III Analiza Regionala Si Urbana

Analiză regională şi urbană (instrumente ale dezvoltării regionale şi spaţiale) 1
Analiză regională şi urbană

(instrumente ale dezvoltării regionale şi
spaţiale)
Titular: lect. Drd. arh. Gabriel Pascariu

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" - Bucureşti
 Modulul 1: CONCEPTE EUROPENE

 Modulul 2: PLANIFICARE STRATEGICĂ ŞI DEZVOLTARE
 Modulul 3: INSTRUMENTE ŞI INDICATORI
Modulul 1: CONCEPTE EUROPENE

Teme principale
1.1 Coeziune economică, socială şi teritorială în UE
1.2 Conceptul de regiune şi evaluarea disparităţilor regionale în
UE
1.3 Rolul Instrumentelor Structurale ale UE în dezvoltarea
regională şi spaţială
1.1. Coeziune economică, socială şi teritorială în UE

Încă de la crearea sa, în 1957 (Tratatul de la Roma), CEE a urmărit dezvoltarea armonioasă şi
echilibrată a statelor membre, în scopul atingeri unui nivel economic ridicat care să asigure
standarde de viaţă din ce în ce mai înalte tuturor cetăţenilor.
În accepţiunea fondatorilor CEE, atingerea unui nivel egal de dezvoltare economică având ca
rezultat egalizarea condiţiilor de viaţă din statele membre era, alături de alţi factori, un
element cheie al stabilităţii relaţiilor de bună înţelegere dintre state menit să asigure reducerea
şi eliminarea pericolului apariţiei tensiunilor şi al degenerării acestora în conflicte. Acest
obiectiv a fost realizat în etape succesive, în cadrul unui proces gradual de construire a unui
sistem comun, care a mers de la unitate vamală la integrare economică şi socială în şi a
continuat cu integrarea monetară, tinzând în perspectivă către realizarea integrării politice,
prin adoptarea unei unice Constituţii Europene.
Odată cu progresul comunităţii pe calea integrării, problema unei dezvoltări economice

armonioase şi echilibrate şi atingerii unui nivel de viaţă ridicat a început sa fie transferată tot
mai mult de la nivelul ţărilor membre la nivelul regiunilor. Aceasta pentru că într-un corp
comun cum a ajuns să fie Uniunea Europeana, din punct de vedere al dezvoltării economice şi
al condiţiilor de viată, rolul entităţilor mici componente ale întregului a devenit tot mai
important. Acest rol a fost recunoscut prin înfiinţarea Comitetului Regiunilor (în tratatul UE
din 1992), funcţional din 1994 şi compus din peste 300 de reprezentanţi ai autorităţilor
regionale şi locale din statele membre. Comitetul este un for consultativ pentru Consiliu,
Parlament şi Comisia Europeană, iar odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, în 1999, acesta trebuie consultat într-un mare număr de domenii între care şi cel
al coeziunii economice şi sociale.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi crearea pieţei unice problema

dezvoltării armonioase a tuturor regiunilor Uniunii Europene a început să se pună cu şi mai
multă acuitate. În cadrul TUE1, la articolul 130 A (158) se defineşte în termeni precişi
semnificaţia coeziunii economice şi sociale:
“În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii,

aceasta îşi elaborează şi desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii ei
economice şi sociale. În particular, Comunitatea vizează reducerea decalajului
dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a înapoierii regiunilor cele
mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale."
Coeziunea economică şi socială (CES) este în cele din urmă o expresie a solidarităţii dintre
statele membre şi regiunile UE şi care urmăreşte reducerea disparităţilor structurale dintre cu
ajutorul unui ansamblu de instrumente financiare dintre care cele mai importante sunt
Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune. Acesta din urmă a fost înfiinţat tot prin tratatul
din 1992, ca o expresie a importanţei crescute acordate politicii de coeziune.
Implementarea politicii de coeziune şi efectele ei sunt monitorizate constant de Comisia

Europeană prin rapoarte asupra progresului în realizarea CES, elaborate la fiecare 3 ani
(ultimul datează din 2004, în iunie 2006 fiind prezentat un nou raport preliminar). Politica
regională este principala formă prin care se realizează CES, iar în contextul procesului de
lărgire început după anul 2000, importanţa ei a sporit. Acest lucru este confirmat de bugetul
alocat de UE pentru coeziune, respectiv pentru instrumentele structurale, buget care consumă
peste 42% din bugetul UE (peste 200 miliarde EURO), în actuala etapă de programare 2000-
2006, fiind al doilea buget ca mărime după cel destinat Politicii Agricole Comune (PAC).
Prin lărgirea UE de la 15 la 25 de state în 2004, suprafaţa sa a crescut cu 23%, populaţia cu

cca. 20%, dar PIB /locuitor a scăzut cu 13%, iar disparităţile regionale s-au dublat. Prin
accesul statelor central şi est europene, dezechilibrul dintre nordul mai dezvoltat şi sudul mai
puţin dezvoltat a fost înlocuit de un dezechilibru mai accentuat între fostul est comunist şi
1
Tratatul Uniunii Europene a fost adoptat la Maastricht în decembrie 1991, semnat în februarie 1992 şi a intrat în vigoare de
la 1 noiembrie 1993. A fost elaborat în cadrul unor conferinţe inter-guvernamentale privitoare la uniunea politică şi la
uniunea economică şi monetară şi a reprezentat a 2-a şi cea mai completă revizuire a tratatelor CEE. “Întărirea coeziunii
economice şi sociale” constituie un obiectiv prioritar conf. Art. 3 pct. j) din cadrul Tratatului.
vest. Majoritatea zonelor rămase în urmă se află acum în extremitatea estică a UE, aspect care
va fi accentuat odată cu accesul României şi Bulgariei în 2007.
regiuni dezvoltate ale UE regiuni mai putin dezvoltate ale UE

viitoare state membre
În prezent este în proces de ratificare Constituţia Europeană, care prevede adăugarea

obiectivului de coeziune teritorială, la conceptul de coeziune economică şi socială. În acest
fel, va fi subliniată şi întărită dimensiunea teritorială a politicii regionale şi va fi întărit rolul
autorităţilor locale în concordanţă cu principiul subsidiarităţii. Articolul 3 al tratatului
constituţional adoptat la Roma în 2004, stipulează printre obiectivele UE în mod explicit
"promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale şi a solidarităţii între Statele Membre
ale UE".
1.2. Conceptul de regiune şi evaluarea disparităţilor regionale în UE

Regiunile pot avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un
ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice sau umane, şi
care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting pe de altă parte de alte zone
învecinate (Goddall). Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este
nesfârşit: atribute fizice, caracteristici socio - economice de limbă etc. şi tot nesfârşit poate fi
numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni
istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc.
Ştiinţele regionale disting regiunile după gradul de încărcătură teritorială (Whittlesey,

Richieri) sau prin prisma mecanismelor de constituire. După “caracterul de participare a
masei, energiei şi informaţiei în structurarea teritoriului” regiunile pot fi:
 Regiuni omogene,
 Regiuni funcţionale
 Regiuni polarizate
Conceptul de regiune implică două aspecte majore: primul este definirea şi delimitarea unui
teritoriu după anumite criterii, iar al doilea un anumit nivel administrativ sub-statal (Oxford
Dictionary). Analiza regională distinge trei tipologii de regiuni în funcţie de scopul urmărit:
 Regiuni administrative /normative

 Regiuni funcţionale /omogene
 Regiuni de dezvoltare /de programare /de proiect
Regionarea administrativă reflectă o voinţă politică şi urmăreşte eficienţă economică şi

administrativă. Statele UE sunt formate din unităţi teritoriale mai mici care asigură o
administrare optimă a ţării în funcţie de caracteristica constituţională a formei de
guvernământ:
a. State naţionale (Franţa, Grecia)
b. State federale (Austria, Germania)
c. State cu autonomie regională ridicată (Belgia, Italia, Spania)
Regiunea de tip analitic /funcţional este în general legată de procesul de planificare, fiind
socotită drept una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei.
Aceste regiuni presupun omogenitate, complementaritate, polarizare, dar ele coincid rareori
cu regiunile de tip administrativ. Aceste mod de regionare este în special legat de faza de
cercetare şi poate surprinde cel mai bine relaţia dintre structurile sociale şi cele spaţiale
(interacţiune şi influenţe reciproce).
În fine regiunile de dezvoltare /programare /proiect pot fi forme intermediare determinate de

anumite obiective specifice (legate în general de un proces de dezvoltare într-o anumită
conjunctură istorică şi socio-politică) şi care sunt rezultatul unei agregări complexe de factori
şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace. În anumite
condiţii aceste regiuni pot dobândi statutul de regiune administrativă dacă mărimea,
structura şi funcţiile sale sunt adecvate.
“Regiunea” aşa cum se vede din perspectiva dezvoltării regionale poate fi aşadar definită
într-un mod specific, care nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale, geografice sau
administrative, care se dau acesteia.
În principiu: o "regiune de dezvoltare" este un nivel teritorial optim la care, structuri

instituţionale adecvate pot rezolva eficient problemele sociale şi economice specifice.
Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiei, la nivelul UE a fost creat un sistem unitar
teritorial numit NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice) şi care este organizat în
prezent în 5 "trepte" de la unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele
mai importante şi servesc drept bază pentru programe şi strategii de dezvoltare.
În UE, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul NUTS II.
Nu în toate cazurile, regiunile NUTS II au un statut administrativ. Mărimea medie a regiunilor

situate în acest nivel este de cca. 1,8 milioane locuitori, respectiv 16.000 kmp. Numărul mediu de
unităţi NUTS II pe ţară este 10. Germania, ţara cea mai populată, cu peste 80 de milioane de
locuitori, are un număr de 40 de regiuni NUTS II.
Reperele dimensionale nu sunt însă relevante la scara UE, diferenţele fiind de multe ori notabile.
Astfel unele regiuni, cum sunt cele din Suedia sau Finlanda au suprafeţe care depăşesc state de
mărime medie ale UE (ex. Övre Norrland, regiune NUTS II din Suedia, are peste 150.000kmp, iar
Lappi, regiune NUTS III din Finlanda are cca. 100.000 kmp (cât Oltenia, Muntenia şi Dobrogea
la un loc). Ca populaţie Nordrhein-Westfalen, regiune NUTS I din Germania are 18 mil. locuitori,
iar Île-de-France, regiunea care cuprinde şi Parisul, de nivel NUTS II are 11 mil. locuitori
(depăşind 19 din cele 25 de state membre ale UE). La nivel NUTS III întâlnim de asemenea
unităţi teritoriale de peste 3 milioane de locuitori (Madrid, Barcelona, Milano, Roma, Napoli,
Attiki). La extrema cealaltă, găsim regiuni NUTS II de numai 31 kmp (Ceuta y Melilla din
Spania) sau de 25.000 locuitori (Äland din Finlanda).
În România, cea mai mare unitate administrativ - teritorială este judeţul, care corespunde
nivelului NUTS III. Mărimea medie a acestuia este de cca. 540.000 locuitori, respectiv 5600
kmp, aşadar mult mai mică decât mediile comunitare pentru NUTS II. Regiunile de
dezvoltare, înfiinţate în 1998 au medii de cca. 2,5 mil. locuitori şi 30.000 kmp, apropiindu-se
de cele europene. Chiar dacă nu există reguli în această privinţă (în perspectivă UE va stabili
reguli mai precise pentru clasificarea NUTS), experienţa arată că o politica de dezvoltare
regională nu este eficientă dacă se aplică pe o structură teritorială foarte fragmentată, cu
unităţi mici şi insuficient de puternice pentru a putea atrage şi derula programe complexe de
dezvoltare. Experienţa poloneză din anii '90 bazată pe fundamentarea politicii de dezvoltare
regională pe structura celor 62 de voievodate, a demonstrat că există anumite dificultăţi în
condiţiile unei asemenea abordări. Procesele din ultimele 2-3 decenii din Franţa, Grecia,
Portugalia şi mai recent Polonia sau Danemarca, confirma aceste tendinţe.
O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport anumite interese şi

obiective specifice. Poate fi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale
sunt adecvate. Poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund
nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace. O definiţie a Parlamentul European
arată că:
“prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedre
geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în
care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea
astfel rezultată, şi să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social şi
economic”.
În ceea ce priveşte tendinţele economico-sociale, la nivel naţional şi internaţional, regiunile se

pot confrunta cu o mare varietate de probleme şi pot să le facă faţă în funcţie de potenţialul
(resursele) şi capacitatea lor de a se adapta la schimbări.
Politica de dezvoltare regională urmăreşte să utilizeze la maximum acest potenţial, fie el

natural, uman, cultural sau tehnic.
Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate şi clasificate în mod

sistematic, astfel încât să devină componente ale unor programe şi politici coerente de
asistenţă şi intervenţie. Ţinând cont de experienţa din ultimele decenii a ţărilor europene, pot
fi identificate câteva categorii mari de probleme determinate în general de o serie de factori
macro-economici, de declinul demografic, de evoluţia pieţelor financiare la nivel mondial etc.
Principalele probleme ale dezvoltării regionale sunt legate de:
 subdezvoltarea (rămânerea în urmă) a anumitor regiuni,
 declinul industrial determinat de schimbările tehnologice şi în procesul de producţie,
 dificultăţile de adaptare a forţei de muncă şi de constituire a unei pieţe a muncii
eficace,
 poluarea şi degradarea mediului înconjurător
Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect şi care să

permită totodată comparaţii cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea succintă a
problemelor majore ale unei regiunii sau alteia pot fi relevanţi următorii:
 un nivelul ridicat al şomajului,
 un nivelul scăzut al venitului pe locuitor,
 un nivel ridicat al migraţiei în afara regiunii
 un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii
Graficul de mai jos indică decalaje semnificative (disparităţi) între ţările membre ale UE şi
cele 12 state din primul val de extindere (realizat în două etape, 10 state fiind admise în 2004,
iar pentru România şi Bulgaria se preconizează data de 1 ianuarie 2007).
PIB /locuitor în UE şi în ţările candidate în anul 2000 (UE = 100)
Desigur atât problemele cât şi modul de evaluare a acestora necesită analize şi cercetări
aprofundate, care să permită mai ales identificarea cauzelor fenomenelor şi implicit a
măsurilor şi politicilor adecvate de intervenţie. Dacă PIB /locuitor şi rata generală a
şomajului rămân indicatori majori de referinţă pentru măsurarea nivelului disparităţilor,
analizele pe care EUROSTAT (institutul european de statistică) şi CE (comisia europeană) le
prezintă în rapoartele de monitorizare a progresului coeziunii extind procesul de evaluare la
un număr tot mai mare de domenii şi aspecte, care iau în considerare: nivelul educaţional,
rata abandonului şcolar, structura populaţiei ocupate, structura pe vârste a populaţiei,
şomajul în rândul tinerilor şi al femeilor, populaţia ocupată în domeniul high-tec, nivelul
cercetării – dezvoltării (personal angajat, fonduri publice alocate), inovarea (patente
aprobate), consumuri energetice, populaţie cu risc social (sărăcie), accesul la INTERNET

în gospodării, cheltuieli publice, investiţii străine directe etc. Trebuie remarcată ponderea
în creştere a indicatorilor cu specific teritorial – spaţial, referitori la infrastructura fizică. Sunt
analizate în general: accesibilitatea rutieră, feroviară şi pe cale aeriană, densitatea de
autostrăzi sau telefonia fixă şi mobilă.
În UE politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea decalajelor de dezvoltare dintre

regiuni cu ajutorul aşa numitelor Instrumente Structurale, care au fost create şi
perfecţionate într-un interval de peste 4 decenii. Şi în prezent formele de sprijin financiar se
diversifică şi se adaptează cerinţelor extinderii UE şi dinamicii proceselor economice şi
sociale. În continuare sunt prezentate pe scurt principalele IS: Fondurile Structurale şi Fondul
de Coeziune, care reprezintă peste 90% din ajutorul de tip structural. Alte instrumente
financiare, cu ponderi mai reduse, au fost create pentru a susţine domenii precum cultura sau
cercetarea, sau pentru a sprijini dezvoltarea în ţări candidate, sau pentru a acorda asistenţă
tehnică unor ţări cu care UE are strânse relaţii de cooperare.
1.3. Politica regională şi rolul Instrumentelor Structurale ale UE

în dezvoltarea regională şi spaţială
Coeziunea economică şi socială a UE se realizează mai ales prin politica de dezvoltare
regională susţinută de un set de instrumente financiare, dintre care cele mai importante sunt
Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune.
Obiectivele dezvoltării regionale respectiv principalele aspecte ale oricărei politici de
dezvoltare regională (PDR) coerente şi direcţionate, pot fi discutate în Europa la diferite
niveluri teritoriale. În primul rând există o abordare generală la nivelul UE care stabileşte
principiile şi obiectivele unei PDR supra-naţionale, având drept scop creşterea coeziunii
economice, sociale şi teritoriale în rândul celor 25 state membre. În al doilea rând există o
abordare specifică la nivelul fiecărui stat membru. Existenţa sistemelor federale, sau
dimpotrivă a statelor relativ centralizate explică diversitatea de abordări şi soluţii în legătura
cu politica regională şi procesele de descentralizare, care o acompaniază.
O situaţie particulară o reprezintă statele central şi est europene: fostele ţări comuniste, prin
definiţie, extrem de centralizate în ultimii 50 de ani, experimentează, începând cu anii '90, o
perioadă de tranziţie în dezvoltarea lor O parte dintre ele au aderat şi au fost integrate în
structurile UE, în 2004, altele urmează să adere în 2007. Alte state precum Croaţia sau Turcia
şi-au exprimat dorinţa de a deveni membre ale UE.
În sfârşit trebuie menţionată dezvoltarea regională propriu-zisă, endogenă, la scara proprie a

unei regiuni, în cadrul căreia obiectivele şi scopurile specifice pot fi dezvoltate în concordanţă
directă cu nevoile şi potenţialul propriu.
PDR naţională în ţările din vestul Europei are o tradiţie mai îndelungată decât cea comunitară.
Prima politică regională europeană poate fi datată cu mai mult de 70 de ani în urmă în Marea
Britanie, odată cu Legile pentru zone speciale (Special Areas Acts) din 1934 şi 1937,
destinate să asigure reabilitarea zonelor industriale, afectate de niveluri ridicate ale şomajului.
Totuşi, cele mai multe dintre politicile naţionale de dezvoltare regională sunt o creaţie a
perioadei postbelice, începând cu deceniul al 6-lea al secolului trecut. În acea perioadă, rolul
guvernelor naţionale era considerat drept foarte important, fiind socotite principalii actorii în
procesul de redistribuire a activităţii economice prin investiţiile în infrastructură2. Dezvoltarea
"regiunilor problemă" a fost obiectivul principal al acelei perioade. Timp de aproximativ 2
decenii această abordare a condus la obţinerea unor rezultate pozitive semnificative.
Începând cu anii 70 climatul politicii regionale s-a schimbat profund în sensul că intervenţia
statului s-a redus gradual, fiind înlocuită "prin politici de liberalizare economică,
dereglementare şi privatizare; sprijinul direct acordat firmelor a fost înlocuit de forme
indirecte de asistenţă în special prin reduceri ale nivelurilor de impozitare şi suport pentru
formare profesională, servicii de consultanţă şi inovare".
Se admite în prezent că politicile de dezvoltare regională la nivel naţional trebuie să urmeze o

anumită dinamică, caracteristică schimbărilor specifice şi continue determinate de
restructurarea producţiei şi creşterii competitivităţii la nivel naţional şi local. Preocuparea
pentru creşterea stabilităţii macroeconomice este caracteristică atât ţărilor mici cât şi a celor
mari.
Principalele tendinţe către o integrare europeană tot mai "completă" cu reguli bugetare şi
financiare elaborate pe baza criteriilor de la Maastricht au jucat de asemenea un rol important.
Obiectivele politicii de dezvoltare regională din ultimii 15-20 de ani au arătat tendinţa de
combinare a politicilor regionale şi structurale în scopul promovării competitivităţii la nivel
regional şi naţional, în directă corelare cu dezechilibrele teritorial - spaţiale.
Principalele tipuri de politici naţionale specifice dezvoltării regionale în ţările UE sunt:

granturi pentru investiţii şi stimulente fiscale, creşterea mobilităţii forţei de muncă,
încurajarea iniţiativelor tehnologice, controlul dezvoltării şi sprijin acordat micilor
2
Cazul Franţei cu un impact puternic al nivelului naţional este foarte relevant în acest sens.
întreprinderi în scopul adaptării acestora la mediul economic în condiţiile creşterii

globalizării, relocarea activităţilor prin stimulente indirecte şi încurajarea dezvoltării reţelelor
de cooperare.
Principalul instrument financiar utilizat de către UE pentru a promova politica sa de

dezvoltare regională este reprezentat de către "Fondurile Structurale" (FS). Aceste fonduri
sunt rezultatul contribuţiei financiare proporţionale a statelor membre în concordanţă cu
nivelul lor de dezvoltare economică, redistribuite apoi către acele state şi regiuni ale UE, care
sunt rămase în urmă din punct de vedere economic şi social.
1.3.1 Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune

Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda au ratificat Tratatul de la Roma în
1957 prin care se constituia Comunitatea Economică Europeană. În contextul postbelic,
"bătrânul continent" trebuia reconstruit pe baze noi. Cele 6 state fondatoare doreau "să refacă
unitatea economiilor lor şi să garanteze o dezvoltare armonioasă care să conducă la reducerea
decalajelor dintre diferitele regiuni şi a rămânerii în urmă a celor mai puţin favorizate". Pentru
a atinge aceste obiective, Tratatul de la Roma a creat primul FS: Fondul Social European
(FSE).
În acea perioadă primele politici regionale europene au fost politicile sectoriale: o politică
comună pentru transporturi şi în special politica agricolă comună (PAC). PAC a fost stabilită
în 1962 şi doi ani mai târziu a beneficiat de instrumentul financiar FEOGA (Fondul
European pentru Orientare şi Garantare pentru Agricultură). Acest fond este compus
din 2 secţiuni: una pentru "garantare", care este instrumentul financiar al PAC-ului şi o alta
pentru "orientare" care este un fond structural.
În 1967 a fost creat un directorat general în cadrul CE, astăzi "DG REGIO", având misiunea
precisă de a planifica elaborarea unei politici regionale comune. Această politică a început să
fie implementată în mod real abia în anii 70. Un an crucial a fost 1974 când CEE s-a
confruntat cu primul şoc energetic. Această criză a generat o creştere a disparităţilor
economice, iar şomajul a început să crească. La declinul regiunilor industrializate tradiţionale,
s-a adăugat sub-dezvoltarea cronică a unor regiuni cum ar fi sudul Italiei. Nevoia unui ajutor
specific a devenit imperativă în contextul primei lărgiri a UE. În 1973 trei ţări s-au alăturat
UE: Marea Britanie (care refuza să devină un contribuabil net la bugetul UE), Irlanda (care se
afla în acel moment la un nivel scăzut de dezvoltare) şi Danemarca.
În aceste circumstanţe a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

Acest al treilea FS a fost creat cu scopul finanţării proiectelor de infrastructură şi a
investiţiilor productive în regiunile defavorizate. Reglementările privind acest fond au fost

profund revizuite după aderarea Greciei (ianuarie 1981), Spaniei şi Portugaliei (1985).
Extinderea spre sud a mărit disparităţile economice şi sociale ale UE. În 1986 – 1987 au fost
create Programele Integrate Mediteraneene (PIM). Pe o bază multianuală (6 ani) PIM-urile au
susţinut cooperarea bilaterală dar şi infrastructura regională şi dezvoltarea IMM-urilor. În
1993 numărul FS a crescut la 4 prin crearea Instrumentului Financiar pentru Orientare în
domeniul Pescuitului (IFOP) ca răspuns la integrarea celor două ţări scandinave Finlanda şi
Suedia.
În timpul anilor 80 şi la începutul anilor 90 FS au suferit noi transformări (pachetele Delors,

Actul Unic European în 1987 etc.). Actuala arhitectură a fondurilor structurale s-a stabilizat în
jurul momentului semnării Tratatului de la Amsterdam. Odată cu intrarea în vigoare a
Tratatului Uniunii Europene în 1993, se scrie o nouă etapă în construcţia europeană:
principiul coeziunii economice şi sociale a fost reafirmat cu putere alături de acela al pieţei
unice şi al uniunii monetare (UME). Fondurile Structurale au devenit un instrument major de
realizare a coeziunii printr-o intervenţie coordonată şi integrată în jurul obiectivelor comune
de dezvoltare.
%
25,00 23,23
23,47
1994-1999
20,00 2000-2006
15,52 15,34
14,52 14,30
15,00
11,42
10,74 10,74 10,37
10,00 8,63 7,96 8,52

6,95
4,36
5,00
1,68
1,44 1,00 1,00 0,80 1,04
1,41 1,27 1,17 1,12 0,41 0,04
0,97
0,51 0,06
0,00
Italia
Portugalia
Finlanda
Germania
Marea Britanie
Danemarca
Irlanda
Olanda
Belgia
Spania
Suedia
Luxemburg
Franţa
Grecia
Austria
Repartiţia pe ţări a FS în perioada1994 – 2006 (în %)
Fondul de Coeziune este un instrument de dată mai recentă, creat în 1993 şi destinat
finanţării proiectelor din domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor transeuropene asociate
infrastructurilor de transport. Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă consolidarea
coeziunii economice şi sociale prin ajutor acordat statelor cel mai puţin prospere (al căror PIB
este sub 90% faţă de media pe Comunitate) pentru a participa la uniunea economică şi
monetară. FC este alocat exclusiv celor mai sărace state membre ale UE.
Până în 2004, a fost acordat unui număr de 4 state membre: Grecia, Irlanda, Portugalia şi
Spania. Distribuţia resurselor alocate, între cele 4 ţări se face în raport cu mărimea populaţiei,
valorarea produsului naţional brut pe cap de locuitor3 şi suprafaţa. Spania a dispus de peste
60% din resursele alocate în perioada 2000-2006. Din 2004 au beneficiat de FC cele 10 noi
state membre care au aderat, în tip ce Irlanda, a ieşit din grupul statelor beneficiare, depăşind
pragul de eligibilitate. După aderare atât Bulgaria cât şi România vor beneficia de Fondul de
Coeziune.
Începând cu 1993 cele 4 FS au fost corelate cu Fondul de Coeziune (FC) şi au devenit

cunoscute împreună ca Instrumente Structurale.
35.00
co ntributie % 1996
30.00
beneficiu % 2000
25.00
20.00
15 .00
10 .00
5.00
0.00
Ţările UE după contribuţii la bugetul comunitar şi beneficii din Fondurile Structurale în

perioada 1996-2000 (surse: Eurostat)
EURO/loc
350.0
EURO/loc
300.0
250.0
200.0
media UE = 7 0,56 e uro/loc

150.0
100.0
50.0
0.0
Germ ania
Luxem burg
D anem arca
Franta
Italia
M area Britanie
Spania
Suedia
Olanda
Irlanda
Finlanda
Austria
Grecia
Portugalia
Belgia
3
Produsul naţional brut (PNB) este diferit şi mai mic decât produsul intern brut (PIB). În evaluarea acestui indicator se
urmăreşte şi creşterea realizată în perioada precedentă.
Beneficiile din Fonduri Structurale pe cap de locuitor în SM în 2000

1.3.2 Dimensiunea spaţială şi coeziunea teritorială
O dimensiune suplimentară a politicii de coeziune a apărut în anii 90: coeziunea teritorială
ca o expresie a dezvoltării spaţiale. Chiar dacă "amenajarea teritoriului" nu este încă o
politică de nivel comunitar, chiar dacă acest concept diferit înţeles sau aplicat în statele
membre, coeziunea teritorială, care conţine dimensiunea "spaţială" devine o problemă tot mai
importantă şi are vocaţia de a deveni un element de interes major, mai ales în contextul
procesului de extindere.
Teritoriul a fost o preocupare constantă la scară europeană încă din anii '60 – '70. Organismul
care a promovat o politică spaţială la nivel european a fost Consiliul Europei4 prin
Conferinţele Miniştrilor Amenajării Teritoriului din statele membre (CEMAT). Astfel, în
1970 la Conferinţa de la Bonn se pun bazele unei politici europene de Amenajarea
Teritoriului. AT devine un obiectiv politic fundamental şi se decide crearea unui sistem unitar
de informaţii, planuri şi legislativ. Se stabilesc principii, teme şi obiective majore:
Principii majore: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, integrarea economică a zonelor

transfrontaliere (conştientizarea ideii că regiunile naturale sunt separate de frontiere
administrative artificiale), realizarea unui echilibru între mediul urban şi cel rural şi între
economie şi ecologie.
Teme majore: readaptarea structurilor urbane, revitalizarea zonelor rurale, restructurarea

regiunilor în declin, conservarea şi valorificarea resurselor naturale, o politică pe termen lung
în domeniul infrastructurii şi căilor de comunicaţii şi colaborare în domeniul cercetării şi
armonizării metodelor
Obiective prioritare: reducerea dezechilibrului istoric între centrele industrializate şi

urbanizate din nordul şi vestul Europei şi regiunile periferice rămase în urmă; reducerea
diferenţelor ca standard general şi nivel de populare; concilierea dezvoltării economice cu
protecţia mediului; crearea de locuri de muncă şi de activităţi în zonele de reconversie
industrială; echilibrarea reţelelor de transport şi de telecomunicaţii.
Întâlnirile succesive ale miniştrilor responsabili de amenajarea teritoriului din ţările membre
ale Consiliului Europei se succed:
 1973 – La Grande Motte
4
Consiliul Europei (www.coe.int) cuprinde în prezent 45 de state membre din Europa. CE nu trebuie confundat cu UE, care
este o uniune vamală, economică şi monetară de 25 de state europene. Consiliul Europei este un for deliberativ, ale cărui
hotărâri nu sunt obligatorii pentru statele membre.
 1976 – Bari
 1978 – la Viena se decide elaborarea unei carte a amenajării teritoriului şi se dezbate
problematica spaţiului rural european
 1980 – Londra – bilanţ şi perspective în AT în Europa
 1983 – 20 mai – Torremolinos – Spania – se adoptă "carta amenajării
teritoriului" şi se discută despre amenajarea regiunilor maritime europene
 1985 – Haga – dezbaterea proceselor decizionale în domeniul AT
 1988 – Lausanne – rezoluţie privind utilizarea raţională a solului
 1991 – Ankara
 1994 – Oslo – se discută strategia de dezvoltare durabilă şi amenajarea teritoriului a
spaţiului european după anul 2000
 1997 – Limasol –amenajarea durabilă a spaţiului European şi protejarea resurselor de
apă.
 2000 – la Hanovra conferinţa CEMAT adoptă cele 10 principii ale dezvoltării
spaţiale durabile a continentului european (vezi caseta)
 2003 – Ljubljana – punerea în aplicare a principiilor de dezvoltare durabilă
 2006 – Lisabona – se discută despre crearea de reţele pentru o dezvoltare durabilă a
spaţiului european; titlul reuniunii este sugestiv în acest sens: "Bridges over Europe"
(punţi peste continentul european)
În paralel cu activitatea CEMAT, miniştrii de resort din statele UE şi Comisia Europeană

dezvoltă unele acţiuni paralele, în special după 1989:
 1989 – noiembrie – Nantes: la reuniunea miniştrilor pentru dezvoltare regională şi
amenajarea teritoriului din UE, se stabilesc principiile integrării după 1990
 1990 – Torino – se decide realizarea documentului Europa 2000 (publicat un an mai
târziu)
 1994 – este publicat raportul Europa 2000+
 1997 – 1999 – elaborarea şi adoptarea documentului "Vision Planet" cu privire la
integrarea spaţială a spaţiului central şi est european, dunărean şi adriatic
 în 1999 la Potsdam este adoptat documentul CE "Perspectiva dezvoltării spaţiale
a Europei" (ESDP), document care ilustrează preocupările similare ale UE, cu
privire la coeziunea teritorială
 în 2004, proiectul de Constituţie europeană adoptat la Roma, cuprinde un capitol
dedicat coeziunii teritoriale
Documentul adoptat la Potsdam este important pentru că stabileşte în mod ferm importanţa
relaţiei dintre dezvoltarea spaţială şi cea economică şi socială. Documentul evidenţiază
relaţiile şi impactul politicilor sectoriale asupra teritoriului, efectul utilizării Fondurilor
Structurale şi a Fondului de Coeziune la nivel spaţial şi enunţă un număr de politici spaţiale
pe care UE ar trebui să le adopte. Aceste politici sunt grupate în trei mari categorii, după cum
urmează:
a. o dezvoltare spaţială policentrică şi o nouă relaţie urban – rural
b. un acces echivalent la infrastructură şu cunoaştere şi
c. o gestiune înţeleaptă a patrimoniului natural şi construit
După 2000, interesul UE pentru sfera planificării spaţiale s-a manifestat în mod concret prin
alocarea de fonduri pentru studii şi cercetări specifice. În acest sens, programul Interreg III
(cea mai importantă iniţiativă comunitară susţinută de Fondul European de Dezvoltare
Regională) a permis susţinerea de acţiuni menite să dezvolte cooperarea inter-ţări în domeniul
amenajării teritoriului şi planificării spaţiale. În Interreg III a fost finanţat şi sub-programul
ESPON5. Acest program, care a beneficiat de fonduri de peste 12 mil. EUR în ultimii 5 ani,
este probabil cea mai importantă alocaţie bugetară destinată cercetării în domeniul dezvoltării
spaţiale acordată vreodată de UE. Obiectivele acestui program sunt în număr de 7 şi se referă
la:
 completarea studiilor şi cercetărilor specifice din perspectivă europeană şi trans-
naţională,
 evidenţierea implicaţiilor politicilor ESDP în spaţiile trans-naţionale,
 propunerea de instrumente şi instituţii capabile să pună în aplicare politicile ESDP,
 explicarea relaţiei dintre dimensiunea spaţială şi Fondurile Structurale, politica de
coeziune şi alte politici sectoriale ale UE,
 formularea de propuneri pentru mau buna coordonare a deciziilor relevante teritorial,
 crearea de punţi între factorii de decizie, administratori şi profesionişti şi
 crearea unei reţele a comunităţii ştiinţifice europene în domeniul dezvoltării spaţiale.
Analiza componentei spaţiale a teritoriului european are consecinţe directe în domeniul reţelei
de căi de comunicaţii şi transport, prin dezvoltarea unei reţele coerente de autostrăzi, căi
ferate şi navale ("coridoarele europene"), în domeniul turismului, prin identificarea de reţele
şi trasee integrate la scară regională, în domeniul protecţiei mediului (de ex. reţeaua "Natura
5
ESPON – European Spatial Planning Observation Network (www.espon.eu).
2000", o reţea de arii protejate la scara UE) şi nu în ultimul rând în plan cultural prin
identificarea de "trasee culturale europene". Instrumentele Structurale şi alte resurse europene
sunt puse în relaţie cu schemele de dezvoltare spaţială şi orientate astfel încât să sprijine
transformarea unor viziuni de dezvoltare în realitate.
Pentru perioada 2007-2013, UE îşi defineşte noile coordonate ale Politicii de Coeziune. Cele
cca. 340 mlrd. EUR care vor fi alocate, vor fi orientate pe 3 direcţii majore: convergenţă
(79%), competitivitate (17%) şi cooperare teritorială (4%) şi vor fi mai puternic corelate cu
obiectivele strategice stabilite la reuniunile de la Lisabona (2000) şi Gothenburg (2001).
După 2006 politica de coeziune se va concentra pe noi arii /regiuni cu probleme critice de
dezvoltare, continuând să sprijine şi acele regiuni, care nu au finalizat încă procesul de
convergenţă (nu au atins plafoanele de dezvoltare stabilite, de ex. 75% din PIB mediu
comunitar pentru FEDR sau 90% din PNB mediu comunitar pentru FC). Cooperarea
teritorială va continua să susţină atât proiecte specifice cât şi cercetarea unor aspecte ale
dezvoltării spaţiale la scară teritorială.
Coridoare europene şi conexiuni deficitare (studiu ESPON 1.2.1 – 2003)

Scurte concluzii, termeni şi idei principale.

Politica de coeziune (PC) este una dintre cele mai importante în UE, poate cea mai importantă
după PAC (politica agricolă comună). În prezent PC are o triplă dimensiune: economică,
socială şi teritorială. PC se realizează în principal prin politica de dezvoltare regională.
Aceasta are drept obiectiv major reducerea disparităţilor între regiunile europene (regiuni de
nivel NUTS II), dar şi între statele membre (mai ales prin acţiunea Fondului de Coeziune –
FC). Regiunile europene se definesc statistic ca regiuni NUTS II. NUTS este Nomenclatorul
Unităţilor Teritoriale Statistice şi are 5 paliere. Din punct de vedere analitic, conceptul de
regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a
informaţiei, iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul şi
obiectivele planificării dezvoltării. Instrumentele Structurale (IS) sunt cele care susţin politica
regională. IS se compun din FS (Fondurile Structurale) şi FC. FS cuprind 4 tipuri de fonduri: FSE,
FEDR, FEOGA şi IFOP. În perioada următoare se preconizează o restructurare a FS. Fondurile
pentru agricultură şi pescuit vor fi înlocuite de FEGA (fondul european de garantare în
agricultură), FEADR (fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală) şi FEP (fondul
european piscicol) şi vor fi legate de PAC. Dimensiunea spaţială a coeziunii a fost susţinută
cu precădere în ultimii 10 ani, în special pe fondul procesului de extindere către est a UE.
Documentul care fundamentează debutul unei politici teritorial – spaţiale la scara UE este
cunoscut sub numele de ESDP6 (Perspectiva dezvoltării spaţiale a Europei). Analizele şi
studiile teritoriale au fost sprijinite de programe specifice în cadrul Iniţiativei Comunitare (IC)
Interreg prin subcomponenta de cooperare trans-naţională, respectiv programul ESPON.
Creşterea coeziunii teritoriale (CT) reprezintă un obiectiv consonant cu cel de subsidiaritate,
urmărind să asigure o creştere a rolului autorităţilor locale. CT va fi asigurată prin creşterea
accesibilităţii, crearea unui mediu curat, dar şi prin creşterea în general a calităţii teritoriilor
prin echipare dar şi prin dezvoltarea resursei umane (RU). În acest fel CT susţine aplicarea
obiectivelor strategiilor de la Lisabona (2000) şi Gothenburg (2001).
Întrebări recapitulative
1. Ce este coeziunea economică şi socială?
2. Ce este coeziunea teritorială?
3. Cum realizează UE obiectivele coeziunii?
6
European Spatial Development Perspective.
4. Ce sunt Instrumentele Structurale? Dar, Fondurile Structurale?
5. Cum poate fi definită "regiunea"? Câte feluri de regiuni se pot distinge?
6. Ce fel de regiuni există în Statele Membre ale UE?
7. Cum puteţi defini disparităţile?
8. Cum pot fi măsurate disparităţile? Daţi exemple de indicatori care măsoară disparităţile
regionale.
9. Care sunt principalele aspecte ale evoluţiei politicii regionale la nivelul UE?
10. Prin ce este important tratatul de la Maastricht pentru politica de coeziune a UE?
11. Care au fost statele europene care au beneficiat în cea mai mare măsură de acţiunea FS şi
FC şi de ce?
12. Care este cel mai important Fond Structural?
13. Câte state beneficiază în prezent de acţiunea FC?
14. Cum monitorizează UE realizarea obiectivelor coeziunii?
15. Care este importanţa Conferinţei CEMAT de la Bonn din 1970?
16. Când şi unde a fost adoptată "carta europeană a amenajării teritoriului"?
17. Care este importanţa documentului ESDP?
18. Ce este programul ESPON? Numiţi principalele obiective ale acestuia.
19. Ce reprezintă sintagma "coridoare europene"?
20. Care sunt viitoarele direcţii de acţiune ale Instrumentelor Structurale?

