Politică şi Biserică în România Mare

Politica religioasă a României interbelice a fost rezultatul unei combinaţii de

factori interni şi externi, la fel ca de fapt tot ceea ce a presupus noul context intern şi
internaţional al României după Marea Unire.Ca bază juridică, în plan general, statutul
instituţiilor religioase a fost legiferat în mai multe etape, la fel şi în cazul principalei Biserici
naţionale,Biserica Ortodoxă.Aici trebuie să facem referire la Constituţia din 1923, care
statua principiile libertăţii religioase şi a egalităţii tuturor cetăţenilor, indiferent de religia
profesată conform art.22, la Legea şi Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe
Române din anul 1925, care statua în principal ridicarea Bisericii Ortodoxe Autocefale
Române la rangul de Patriarhie şi noua structură organizatorică şi în 1928,Legea pentru
regimul general al cultelor.
La 22 aprilie 1928, în timpul guvernului liberal, ministrul de resort, Alexandru
Lapedatu a adoptat Legea pentru regimul general al cultelor. Cele mai importante articole
erau următoarele:
Art.1 Libertatea cultelor nu trebuia să afecteze legile în vigoare sau moravurile
publice.
Art.3 Organizaţiile politice pe criterii confesionale erau interzise
Art.7 Cultele din România nu puteau depinde de vreo putere străină, cu excepţia celor
care aveau tradiţii dogmatice şi canonice ce presupuneau o dependenţă faţă de o autoritate
aflată în afara frontierelor româneşti. Aici se avea în vedere Biserica Catolică.
Art.8 Nici o putere jurisdicţionară nu avea vreo autoritate asupra vreunei părţi din
teritoriul românesc, la fel se întâmpla şi în cazul statului român. Se avea în vedere că, prin
trasarea noilor frontiere, unele episcopii au fost scindate între mai multe state. Membrii
clerului şi funcţionarii cultelor trebuiau să fie cetăţeni români.
Art.21 Erau enumerate cultele recunoscute: Biserica Ortodoxă, Greco-Catolică,
Catolică (rit latin, greco-rutean, armean), Biserica Reformată, Evanghelic-Luteran, Unitarian,
Armeano-Gregorian, Mozaic, Mahomedan.Statul avea drept de control şi supraveghere. Legea
stabilea şi asistenţa financiară pentru cultele legale din România.
Legea din 1928 menţiona separarea statului de Biserică, la fel şi a şcolii.
Dar, se puteau susţine şcoli confesionale iar în învăţământul de stat, religia era obligatorie. Pe
de altă parte, statul îşi permitea mai multe intervenţii. Legea a fost o bază a legăturii între stat
şi Biserică până în 1948. Biserica Ortodoxă care în România îi cuprindea pe majoritatea
credincioşilor, a fost declarată, la insistenţele lui Miron Cristea, Biserică naţională de primă
importanţă, fiind urmată de Biserica Greco-Catolică, în calitate de Biserică naţională.
Prioritatea după 1918 era stabilirea unei organizări pe întreaga suprafaţă a ţării.
Biserica Ortodoxă Română era compusă din mitropoliile existente în: Vechiul Regat,
Basarabia, Bucovina şi Transilvania, fiecare cu propriile tradiţii şi principii de organizare.
Dezbaterile au început în 1919, când o comisie a Consistoriului Suprem Bisericesc a hotărât la
Sinaia, ca la baza organizării să stea structura bisericii ortodoxe din Transilvania.
Statutul organic al lui Şaguna, inspirat de protestantismul german şi maghiar
a creat o instituţie în care laicii ocupau un rol semnificativ prin deciziile luate în problemele:
administrative, economice şi culturale. Opţiunea a fost întărită şi de alegerea ca mitropolit-
primat al României, în decembrie 1919 a lui Miron Cristea, episcop de Caransebeş, care a
avut mai multe motivaţii: ca o sancţionare a ierarhiei din Vechiul Regat, compromisă prin
actţiunea mitropolitului-primat Conan Arămescu, în perioada ocupaţiei, care a fost socotită de
guvernul refugiat la Iaşi ca fiind colaboraţionistă dar şi ca un simbol al integrării noilor
provincii în România Mare.
Lucrările pentru unficare au continuat în septembrie 1920 dar mitropolitul
Nicolae Bălan al Ardealului a cerut ca statutul de organizare să fie elaborat după adoptarea
constituţiei. În paralel, s-a discutat şi despre ridicarea bisericii Ortodoxe Române la rangul de
Patriarhie. B.O.R. era autocefală din 1885 iar după 1918 era cea mai numeroasă biserică
ortodoxă după cea rusă. Ultima, după ce Consiliul Comisarilor Poporului a declanşat vasta
ofensivă a statului de orientare ateistă, nu a mai avut influenţa anterioară. În 1920, Biserica
Ortodoxă Sârbă, cu mai puţini credincioşi devenise Biserică patriarhală, cu acordul Patriarhiei
Ecumenice de la Constantinopol.
La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a adoptat actul de înfiinţare a
Patriarhiei iar la 30 iulie 1925, patriarhul Vasile al-II-lea a dat tomosul de recunoaştere.
Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române îi va conduce destinele din 1925-1939, acesta
fiind Miron Cristea. Acum s-a stabilit modul de alegere a patriarhului, ales de un colegiu
electoral, din care făceau parte, între alţii toţi membrii de confesiune ortodoxă ai corpurilor
legiuitoare.Altfel spus, instituţia patriarhală era politizată, având cele mai mari şanse
candidatul susţinut de partidul majoritar.
 Organizarea şi structura Bisericii Române Ortodoxe

