel sfînt. Şi i-am spus nu! Nu,
pentru că pictorii vechi, ca Sfîntul Luca şi alţi pictori, pictau cu penelul
Duhului Sfînt. Pe când pictorii moderni dacă pictează picior peste picior,
cu ţigara în gură şi cu ţuică lângă el nu mai e sfântă lucrarea lui şi
trebuie sfinţită. Cafeaua nu sfinţeşte omul la priveghere ci stăruinţa lui.
Rugăciunea şi străduinţa lucrează mai mult decât a face şi biserici şi
orice ar face, şi case pentru alţii, şi – să spunem – azile de bătrâni sau
pentru fel şi fel de copii părăsiţi, sau alte lucruri pentru săraci, pentru
neputincioşi, pentru bolnavi orice ai face (…)”.

Alte resurse online:

Parintele Adrian Fageteanu, marturisitorul, de George Enache

Cuvinte de folos de la Parintele Adrian

Intalnirea Generalului Cornel Dragalina cu un sfant… la Stalingrad sau

De cate ori a murit si a inviat parintele Adrian – marturia pr. Gh. Naghi

Marturia IPS Andrei despre parintele Adrian

Ne vorbeşte părintele Adrian (I)

Ne vorbeşte părintele Adrian (II)

Ne vorbeşte părintele Adrian (III)

La mulţi ani, părinte Adrian!

14/14