Modulul 2: PLANIFICARE STRATEGICĂ ŞI

DEZVOLTARE
Teme principale
2.1 Introducere în planificare strategică
2.2 Planificare şi dezvoltare regională şi spaţială la nivel
european
2.3 Dezvoltare regională şi spaţială în România
2.1 Introducere în planificare strategică

Noţiunea de planificare poate avea un sens extrem de larg, de la activitatea curentă a unei
persoane care îşi "planifică" cheltuielile de concediu sau pentru piaţa de sâmbătă dimineaţa şi
până la planificarea cheltuielilor şi activităţilor anuale pe care le desfăşoară o întreprindere
sau o instituţie publică. În activităţile de tip militar, noţiunea de planificare are o semnificaţie
profundă şi concretă şi reprezintă o condiţie sine-qua-non, care precede orice acţiune.
Ultimele decenii au arătat un interes crescut al administraţiilor publice locale şi centrale

pentru ideea de planificare. Această noţiune nu poate fi separată total de semnificaţia pe care
deceniile de comunism din Europa centrală şi de est, i-au conferit-o. La începutul anilor '90,
termenul "planificare" era la fel de compromis în conştiinţa colectivă românească, ca şi cel de
"sistematizare".
Procesul de apropiere economică de Uniunea Europeană, după 1993 şi declanşarea

negocierilor pentru aderare, din 2000 au readus în prim plan un termen ce părea a nu mai avea
viitor în România. În ultimii ani, termenul de planificare apare în numeroase acte normative şi
în documente care privesc procesul de integrare în structurile UE.
Discuţia despre planificare poate fi extinsă şi în plan filozofic, acolo unde a fost aşezată de F.
Hayek7, unul dintre marii gânditori ai secolului al – XX – lea, ca o expresie a disputei din
jurul ideii de libertate. În viziunea gânditorului austriac, planificarea este prin esenţă o formă
a societăţilor organizate (în general de tip socialist) prin opoziţie cu cele eminamente liberale
7
Frederich A. Hayek (1899 – 1992), economist austriac cunoscut şi pentru tripticul dedicat ideii de libertate: Drumul către
servitute (1944), Constituţia libertăţii (1960) şi Drept, legislaţie şi libertate (1973-1979). Primele 2 lucrări au fost publicate
şi în limba română.
şi concurenţiale. Una dintre dificultăţile majore sesizate de Hayek, în legătură cu planificarea

este aceea că "orientarea tuturor activităţilor noastre conform unui singur plan
presupune că fiecare dintre nevoile noastre a fost ierarhizată după o scală de valori, care
trebuie să fie atât de completă încât să permită ca planificatorul să poată alege din
marea gamă de opţiuni posibile8".
Chiar dacă opiniile nu tocmai favorabile ale lui Hayek despre planificatori s-au menţinut şi azi
în bună măsură, nevoia de planificare este incontestabilă, exemplul statelor cele mai
dezvoltate din OECD şi din UE fiind grăitor în acest sens.
Succesul de care se bucură astăzi metodele de planificare în domeniile economico-sociale şi

ale dezvoltării spaţiale este puternic legat de ideile de parteneriat şi participativitate, câştiguri
indiscutabile ale ultimelor două decenii în ţările democratice.
În cele ce urmează, vor fi prezentate acele aspecte ale planificării care sunt interesante şi
importante din perspectiva dezvoltării regionale şi spaţiale şi al rolului pe care administraţiile
îl au în aceste domenii.
Ghidul pentru "strategie" propus de "The Economist Books"9 defineşte noţiunea de strategie
drept o "politică generală pentru atingerea unui număr de obiective specifice. De origine
latină, cuvântul strategie are conotaţii în lumea Greciei antice, fiind legat de termenul de
"strategi" care desemna pe comandanţii militari ai unei cetăţi. În prezent termenul păstrează
încă o semnificaţie militară, extinzându-şi însă sfera de aplicabilitate la un număr extrem de
mare de domenii ale vieţii sociale şi economice.
Noţiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicţionarele definesc planificarea
drept un proces de "întocmire a unui plan, a unui program", dar şi de conducere şi organizare
a activităţilor pe bază de plan, incluzând şi o anumită succesiune /etapizare a unor faze ale
planului10. Planificarea este văzută drept acţiunea de a planifica, dar şi de a anticipa,
previziona, pregăti anumite acţiuni într-o anumită perspectivă11. John Friedman afirmă că
utilizarea izolată a termenului de planificare este lipsită de sens şi că ceea ce este extrem de
important de reţinut sunt două aspecte: planificarea implică decizii şi presupune (de
obicei), alocarea de resurse. Termenul de planificare capătă sens în asociere cu alţi termeni
precum: participativ, strategic, de acţiune, pe termen scurt, mediu sau lung, global,
(Friedman), dar şi urban, teritorial, spaţial etc.
8
Hayek, F., A. – The Road to Serfdom, ARK Edition, 1986, England.
9
Traducere şi publicare Nemira, colecţia Business Club, 1998.
10
DEX, ed. II-a, 1998, Academia Română.
11
Documente IHS-România, 2001, Integrare instituţională pentru dezvoltare regională.
Planificarea strategică este o sintagmă obţinută din asocierea celor doi termeni de mai sus şi
care tinde să capete sensuri tot mai profunde şi utilizări concrete în multiple domenii şi
procese, în prezent.
Igor Ansoff12 este considerat părintele planificării strategice. Aplicată la nevoile dezvoltării
companiilor, planificarea strategică este definită drept un "proces de schiţare a hărţii strategice
a companiei, calea prin care se stabileşte ce produs să fie oferit, cărui consumator, în ce loc şi
la ce preţ" (The Economist Books).
În măsura în care, în ultimele decenii ale secolului XX, managementul companiilor a fost
extins la nivelul administraţiilor urbane şi teritoriale, dar şi al organizaţiilor non-profit,
principiile şi tehnica "planificării strategice" au fost adoptate şi de către acestea. Practic, în
toate zonele unde a devenit necesar un anumit tip de proces managerial, planificarea strategică
a devenit omniprezentă, generând o literatură extrem de bogată, menită să explice modalităţile
de adaptare a acesteia la specificul fiecărui domeniu în parte.
Specificul administraţiilor urbane şi teritoriale este apropiat mai degrabă unor organizaţii non-
profit, neguvernamentale, de interes public, decât unor societăţi comerciale. Totuşi acestea nu
pot fi asimilate unor simple ONG-uri, fie şi numai datorită complexităţii atribuţiilor şi
activităţilor pe care le derulează, dar şi al responsabilităţilor pe care le îndeplinesc faţă de
largi colectivităţi umane.
În acest context planificarea strategică la nivel regional /teritorial presupune identificarea

acelor elemente de complexitate specifică acestui nivel, a mecanismelor suport pentru
procesul în sine, a factorilor care sunt implicaţi în procesul de decizie şi a categoriilor de
resurse care pot fi mobilizate.
Principiile generale ale planificării strategice (PST) sunt valabile însă şi în acest context:
 PST are caracter cuprinzător, global, dar şi de specificitate /de unicat (procesul fiind
valabil pentru o anumită organizaţie /structură, într-o anumită conjunctură şi pe o
anumită perioadă de timp13);
12
Inginer american, care dezvoltă în lucrarea "Corporate Strategy" o metodă practică pentru luarea deciziilor strategice de
către o companie. Ansoff a fost profesor la Alliant International University şi profesor asociat la mai multe universităţi de
prestigiu din SUA şi Europa. A fost consultant la Lockheed, General Electric, Philips, IBM, Westinghouse, Gulf Oil ş.a. A
murit la 14 iulie 2002.
13
În cadrul administraţiilor urbane /regionale /teritoriale există în general o anumită stabilitate şi inerţie a structurilor pe
perioade lungi de timp, iar conjunctura factorilor de influenţă este mai puţin sensibilă la oscilaţiile pieţei, decât în cazul unor
companii. O anumită apropiere se poate face în acest sens cu marile companii, multinaţionale cu mare rezistenţă la
fluctuaţiile mediului extern. În acest context, pentru administraţii, planificarea strategică poate fi asociată cu uşurinţă
planificării pe termen lung.
 PST stabileşte obiective fundamentale şi direcţii de acţiune care vor ghida o organizaţie
în activitatea sa în urma unui efort disciplinat;
 PST este un proces prin care se alocă resursele necesare unei organizaţii în vederea
împlinirii misiunii şi obiectivelor asumate;
 PST cuprinde un set de concepte, proceduri şi instrumente, care ajută o organizaţie să
lucreze într-un mediu dinamic şi în continuă schimbare;
 PST este un proces care orientează şi susţine dezvoltarea şi schimbarea, ca răspuns la
nevoile mediului intern şi la cerinţele dinamicii mediului extern.
Utilizarea planificării strategice la nivelul organizaţiilor publice şi non-profit s-a extins

considerabil în ultimele 2 decenii. J. Bryson consideră că planificarea strategică poate fi
aplicată cu succes în cadrul următoarelor categorii de organizaţii14:
 agenţii publice şi departamente ale acestora
 puterea executivă în general (a unui oraş, comitat etc.)
 organizaţii fără scop lucrativ care oferă servicii publice sau servicii specifice
(transport, sănătate, educaţie)
 reţele inter-organizaţionale în sectorul public şi sectorul fără scop lucrativ
 comunităţi întregi, zone urbane sau metropolitane, regiuni, state.
Bryson identifică cel puţin 12 motivaţii pentru care o organizaţie se angajează în procesul de
planificare strategică15. Dintre acestea, prima este relevantă şi pentru problematica dezvoltării
spaţiale: "ne confruntăm cu atât de multe cerinţe opuse încât avem nevoie de un proces
prin care să ne stabilim priorităţile".
Beneficiile planificării strategice, în viziunea lui Bryson16, sunt general valabile şi pot fi
ierarhizate astfel:
 Promovarea gândirii şi acţiunii strategice, care conduce la obţinerea de informaţii într-
un mod sistematic cu privire la mediul intern şi extern, la interesele diferiţilor actori
precum şi la o atenţie sporită faţă de educaţia organizaţională, clarificarea direcţiei de
perspectivă şi stabilirea priorităţilor de acţiune ale acesteia.
 Îmbunătăţirea procesului de decizie, deoarece planificarea strategică se concentrează
întotdeauna asupra problemelor şi a dificultăţilor majore, ajutând factorii de decizie să
ia cele mai bune hotărâri.
14
Bryson, J., M., 2002, Planificarea strategică pentru organizaţii publice şi non-profit, ed. Arc, Bucureşti – Chişinău.
15
Idem nota precedentă.
16
Idem nota precedentă.
 Crearea unei responsabilităţi şi eficienţe sporite a organizaţiei, beneficii care decurg din
primele două, ca urmare a clarificării problemelor organizaţionale şi stabilirii
priorităţilor acesteia.
 În cele din urmă există un beneficiu direct al membrilor organizaţiei, în sensul că
factorii de decizie îşi îndeplinesc mai bine rolul şi se achită de responsabilităţi, iar munca
de echipă şi nivelul de expertiză al membrilor acesteia se îmbunătăţeşte.
Planificarea strategică, este un demers benefic, care poate contribui cu succes la

implementarea unor programe şi strategii, dar nu este un panaceu universal şi nici nu este
aplicabilă oriunde şi oricum.
2.2 Planificare şi dezvoltare regională şi spaţială la nivel

european
Dezvoltarea aşezărilor /regiunilor /teritoriilor se realizează în prezent, în spaţiul european
printr-o eficientă conjugare a proceselor de planificare spaţială cu instrumentele dezvoltării
regionale, ambele susţinute prin demersuri specifice conceptului planificare strategică.
Principalii termeni care mai trebuie definiţi sunt dezvoltare, planificare spaţială şi planificare
strategică. Dezvoltarea este definită de Comisia Europeană17 drept "o conversie a formei
terenului şi proprietăţii sau a utilizării acestuia prin instrumente de planificare şi
presupune în general realizarea de noi construcţii, sau modificarea celor existente precum
şi operaţiuni inginereşti ample. În acest sens planurile ca instrumente sunt mijloace de
exprimare a unei politici de planificare a dezvoltării şi includ pe lângă reprezentări grafice
şi documente scrise, măsuri fiscale şi /sau de altă natură (s.a)".
În acelaşi spirit sunt definite planificarea spaţială (PSP), drept: schimbarea distribuţiei
activităţilor în spaţiu şi a legăturilor dintre ele prin conversia formelor de utilizare a
terenurilor şi proprietăţilor şi planificarea strategică (PST) drept: pregătirea unui cadru
strategic, identificarea modelelor generale de creştere pe baza evaluării comprehensive a
tendinţelor pe termen lung ale dezvoltării sociale, economice şi spaţiale.
2.2.1 Planificare şi dezvoltare regională în UE

Planificarea Regională este un "proiect global al unui ansamblu teritorial aflat în
administrarea unei colectivităţi ce urmăreşte să-şi satisfacă nevoile, punând în practică un
17
EC, The EU compendium of spatial planning systems and policies, 1997.
plan de dezvoltare economică şi socială, elaborat autonom, controlat de actorii locali, dar
integrat în planul naţional şi articulat cu alte planuri regionale"18.
Implementarea FS se bazează pe un număr de principii, după cum urmează:

 Concentrarea măsurilor pe obiectivele prioritare pentru dezvoltare. Intervenţia FS
este concentrată pe acele teritorii sau populaţii care se confruntă cu cele mai mari
dificultăţi. Aplicarea principiului concentrării a condus la stabilirea unui număr
limitat de arii de intervenţie (obiective prioritare);
 Programarea, sau coerenţa internă este expresia unei abordări multi-anauale şi
care conduce la elaborarea de programe multi-anuale de dezvoltare. Este de
asemenea, rezultatul unui proces care conduce la o decizie luată în parteneriat.
Măsurile adoptate devin apoi responsabilitatea autorităţii de management din SM;
 Parteneriatul, implică o colaborare cât mai strânsa între Comisie şi autorităţile
corespunzătoare, la nivel naţional, regional sau local în fiecare Stat Membru de la
faza pregătitoare până la implementarea măsurilor;
 Subsidiaritatea, care a fost stabilită prin Tratatul de la Maastricht. În termeni
generali, acest lucru înseamnă că o autoritate superioară nu va putea să acţioneze
dacă un obiectiv este atins în mod satisfăcător la un nivel inferior. O consecinţă a
acestui lucru este ca rămâne la latitudinea autorităţilor de management desemnate
de către Statele membre să selecţioneze proiectele care vor primi finanţare şi să
supravegheze implementarea lor;
 Adiţionalitatea sau coerenţa externă, conform căruia ajutorul structural al UE
trebuie să fie adiţional şi nu să înlocuiască resursele angajate deja de către
autorităţile naţionale, regionale şi locale în scopul dezvoltării regiunilor lor şi a
pieţei muncii. Ajutorul structural reprezintă efectiv, în acest fel, o valoare
adăugată pentru teritoriile eligibile; statele membre fiind obligate să menţină
angajamentele financiare la acelaşi nivel la care se aflau la începutul perioadei de
programare.
În afara celor 5 principii mai sus-amintite, FS se bazează şi pe eficacitate, durabilitate

/sustenabilitate şi co-finanţare. Consecinţele aplicării acestor principii se reflectă într-o serie
de aspecte concrete ale modului de implementare a FS precum: definirea unor arii /obiective
prioritare, definirea documentelor de programare, stabilirea unor aspecte procedurale (de ex:
evaluarea), sau a structurilor de implementare şi a responsabilităţilor instituţionale.
18
A. S. Bailly, B. Guesnier, J. H. P. Paelinck, A. Sallez – 1988, Comprendre et maitriser l’espace ou la science regionale et
l’amenagement du territoire, Ed. II, GIP RECLUS, Montpellier.
Asistenţa financiară a UE este canalizată prin programe de dezvoltare multianuale, care sunt
pachete de măsuri eligibile pentru asistenţă. De îndată ce se ajunge la un acord între CE si
autorităţile Statelor Membre asupra programului, FS devin disponibile pentru a atinge
scopurile programului.
Ca o regulă generală, FS finanţează programe de dezvoltare cărora le-au fost alocate bugete
distincte. Aceste programe sunt rezultatul unor negocieri comune între autorităţile naţionale,
regionale şi locale, partenerii economici şi sociali şi alte organisme relevante. Documentele de
programare reprezintă un mod de aplicare a principiului programării şi reflectă un proces de
planificare. Acest proces, la nivelul UE reflectă în mod complex şi conjugat şi aplicarea altor
principii, precum parteneriatul, concentrarea, adiţionalitatea.
În prezent există două mecanisme financiare majore pentru alocarea FS:

a. prin intermediul unui Document Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC), document de
planificare strategică şi a Programelor Operaţionale (PO), care detaliază obiectivele
cuprinse în DCSC sau a
b. Documentului Unic de Programare (DUP), care combină strategia de dezvoltare cu
programele ce vor fi sprijinite într-un unic document.
Programele de dezvoltare regională sunt elaborate fie pe baza unui plan naţional de dezvoltare
(PND), care devine DCSC după aprobare de către CE, fie pe baza unui document unic de
programare (DUP). Ambele documente trebuie prezentate Comisiei de către Statele Membre
în termen de 4 luni după ce a fost stabilită lista de domenii eligibile.
Planul naţional de dezvoltare este negociat cu Comisia Europeana şi are ca rezultat un Document
Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC). După depunerea planului naţional de dezvoltare, Comisia are
termen de 5 luni pentru a adopta DCSC. Acesta, la rândul său, conduce la propuneri de programe
numite Programe Operaţionale (PO). Propunerile de PO, pot fi depuse odată cu PND şi adoptate o data
cu DCSC. DUP conţine deja propunerile de programe. Acestea pot fi implementate de îndată ce DUP
este acceptat de către Comisie. Comisia trebuie sa adopte DUP in termen de 5 luni de la depunerea sa.
Fiecare DCSC sau DUP trebuie sa includă: priorităţi de acţiune, obiective cuantificate (unde este
posibil) şi resurse financiare anticipate. Programele pentru IC (Iniţiative Comunitare) sunt depuse de
către Statul Membru în termen de 6 luni după adoptarea liniilor directoare privind IC de către Comisie.
Comisia are 5 luni la dispoziţie pentru a adopta programele.
Fie că sunt iniţiate la nivel Naţional sau Comunitar, toate programele co-finanţate de
Fondurile Structurale sunt întocmite de către autorităţile corespunzătoare din statele membre.
După ce sunt aprobate şi adoptate de către Comisie, programele sunt implementate de către
autorităţile de management numite de către SM pentru fiecare program.
Implementarea programelor de dezvoltare regională sau a IC este responsabilitatea autorităţii

de management desemnate de către SM. Acesta detaliază într-un supliment al programului –
Programul Complement, acţiunile concrete desfăşurate ca rezultat al asistenţei financiare
alocate programului. Finanţarea alocată fiecărui program permite proiectelor să fie
implementate la faţa locului. De asemenea SM este responsabil pentru selecţionarea
proiectelor care primesc finanţare.
Implementarea programului este supravegheată de către comitetele de monitorizare, care

cuprind reprezentanţi ai SM, ai regiunii, autorităţi competente şi reprezentanţi ai CE.
Comitetele monitorizează în mod regulat programele, stabilesc liniile directoare şi re-
direcţionează acţiunile, dacă este necesar.
După aprobarea programului, autorităţile de management desemnate de către fiecare Stat