Mitropolia Ungro-Vlahiei Episcopii sufragane

Mitropolia Moldovei şi
Sucevei
Mitropolia Ardealului,
Banatului, Crişanei şi Maramureşului
Mitropolia Bucovinei
Mitropolia Basarabiei (1927)
Arhiepiscopia Bucureştilor, Episcopii:
Râmnic- Noul Severin, Buzău, Argeş, Constanţa
Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia de Roman, de
Huşi, Dunării de Jos (cu sediul la Galaţi)
Arhiepiscopia de Alba-Iulia şi Sibiu,
Episcopia de Arad, Caransebeş, Oradea, Cluj
Arhiepiscopia Cernăuţilor, Episcopia de
Hotin, Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de
Cetatea-Albă, Ismail

Biserica Ortodoxă în date sintetice

În 1932, în România erau 2.587.590 familii ortodoxe, care reprezentau 70,5 % din
populaţia statului român. Biserica Ortodoxă era formată din: 158 protopopiate, 8251 parohii
din care 715 urbane şi suburbane, restul rurale, 10.624 lăcaşuri de cult, 8167 parohiale, 8456
preoţi, din care 7950 parohi şi monahi.
Legea şi Statutul pentru organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe Române au fost
adoptate de Corpurile legiuitoare în 1925 şi publicate în Monitorul Oficial la 6 mai 1925 după
votarea Constituţiei. Aceasta recunoştea dreptul Bisericii Ortodoxe Române de organizare
printr-o lege unitară ca biserică dominantă de stat.
După 1918 au mai fost create eparhii şi din raţiuni politice şi pastorale-
episcopia de Oradea (1920) şi Cluj (1921), de Constanţa, Hotin (Bălţi) şi Cetatea-Albă-1923.
Din 1937 va înfiinţa şi Episcopia Maramureşului- Sighet şi la Timişoara din 1940.
Sfântul Sinod era autoritatea Supremă, principalul organ deliberativ era
Congresul Naţional Bisericesc, alcătuit din: membrii Sf.Sinod, la care se adaugă 6
reprezentanţi ai fiecărei eparhii (1/3 clerici, 2/3 laici), aleşi din 6 în 6 ani, ultimii. Acesta alege
un Consiliu Central Bisericesc- 1/3 clerici, 2/3 laici, care este organul executiv al Sfântului
Sinod şi al Congresului Naţional Bisericesc. Exista şi o Eforie a Bisericii Ortodoxe Române
ca organ executiv în problemele ecumenice, subordonat Consiliului Central Bisericesc şi
Ministerului Cultelor. Legea prevedea şi contribuţia financiară a statului, constituirea unui
Fond general bisericesc şi obligativitatea învăţământului religios. Se observă în special atenţia
cu care era tratată organizarea vieţii monahale- în fiecare mânăstire urmând să ia fiinţă: şcoli
de misionari, seminarii monahale, şcoli de cântăreţi, tipografii, ateliere, şcoli de menaj,
orfelinate, aziluri pentru bătrâni, institute pentru formarea de surori de caritate pentru spitale
şi bolnavii particulari, o inovaţie în B.O.R.
Patriarhul Miron Cristea a încercat să imprime un suflu nou în activitatea socială,
educativă şi pastorală a Bisericii Ortodoxe Române.În septembrie 1936 a fost inaugurat