Membru sunt responsabile pentru informarea potenţialilor promotori ai proiectelor, în legătură
cu asistenţa financiară disponibilă şi condiţiile de eligibilitate, de exemplu prin invitare la
competiţii de proiecte, publice şi deschise. Organizaţiile care au rol activ în viaţa socială şi
economică (autorităţi locale, asociaţii, întreprinderi, etc.) pot propune proiecte şi pot face
cereri de finanţare în cadrul programelor şi măsurilor sprijinite prin Fondurile Structurale.
Selecţia proiectelor este realizată de către autorităţile naţionale sau regionale competente pentru
fiecare program, si NU de către Comisia Europeană. Toate proiectele care beneficiază de
asistenţă financiară a UE trebuie să fie co-finanţate şi din altă sursă, fie din sectorul public sau
privat.
Deşi Fondurile Structurale sunt susţinute din bugetul Comunităţii, modalitatea în care sunt
cheltuite se bazează pe un sistem de responsabilitate comună între Comisia Europeana şi
guvernele Statelor Membre. Comisia negociază şi aprobă elaborarea programelor propuse de
către Statele Membre şi alocă resursele. Statele Membre şi regiunile lor administrează
programele, le implementează prin selecţia de proiecte, pe care le controlează şi le evaluează.
Comisia este implicată în monitorizarea programelor, face angajamente de plată şi plăteşte
cheltuielile aprobate şi verifică sistemele de control care au fost instituite. Acest sistem de
administrare al fondurilor comunitare se bazează pe principiile subsidiarităţii şi
parteneriatului, cu scopul de a furniza o asistenţă promptă şi eficientă.
Procesul de planificare la nivelul UE se reflectă şi prin aplicarea principiului concentrării prin

care se stabilesc domeniile şi ariile prioritare pentru perioadele de programare stabilite. După
1987, şi prima reformă majoră a Fondurilor Structurale (primul "pachet Delors"), UE a alocat
resursele sale financiare în etape multianuale numite etape de programare, respectiv: 1989-
1993, 1994-1999, 2000-2006. În prezent se pregăteşte a 4-a etapă de programare, 2007-2013.
În perioada 2000-2006 au mai fost definite 3 arii /obiective prioritare, către care să fie
direcţionată acţiunea concertată a celor 4 FS. şi un număr de 4 Iniţiative Comunitare (IC),
care pot fi susţinute de cele 4 FS. În etapa anterioară au existat 7 OP şi 13 IC. În etapa care
urmează se propun 3 mari obiective prioritare: convergenţă, competitivitate şi cooperare
teritorială, iar numărul IS se va reduce la 3 (FEDR, FSE şi FC).
Relaţia Instrumente Structurale – Obiective prioritate

în perioada de programare 2007–201319 (propunere), comparativ cu perioada 2000–2006
00 - 06 O1 O2 O3 CAP FC I U E L 00 – 06
07 - 13 convergenţă competitivitate - - cooperare 07 - 13
FEDR X X X FEDR
FSE X X FSE
FEO(G)A X (G) FEO(G)A
ISOP ISOP
FC X FC
07 – 13 convergenţă competitivitate - - cooperare 07 – 13
00 - 06 O1 O2 O3 CAP FC I U E L 00 - 06
Notă: O1, O2, O3 reprezintă obiective prioritare din etapa 2000-2006, CAP, este politica agricolă
comună, I, U, E, L reprezintă Iniţiativele Comunitare: Interreg, Urban, Equal şi Leader.
Plan naţional de dezvoltare (PND)
Document Cadru de Sprijin Comunitar
Programe Operaţionale
(Sectoriale şi Regionale)
Programe Complement
Priorităţi Priorităţi Priorităţi
Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri
Structura documentelor de programare în arii Obiectiv 120
19
Convergenţa va acoperi regiuni tip obiectiv 1 (PIB < 75% media UE 25), ţările cu PNB < 90% din media UE şi regiunile
cu 75% media UE 25 < PIB < 75% media UE 15. Competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă va acoperi arii
cuprinse în fostele arii obiectiv 1 şi 2 precum şi noi arii NUTS I sau II. Cooperarea teritorială europeană va înlocui fostele IC.
Plan naţional de dezvoltare (PND)
Document Unic de Programare
Programe Complement
Priorităţi Priorităţi Priorităţi
Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri Măsuri
Structura documentelor de programare în arii Obiectiv 2 şi pentru IC
Un buget precis este stabilit pentru fiecare măsură, pe care managerii programelor îl au la
dispoziţie pentru a finanţa proiectele individuale. Programul complement este adoptat de către
autoritatea de management desemnată de către Stat, după consultarea partenerilor implicaţi.
Acesta este documentul prin care se specifică modalitatea în care se vor distribui fondurile
disponibile, pe măsuri şi beneficiarilor finali.
Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune doar suplimentează finanţarea naţională sau

regională. Acest lucru înseamnă că nici un program nu este acoperit în totalitate de bugetul
european, şi că există mereu o co-finanţare naţională fie din sectorul public sau privat. Cele 4
Fonduri Structurale ale UE finanţează fiecare anumite categorii de proiecte:
1. Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) sprijină în mod special

investiţiile în producţie, infrastructură şi dezvoltarea IMM-urilor.
2. Fondului European de Orientare şi Garantare în Agricultură (FEOGA) – secţiunea
de orientare - sprijină măsurile pentru ajustarea structurilor din agricultură şi
dezvoltarea rurală.
3. Fondul Social European (FSE) sprijină măsurile de promovare a ocupării forţei de
muncă (sisteme educaţionale, perfecţionare profesională şi ajutoare de recrutare a
forţei de muncă).
4. Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul Pescuitului (IFOP) sprijină
măsurile de ajustare a structurilor din acest sector şi "măsurile de acompaniere" a
Politicii Piscicole Comune.
FC finanţează proiecte din domeniul transporturilor şi protecţiei mediului.

20
Pentru etapa 2007-2013 este necesar un document cadru general, care să indice corespondenţa PND cu obiectivele şi
priorităţile UE şi care poartă numele de Cadru Strategic Naţional de Referinţă.
Fiecare program se compune din teme şi măsuri prioritare. Luate împreună, aceste
elemente formează strategia de dezvoltare ce trebuie implementată pe durata
programului. Pentru a fi eligibil pentru finanţare în cadrul unui program, proiectele
trebuie să fie compatibile cu strategia propusă.
2.2.2 Planificare spaţială la nivel european

În Europa planificarea spaţială are istorii şi moduri de aplicare diferite de la ţară la ţară.
Interesul comun pentru acest domeniu la nivel continental, se manifestă pregnant odată cu
dezvoltarea şi consolidarea pieţei unice europene şi cu procesul de lărgire a Uniunii Europene
după 1990. Totuşi primele acţiuni concrete datează din deceniul al 7-lea, şi se leagă de
activitatea şi conferinţele anuale ale miniştrilor amenajării teritoriului (CEMAT) şi care se
remarcă prin câteva momente cheie (a se vedea şi capitolul 1.3.2), cum ar fi Torino - 1970,
Torremolinos - 1983 şi Hanovra – 2000.
Dacă la sfârşitul anilor '60 în Europa amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială încep să
fie o preocupare constantă a guvernelor din principalele ţări europene, la sfârşitul anilor '90, în
prag de secol XXI, miniştri amenajării teritoriului din ţările membre ale Consiliului Europei
(în număr de peste 40) adoptă o declaraţie importantă şi cu larg impact, petru o dezvoltare
durabilă a teritoriului european.
CELE 10 PRINCIPII DIRECTOARE

PENTRU DEZVOLTAREA TERITORIALĂ DURABILĂ
A TERITORIULUI EUROPEAN (HANOVRA 2000)
1. promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice
echilibrate şi prin ameliorarea competitivităţii;
2. promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile urbane şi de ameliorarea
relaţiilor dintre oraşe şi sate;
3. promovarea condiţiilor de accesibilitate mai echilibrate;
4. dezvoltarea accesului la informaţii şi cunoaştere;
5. reducerea atentatelor asupra mediului;
6. valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;
7. valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;
8. dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii;
9. promovarea turismului calitativ şi durabil;
10. limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.
În legătură cu domeniul planificării spaţiale, trebuie subliniat rolul premergător şi premonitor

al acesteia faţă de politica de dezvoltare regională. Încă din anii '60, reprezentanţii acestui
domeniu au sesizat şi au pus în discuţi fenomene, care urmau să influenţeze dezvoltarea

oraşelor şi regiunilor în spaţiul Europei Occidentale legate de21:
 trecerea de la hegemonia centrului industrial la descentralizare (a producţiei);
 rolul unor sectoarele cheie ale dezvoltării: fluxurile de investiţii, platformele industrial
– portuare, structurile de schimb (intermodale), fluxurile turistice;
 necesitatea reducerii disparităţilor sociale şi în infrastructură şi prelungirea axelor
puternice către ţările şi regiunile adiacente (cooperarea transfrontalieră);
 implicaţiile politicilor comunitare (Fondurile Structurale): politica agricolă şi spaţiul
rural, politica de mediu şi conflictul economie – mediu, politicile comerciale,
industriale, concurenţiale, de formare profesională şi de localizare a activităţilor,
politica regională ca o componentă de bază a politicii de amenajare a teritoriului,
politica transporturilor şi reţelele urbane.
În UE, anii '90 aduc o recunoaştere oficială a rolului important pe care planificarea spaţială îl
are în realizarea coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene (conf. Bruce Millan, 1991
– Comisar pentru politica regională) ţinându-se cont de următoarele aspecte:
 efectele dezvoltării spaţiale depăşesc graniţele unei ţări sau regiuni
 necesitatea maximizării potenţialului economic al SEM (Single European Market)
prin minimizarea slăbiciunilor /decalajelor (infrastructură, reţele urbane etc.)
 nevoia de mai bună coordonare a investiţiilor publice (vezi Fondurile Structurale)
şi de maximizare a contribuţiei politicilor comunitare (vezi Fondul de Coeziune
creat în 1993)
 creşterea oportunităţilor de cooperare transfrontalieră
 rolul planificării spaţiale în promovarea dezvoltării durabile prin echilibrul
dintre creşterea economică şi protecţia mediului şi patrimoniului
 implicaţiile integrării ţărilor CEE şi a celor din sudul şi estul
MediteraneiPlanificarea spaţială în ţările UE are în prezent o semnificaţie unanim
acceptată: ansamblu de metode utilizate de sectorul public pentru a asigura o organizare
raţională a teritoriului, protecţia mediului şi atingerea obiectivelor economice şi sociale (în
echilibru, conform principiilor dezvoltării durabile).
21
Notă: evoluţiile din centrul şi estul european comunist sunt diferite, rolul planificării spaţiale fiind important, dar
subordonat obiectivelor politice şi ideologice specifice statului totalitar de tip comunist; planificarea spaţială a fost în
perioada respectivă un puternic instrument de modelare a organizării teritoriale şi spaţiale, de transformare radicală, în multe
cazuri a structurilor şi relaţiilor spaţiale cu efecte notabile şi de durată în plan social, economic, ecologic şi cultural, de multe
ori cu consecinţe nefaste şi ireparabile; aceste aspecte nu vor fi tratate în acest curs, decât tangenţial, atunci când se fac
referiri la România).
Cu toate acestea există diferenţe de accent, priorităţi şi instrumente. Astfel, unele ţări pun
accentul pe planificarea economică (Franţa), altele pe utilizarea eficientă a terenului (Olanda)
sau pe sistemele de reglementare (Marea Britanie). În unele cazuri o importanţă deosebită se
acordă aspectelor de design urban /control al intervenţiei, siluetă urbană (Italia). Unele ţări au
o abordare cuprinzătoare şi integrată (Danemarca – vezi casetă şi imagine).
Sistemul de planificare spaţială depinde foarte mult şi de sistemele de guvernare. În UE

întâlnim 3 forme principale de astfel de sisteme: cele unitare (putere la nivel central cu
delegări de responsabilităţi: Franţa, Olanda), cele regionale (putere partajată între centru şi
regiuni conform constituţiei: Italia, Spania) şi federale (putere partajată între centru şi regiuni
cu autonomie în anumite domenii şi abilitare normativă: Austria, Belgia, Germania, Marea
Britanie - parţial). Ca urmare şi legislaţia în domeniu poate fi diferită, existând state europene
cu o lege unică privind planificarea spaţială sau cu legi federale şi legi regionale (Austria,
Germania, Spania). În Belgia există o autonomie totală în ceea ce priveşte reglementarea
dezvoltării spaţiale (nu există o lege federală).Categoriile de instrumente de planificare
spaţială pot fi şi ele variate de la ţară la ţară, dar pot fi încadrate în următoarele 4 categorii:
 Politici naţionale, perspective – identifică politici naţionale, strategii, orientări, criterii

de performanţă etc.; cuprind tot teritoriul sau părţi semnificative ale acestuia
 Strategii – identifică modele de dezvoltare la niveluri sub-naţionale (pot fi unul sau două
niveluri), dar superioare nivelului local (municipalitate, comună); pot fi orientative sau
programatice; sunt implementate prin alte instrumente “locale”
 Planuri cadru – identifică cadrul general de dezvoltare spaţială şi criterii de
reglementare a utilizării terenurilor (pot fi opozabile în justiţie); se referă la unităţile
administrative cele mai mici şi pot fi implementate şi prin instrumente mai detaliate
 Reglementări – identifică şi reglementează dezvoltarea la nivel de parcele de teren
(regulamente, control, mecanisme de implementare)
Trebuie subliniat că în prezent toate statele membre ale UE şi majoritatea celorlalte state
europene au sisteme instituţionalizate de planificare spaţială şi care abordează toate nivelurile
teritoriale, beneficiind de un cadru reglementar şi procedural specific. Există diferenţe, dar şi
numeroase asemănări între aceste sisteme.
În concluzie caracteristicile generale ale planificării spaţiale europene pot fi rezumate astfel:
1. existenţa unei legislaţii specifice
2. responsabilităţi la toate nivelurile administrative
3. competenţe diferenţiate
4. relaţii ierarhizate între nivelurile teritoriale

5. existenţa de planuri structurale /directoare şi planuri obligatorii /reglementatoare
6. existenţa unei corespondenţe a planurilor
7. procedură de actualizare ciclică a planurilor
8. participarea populaţiei
9. planurile ca instrument şi suport al politicilor specifice
10. integrarea economică, socială, ecologică şi spaţială
CASETĂ:
STRUCTURI IERARHICE ALE PLANURILOR STATUTARE ÎN UE

DANEMARCA
PLAN NAŢIONAL: cuprinde directive generale, puteri specifice (intervenţii), proiecte pilot
(PP), anchete şi informaţii, ghiduri informative etc.
PLANURI REGIONALE (14 provincii /comitate): cuprind orientări pentru 12 ani (revizuit
la 4 ani) în ceea ce priveşte: dezvoltarea urbană, mediul rural, protecţia cadrului natural,
infrastructuri majore;
PLANURI MUNICIPALE (275) – au caracter predominant director, prevederi cadru

obligatorii (zone urbane, zone turistice etc.), sunt revizuite la 4 ani, împreună cu planuri
sectoriale şi financiare – bază pentru planurile de acţiune, fundamentează politicile
municipale
PLANURI LOCALE: reglementează utilizări de terenuri, regimul construcţiilor şi

caracteristici arhitecturale; obligatorii pentru anumite categorii de proiecte (consultarea
publicului este obligatorie)
Abordările europene recente evidenţiază prezenţa simultană a triadei: social, economic şi

mediu22 şi necesitatea promovării acelor măsuri care asigură implementarea a cât mai multe
obiective (maximizarea efectului de sinergie). Strategiile de dezvoltare din ultimele decenii
aduc în prim plan o serie de elemente inedite pentru documentaţiile specifice de AT elaborate
în România, respectiv rolul transferului tehnologic, al transporturilor şi serviciilor, al
cooperării instituţionale, accentuând în mod special şi rolul sectorului IMM, al forţei de
muncă şi al infrastructurii fizice.
22
De exemplu studiul Vision Planet, care se referă la spaţiul central şi sud - est european (CADSES = Central European
Adriatic, Danubian and Southeast European Space), din cadrul programului INTERREG IIC, 1998 - 1999.
Planuri statutare de dezvoltare spaţială în Danemarca (sursa: Ministerul Mediului din

Danemarca - 1994)
2.3 Dezvoltare regională şi spaţială în România

Se poate aprecia că în primul deceniu al tranziţiei, în România, gravitatea anumitor probleme,
stringenţa rezolvării unor situaţii de gravitate extremă (poluare acută, statutul proprietăţii,
lipsa unor utilităţi minimale în zonele rurale etc.), inconsistenţa şi lipsa de experienţă a
administraţiilor locale şi centrale nu au oferit un cadru propice adoptării şi utilizării
planificării strategice ca instrument de gestiune a aşezărilor şi teritoriului.
După circa un deceniu, un nou cadru legislativ şi instituţional în domeniul gestiunii aşezărilor
şi teritoriului, a fost iniţiat, dezvoltat, perfecţionat şi adaptat, în ultima perioadă a intervalului,
la cerinţele procesului de integrare europeană. Crearea structurilor regionale şi amplificarea
sprijinului extern (UE, Banca Monidală etc.), au contribuit la completarea cadrului normativ
şi procedural, la definirea mai precisă a responsabilităţilor diferitelor niveluri de administrare
şi la necesitatea unei mai bune coordonări între acestea.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul au avut un cadru legal insuficient definit, până în 2001
când a fost adoptată legea 350 /2001. De subliniat că după decembrie 1989, odată cu
abrogarea legii 58 /1974, domeniul planificării şi dezvoltării spaţiale nu a beneficiat de o lege
cadru. În domeniul dezvoltării regionale, sub presiunea UE, cadrul legislativ şi instituţional s-
au dezvoltat mai repede, odată cu adoptarea legii 151 /1998 (înlocuită de legea 315 /2004).
2.3.1 Dezvoltarea regională

Procesul de implementare a politicii de dezvoltare regională în România a început prin
construcţia cadrului instituţional şi a suportului legislativ necesar. Procesul a beneficiat şi
beneficiază în continuare asistenţă tehnică externă. Pe fondul accelerării reformei economice,
funcţionarea noului sistem este cu atât mai necesară şi mai urgentă cu cât este de aşteptat ca
disparităţile regionale să crească în perioada următoare, iar o politică de dezvoltare regională
poate fi un mijloc deosebit de eficient, aflat la îndemâna Guvernului şi a Autorităţilor Locale,
spre a le ţine sub control. Experienţa altor ţări est-europene precum Polonia şi Ungaria
ilustrează marile dificultăţi şi timpul relativ lung pe care le presupune implementarea acestei
politici.
O politică de dezvoltare regională, aduce României următoarele beneficii:

 un sistem capabil să evite accentuarea disparităţilor în procesul dezvoltării, care să
permită o intervenţie rapidă şi eficace în zonele afectate de declin sau criză economică
şi
 eligibilitate pentru utilizarea Instrumentelor Structurale (Fonduri Structurale şi