Institutul de infirmiere-călugăriţe ortodoxe române în colaborare cu Ministerul Apărării
Naţionale şi Ministerul Sănătăţii, modelul a fost cel al congregaţilor feminine catolice iar
primele absolvente au fost încadrate la Spitalul Militar „Regina Elisabeta”. Unele iniţiative au
fost privite cu ostilitate, mai ales de cei care pentru care tradiţiile monahale, de retragere din
lumea profană, trebuiau respectate.
Din 1922, Societatea „Sf.Gheorghe” din cadrul Mitropoliei Ortodoxe a
Ardealului se adresa tineretului ortodox, la fel mai vechea Societate Ortodoxă Naţională a
Femeilor Române, care şi-a adus contribuţia la înfiinţarea de: grădiniţe, şcoli, internate,
biblioteci în mai multe oraşe ale ţării.Dezvoltarea urbanizării şi creşterea numerică a
proletariatului a îndreptat atenţia B.O.R. şi aici, pentru a se opri fenomenul decreştinării.
B.O.R. a fost asociată de putere proiectelor sale, legate mai ales de tineret.
Dintre promotori, regele Carol al II-lea a fost cel mai interesat de acest aspect. Cum a fost
numit „cel dintâi creştin ortodox”, a încercat să facă din biserica un aliat preţios. Legislaţia a
început în 1934, când au apărut taberele de pregătire premilitară a tineretului. Straja Ţării a
apărut la 7 octombrie 1937, ca o reorganizare a Oficiului de Educaţie a Tineretului Român.
Straja Ţării era condusă de un Consiliu Superior de Îndrumare, condus de Marele
Strajer- acesta era tot regele Carol al II-lea. Din Consiliu făcea parte obligatoriu şi patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, alături de alţi miniştri iar ceremoniile străjereşti erau obligatoriu
acompaniate de servicii religioase.
Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în politică a rămas o temă delicată.
Constituţia din 1923 rezerva ierarhilor ortodocşi un loc, la fel şi a celor greco-catolici în
Senatul ţării. Acest lucru a fost prevăzut şi în Constituţia din 1938. Legea cultelor din 1918
interzicea constituirea de partide pe baze confesionale, dar clerul a participat la viaţa politică.
Sunt cunoscute experimentele politice ale lui Miron Cristea, ca prim-regent (1927-1930) şi
prim-ministru în timpul dictaturii regale. Mai trebuie studiată implicarea preoţilor de rând în
viaţa politică, deşi poate fi hazardată afirmaţia, dar cei mai mulţi au fost atraşi de mişcarea
legionară
 Conform Constituţiei din 1938, preoţii nu aveau dreptul de a pune „autoritatea
lor spirituală în slujba propagandei politice, atât în locurile destinate cultului dar şi în afara
lui”. Aici se făcea referire mai ales la clerul maghiar romano-catolic, atras de mişcarea
revizionistă maghiară şi la clerul german, luteran, permeabil la propaganda naţional-socialistă.
 Biserica şi cultura în perioada interbelică

Discursul din cadrul elitelor româneşti din perioada interbelică a fost influenţat în mod
direct de o multitudine de idei şi dezbateri care au implicat o intelectualitate numeroasă şi mai
ales dornică să lămurească drumul cel mai profitabil de urmat pentru societatea românească
după 1918.Climatul filosofic din perioada menţionată a fost dominat de mari personalităţi,
care au influenţat în mod inevitabil pe cei din jur, mai ales că ne raportăm aici la un model
clasic de altfel, acela al profesorului şi al elevilor: Nicolae Iorga şi Nae Ionescu. Singura
mare diferenţă şi care a avut până la urmă urmări nefaste a fost aceea că elevii au aplicat la
scară mare, adică naţională, un model de devenire individuală, în care conştiinţa religioasă
avea un grad de pătrundere mai mare decât modelul raţional de structurare a societăţii.
Nae Ionescu, profesor de filosofie a fost un astfel de exemplu, cursurile sale au
devenit o atracţie pentru intelectualii bucureşteni, alături de studenţi iar criticarea gradului de
degradare în care ajunsese regimul democrat l-au ridicat până la a face parte din camarila
regală. Desigur, pentru un rege ambiţios şi dornic de popularitate, aşa cum a fost Carol al II-
lea, un profesor de „energie” ca Nae Ionescu era de dorit pentru tânăra generaţie.
El a pregătit premisele unei restructurări fundamentale, prin punerea bazelor unei
filosofii naţionale armonioase, realizată însă prin punerea în discuţie a tradiţiei liberale,
democratice şi antioccidentaliste, conducând la restaurarea valorilor tradiţionale ale
ortodoxiei.Ionescu îşi fascinează discipolii:Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihai
Sebastian, Emil Cioran,Constantin Noica, convinge prin stil, exigenţă elitistă şi talentul de
orator. Mircea Vulcănescu a numit această tensiune intelectuală desăvârşită ca fiind una tipic
„monahală”. În „Roza Vânturilor”, pentru Mircea Eliade, gândirea lui Nae Ionescu,
răspunde crizei timpului, care a pus probleme libertăţii şi salvării omului.
Modelul ca atare aparţine anilor ’30 şi a avut o foarte largă audienţă.
Schematizat, el se referea la justificarea eroilor şi a modului de conlucrare cu masele. Era
înlăturat cartezianismul, noţiunea de contract pe care se baza tradiţia liberală, considerarea
laicismului ca fiind străin de concepţia organică a statului şi a societăţii apărute din
spiritualitatea ortodoxă, respingerea influenţei protestantismului, ca purtător al unui
individualism critic şi a Romei, pentru că românitatea şi catolicismul erau incompatibile
structural. Pentru el era clar că: „Europa nu există. Nu există unitate spirituală, ceea ce numim
astăzi spirit european este o atitudine esenţial anglo-saxonă, care nu a încadrat decât nord-
vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri spirituale sudul şi întreg sud-estul
continentului”.A fost una din temele sale de polemică, de aceea a foarte suspicios pe
deschiderile ecumenice efectuate de BOR faţă de Biserica anglicană la începutul anilor
’20.Respingerea Europei este radicală, totul fiind alimentat parţial de ideile lui Nicolae
Iorga, dar într-o formă deformată, Iorga a dorit ca societatea românească, mai ales cea de
după Marea Unire să îşi găsească un drum cultural propriu, dar fără a nega spiritul european
din care oricum făceam parte, chiar prin faptul că eram latini ortodocşi deci eram cei mai
îndreptăţiţi să facem puntea de legătură dintre Orient şi Occident.
Pentru Nae Ionescu, biserica trebuia să se elibereze de relaţiile stabilite cu un
stat pervertit la laicism, care ar conduce-o pe un drum nefast. Condamnă statul ca fiind unul
care „a încetat să mai fie un stat creştin(mai 1936)”. Filosoful se îndreaptă spre o mistică,
după care: „... fiecare creştin trebuie să îndeplinească, în linişte, sacrificiul dureros al
intelectualului”.
Căile urmate de discipolii lui Nae Ionescu au fost însă diverse, Emil Cioran a
rămas probabil cel mai sceptic, dovadă cărţile sale: Pe culmile disperării(1934), Cartea
amăgirilor(1936), Lacrimi şi sfinţi(1937) şi Schimbarea la faţă a României(1937). Este
obsedat de sensul războiului şi de conştiinţa individuală.
Mişcarea culturală, la care participă Nae Ionescu este ilustrată şi de evoluţia revistei
Gândirea, fondată în 1921, a fost locul de întâlnire al conservatorismelor tradiţionale cu
formele unei înnoiri culturale. Din 1926, publicaţia este condusă de Nichifor Crainic. Regele
Carol II a susţinut financiar revista, ea fiind publicată şi sub auspiciile Fundaţiei Regale.
Pentru Eugen Lovinescu, nu s-a creat acolo o nouă generaţie literară, faţă de cenaclul său de