Fondul de Coeziune) ale Uniunii Europeane, după aderare.
Politica de dezvoltare regională este în prezent o componentă importantă a reformei

economice şi sociale din România. Fundamentarea acestei politici s-a făcut în perioada 1996-
1998, iar documentul principal care a enunţat obiectivele acestei politici şi care a influenţat
construcţia instituţională şi legislativă a fost Carta Verde a Dezvoltării Regionale în
România23. Aceasta sublinia că (p. 31): "disparităţile în nivelul dezvoltării diverselor regiuni
sunt rezultatul atât al potenţialului acestora din punct de vedere al resurselor naturale şi umane
cât şi al modelelor (economice, tehnologice, demografice, sociale, politice şi culturale) care
le-au influenţat dezvoltarea de-a lungul istoriei […] Forţele pieţei favorizează amplificarea
disparităţilor existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendinţa să se dezvolte
mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol şi /sau cu facilităţi de comunicaţii mai
slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare."
Cadrul legal al dezvoltării regionale şi coeziunii sociale în România a fost creat în 1998, odată
cu promovarea Legii privind Dezvoltarea Regională (legea nr. 151/ 16 iulie 1998), care a
stabilit cadrul instituţional şi obiectivele Politicii de Dezvoltare Regională (PDR). Legea a
urmat îndeaproape abordarea din Carta Verde, asigurând cooperarea voluntară a judeţelor în
cadrul unor regiuni de dezvoltare. În perioada 1999 – 2003 s-au constituit structurile de
dezvoltare regională la nivel naţional şi regional şi s-au perfecţionat mecanismele de
implementare a PDR. În decembrie 2001, Guvernul României a trimis CE, "Documentul de
Poziţie" pentru Capitolul 21 referitor la politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale, cuprinzând principalele acţiuni care trebuie întreprinse în vederea integrării, în
domeniile legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului, adiţionalităţii şi
managementului financiar. Pe baza acestui document, Capitolul 21 a fost deschis pentru
negocieri în martie 2002. În septembrie 2004, acest capitol de negociere a fost închis,
apreciindu-se că în România exista un cadru legislativ şi instituţional adecvat şi funcţional.
În 2004 legea 151 /1998 a fost înlocuită cu legea 315 /2004, care fixează noile obiective şi
stabileşte atribuţiile şi instrumentele specifice pentru următoarea perioadă de timp, în care
România va deveni stat membru al UE. Noile obiective sunt:
a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate,

recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin
23
"Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România", publicată în 1997 a fost adoptată formal de către Guvernul României
cu ocazia Conferinţei Internaţionale asupra Dezvoltării Regionale de la Bucureşti, din mai 1997.
dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum
şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;
b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea
iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării
economico- sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;
c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv în
cadrul euro-regiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi
organizaţiile europene, care promovează dezvoltarea economico - socială şi instituţională a
acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile
internaţionale la care România este parte.
Structurile instituţionale stabilite la nivel naţional şi regional sunt de două categorii: structuri
deliberative şi structuri executive. Structurile deliberative sunt:
 Consiliile de Dezvoltare Regională la nivel regional (CDR) şi
 Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR), la nivel naţional
Structurile cu rol executiv sunt:

 Agenţiile de Dezvoltare Regională la nivel regional, subordonate CDR şi
 Departamente şi direcţii specializate din cadrul Ministerului Integrării Europene
şi al Ministerului Finanţelor Publice.
Scurt istoric al procesului de dezvoltare regională în România
 1994 – 1997: Programul Naţional Indicativ convenit între România şi UE stabileşte 4 priorităţi
printre care dezvoltarea sectorului IMM şi dezvoltarea regională
 1996 – 1998: se desfăşoară primul Program PHARE pentru politica de dezvoltare regională
 1996 – 1997: publicarea raportului "Disparităţi Regionale în România - 1990/1994" şi
publicarea "Cartei Verzi privind dezvoltarea regională în România"
 mai 1997: Conferinţă Internaţională la Bucureşti, pentru adoptarea principiilor politicii de
dezvoltare regională în România
 iunie 1997: iunie 1998 - elaborarea proiectelor de lege pentru dezvoltare regională în România
precum şi pentru zonele defavorizate
 iulie 1998: apare Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională în România
 octombrie 1998: apare OUG 24 privind regimul zonelor defavorizate în România
octombrie 1998: apare HG privind normele metodologice de aplicare a legii 151 /1998
 decembrie 1998: apar HG-uri pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională
(ANDR) care va gestiona dezvoltarea regională la nivel naţional până în ianuarie 2001 şi
desemnarea componenţei CNDR
 decembrie 1998 - februarie 1999: formarea celor 8 Consilii de Dezvoltare Regională
 decembrie 1998 - mai 1999: formarea celor 8 Agenţii de Dezvoltare Regională (ADR)
 iunie 1999 - ianuarie 2000: programe de formare profesională pentru personalul din cadrul ADR şi
ANDR
 1999 – 2000: derularea primelor proiecte de dezvoltare regională în România (Programul Phare
'98)
 aprilie - noiembrie 1999 - elaborarea primei variante a Planului Naţional de Dezvoltare (PND) şi a
Planurilor de Dezvoltare Regională (PDR)
 2000: programe speciale pentru Zonele Defavorizate (dezvoltarea afacerilor, sprijinirea
investiţiilor şi sprijinirea activităţilor agricole din mediul rural)
 2001: înfiinţarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (MDP), care va gestiona politica regională
în România până în 20032001 – 2004: programul Phare susţine dezvoltarea regională prin fonduri
nerambursabile destinate pentru investiţii în dezvoltarea IMM, infrastructuri, mediu şi resurse
umane
 2001 – 2004: se elaborează noi variante ale planurilor de dezvoltare regionale; ultima variantă a
PND este finalizată în 2003 şi se referă la perioada 2003-2005decembrie 2001 – depunerea
documentului de poziţie a GR privind capitolul 21
 2001 – 2002: apar OG 65 /2001 pentru constituirea de parcuri industriale (legea 490 /2002), OG
14 /2002 pentru constituirea de parcuri ştiinţifice şi tehnologice, este acreditată Agenţia Naţională
SAPARD şi birourilor regionale aferente, este înfiinţată ARIS (prin legea 390 /2002)
 martie 2002 – deschiderea capitolului de negociere privind dezvoltarea regională
 în 2002 apar strategii privitoare la ocupare şi sărăcie: HG 759 /2002 pentru aprobarea Planului
naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă şi HG 829 /2002 pentru aprobarea Planului
naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc)în 2002 apar HG 1323 privind
elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare şi crearea structurilor corespunzătoare
(CIP la nivel naţional şi CRP la nivel regional) şi HG 1555 privind desemnarea instituţiilor şi
organismelor responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei financiare
comunitare prin instrumentele structuraleîn 2004: actualizarea cadrului legislativ prin promovarea
legii 315 privind dezvoltarea regională în România şi înlocuirea HG 1323 şi HG 1555 cu noile HG
1115 şi respectiv 497septembrie 2004: închiderea capitolului de negociere 21 privind "politica
regională şi coordonarea instrumentelor structurale"
 2005-2006: elaborarea noilor documente de programare pentru etapa post-aderare, 2007-2013,
respectiv Planurile de dezvoltare regională la nivelul celor 8 regiuni şi Planul Operaţional
Regional (POR), le nivelul MIE, şi care va beneficia de sprijin structural, respectiv FEDR.
Teritoriul României este împărţit în 8 "Regiuni de Dezvoltare" care grupează judeţe şi sunt
constituite prin asocierea voluntară a acestora, pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii
consiliilor judeţene şi anume:
Denumire regiune Judeţe componente

NORD-EST Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui
SUD-EST Brăila, Buzău, Constanta, Galaţi, Tulcea, Vrancea
SUD-MUNTENIA Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa,
Prahova, Teleorman
SUD-VEST OLTENIA Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea
VEST-ROMÂNIA Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timiş
NORD-VEST Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu-
Mare
CENTRU Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu
BUCUREŞTI - ILFOV Bucureşti, Ilfov
La nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare funcţionează o Agenţie de Dezvoltare, având birouri

de lucru în fiecare dintre judeţele componente. Sediile ADR se află în următoarele municipii:
Piatra-Neamţ, Brăila, Călăraşi, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia şi
Bucureşti.
Cele 8 regiuni cuprind judeţe cu niveluri de dezvoltare diferite şi economii complementare.

Acesta a fost şi unul dintre criteriile urmărite la agregarea judeţelor în regiuni, alături de cel al
contiguităţii şi mărimii.
Harta regiunilor de dezvoltare tip NUTS II

2.3.1 Dezvoltarea spaţială

Amenajarea teritoriului si urbanismul constituie un ansamblu de activităţi complexe,
care au drept scop organizarea fizica a spaţiului (Ianăşi, 2003). Aceasta definiţie este doar
una dintre cele posibile, fiind legata de una dintre cele mai vechi practici umane – acţiunile
asupra mediului (natural, într-o prima faza, apoi si artificial) în vederea creării condiţiilor
pentru existenta comunităţilor umane.
O alta definiţie este cea stabilită de miniştrii ce coordonează dezvoltarea teritorială şi urbană,
din ţările Uniunii Europene: amenajarea teritoriului este expresia spaţiala a patru tipuri
de politici: economice, sociale, ecologice si culturale.
Aceasta definiţie subliniază rolul determinant al organizării spaţiale în dezvoltarea planificată

a comunităţilor umane contemporane, organizate administrativ la nivel local, regional, statal
sau (cazul UE) supra-statal. Planificarea dezvoltării spaţiale este o numai o parte din
procesul complex de planificare a dezvoltării unei comunităţi umane, o parte fundamentală
însă, odată ce spaţiul este în acelaşi timp suportul fizic al dezvoltării şi una din resursele
esenţiale pentru aceasta (Ianăşi, 2003).
Pentru a înţelege raporturile dintre amenajarea teritoriului şi urbanism, să evidenţiem câteva

dintre caracteristicile distinctive:
a. Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în care (de cele

mai multe ori) domină mediul natural. Urbanismul se ocupă cu aşezările
umane propriu-zise (oraşe sau sate), în care domină spaţiul construit, artificial,
puternic antropizat.
b. Dacă în amenajarea teritoriului, localităţile sunt privite ca elemente ale unui
sistem, în urbanism, localităţile reprezintă sistemul însuşi de care acesta se
ocupa. Ca urmare, există grade de detaliere spaţială diferite, între amenajarea
teritoriului şi urbanism.
Având în vedere cele de mai sus, se poate afirma că problemele care privesc procesele de
planificare a dezvoltării spaţiale sunt diferite pentru amenajarea teritoriului şi pentru
urbanism.
Dar, sunt urbanismul şi amenajarea teritoriului discipline şi domenii diferite? Britanicii

vorbesc despre PLANNING atunci când se referă la dezvoltare spaţială. Fac diferenţa între
"urban planning" şi "territorial planning", dar în anumite situaţii utilizează şi termenii de
"physical planning" (spre deosebire de "economic planning" sau "family planning") şi "spatial
planning (dar această formulă ţine mai degrabă de engleza "europenizată"). Francezii folosesc
denumirile de "urbanisme" şi "aménagement du territoire".
Dacă vrem să găsim un echivalent al "planificării spaţiale" va fi ceva mai greu deoarece, între
"aménagement du territoire", "planification territoriale", "spatial planning", "town
and country planning", "Raumordnung", "ruimtelijke ordening", "tratiamento del
territorio" există numeroase nuanţe şi interpretări.
Se poate afirma că urbanismul este o parte a amenajării teritoriului, dar o parte cu

problematică şi caracteristici specifice. Importantă este complexa interdependenţă dintre
urbanism şi amenajarea teritoriului.
Probleme majore pe care le abordează

urbanismul şi amenajarea teritoriului
Urbanism Amenajarea teritoriului
Funcţiuni urbane (locuire, producţie, Funcţiuni teritoriale (zone economice,
recreere, educaţie, circulaţie) centre de polarizare, rol administrativ, nod
funcţional)
Caracteristici demografice locale, Demografie regională şi mari mişcări de
sociologie şi psihologie urbană populaţie /mobilitatea populaţiei
Micro-economie, dezvoltare locală, Macro-economie, structuri regionale,
echiparea zonelor de producţie sectoare de activitate economică,
localizarea activităţilor
Echipamente tehnico-edilitare Echipare majoră a teritoriului, gospodărirea
apelor, amenajări hidrotehnice
Circulaţie şi transport local Magistrale /coridoare de transport
Amenajarea zonelor plantate Centurile verzi din jurul marilor oraşe
Amenajarea /reabilitarea Localizarea ariilor de dezvoltare
ansamblurilor de locuit rezidenţială
Estetică urbană, patrimoniu construit Reabilitarea marelui peisaj (a peisajelor
culturale), protecţia mediului
Valoarea terenurilor, piaţă imobiliară Poluare, factori de mediu, exploatarea
resurselor
Aspecte microclimatice, riscuri Fenomene macro-geografice, riscuri
antropice naturale
Văzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului si urbanismul cuprind:
 elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare teritorială şi urbană;
 elaborarea, avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice specifice (planuri si
regulamente), a studiilor de fundamentare a acestora şi a cercetărilor;
 formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi şi alte acte normative);
 coordonarea proceselor de gestiune teritorială şi urbană;
 monitorizarea şi controlul modului de punere în practica a prevederilor planurilor şi

regulamentelor specifice.
În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului si urbanismului, ele pot fi
definite in raport cu politica naţională în domeniu – si aceasta definire este cuprinsa in
Legea 350/2001.
Amenajarea teritoriului urmăreşte:

 Dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea
specificului acestora;
 Îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;
 Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
 Utilizarea raţională şi eficientă a teritoriului;
 Protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere ecologic;
 Evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor catastrofe.
Urbanismul (privit ca ansamblu de activităţi) urmăreşte:
 Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfunctionalităţilor, asigurarea
accesului la servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;
 Crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale
persoanelor cu handicap;
 Utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;
 Extinderea controlată a zonelor construite;
 Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;
 Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane si
rurale;
 Protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor tehnologice.
Urmărirea acestor obiective se face în cadrul strategiilor şi politicilor de dezvoltare, prin

intermediul planurilor de amenajare a teritoriului, al planurilor şi regulamentelor de
urbanism.
Conform LATU (350 /2001) activităţile de AT şi U constituie transpunerea
STRATEGIILOR, POLITICILOR şi PROGRAMELOR de dezvoltare durabilă în
profil spaţial şi urmărirea lor conform documentaţiilor, iar în particular Urbanismul
urmăreşte aplicarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung şi stabileşte direcţii de
dezvoltare spaţial conform potenţialului şi aspiraţiilor comunităţilor locale.
Legea se sprijină pe o serie de principii şi urmăreşte îndeplinirea unor obiective, prezentate

mai jos.
Principii:
 Dezvoltarea durabilă (art. 1)
 Echitatea cu privire la utilizarea teritoriului (art. 2.2)
 AT este globală (coordonare), funcţională, prospectivă (evaluează tendinţe, impact) şi
democratică (implică participarea populaţiei)
 Respectarea autonomiei locale respectiv: parteneriat, transparenţă, descentralizare
servicii publice, participarea populaţiei (la decizie) şi Dezvoltarea durabilă
Obiective generale:
 Dezvoltare spaţială echilibrată
 Protecţia patrimoniului natural şi construit
 Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale
 Armonizarea politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale
 În scopul creşterii coeziunii economice şi sociale se urmăreşte la nivel naţional,
regional şi judeţean o dezvoltare ierarhizată, asigurarea coeziunii şi integrării spaţiale.
Alte obiective stabilite prin legea 350 sunt:

 Dezvoltare economică şi socială echilibrată
 Îmbunătăţirea calităţii vieţii (individuale şi colective)
 Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului
 Utilizarea raţională a teritoriului
Structură instituţională aferentă domeniului AT şi U cuprinde: MTCT, la nivel central şi

departamente, direcţii, birouri conduse de un arhitect–şef. Atribuţiile administraţiei publice
centrale şi locale (APC, APL) sunt stabilite în cadrul legii după cum urmează:
Atribuţiile administraţiei publice centrale (APC)
 MTCT (Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului): elaborează

PATN, PATR, RGU, acte normative, asigură colaborarea orizontală pentru
fundamentarea de strategii şi programe şi colaborarea verticală cu CDR, CJ, CL şi
asigură avizarea potrivit competenţelor
 CJ (Consiliile Judeţene): atribuţii în domeniul AT, asigură coordonarea dezvoltării
spaţiale la nivel judeţean
 CL (Consiliile Locale): atribuţii în domeniul Urbanismului, respectiv preluarea

prevederilor de AT şi U din documentaţiile de nivel superior.
Elaboratorii documentaţiilor de specialitate trebuie să fie profesionişti cu licenţă sau
studii postuniversitare în domeniu; înscrişi în Registrul urbaniştilor din România (RUR24).
24
www.rur.ro
Scurte concluzii, termeni şi idei principale

Planificarea strategică (PST) este un concept apărut în anii '60-'70, în sectorul privat, ca
instrument al managementului firmei. Ulterior, organizaţiile non-profit, administraţiile
publice au preluat conceptul şi tehnicile specifice, pentru a-şi eficientiza activitatea. În prezent
procesele de PST sunt folosite pe scară largă pentru pregătirea strategiilor de dezvoltare
spaţială sau regională şi implică un proces participativ. PST nu se substituie metodelor şi
instrumentelor tradiţionale de analiza, ca fundamentare a deciziei. Dimpotrivă, corect utilizată
planificarea strategică, valorifică mai bine analizele şi cercetările statistice şi de teren. La
nivelul UE, utilizarea unor resurse tot mai mari pentru dezvoltare (Instrumentele Structurale-
IS), în ultimele decenii (peste 35-40 mlrd. EURO /an) a determinat o atenţie sporită pentru
procesele de planificare a dezvoltare, astfel încât utilizarea acestora să aibă un efect maxim. În
acest fel PST a devenit un instrument indispensabil la toate nivelele teritoriale şi în
principalele domenii socio-economice. IS şi FS (Fondurile Structurale) sunt principalele
instrumente financiare ale UE pentru dezvoltare, care susţin reducerea disparităţilor şi politica
de coeziune. Aplicarea lor se bazează pe un set de principii, între care programarea şi
parteneriatul, sunt printre cele mai importante. Instituirea etapelor de programare şi stabilirea
de obiective prioritare determină riguroase procese de planificare regională în prezent.
Acestea au un cadru procedural şi operaţional exprimat la nivelul documentelor de
programare (DCSC, PO, PC, DUP). Planificarea spaţială a precedat cronologic planificarea
regională, dar la nivelul Consiliului Europei şi nu al UE. CEMAT este organismul care a
promovat o serie de concepte de amenajare a teritoriului şi planificare spaţială, încă din anii
'60 şi care s-au concretizat în documente de referinţă de-a lungul timpului. Cel mai recent şi
important este Declaraţia de la Hanovra din anul 2000, care are un echivalent în UE în aşa
numita ESDP (perspectivă a dezvoltării spaţiale a continentului european). În România,
planificarea spaţială reprezentată de AT şi U are vechi tradiţii, dar după 1990 nu a beneficiat
de un cadru legislativ bine conturat, până în 2001. În schimb, politica de dezvoltare regională,
sub impulsul UE a beneficiat în scurt timp de un cadru instituţional, legislativ şi procedural
adecvat.
1. Ce este planificarea? Dar strategia?
2. Ce este Planificarea Strategică? Explicaţi conceptul.
3. Cine este considerat "părintele" planificării strategice şi de ce?
4. Care sunt principiile PST?
5. Ce categorii de organizaţii pot utiliza PST în procesele de management?
6. Descrieţi avantajele utilizării în practică a PST.
7. Ce este planificarea spaţială? Dar dezvoltarea. Exemplificaţi.
8. Care sunt principiile de implementare a Fondurilor Structurale ale UE?
9. Ce este programarea? Dar parteneriatul? Exemplificaţi.
10. Care sunt etapele de programare ale UE din ultimele decenii?
11. Ce priorităţi sunt stabilite de Comisia Europeană pentru etapa 2007-2013?
12. Ce reprezintă CEMAT şi care este importanţa acestui organism?
13. De ce este importantă reuniunea CEMAT de la Hanovra, din 2000?
14. Explicaţi importanţa şi rolul planificării spaţiale, pentru coeziunea socială şi economică a
UE.
15. Ce categorii de instrumente de planificare spaţială cunoaşteţi?
16. Daţi exemple de planuri statutare de dezvoltare spaţială din ţări europene.
17. Ce lege marchează începutul politicii de dezvoltare regională în România?
18. Care este importanţa documentului numit "Carta Verde a dezvoltării regionale în
România"?
19. Care sunt obiectivele politicii de dezvoltare regională în România?
20. Descrieţi structura instituţională pentru dezvoltare regională din România.
21. Ce este amenajarea teritoriului? Dar urbanismul?
22. Care sunt obiectivele amenajării teritoriului? Dar ale urbanismului, în România?
Modulul 3: INSTRUMENTE ŞI INDICATORI

Teme principale
3.1 Instrumente de analiză şi planificare spaţială – planurile
3.2 Elemente de conţinut şi indicatori specifici
3.3 Informaţii statistice şi indicatori specifici
3.4 Planuri şi analize regionale
3.1 Instrumente de analiză şi planificare spaţială – planurile
Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi!
factori de mediu
AMENAJARE URBANISM
A
TERITORIU AŞEZARE
CADRU CONSTRUCŢII
GEOGRAFIE ARHITECTUR
factori sociali
factori economici factori culturali
Domeniul de referinţă îl reprezintă SPAŢIUL. Vom afirma că amenajarea teritoriului şi

urbanismul reprezintă un domeniu de studiu şi o disciplină spaţială. Se înrudeşte la o
extremitate cu geografia şi la alta cu arhitectura.
Amenajarea teritoriului şi urbanismul se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale, dar

depind în mod direct de ansamblul factorilor economici, sociali, de mediu şi culturali.
Se mai spune că AT şi U este o disciplină de contact între ştiinţele spaţiale şi cele sociale. În
realitate, este mai mult decât atât: este chiar o disciplină…inter-disciplinară. În practică
specialiştii de amenajarea teritoriului şi urbanism lucrează cot la cot cu geografii, sociologii,
economiştii, arhitecţii, ecologii, inginerii de construcţii civile şi reţele, istoricii, igieniştii,
antropologii şi depind foarte mult de…politicieni.
De cele mai multe ori, specialistul de AT şi U este o INTERFAŢĂ între comunitate şi

factorul de decizie sau între profesionişti şi comunitate.
În perioada 1991 – 2001, instrumentele tehnice de gestiune a aşezărilor şi teritoriului au fost

planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului. Sub aspect normativ, conţinutul acestora a
suferit modificări nesemnificative, în decurs de 10 ani, chiar dacă practica elaborării lor a
adus importante elemente inovatoare. După 2001, odată cu adoptarea legii 350 a legii 453 şi a
altor reglementări subsecvente, cadrul legislativ a devenit mai bine conturat, deşi încă
insuficient de precis în plan procedural şi insuficient corelat cu alte domenii, generând încă
numeroase stări conflictuale în plan juridic.
În România AT şi U au o tradiţie relativ îndelungată. Merită amintit aici numele urbanistului

român Cincinat Sfinţescu, care în primele decenii ale secolului XX a promovat aceste
discipline şi a definit "superurbanismul" (echivalentul amenajării teritoriului azi) drept un
proces de pregătire a folosinţei teritoriului în raport cu distribuţia populaţiei cuprinzând
programe de producţie, energetice, de lucrări publice, turism, apărare, de estetică (echivalent
al programelor de protecţie a peisajelor şi de reabilitare a mediului) şi nu în ultimul rând
legislative. Programele respective trebuiau însoţite de un plan de lucrări publice şi de un plan
financiar. Cinciant Sfinţescu a fostul unul dintre cei care a impus metoda cartogramei ca mod
de reprezentare grafică a problematicii spaţiale şi teritoriale.
Schema de mai sus explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajarea teritoriului
şi urbanism. Se observă că din punct de vedere al nivelurilor teritoriale, domeniul
urbanismului porneşte de la scara unei parcele (conform reglementărilor în vigoare, cea mai
mică parcelă construibilă trebuie să aibă minim 150 mp), continuă cu zone din cadrul unei
localităţi, cu localităţi şi teritorii administrative de bază (pentru care se elaborează Planul
urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de activităţi specifice amenajării teritoriului
atunci când sunt grupate mai multe teritorii administrative de bază, un judeţ sau mai multe
judeţe şi în fine, teritoriul naţional în ansamblul lui.
URBANISM AMENAJAREA TERITORIULUI

Teritoriu
naţional SECŢIUNI PATN
Regiune
PATZ
(PATZR)
UAT judeţ PATJ
MU
UAT bază PATZ
(oraş, (PATZIC)
comună) (PATZO)
(PATZM)
PUZ
Localitate
PUG
PUG
Zonă PUZ
Parcelă PUD
PUD
DESIGN URBAN PLANIFICARE
Volumetrie Reglementări Orientări /strategii

La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul urbanistic de detaliu
(PUD) şi se rezumă la aspecte de conformare volumetrică şi spaţială. Prin intermediul
Planului urbanistic zonal sunt rezolvate probleme la scara unor părţi de localitate (sau de
teritoriu, când este vorba de cuprinderea de noi zone de dezvoltare în intravilan). Pentru tot
teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se întocmeşte Planul urbanistic
general (PUG), iar pentru mai multe comune, sau oraşe vecine se poate întocmi un Plan de
amenajare a teritoriului zonal (PATZ).
PUG şi PUZ urmăresc aspecte de organizare funcţională a teritoriului, de rezolvare a reţelei

de circulaţie, de amplasare a reţelelor de dotări sociale şi tehnico-edilitare, sau a zonelor
rezidenţiale şi de recreere, sport, a noilor zone de producţie etc. Totodată la nivel de PUG şi
PUZ se stabilesc reguli urbanistice de utilizare a diferitelor zone funcţionale (terenuri cu o
anumită formă principală de utilizare: locuire, industrie, circulaţie etc.).
Din acest motiv spunem că PUZ şi PUG au un caracter reglementator.
Trebuie remarcate însă următoarele aspecte: atât PUD cât şi PUZ (atunci când
abordează zone restrânse ale unei localităţi) implică elemente de ilustrare a modului de
ocupare şi mobilare (cu construcţii) a terenului. DIN ACEST MOTIV ELE SE
SITUEAZĂ ÎN SFERA DESIGNULUI URBAN, CU PRECĂDERE.
Pe de altă parte PUG şi uneori PUZ (atunci când abordează zone mari din oraşe mari, precum
zona centrală a unui municipiu sau chiar un sector administrativ al Capitalei) au şi un
caracter director, respectiv definesc direcţii şi orientări generale de dezvoltare şi utilizare a
teritoriului intravilan sau extravilan (cum afirmam mai devreme, atunci când se pune
problema dezvoltării unor zone din extravilan şi transformarea terenurilor cu folosinţă
agricolă în parcuri industriale, zone de agrement sau noi arii rezidenţiale).
Caracterul director, stabilirea unor orientări de perspectivă în dezvoltarea spaţială a

teritoriului şi aşezărilor implică existenţa unei strategii şi implicit a unui proces de planificare.
DIN ACEST MOTIV PUZ-UL, DAR MAI ALES PUG-UL SE SITUEAZĂ ÎN SFERA
PLANIFICĂRII SPAŢIALE ŞI TERITORIALE.
La nivelul teritoriilor judeţene şi supra-judeţene, în general nu se mai pune problema

reglementărilor (poate cu excepţia acelor zone naturale care trebuie protejate), ci doar al
aspectelor cu caracter strategic şi pe termen mediu şi lung ale dezvoltării spaţiale şi
economice. Pentru aceste niveluri teritoriale se elaborează Planul de amenajare a
teritoriului judeţean (PATJ), sau Planul de amenajarea a teritoriului zonal regional
(PATZR). ACESTEA SE SITUEAZĂ EXCLUSIV ÎN SFERA PLANIFICĂRII!
O discuţie mai amplă poate fi făcută în legătură cu teritoriul naţional. Deşi caracterul
planificator ar trebui să fie aici evident, modul în care se elaborează Planul de amenajare a
teritoriului naţional (PATN) în România lasă loc unor interpretări variate: astfel lipsa unor
orizonturi temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de comunicaţii, zone protejate)
să reprezinte doar o VIZIUNE, în timp ce altele (reţeaua de localităţi, sau ariile de risc
natural) să aibă mai degrabă un caracter NORMATIV /reglementator (stabilirea de reguli de
încadrare în anumite ranguri sau arii de risc).
3.2 Elemente de conţinut ale planurilor

În acest capitol sunt prezentate succint principalele aspecte care fac obiectul analizelor de
potenţial pentru un anumit teritoriu. Trebuie subliniat că orice documentaţie de AT şi U
cuprinde 3 părţi: ANALIZA SITUAŢIEI EXISTENTE, DIAGNOZA ŞI PROPUNERILE
DE DEZVOLTARE. Elaborarea acestor părţi este un proces laborios şi de ECHIPĂ. Este de
asemenea nevoie de o bogată gamă de indicatori şi informaţii specializate. Nu este scopul
acestui curs de a descrie în detaliu aceste aspecte, deoarece nu se adresează unor potenţiali
elaboratori sau utilizatori de asemenea documentaţii. Informaţiile de mai jos constituie o
simplă informare în domeniu şi ilustrează complexitatea procesului de planificare spaţială.
Potenţialul natural şi funcţiile economice

Evaluarea potenţialului natural şi a principalelor resurse naturale se referă la:
Utilizarea terenurilor: categorii funciare / calitatea solurilor
 Resurse minerale /zăcăminte: elemente cantitative, calitative, exploatabile sau nu,

resurse de apă potabilă, gaze naturale etc.
Principalele funcţii economice sunt analizate prin indici şi indicatori specifici referitori la:
 Sectoarele economice şi structura acestora, producţia, productivitatea, forţa de
muncă, PIB, dezvoltarea sectorului IMM (industrie, servicii, construcţii,
agricultură), dinamica acestora
 Avantajele comparative, investiţiile străine
Potenţialul de dezvoltare economică este analizat la diferite niveluri teritoriale. Analiza
multi-criterială şi analiza comparativă sunt metode utilizate în practica curentă. Metodele
de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate
cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /199125 se întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la
"zonificarea teritoriului şi funcţiunile economice", la o scară convenabilă, care cuprinde:
 Elemente de cadru natural şi potenţial natural al solului şi subsolului
 Activităţile economice de valorificare a potenţialului şi centrele de localizare a
activităţilor productive
 Potenţialul turistic, zone afectate de poluare şi alte zone caracteristice
Activităţile industriale şi serviciile sunt identificate şi localizate la nivelul localităţilor, sau al
UAT componente ale teritoriului studiat.
Populaţia şi potenţialul demografic

Populaţia unui teritoriu este analizată sub aspectul distribuţiei şi al caracteristicilor
demografice.
 Datele generale privitoare la populaţie se referă la:
 Populaţie totală, din care în mediul urban şi în mediul rural
 Densitatea populaţiei în teritoriul administrativ
 Structura populaţiei: pe sexe, pe vârste, după educaţie, venituri /sărăcie
 Capitalul uman, structura pe gospodării
Distribuţia şi structura populaţiei sunt urmărite şi în dinamica lor, respectiv al evoluţiei la
recensăminte (intervale de 10 – 15 ani) sau pe intervale de 3 - 5 ani. Primul recensământ care
oferă informaţii cuprinzătoare despre structura pe vârste, etnică şi confesională a României
este cel din 1930. Cele mai recente datează din ianuarie 1992 şi martie 2002.
Potenţialul demografic este analizat din punct de vedre al sporului natural (mortalitate –
natalitate), al sporului migrator (migraţie internă – externă), al vitalităţii populaţiei (raport
25
Ordin MLPAT pentru aprobarea formularelor, a procedurii de autorizare şi a conţinutului documentaţiilor prevăzute de
Legea nr. 50/1991 (anexele).
tineri – vârstnici), al populaţiei apte de muncă (ponderea populaţiei de 16-59 ani) şi al

raportului de dependenţă (între populaţia aptă de muncă şi tineri + vârstnici).
Forţa de muncă este analizată în raport cu populaţia activă, activă ocupată şi salarială, şi cu
şomajul şi structura acestuia: şomaj de lungă durată, ponderea femeilor, a tinerilor sau a
categoriilor profesionale principale (muncitori, intelectuali, funcţionari etc.).
Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În
conformitate cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /1991 se întocmeşte o planşă de sinteză
privitoare la "populaţie şi reţeaua de localităţi", la o scară convenabilă, care cuprinde:
 Repartiţia în teritoriu a populaţiei şi localităţilor
 Evoluţia demografică şi socio-profesională a populaţiei într-un interval de 10-20 ani
 Mobilitatea populaţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă
Analiza problemelor privitoare la populaţie, conduce la concluzii specifice şi permite
formularea de scenarii cu ajutorul metodelor specifice de prognoză demografică.
Infrastructura majoră a teritoriului

Echiparea tehnică a teritoriului este analizată prin abordarea distinctă a următoarelor
componente:
Căi de comunicaţie şi transport:
 Rutiere: densitate, lungimi pe categorii (naţionale, judeţene, comunale), drumuri
modernizate, coridoare principale, autostrăzi, autogări
 Feroviare: densitate, lungimi, electrificate, coridoare principale, gări, halte etc.
 Navale: lungime, număr instalaţii portuare, porturi
Aeriene: linii, aeroporturi, trafic
Gospodărirea complexă a apelor şi alimentările cu apă:
 Amenajări hidro-tehnice: acumulări, îndiguiri, regularizări, poldere, canale
 Lucrări hidro-edilitare: captări de suprafaţă şi de adâncime, aducţiuni, sisteme de
alimentare cu apă şi canalizare
 Supravegherea calităţii apei, staţii de epurare
 Localităţi (număr) care dispun de sisteme de alimentare cu apă şi de staţii de epurare
 Volum de apă potabilă distribuită, din care pentru populaţie, apă industrială, apă
epurată etc.
Echipamente energetice şi telecomunicaţii:
Gaze naturale, gazoducte, oleoducte
 Volumul gazelor naturale distribuite, din care pentru populaţie
 Energie electrică: CET – sistemul naţional şi regional

 Localităţi (număr) care dispun de alimentare cu gaze naturale
 Gospodării /localităţi neracordate la sistemul energetic naţional
 Telecomunicaţiile – reţele optice, centrale digitale şi analogice, abonamente,
telefonie mobilă
 Energii neconvenţionale
Analiza echipării energetice presupune analiză distinctă a modului de producere a energiei, de
transport şi de distribuţie a acesteia.
Echiparea tehnică a teritoriului este ilustrată printr-o planşă specifică, care cuprinde toate
domeniile sus-menţionate.
Reţeaua de localităţi
Analiza reţelei de localităţi urmăreşte distribuţia localităţilor în teritoriu şi nivelul de echipare
tehnică şi socială a acestora. Principalele aspecte analizate cuprind:
 structura şi ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,
 zonele de influenţă ale oraşelor şi municipiilor.
Principalii indicatori utilizaţi se referă la
 densitatea oraşelor şi satelor,
 raportul dintre numărul de oraşe şi sate,
 mărimea acestora şi a UAT.
De o mare importanţă este analiza nivelului de echipare tehnică şi socială a localităţilor
respectiv, calitatea străzilor şi a spaţiilor plantate, alimentarea cu apă şi canalizarea,
alimentarea cu gaze, telefonia, încălzirea locuinţelor (în sistem centralizat sau individual),
nivelul serviciilor de salubritate şi de gospodărie comunală în general.
Echipamentele sociale la nivelul localităţilor privesc în primul rând cele de interes public
major, în domeniul educaţiei şi sănătăţii. Sunt analizate toate formele de învăţământ şi
serviciile de sănătate. Instituţiile administrative, sectorul financiar-bancar sunt relevante în
cazul localităţilor urbane. De o deosebită importanţă este analiza dezvoltării serviciilor
comerciale, a serviciilor pentru populaţie în general, pentru turism, a sectorului de cercetare.
Problemele specifice ale reţelei de localităţi sunt ilustrate grafic în planşa privitoare la
populaţie şi reţeaua de localităţi.
Protecţia şi reabilitarea mediului