la Sburătorul, din moment ce se inspiră din curentul semănătorist şi din naţionalismul lui
Iorga. Pentru Eugen Lovinescu, nu există clasicism, niciunul tradiţional ci doar o istorie
literară care începe în secolul XIX. Pentru el, Gândirea este ultima manifestare a unui
conservatorism ruralist şi ortodox.
Venind din sfera studiilor teologiece, prin articolele sale, Nichifor Crainic a fost
interesat de ideea statului corporatist al lui Mussolini dar şi de posibilitatea ca România să
aibă o nouă politică externă, axată mai mult pe o prietenie spirituală, pentru el: „Creştinismul
balcanic este cel mai vechi creştinism european”, greu de realizat în practică, deoarece fără a
discuta despre afinitatea religioasă cu Rusia, alţi vecini ai României nu uitaseră divergenţele
de ordin teritorial şi etnic.
În 1938 pentru Crainic, domnia lui Carol al II-lea, patentată şi de o Constituţie, o
explică prin faptul că a ajuns singurul garant al stabilităţii statului. Până la urmă, preluarea
puterii de către rege o vede bazată şi pe respectul faţă de o tradiţie bizantină, unde „ortodoxia
merge mână în mână cu monarhia şi vrea în fruntea statului o funcţie politică în serviciul lui
Hristos”.Mai mult, Crainic evocându-l pe Coşbuc, „poetul rasei noastre” explică: „Umanitate,
adică popoarele care o compun au nevoie de o revenire la izvoarele etnice. Etnicitatea nu este
un concept pur biologic, ci şi specific antropologic”. Aceste idei sunt reluate în articole de
referinţă, cum a fost Spiritul autohton, conform căruia:statul este expresia politică a
conştiinţei autohtone.
Relaţia dintre biserică şi fascism, adică relaţia cu un curent politic extremist,
Crainic o explică prin abordarea fascismului italian, într-un articol din 1937. Pentru Crainic,
el a restaurat nu numai cesaro-papismul medieval, ci şi catolicismul ca funcţie spirituală
fundamentală a vieţii italiene.Morala fascistă nu era altceva decât morala creştină iar legislaţia
sa deriva din cea a bisericii. Statul fascist se opunea astfel unui stat occidental, laic, duşman al
credinţei care a vrut să treacă dincolo de papalitate. Germania, neutră şi total dezinteresată din
punct de vedere spiritual ar ajuta la fraternizarea popoarelor ortodoxe, iar Constantinopolul,
intrat în sfera politică a Axei, ar putea redeveni centrul religios al popoarelor creştine.
Duşmanii denunţaţi sunt Roma, în sensul în care unii colaboratori ai Gândirii
regretă formarea Bisericii Greco-Catolice în Transilvania,sistemul corupt al partidelor, care a
distrus autenticitatea naţională, bolşevismul venit din Rusia dar şi Societatea Naţiunilor.După
ce România intră în războiul cu Uniunea Sovietică, tonul articolelor este şi mai dur.Se
justifică intrarea în război, dar sunt îndoieli faţă de sursa de inspiraţie faţă de filosofia politică.
Cum se împacă latinitatea cu autohtonismul şi ortodoxia ? Ce facem cu celebrarea
autohtonismului ? Într-un alt articol din 1941, Crainic vede în statul român un factor de
perfecţionare în sânul ortodoxismului ecumenic.
Poziţia Gândirii în privinţa latinităţii este mai complexă dar în 1939,
teologul Dumitru Stăniloaie face sinteza dintre ortodoxie şi latinitate, ca fiind cele două
elemente specifice identităţii româneşti.
În ceea ce îl priveşte pe marele filozof Lucian Blaga el a oferit în această vastă
dezbatere legată de evoluţia culturală a naţiunii române, ceea ce s-a numit: salvarea prin stil.
Arhaism şi ortodoxie.Între 1935-1937, Blaga va scrie trei texte esenţiale- Orizont şi stil,
Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii, care introduc, o linie de referinţă în ceea
ce priveşte gândirismul.
Eugen Lovinescu l-a apreciat pe Blaga în primul rând pentru că a fost
creatorul celor mai originale imagini, el s-a impus într-un climat în care cultura românească a
căutat să se definească raportându-se la teologie şi naţiune. Blaga impune ideea care surprinde
globalitatea culturii româneşti în poporul său, spaţiu în modulaţiile peisajului său, în ritmul
cântecului popular.Opera sa inspirată din Spengler şi din referinţele la sacrul ortodox dă un
răspuns calm la întrebările dureroase ale unui Cioran sau ale lui Eliade, despre relaţia
României cu istoria. În acest spaţiu- timp istoric, este adevărat că mica naţiune agrară se
regăseşte marginală, periferică, pierdută dar acest lucru nu înseamnă că spaţiul mioritic nu are
în sine accentele specifice ale unui anume sentiment al destinului.
Spaţiul mioritic a fost văzut ca fiind produsul unei matrici inspirate de spiritualitatea
ortodoxă, care ajunge să elibereze România de obsesia terorii istoriei, oferindu-i un spaţiu
propriu.