În cadrul acestui capitol este analizată starea mediului, respectiv a principalilor factori: apă,
aer, sol, vegetaţie, viaţă sălbatică. Se urmăreşte identificarea ariilor afectate de poluare, sau
de fenomene de degradare precum şi a cauzelor acestor fenomene: sursele de poluare. De

asemenea se urmăreşte identificarea zonelor valoroase şi a ariilor protejate specifice.
Pe baza concluziilor analizelor şi în conformitate cu cerinţele unei dezvoltări teritoriale
durabile se fac propuneri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului natural şi construit,
care sunt ilustrate de regulă în cadrul unei planşe tematice, specifice.
În România există (conf. AS 2003) 3 rezervaţii ale biosferei, 6 parcuri naturale, 11
parcuri naţionale, 53 de rezervaţii ştiinţifice, 231 de monumente ale naturii şi 542 de
rezervaţii naturale însumând 15.114,6 kmp (6,3% din suprafaţa ţării). Alte zone cu
valoare ambientală sunt prevăzute în legea 5 /2000 pentru aprobarea Secţiunii III a PATN,
ca zone în care trebuie instituit un regim de zonă protejată. În total cca. 35% din teritoriul
naţional constituie zone valoroase de mediu26.
Dintre domeniile de analiză prezentate, PATN (Planul de amenajare a teritoriului
naţional) cuprinde secţiuni pentru:
 căi de comunicaţie (infrastructură),
 apa ca resursă (mediu şi infrastructură),
 zonele protejate naturale şi construite (mediu şi reţea de localităţi),
 reţeaua de localităţi (reţea de localităţi),
 zonele de risc (mediu) şi
 turism (mediu şi potenţial economic /în curs de aprobare de Parlamentul
României).
Pentru energie, dezvoltare rurală, echipamente sociale există sau sunt în curs de
elaborare studii de fundamentare.
În procesul de elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, ca suport al

procesului de planificare spaţială sunt necesare studii de fundamentare, care asigura
cunoaşterea situaţiei din anumite domenii, sau a problemelor specifice unor domenii sau
teritorii (Enache, 2003). Aceste studii se referă la aspecte ECONOMICE, SOCIALE, DE
INFRASTRUCTURĂ, DE MEDIU, DE PATRIMONIU CONSTRUIT etc.
Pentru a fi utile în procesul de planificare, studiile de fundamentare (STUF) trebuie să
prezinte date şi concluzii recente (nu mai vechi de 2 ani). Pot fi totuşi folosite studii,
cercetări şi proiecte anterioare dacă informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut
valabilitatea. În continuare se prezintă o clasificare a STUF pentru PUG:
26
Prin HG 2151 /2004 şi HG 1581 /2005 noi zone protejate sunt stabilite, între care 2 noi parcuri naţionale şi 7 noi parcuri
naturale. Suprafaţa ariilor protejate este de cca. 10% din totalul suprafeţei ţării.
1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia localităţii şi

caracteristicile sale:
 studii topo şi aducerea la zi a suportului topografic /cadastral;
 studiu istoric: evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic,
urbanistic-arhitectural;
 studiu de organizare a circulaţiei şi transporturilor;
 studiu privind condiţiile geotehnice şi hidrogeologice;
 studii privind reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;
 studii pentru stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală, istorică,
arhitectural-urbanistică etc.);
 studiu cadastral: tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
 studii privind echiparea tehnico - edilitară;
 studii privind valorificarea potenţialului turistic sau balnear.
2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor cerinţe şi
opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în baza sondajelor
şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei, specialiştilor şi a
instituţiilor.
3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor prognoze
pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia activităţilor
economice, evoluţia mişcării în teritoriu /mobilitatea etc.
Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării urmăreşte:
 delimitarea obiectului studiat;
 analiza critică a situaţiei existente;
 evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;
 propuneri de eliminare /diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii de
dezvoltare a localităţii.
Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe
diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi pe formularea propunerilor de eliminare sau diminuare a
acestora.
Studii de fundamentare pentru PUG27
URBAN
CATEGORII DE PROBLEME Municipii Municipii şi Municipii şi
peste oraşe oraşe sub
100 000 loc 30 - 100 000 loc 30 000 loc
STUDII DE ANALITICE Reambulare topografică O O O
27
Conf. Ghid MLPAT, privind metodologia de elaborare şi conţinutul – cadru al PUG, 2000.
FUNDAMENTARE Geotehnice (inundabil,
alunecări, condiţii de O O O
fundare)
Relaţii periurbane O X
Circulaţie O O X
Protecţia mediului O X X
Zone construite protejate O X X
Pentru localităţile ce includ staţiuni balneo –
Potenţial balnear sau turistic
turistice declarate
Infrastructură majoră O X
Alte studii X X X
CONSULTATIVE Anchete socio – urbanistice O X
Evoluţia activităţilor
economice O X
PROSPECTIVE
Evoluţia socio –
demografică O O X
Regulament local de
REGULAMENT O O O
urbanism
X după caz O obligatorii
3.3 Informaţii statistice şi indicatori specifici

Un aspect important în procesul de elaborare a planurilor de AT şi U este legat de colectarea
şi utilizarea informaţiei specifice. Dacă studiile de fundamentare oferă o bună parte din
această informaţie, datele de statistică teritorială sunt de asemenea o sursă frecvent utilizată.
În continuare sunt prezentate o serie de termeni şi definiţii legate de aceste aspecte.
Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism

Unele definiţii privind indicatorii:
 Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social –
economic din punct de vedere al structurii, schimbării în timp, al legăturilor reciproce
cu alte fenomene etc. (DELR, 1987)
 Sistem de descriere al unităţilor spaţiale prin care se pun în evidenţă aspecte
structurale şi procese cu efect spaţial (UP-INCD, 2000)
 Sistem de informaţii în planificarea şi aplicarea politicilor de AT pentru descrierea
stărilor şi evoluţiilor în cadrul UTR (UP-INCD)
Categorii de indicatori:
Indicatori simpli /unidimensionali (suprafeţe, populaţie, locuinţe etc.)
 Indicatori complecşi /multidimensionali (Dicţionar de sociologie, Zamfir, Vlăsceanu)
(densităţi, migraţiune, ponderi etc.)
 Indicatori agregaţi (IDU, REGDEV, capital uman, QLIFE etc.)
 Indicatori cantitativi /calitativi; indicatori statistici, anchete, măsurători specifice,
demografici, economici, financiari, de echipare, consum, sănătate, educaţie, standard
de viaţă etc.
Indicele este raportul a două niveluri diferite ale unui indicator, reflectând variaţia acestuia în
timp sau în spaţiu (dinamica). Se exprimă în procente, medii etc. Poate fi cu bază fixă sau în
lanţ.
Rolul indicatorilor în planificarea spaţială:
 instrument real de influenţare a deciziei în dezvoltarea teritorială
 element obiectiv de comparaţie
 factor de conştientizare a anumitor fenomene
 factor formator /educativ – interpretarea lor presupune un nivel de pregătire de
specialitate
 determină stabilirea de obiective şi asumarea de programe /
 determină anumite măsuri organizatorice adecvate rezolvării unei probleme
 contribuie la constituirea băncilor de date locale
Băncile de date sunt sisteme de informaţii cuprinzând date de bază şi sistemul de gestiune a
acestora (întreţinere, actualizare, acces). În prezent băncile de date sunt utilizate în cadrul SIG
(Sisteme Informatice Geografice), care asigură legarea datelor alfa-numerice de un plan
topografic construit în sisteme de coordonate corelate, sau de un plan cadastral. Băncile de
date urbane şi teritoriale moderne sunt integrate în astfel de sisteme informaţionale. Ele
asigură un proces complex de supraveghere a teritoriului.
Rolul indicatorilor
de date
Bănci de date Decizie Organizare
Administraţie Populaţie
Conştientizare Comparare Educaţie
Pentru AT şi U
Organizare
Cadastru
Întreţinere SIG
Teledetecţie
Actualizare
Aspectele practice privitoare la indicatori sunt legate de promovarea, adaptarea, eliminarea
/înlocuirea acestora, de utilizarea lor în strategii şi programe, în monitorizarea implementării
acestora, dar şi a proceselor de dezvoltare, a disparităţilor regionale etc.
Bilanţul teritorial reprezintă o ilustrare cantitativă, sintetică a structurii de folosinţă a

terenurilor din cadrul unui teritoriu analizat. Se realizează la nivel naţional, zonal /regional,
judeţean, local.
Exemplu de bilanţ teritorial: România - teritoriul naţional (cifre rotunjite)

Mii kmp % %
Suprafaţă totală 238,5 100
Suprafaţă agricolă 147,3 62 100
Arabil 93,0 63
Fâneţe 34,0 23
Păşuni 15,0 10
Vii, pepiniere 3,0 2
Livezi 2,8 2
Păduri 67,9 28,4
Ape, bălţi 9,0 3,7
Construcţii, drumuri, c.f., 10,1 4,2
Altele (cariere, neproductive) 4,2 1,7
Surse de obţinere a informaţiilorSursele de informaţii pentru urbanism şi amenajarea

teritoriului pot fi: instituţii specializate, cercetări şi studii de specialitate, media
Institutul de statistică (INS) este responsabil de întocmirea statisticii generale la nivel
naţional, regional, judeţean şi local ("Fişa localităţii") şi cuprinde următoarele direcţii
generale (DG) principale:
 DG conturi naţionale şi analiză statistică
 DG statistici agricole şi de mediu
 DG a statisticii industriei şi construcţiilor
 DG de statistică a anchetelor structurale, registre şi sondaje în întreprinderi
 DG de statistică a comerţului şi serviciilor de piaţă
 DG de coordonare sistem statistic naţional şi teritorial
 DG de statistică socială
 DG de populaţie şi recensăminte
INS este conform HG 765 /2003 organizat ca instituţie publică în sub-ordinea Guvernului şi
sub coordonarea Primului Ministru şi are în structura sa 8 direcţii regionale şi 34 direcţii
judeţene de statistică.
Anuarul statistic este principala publicaţie a INS şi cuprinde date statistice economice,
demografice, dar şi electorale. Principalele domenii abordate sunt:Geografie, resurse,
organizare administrativă
 Populaţie, Forţă de muncă
 Venituri, locuinţe
 Educaţie, sănătate, cercetare
 Conturi naţionale, investiţii

 Industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, servicii
 Preţuri, finanţe publice Statistică internaţională
În cadrul INS sunt prelucrate şi publicate şi informaţii: despre întreprinderi (REGIS), servicii
de gospodărie comunală, anchete asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), datele de la
recensămintele populaţiei etc.
INS se bazează pe o structură teritorială de colectare a datelor, respectiv Direcţiile judeţene şi
regionale de statistică precum şi pe un sistem teritorial de eşantionare.
În afara instituţiilor din sistemul statisticii naţionale există şi alte instituţii care colectează şi
oferă informaţii statistice specializate:
 Registrul Comerţului şi Camerele de Comerţ şi Industrie judeţene cu privire la
agenţii economici,
 Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului şi ministerele de resort (în prezent
MAPDR şi MMGA) cu privire la agricultură, silvicultură, starea factorilor de mediu,
 MTCT (fost MLPTL) cu privire la transporturi şi locuinţe,
 MMSSF prin ANOFM (Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă) şi
agenţiile judeţene şi zonale din subordine, cu privire la ocuparea forţei de muncă etc.
Principala publicaţie statistică este "Anuarul statistic" al INS. În afara acestuia şi a altor
anuare specializate trebuie amintite rapoartele PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare) privind Dezvoltarea Umană, ale Băncii Mondiale cu privire la sărăcie precum şi
studiile şi cercetările economice, sociale, demografice, de AT şi U elaborate de institute de
cercetare precum cele ale Academiei Române, dar şi de asociaţii profesionale, fundaţii şi
instituţii private. Informaţia de tip statistic poate fi completată de informaţia oferită de
anchete, sondaje, barometre de opinie, care pun în evidenţă anumite stări, atitudini, sau
comportamente sociale conjuncturale.Pot fi consultate şi preluate cu o anumită precauţie
informaţiile publicate în presă, cu precădere cele din revistele de specialitate cu caracter
economic şi financiar (Capital, Bursa, Ziarul Financiar, Adevărul economic, Economistul
etc.).
O importantă sursă de informare o reprezintă azi INTERNETUL. Adresele următoare asigură
acces la informaţi statistice naţionale şi internaţionale:
 http://europa.eu.int/comm/eurostat (pentru statistică europeană) http://www.insse.ro/
(institutul naţional de statistică)
 http://www.mie.ro/ (ministerul integrării europene)
 http://www.maap.ro sau www.mapam.ro (ministerul agriculturii, pădurilor şi

dezvoltării rurale)
 http://www.mappm.ro sau www.mmediu.ro (ministerul mediului şi gospodăririi
apelor)
 http://www.mt.ro (ministerul transporturilor, construcţiilor şi turismului).
3.4 Planuri şi analize regionale

Disparităţile regionale sunt numeroase şi de multe feluri. Astfel ele pot fi: inter-
regionale, intra-regionale, între urban şi rural, între marile oraşe şi localităţile mici,
între ariile periurbane şi cele izolate (montane, deltă etc.). O primă măsurare a
disparităţilor specifice din România, după 1990, a fost prezentată în Carta Verde a
Dezvoltării Regionale din 1997.
Planurile regionale au în general un dublu scop: identificarea şi măsurarea

disparităţilor şi stabilirea strategiei de dezvoltare, respectiv a obiectivelor, priorităţilor
şi măsurilor prin care vor fi corectate disparităţile precum şi resursele necesare
realizării strategiei.
Principalele resurse alocate pentru dezvoltare regională, în UE sunt Instrumentele Structurale.

Cheltuielile din fondurile structurale sunt programate prin trei tipuri de documente: DCSC,
DUP şi PO. Termenul "program" se referă în general la Documentele Unice de Programare
(DUP) şi la Programele Operaţionale (PO) întocmite de către autorităţile naţionale şi
regionale şi aprobate de către Comisie. Un PO poate fi luat în considerare însă, numai în
legătură cu Documentul Cadru de Sprijin Comunitar (DCSC).
Cele două sisteme de programare funcţionează astfel:
DCSC si PO au în general legătura cu o ţară, sau un grup de regiuni dintr-o ţară, care este
eligibilă în cadrul Obiectivului 1.
 DCSC descrie contextul social şi economic al ţării sau regiunilor acoperite de către
Fondurile Structurale, stabileşte priorităţile de dezvoltare şi ţintele ce trebuie atinse
şi proiectează managementul financiar, monitorizarea, evaluarea şi sistemele de
control.
 Programele Operaţionale descriu priorităţile unui DCSC pentru o regiune specifică
sau un anumit sector de dezvoltare (transport, educaţie, sprijin pentru afaceri, etc.).
DUP conţine aspecte atât din DCSC cat şi din PO. În majoritatea cazurilor DUP implică
asistenţă co-finanţată din Fondurile Structurale de până la 1 miliard de Euro într-o regiune din
Obiectivul 1, sau în regiunile din Obiectivul 2, sau asistenţă naţională în cadrul priorităţii
Obiectiv 3 (sectorul social şi piaţa muncii) şi în sectorul piscicol.
În timp ce priorităţile largi ale unui program sunt identificate în cooperare cu Comisia din
Bruxelles, alegerea măsurilor şi proiectelor este responsabilitatea Statelor Membre.
Programul complement (PC) descrie în detaliu măsurile deja indicate şi rezumate în cadrul
programului. Acestea sunt măsuri de interes pentru comunităţile eligibile, deoarece proiectele
individuale pentru care se depun cereri de finanţare trebuie să se potrivească cu acestea.
Aceste documente au la bază un plan de dezvoltare. Conţinutul unui plan de dezvoltare

cuprinde în general o descriere cuantificată a situaţiei actuale în privinţa disparităţilor în ceea
ce priveşte veniturile şi ocuparea forţei de muncă, diferenţele în dezvoltarea infrastructurii etc.
şi potenţialul de dezvoltare sau de reconversie. Planul ilustrează concordanţa cu alte politici
Comunitare (mediu, concurenţă, achiziţii publice), cuprinde evaluări preliminare ale
impactului scontat al aplicării strategiei preconizate şi un tabel financiar care reuneşte toate
alocaţiile financiare interne şi externe pentru perioada vizată, pe principalele domenii ale
dezvoltării. Planul mai trebuie să demonstreze modul de aplicare al principiilor adiţionalităţii
şi parteneriatului prin descrierea aranjamentelor de management şi control, de monitorizare şi
evaluare.
Structura DCSC cuprinde:

 descriere a situaţiei ţării /regiunii în cauză, însoţită de o analiză şi o perspectivă asupra
contextului internaţional /naţional;
 strategie de dezvoltare, principalele priorităţi de acţiune şi obiectivele cuantificate
pentru fiecare prioritate;
 evaluare prealabilă a impactului socio-economic al operaţiunilor;
 un capitol financiar care include o valoare estimativă a totalului resurselor necesare şi
o repartizare estimativă a cheltuielilor aferente diverşilor parteneri şi diverselor
priorităţi şi
 un capitol privind implementarea întregului program, care cuprinde procedurile de
monitorizare şi evaluare a acestuia
Analiza situaţiei economice şi sociale din regiune cuprinde de obicei
a. Descrierea generală
Obiectivul primordial este descrierea din punct de vedere geografic şi cu ajutorul hărţilor a
regiunii unde se va acorda asistenţă, prezentându-se dimensiunea ei şi populaţia în comparaţie
cu cele ale statelor Membre, precum şi densitatea populaţiei ei (pentru a permite comparaţii în
ce priveşte nivelul asistenţei financiare pe locuitor). Statisticile vor include rata şomajului (în
special în rândul tinerilor), populaţia activă din punct de vedere economic şi structura acesteia
pe sexe, structura pe vârstă, fluxurile migraţilor (interne, externe, intra-regionale etc.).
b. Nivelul dezvoltării
Pentru stabilirea priorităţilor, cuantificarea obiectivelor şi luarea deciziilor asupra investiţiilor,

este esenţial să se identifice zonele rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării şi să se
poată măsura nivelul subdezvoltării. Această parte descriptivă a DCSC va oferi datele cele
mai credibile posibil asupra nivelului de dezvoltare regională în trei domenii principale,
cuprinzând 14 categorii (Fondurile Structurale nu vor fi utilizate neapărat pentru asistenţa în
toate aceste categorii), respectiv:
Domenii şi categorii de analiză în cadrul DCSC
Infrastructura de bază Resurse umane Sectorul productiv

transporturi (drumuri, educaţie industrie şi servicii
căi ferate, fluviale şi (inclusiv serviciile acordate
maritime) firmelor mici)
telecomunicaţii pregătire profesională dezvoltare rurală (nivelul
diversificării economice)
energie (electricitate, cercetare şi dezvoltare piscicultură
gaze etc.) tehnologică
alimentare cu apă turism
mediu structurile din agricultură.
sănătate
Sursa: A Brief Guide for Future Member States
Datele necesare sunt colectate printr-un sistem de indicatori socio-economici adecvat.
c. Mediul
În afară de problemele economice şi sociale, UE consideră acest aspect drept unul esenţial al
dezvoltării, atât din punctul de vedere al dezvoltării durabile, cât şi pentru că un mediu
sănătos este atractiv pentru activităţi economice noi (firme mici ce caută un cadru atractiv,
turismul “verde”, activităţi recreative). În conformitate cu acestea, este necesar ca DCSC să
cuprindă un “profil de mediu” care să expună principalele aspecte pozitive şi negative ale
stării mediului în regiune şi să descrie cadrul legal şi administrativ (autorităţile responsabile)
sub incidenţa căruia intră zona, sau care este în curs de constituire.
PO este documentul aprobat de Comisie pentru implementarea unui DCSC
Conţinut PO cuprinde: priorităţile, schiţa măsurilor şi planul financiar şi trebuie să furnizeze
următoarele informaţii pentru fiecare măsură:
- titlul şi descrierea măsurii
- cuprinderea (sectorială şi geografică)
- planul de finanţare
- obiectivele cuantificate (acolo unde măsura se pretează la cuantificare) şi
indicatorii ce vor fi utilizaţi
- organismul (sau persoana) ce va fi responsabilă pentru implementare

- utilizatorii finali (beneficiarii propriu-zişi) şi
- durata
Documentul Unic de Programare (DUP) este un document aprobat de Comisie care
conţine aceleaşi informaţii care se găsesc în DCSC şi în PO.
Programul Complementar (PC) reprezintă documentul de implementare a strategiei şi a
priorităţilor programului, conţinând elemente detaliate ale programului la nivelul
măsurilor, elaborat de Statul Membru. Conţinutul PC cuprinde: măsurile, beneficiarii
finali, planul financiar, măsurile publicitare şi schimbul de date.
Instrumentele specifice procesului de planificare regională în România sunt:
Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională: instrument de finanţare al politicii de

dezvoltare regională
Fondul pentru Dezvoltare Regională: instrument financiar folosit pentru implementarea

politicii de dezvoltare regională în cadrul regiunii.
Planul Naţional de Dezvoltare: document de planificare strategică şi programare financiară,

care are ca scop să orienteze şi să stimuleze dezvoltarea economică şi socială a României
pentru atingerea obiectivului UE de realizare a coeziunii economice şi sociale. Planul naţional
de dezvoltare fundamentează accesul României, în calitate de stat membru al UE, la FS. Este
avizat de către CNDR şi aprobat de Guvernul României (HG 497 /2004).
Planurile de Dezvoltare Regională: documente strategice şi de programare elaborate la nivel

regional de către ADR şi aprobate de CDR. Ele vor sta la baza Programelor Operaţionale
regionale, după integrarea în structurile UE.
3.4.1 Analiza SWOT28 şi rolul ei în analiza regională