Istoria Bisericii Ortodoxe între restituire şi reconstituire

 Teodor M. Popescu (1893-1973) profesor de istorie bisericească universală la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, 1927-1959- extras dintr-o conferinţă susţinută la 8
martie 1934- Misiunea creştină a statului „Nu poate fi condus fără criterii religioase şi morale,
statul unui popor creştin, căci ar fi aproape zadarnic ca Biserica să înveţe poporul dogme şi
percepte creştine, dacă statul le-ar ignora sau le-ar încălca”.

Intelectualii şi Biserica în România interbelică

Au avut loc aprige dezbateri privind identitatea românească, au fost inevitabile

referirile la ortodoxie.
Într-un discurs din 1939, arhiereul Emilian Târgovişteanul cerea Bisericii
Ortodoxe să se implice în viaţa socială. Niciuna din părţi nu se ridica la nivelul impus de
exigenţe.
Nu mai erau preoţii, un factor social de prim-rang. Discursul sugerează o
dihotomie între un trecut glorios şi un prezent destul de cenuşiu. Nu mai este ilustrată de
ataşamentul elitei. „Trebuie să cucerim clasa noastră boierească şi cultă. Nu s-a întrebat
nimeni de ce de mai bine de un veac niciun fiu de boier sau de intelectual superior şi-a
îmbrăcat cariera preoţească ?”. Nu era o teamă singulară, toate Bisericile creştine au avut de
trecut printr-un moment de criză, atunci când axiomele au trebuit demonstrate. Era nevoie de
preoţi educaţi, cunoscători ai teoriilor moderne, capabili să apere doctrina Bisericii de
eventuale atacuri. Fiind analizate structurile sociale fidele ei, o Biserică, aşa cum a fost cea
Catolică, a găsit mereu resurse de a se reînnoi.
Biserica Ortodoxă Română a rămas, din anumite motive în urmă. Cu toate
acestea, perioada interbelică a fost un moment fast, deoarece intelectualitatea a răspuns
chemării Bisericii, fiind dornică să reevalueze doctrina creştină. După primul război mondial,
societatea românească avea nevoie de valori şi modele, care să dureze. În secolul XIX, se
crease un clivaj cultural-rasial, care afirma că în Europa există o lume latino-germanică, de
religie catolică sau protestantă, civilizată şi o lume slavo-turamică de religie ortodoxă şi
musulmană, înapoiată.
Un asemenea model a dat cumplite dureri de cap intelectualilor români, deoarece
prin origine etnică, românii sunt latini, deci aparţineau lumii civilizate iar prin ortodoxie
aparţineau Răsăritului, considerat prin definiţie, înapoiat.Ar fi trebuit să adoptăm catolicismul,
aşa cum la un moment dat se exprimase Mihai Eminescu.
În Vechiul Regat, unii membri ai elitei au adoptat catolicismul pentru că acesta
începuse să depăşească criza modernităţii, dar mai ales pentru a se simţi aparţinând unei lumi
superioare, cea occidentală. Deci aceste convertiri au avut loc din asocierea catolicismului cu
ideea de cultură şi cu prestigiul politic al papalităţii. Ortodoxia devenea o religie ignoră,
apanaj al ţăranilor.Cei care vedeau în latinitate adevăratul fond al naţiei române puteau să
afirme că ortodoxia era un adaos inutil, la care românii pot renunţa fără mari probleme.
Apărarea ortodoxiei a venit în sec. XIX de la intelectualii tradiţionalişti care
erau speriaţi de faptul că românii trebuiau să devină orăşeni. Românii nu au creat o civilizaţie
urbană, din motive istorice concrete, dar şi din alte motive. Civilizaţia românească a fost şi
trebuie să rămână o civilizaţie a satului. Elogiindu-se satul, geniul popular, se elogia şi
spiritualitatea ţărănească, de esenţă religioasă.
Se construiesc astfel două catene naţionale- catena „europeană”- capitalism-
liberalism-urbanism-cosmopolitism-sincronism cu Europa şi catena „naţională” sau
„tradiţională”- agricultură-tradiţionalism-civilizaţie sătească, autohtonism-ortodoxie.
După Primul Război Mondial, o abordare sistematică a dimensiunii religioase
a culturii româneşti are loc după realizarea Marii Uniri. Această obsesie, a destinului unui
neam, idee care bântuie toată Europa, nu a ocolit nici pe români. Din punct de vedere politic,
guvernele interbelice au avut o temă centrală a disputelor intelectuale, alături de disputele
politice. Unul din factorii de uniformizare a provinciilor româneşti a fost religia ortodoxă.
Faţă de Biserica Catolică, statul a avut în anumite momente o atitudine mult mai favorabilă,
cazul încheierii unor concordate. În 1943, Mihai Antonescu interzicea Bisericii Ortodoxe să
accepte boptezul evreilor, pentru că era „Biserica noastră”, dar se permitea acest lucru, celei
catolice, pentru că dădea bine la Occident şi se putea ca după război, Papa să aibă un cuvânt
de spus în faţa aliaţilor. Unele curente politice, naţionalismul-creştin sau Mişcarea legionară
şi-au asumat dimensiunea religioasă din motive de antisemitism sau din nevoia de
spiritualitate. S-a ţinut aici cont de exemplul Acţiunii franceze şi al lui Mussolini.

Lovinescu şi Crainic
 Pentru că era nevoie de această dezbatere, printre cei care s-au încumetat s-au aflat
mai ales cei care se aflau pe poziţii adverse: Eugen Lovinescu şi Nichifor Crainic, adică o
luptă de idei între europenism şi tradiţionalism.
Eugen Lovinescu este adeptul sincronismului culturii române cu cultura
Apusului. El a combătut vechile curente, sămănătorismul şi poporanismul, considerând că
viitorul este legat de oraş şi de capitalism, fiind adeptul ideii de cultură europeană unică.
Acest lucru a stârnit mânia lui Crainic care a calificat ideile lui drept „teoria maimuţei
imitatoare”, negând orice originalitate sufletului românesc.Pentru acesta, credinţa în specificul
naţional putea să se manifeste în cadrul culturii europene. Era un lucru posibil, deoarece două
popoare aflate odinioară la marginea culturii europene, ruşii şi spaniolii şi-au creat o cultură
originală- cei mai des citaţi autori erau la el: Miguel de Unamuno şi Nikolai Berdyaev. Nu
te puteai mulţumi doar cu francezii, era nevoie de o revenire la un specific naţional. Dar a
ajuns să-i reproşeze lui Nicolae Iorga, lipsa de universalism a curentelor propagate.Noul
tradiţionalism trebuia să se adreseze întregii lumi, vectorul acestei noi spiritualităţi de
respiraţie universală urma să fie ortodoxismul.
Din punctul de vedere al lui Nichifor Crainic, ortodoxia este valorizată în
multiple sensuri. Pentru el ea este o parte fundamentală a tradiţiei româneşti şi o achiziţie
istorică, dar care s-a integrat perfect firii românilor.
El este influenţat de Charles Maurras, iniţiatorul în Franţa a
naţionalismului integral, apoi l-a admirat pe Mussolini, etnocraţia-societatea trebuie să aibă
un sens, cel spiritual. El a fost apoi un sprijinitor al lui Carol al II-lea şi a preţuit ortodoxia,
„temelia ţării”, mai apropiată de slavofilismul rus.Într-un articol, acesta afirma următoarele:
„gloria de a fi ocrotitorii ortodoxiei răsăritene vreme de patru veacuri de la căderea Bizanţului
până la secularizarea lui Cuza-Vodă”. Lovinescu l-a acuzat pe Crainic de negare a ideii că
ortodoxia este factor de cultură, din moment ce se raportează mai ales la scritori ruşi. Pentru
el, ortodoxia este legată de bizantism, acesta se leagă de despotism, ticăloşie, haos. Iniţiatorul
cenaclului Sburătorul, neagă orice capacitate a ortodoxiei de a crea cultură, mai ales că
asumarea ortodoxiei în evul mediu a însemnat adoptarea slavonismului şi apoi a unei culturi
perimate.
Ceva preţios s-a realizat doar sub incidenţa Apusului.Mult lăudata
spiritualitate ţărănească este un amalgam de superstiţii. Nu se poate lua în considerare grila
propusă de Maurras, deoarece catolicismul francez a construit o altă legătură între tradiţie şi
cultura. Deviza lui Lovinescu a fost : „Ex occidente lux”, dar nici el nu era original în
argumentele sale, s-a inspirat masiv din scriitorul rus Ceadiev iar critica la adresa ortodoxiei a
fost unilaterală, doar pe plan cultural.
Au intrat apoi în discuţie o serie de alţi intelectuali, legaţi mai ales de la
Gândirea.Pentru Radu Dragnea a fost importantă referirea la două aspecte:Şcoala Ardeleană
şi spiritul basarabean. Şcoala Ardeleană poate fi definită una a clasicismului, care a impus
norma culturală de elită la popor, autorii basarabeni şi prin extensie cei din Vechiul Regat au o
viziune organică, de tip romantic, dezvoltând spiritul naţional pornind de la geniul popular.
Ortodoxia codificată de Petru Movilă se potriveşte mai bine personalităţii
naţiunii române. Personalitatea mioritică a fost descoperită tot de un basarabean, Alecu Russo
şi împreună cu latinitatea, ortodoxia formează fundamentul culturii româneşti. Cel mai ilustru
exemplu pentru Evul Mediu a fost Petru Movilă, alături de el: Varlaam, Dosoftei, Udrişte
Năsturel. Spiritul lui Movilă este continuat de Dimitrie Cantemir iar în epoca modernă de:
Alecu Russo, M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri. Are astfel două accepţiuni: doctrină a Sf.
Părinţi şi cea de geniu popular, ceea ce îi permite o integrare în cultura europeană. Exista în
cultura românească o tensiune între spiritul ardelenesc şi cel basarabean, care poate fi
benefică: „Să fie Ardealul, ca şi în trecut, mijlocitorul civilizaţiei apusene, Basarabia este
chemată să ajutoreze cu puteri încă neutilizate, la specificarea tipului de cultură românească în
societatea celorlalte culturi.Trebuie să se ajungă la sintetizarea în spiritul românesc a
elementelor orientale şi a celor apusene latine. Şi în Transilvania, un Lucian Blaga simte în el
„ revolta fondului nostru nelatin, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul că ortodoxia nu
conjugă slavismul cu românismul, latinitatea disociază ortodoxia de ideea slavă.
Constantin Noica neagă şi el ideea că ortodoxia ar genera cultură, pentru el
sunt noţiuni distincte. Dumitru Stăniloaie vine să dea un răspuns din sferele Bisericii: poate
fi creştinismul naţional ? Dacă da, ortodoxia poate genera atitudini culturale specifice ?
Reflecţiile sale pleacă de la ideea de iconomie a Sf. Treimi, care îngemănează
unitatea de substanţă şi distincţia de persoane, identitatea şi diferenţa. El crede în legătura
ortodoxiei cu naţiunea română. Naţiunile sunt entităţi naturale, sunt acceptate de Dumnezeu,
care acceptă diversitatea de manifestări ale credinţei. Poporul român are un mod specific de
existenţă, prin sinteza dintre latinitate şi ortodoxie, „avem un popor cu însuşiri spirituale şi cu
o cultură unică”.
 Spiritualismul