Tehnica analizei SWOT a fost dezvoltată în contextul planificării strategice a afacerilor de
către cercetătorii universităţii Harvard. Analiza SWOT este acum un instrument cu largă
aplicare în furnizarea de informaţii de importanţă la luarea deciziilor strategice.
Numele, cum am arătat anterior, este un acronim al cuvintelor englezeşti (descriind calităţi)
Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats.
 Strengths sunt Puncte Tari,
 Weaknesses sunt Puncte Slabe

28
Analiza SWOT este acronimul englezesc pentru Strengths (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities
(oportunităţi) and Threats (pericole /ameninţări).
 Opportunities sunt Oportunităţi şi
 Threats reprezintă Pericole.
(Se poate folosi şi acronimul românesc TSOP)
O parte importantă în analiza SWOT revine identificării disfuncţiilor şi a şanselor care ar

putea să rezulte într-un scenariu anume şi apoi pe această bază să se soluţioneze problemele şi
/sau să fie fructificate şansele. Este important de asemenea să fie cunoscute şi evaluate
ameninţările în raport cu punctele slabe şi cu punctele forte ale entităţii analizate pentru a
cunoaşte mai bine măsura în care acestea pot amplifica sau nu anumite disfuncţii.
Elaborarea de scenarii este o tehnică sofisticată care necesită un efort considerabil şi timp
îndelungat. Examinarea viitorului este de cea mai mare importanţă deşi puţini manageri sau
angajaţi consideră că în sarcina lor intră şi timpul pentru a se gândi la perspectivă. Pe de altă
parte rolul şi importanţa scenariilor nu trebuie supraevaluate, întrucât toate condiţiile se vor
schimba înainte chiar de a ajunge la obiectivul propus. Utilizarea eficientă a scenariilor de
dezvoltare implică atât o corectă evaluare a ipotezelor cât şi o anumită flexibilitate în aplicare,
care să permită continua reevaluare a ipotezelor iniţiale în raport cu schimbările reale
(Deligny).
Tehnica analizei SWOT poate fi utilizată în rezolvarea mai multor tipuri de probleme, dar este
cel mai adesea folosită la elaborarea strategiilor alternative pentru a face faţă eficient la
diferite condiţii viitoare posibile şi probabile. În mod obişnuit ea implică analiza mediului
intern şi extern al organizaţiei (regiunii, oraşului, firmei, grupului sau individului) pentru
cunoaşterea Punctelor Tari şi a Punctelor Slabe, a Oportunităţilor şi Pericolelor. Scopul este
de a consolida elementele de potenţial favorabile şi a le contracara pe cele defavorabile, de a
valorifica împrejurările favorabile şi a diminua efectul ameninţărilor.
Analiza internă se concentrează asupra unor factori cum ar fi: avantajul tehnologic, abilităţile
funcţionale sporite, resursele umane şi material, capabilităţile logistice, experienţa
personalului şi eficienţa conducerii.
Analiza externă se focalizează asupra unor factori cum ar fi: acţiunile anticipate ale
competitorilor, previziunile economice, precum şi asupra examinării modului de schimbare
al comportamentului clienţilor (sau al unei comunităţi în cazul unei entităţi spaţial -
teritoriale).
Factorii cheie de impact asupra viitorului organizaţiei (regiunii, grupului sau individului) sunt
identificaţi, ierarhizaţi, şi dintre ei se aleg de regulă patru sau cinci factori cheie de cea mai
mare importanţă. Scenariile viitoare se bazează pe previziuni29 ce rezultă din impactul acestor
factori cheie cu alţi factori identificaţi în cadrul analizei SWOT. Unele proiecţii se
concentrează asupra unuia singur sau asupra a doi factori cheie, în timp ce alte scenarii sunt
axate pe alţi factori până se poate identifica o tendinţă pe termen lung.
Prin procesul de examinare a regiuni, organizaţiei, grupului sau individului, sunt identificaţi
factorii interni şi externi, atât cei pozitivi cât şi cei negativi, informaţiile esenţiale pentru
dezvoltarea strategiilor viitoare. În mod implicit, însuşi procesul în sine de analiză, aduce
beneficii substanţiale, căci în măsura în care contribuie la cunoaşterea factorilor strategici,
analiza SWOT identifică adesea, pe lângă o listă cu ceea ce este de dorit şi problemele
operaţionale - acţiunile concrete, care pot fi abordate neîntârziat.
Trebuie spus că analiza SWOT nu este un instrument perfect, el prezentând şi neajunsuri care
rezidă din însăşi natura sa, care presupune o cercetare a unor elemente greu cuantificabile ale
unei situaţii date30. Din acest motiv tratarea disfuncţiilor trebuie să se facă cât mai obiectiv şi
raţional cu putinţă.
Elementele analizei SWOT

POZITIV NEGATIV
MEDIU INTERN Puncte Tari Puncte Slabe
MEDIU EXTERN Oportunităţi Pericole
Analiza SWOT a fost aplicată iniţial la nivelul companiilor, în scopul perfecţionării

funcţionării acestora în condiţiile dinamicii sporite a schimbării în mediul economic şi social
de după al 2-lea război. Cu timpul s-a observat că principiile analizei pot fi extinse şi aplicate
la nivelul oricărui tip de entitate spaţial - funcţionale cu o anumită coerenţă.
Fiecare entitate (regiune, organizaţie, grup, individ) prezintă disfuncţii specifice, iar analiza
SWOT este orientată de fiecare dată spre soluţionarea concretă a acestora; în elaborarea
analizei poate fi utilizată o metodologie comună, care face obiectul acestei lucrări.
În principiu metodologia respectivă se bazează pe o anumită succesiune a unor paşi, după

cum urmează:
1. se întocmeşte o analiză preliminară (ciornă, draft), care evaluează într-o manieră
succintă punctele cheie şi posibilele soluţii ale disfuncţiilor,
2. părţile interesate decid în legătură cu soluţia care se consideră indicat a fi adoptată;
29
De exemplu tratatele de pace dintre naţiuni diminuează cererea de arme strategice, în timp ce creşterea traficului de droguri
şi a terorismului duce la o creştere a pieţei pentru echipament de detecţie pe aeroporturi.
30
Punctul de vedere formulat, poate fi folosit în mod incorect pentru justificarea unei acţiuni decise anterior, în loc de fi
folosită ca mijloc de a deschide noi perspective; ameninţările pot fi privite ca ocazii favorabile, depinzând de entitatea care
este analizată.
3. se trece la elaborarea analizei SWOT propriu zise, pe baza recomandărilor primite.
Fundamentarea pleacă întotdeauna de la ipoteze şi premize cu privire la evoluţia viitoare şi

care împreună cu realizările perioadei trecute sunt folosite la întocmirea variantelor de
perspectivă.
Analiza SWOT trebuie să se încheie cu propunerea unei strategii de dezvoltare pe termen

mediu sau lung cu precizarea:
 direcţiilor în care se va acţiona,
 rezultatelor probabile,
 efortului necesar şi etapizarea acestuia,
 incertitudinea şi riscul în atingerea rezultatelor.
Se poate aprecia că în condiţiile actuale, strategia nu ar trebui să ia în considerare o perioadă

mai mare de 10 ani, uneori chiar mai puţin, ţinând seama de schimbările ce pot apărea în
mediul intern şi internaţional. Totuşi, durata trebuie estimată şi în raport cu dimensiunile şi
specificul entităţii analizate (o strategie la nivelul unei regiuni va avea desigur altă perspectivă
decât cea a unei întreprinderi mici sau mijlocii.
În funcţie de situaţia specifică fiecărui oraş /regiune /teritoriu, plecând de la rezultatele

analizei SWOT /TSOP, aceste politici pot fi formulate pe baza următoarelor combinaţii:
 politici bazate pe oportunităţi ce susţin punctele tari – combinaţii care sprijină

strategiile ofensive (1);
 politici bazate pe oportunităţi ce permit contracararea puntelor slabe – combinaţii

care sprijină strategiile orientate către schimbare (2);
 politici bazate pe puncte slabe şi ameninţări – combinaţii care sprijină strategiile

defensive (3);
 politici bazate pe punctele tari şi ameninţări – combinaţii care sprijină strategiile

diversificate (4).
Puncte tari Puncte slabe

Oportunităţi Max-max (1) Max-min (2)
Pericole (ameninţări) Min-max (4) Min-min (3)
*****
Scurte concluzii, termeni şi idei principale.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul (ATU) sunt discipline spaţiale, înrudite între ele şi
apropiate altora precum geografia (la un capăt) şi arhitectura (la celălalt). Aceste discipline
sunt în acelaşi timp ştiinţe, dar şi expresia unor politici publice aplicate. Instrumentul
principal de implementare îl reprezintă planurile, dar pe lângă acestea mai poate fi vorba şi de
strategii, reglementări, norme. În România, planurile de ATU sunt numeroase şi se desfăşoară
pe o scală amplă, dacă se ia drept criteriu nivelul teritorial: de la mărimea unei parcele de 150-
200mp la cea a unui teritoriu regional, naţional sau chiar continental. Din gama acestora se
disting planurile de AT (PATN, PATZ, PATJ) şi planurile de U (PUG, PUZ, PUD). Primele
au un caracter mai degrabă director şi de planificare, iar cele din urmă au un caracter mai
degrabă de reglementare şi proiect. Domeniile de analiză principale se referă la cadrul natural,
economie, populaţie, infrastructură, reţele de localităţi, mediu. La scară urbană se disting
domenii specifice precum analiza spaţial-volumetrică şi morfologică, traficul sau piaţa
imobiliară. Pentru pregătirea şi fundamentarea acestor planuri se pot elabora studii de
fundamentare. Analiza spaţială şi regională se bazează pe date şi informaţii statistice şi pe
cercetarea de teren. Indicatorii reprezintă elemente importante în elaborarea acestor analize,
iar obţinerea acestora se poate face din surse publice sau din anchete dedicate şi specifice.
Prelucrarea şi evaluarea lor permite descrierea şi interpretarea unor fenomene şi procese
socio-economice şi spaţiale. Pe baza analizelor se construiesc strategiile şi propunerile de
dezvoltare sectoriale şi teritoriale. Dezvoltarea regională operează de asemenea cu planuri
numite de dezvoltare, care includ o componentă consistentă de analiză similară celei pentru
planificare spaţială. Planurile de dezvoltare se deosebesc de cele spaţiale prin componentele
de strategie şi planificare financiară şi instituţională. În ambele cazuri un instrument de
analiză utilizat frecvent în ultimii ani este analiza SWOT /TSOP. Această analiză specifică
iniţial tot sectorului privat (ca şi PST), are o metodologie şi paşi de aplicare, care o fac
deosebit de eficientă în fundamentarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare.
1. Caracterizaţi pe scurt disciplinele amenajării teritoriului şi urbanismului.
2. Care este gama de documente de amenajarea teritoriului şi urbanism din România?
3. Prin ce diferă un PUD de un PUG?
4. Ce este un PATZ şi ce fel de caracter are?
5. Ce este PATN şi ce este specific pentru acest plan în România?
6. Care sunt părţile principale ale documentaţiilor de AT şi U?
7. În ce constă analiza potenţialului natural şi a funcţiilor economice ale teritoriului?
8. În ce constă analiza populaţiei şi potenţialului demografic?
9. În ce constă analiza reţelei de localităţi?
10. Care sunt componentele infrastructurii majore a teritoriului?
11. Ce aspecte sunt analizate la capitolul de protecţie a mediului?
12. Ce este bilanţul teritorial?
13. Ce sunt studiile de fundamentare? Exemplificaţi.
14. Numiţi principalele surse de informaţii pentru analiza spaţială şi regională.
15. Ce sunt indicatorii şi indicii?
16. Care este importanţa şi rolul informaţiei statistice în analiza regională şi spaţială?
17. Care este structura şi conţinutul unui DCSC?
18. Ce domenii sunt analizate în planul naţional de dezvoltare?
19. Ce este analiza SWOT?
20. Descrieţi pe scurt metodologia pentru desfăşurarea analizei SWOT.
Referinţe bibliografice
Prezentul suport de curs are la bază fragmente din mai multe lucrări publicate, manuale sau
note de curs, citate mai jos:
Cărţi, broşuri
1. Pascariu, G., 2005, De la Phare la Fondurile Structurale – Pregătirea şi dezvoltarea
proiectului, Bucureşti (programul Phare RO2002 /000-586.05.01.01.01).
2. Pascariu, G., (coordonator), 2004, "Model conceptual şi metodologic pentru stabilirea
sistemului de relaţii specifice planificării strategice regionale în România din perspectiva
dezvoltării durabile a zonelor funcţionale /metropolitane şi a aglomeraţiilor urbane",
sinteza cercetării (program AMTRANS 1A01), ed. Universitară "Ion Mincu" – Bucureşti.
3. Pascariu, G., Stănculescu, M., Jula, D., Luţaş, M., Lhomel, E., 2002, Impactul politicii de
coeziune a UE asupra dezvoltării economice şi sociale regionale în România, Studiu de
impact nr. 9, editat de Institutul European din România, Bucureşti (program Phare, RO-
9907.02.01.).
4. Pascariu G., Trăistaru I., 2001, Politica de dezvoltare regională, Institutul European din
România, Bucureşti (program Phare, RO-9706.01.02).
Manuale şi note de curs
5. Pascariu, G., 2006, Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, Universitatea Bucureşti
Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.
6. Enache, C., Ianăşi, L., Pascariu, G., 2003, Dezvoltarea resurselor umane în domeniile
construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului; Modulul 1 urbanism şi amenajarea
teritoriului, UTCB (program Phare, RO-0007.02.01).
7. Pascariu, G., 2000–2005, note cursuri "Dezvoltare Regională" şi "Amenajarea
Teritoriului".
Rapoarte
8. Ianoş, I., Pascariu,G., Platon, V., 1997, Cadru teoretico-metodologic pentru dezvoltarea
analizei SWOT la nivel judeţean şi regional, (programul Phare de cooperare
transfrontalieră Ro / Hu CBC 01/1001 – 005/98 - studiu regional), Eco-Soft Grup,
Bucureşti.
9. Pascariu G., 1997, Disparităţi regionale în România - studiu pilot, judeţul Vaslui),
Rambøll Bucureşti (program Phare, RO-9508 /101).
Legi şi adrese de web recomandate

10. Legea 350 /2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul.
11. Legea 315 /2004 privind dezvoltarea regională în România.
12. www.europa.eu.int/comm/regional_policy/ (Comisia Europeană)
13. www.coe.int. (Consiliul Europei - CEMAT)
14. www.diact.gouv.fr (Délégation interministérielle à l'aménagement et à la compétitivité des
territoires)
15. www.espon.eu (Programul ESPON)
16. www.mfinante.ro (pentru PND, POR, CSNR etc.)
17. www.consiliu.vaslui.ro/patj/ (PATJ Vaslui)
Analiză regională şi urbană (instrumente ale dezvoltării regionale şi spaţiale)
Hărţi, cartograme
PIB pe locuitor în regiunile NUTS II ale UE, raportat la media UE 25 = 100% (al 3-lea
raport privind coeziunea, 2004)
suport curs /gp /2006 77

Analiza zonelor rurale – Carta Verde a dezvoltării rurale (1998)
Analiza disparităţilor la nivel judeţean – Carta Verde a dezvoltării regionale (1997)


III Analiza Regionala Si Urbana

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

III Analiza Regionala Si Urbana

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analiză regională şi urbană (instrumente ale dezvoltării regionale şi spaţiale) 1

Analiză regională şi urbană

Titular: lect. Drd. arh. Gabriel Pascariu

 Modulul 1: CONCEPTE EUROPENE

Modulul 1: CONCEPTE EUROPENE

1.1. Coeziune economică, socială şi teritorială în UE

Odată cu progresul comunităţii pe calea integrării, problema unei dezvoltări economice

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi crearea pieţei unice problema

“În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii,

Implementarea politicii de coeziune şi efectele ei sunt monitorizate constant de Comisia

Prin lărgirea UE de la 15 la 25 de state în 2004, suprafaţa sa a crescut cu 23%, populaţia cu

regiuni dezvoltate ale UE regiuni mai putin dezvoltate ale UE

În prezent este în proces de ratificare Constituţia Europeană, care prevede adăugarea

1.2. Conceptul de regiune şi evaluarea disparităţilor regionale în UE

Ştiinţele regionale disting regiunile după gradul de încărcătură teritorială (Whittlesey,

 Regiuni administrative /normative

Regionarea administrativă reflectă o voinţă politică şi urmăreşte eficienţă economică şi

În fine regiunile de dezvoltare /programare /proiect pot fi forme intermediare determinate de

În principiu: o "regiune de dezvoltare" este un nivel teritorial optim la care, structuri

În UE, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul NUTS II.

Nu în toate cazurile, regiunile NUTS II au un statut administrativ. Mărimea medie a regiunilor

O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport anumite interese şi

În ceea ce priveşte tendinţele economico-sociale, la nivel naţional şi internaţional, regiunile se

Politica de dezvoltare regională urmăreşte să utilizeze la maximum acest potenţial, fie el

Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate şi clasificate în mod

 poluarea şi degradarea mediului înconjurător

Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect şi care să

PIB /locuitor în UE şi în ţările candidate în anul 2000 (UE = 100)

aprobate), consumuri energetice, populaţie cu risc social (sărăcie), accesul la INTERNET

În UE politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea decalajelor de dezvoltare dintre

1.3. Politica regională şi rolul Instrumentelor Structurale ale UE

În sfârşit trebuie menţionată dezvoltarea regională propriu-zisă, endogenă, la scara proprie a

Se admite în prezent că politicile de dezvoltare regională la nivel naţional trebuie să urmeze o

Principalele tipuri de politici naţionale specifice dezvoltării regionale în ţările UE sunt:

întreprinderi în scopul adaptării acestora la mediul economic în condiţiile creşterii

Principalul instrument financiar utilizat de către UE pentru a promova politica sa de

1.3.1 Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune

În aceste circumstanţe a fost creat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).

investiţiilor productive în regiunile defavorizate. Reglementările privind acest fond au fost

În timpul anilor 80 şi la începutul anilor 90 FS au suferit noi transformări (pachetele Delors,

10,00 8,63 7,96 8,52

Repartiţia pe ţări a FS în perioada1994 – 2006 (în %)

Începând cu 1993 cele 4 FS au fost corelate cu Fondul de Coeziune (FC) şi au devenit

Ţările UE după contribuţii la bugetul comunitar şi beneficii din Fondurile Structurale în

media UE = 7 0,56 e uro/loc

Beneficiile din Fonduri Structurale pe cap de locuitor în SM în 2000

Principii majore: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, integrarea economică a zonelor

Teme majore: readaptarea structurilor urbane, revitalizarea zonelor rurale, restructurarea

Obiective prioritare: reducerea dezechilibrului istoric între centrele industrializate şi

În paralel cu activitatea CEMAT, miniştrii de resort din statele UE şi Comisia Europeană

a. o dezvoltare spaţială policentrică şi o nouă relaţie urban – rural

b. un acces echivalent la infrastructură şu cunoaştere şi

c. o gestiune înţeleaptă a patrimoniului natural şi construit

Coridoare europene şi conexiuni deficitare (studiu ESPON 1.2.1 – 2003)

Scurte concluzii, termeni şi idei principale.

2. Ce este coeziunea teritorială?

3. Cum realizează UE obiectivele coeziunii?

4. Ce sunt Instrumentele Structurale? Dar, Fondurile Structurale?

5. Cum poate fi definită "regiunea"? Câte feluri de regiuni se pot distinge?

6. Ce fel de regiuni există în Statele Membre ale UE?

7. Cum puteţi defini disparităţile?

12. Care este cel mai important Fond Structural?

13. Câte state beneficiază în prezent de acţiunea FC?

14. Cum monitorizează UE realizarea obiectivelor coeziunii?