Epoca interbelică foloseşte termenul de noul spiritualism opus pozitivismului

interbelic. Faptul a fost un motiv de conflicte între generaţii, tinerii se opun bătrânilor. După
publicarea Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade, în revista Cuvântul şi după
publicarea anchetei lui Petre Comarnescu, referitoare la existenţa sau non-existenţa unei „noi
spiritualităţi” în revista Tiparniţa Literară din 1928, s-a observat că marii intelectuali:
Nicolae Iorga, C.Rădulescu-Motru, Octavian Goga, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga,
Nichifor Crainic, Radu Dragnea, Şerban Cioculescu, Sandu Tudor, Ionel Jiariu, Mircea
Vulcănescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian şi Mihail Polihroniade au dat răspunsuri
foarte diverse.
Cea mai completă analiză aparţine lui Mircea Vulcănescu.Ceea ce se vorbeşte
a fi:mistică, spiritualism, nu este decât iraţionalitate, „fugă de raţionalitatea care conferă
demnitate fiinţei umane”. O atitudine asemănătoare apare la cei care sunt admiratori ai culturii
greco-romane, cazul filozofului Constantin Rădulescu Motru, care critică „mistica”. În loc
de eroi wagnerieni, societatea are nevoie de oameni echilibraţi, capabili să construiască
lucruri durabile.Petre Comarnescu a fost de părere că:”Trebuie să activăm.Destulă
impasibilitate asiatică. Suntem europeni şi oameni ai veacului...”.
În viziunea lui Pompiliu Constantinescu, spiritul românesc de sorginte latină este
complet lipsit de tentaţii mistice sau elanuri vitale. Ortodoxia a fost trăită ca un principiu de
politică naţională, care nu a afectat precum în cazul rusesc, spiritul poporului. Era contrazis de
Lucian Blaga, care vorbise de un fond prelatin, un spirit dionisiac.Pe acest fond şi-a
fundamentat Dumitru Stăniloaie concepţia sa despre dimensiunea mistică a firii românilor-
împlinită prin asimilarea ortodoxiei. La fel gândea şi Nichifor Crainic, în sensul dat de Sf.
Părinţi, „misticii” (Dionisie Areopagitul).
Cel care a definit ideea de spiritualitate pornind de la preceptele biblice, fără a
o lega de determinaţii lumeşti a fost Sandu Tudor: „Viaţa duhovnicească a fost dintotdeauna,
vremea de acum este departe de ea, este mai mult o preocupare, o mirare, nu o trăire în cele
sfinte”.Sub icoana Hristosului întrezăreşti mutra animalului decăzut al veacului... Să nu ne
minţim, există o spiritualitate a Celui Întunecat, foarte asemănătoare cu cea a Hristosului”.
Mircea Eliade a fost de părere că: „... acest absolut nu poate fi decât
experienţa religioasă verificată şi justificată de biserică”. Unii s-au rătăcit pe acest drum, unii
conducători ai Bisericii s-au lăsat impresionaţi de: prestigiul unor intelectuali, de situaţia nu
prea roză a Bisericii lor şi au adoptat discursuri culturale la modă.
 Ortodoxia a reintrat în preocupările elitei, este redescoperită spiritualitatea
Sf.Părinţi, se scriu opere teologice importante, iar dacă curentul Gândirii are anumite
concepţii teoretice contestabile, producţia literară a fost generoasă şi de mare valoare. Relaţia
Biserică-intelectuali a fost pusă în valoare şi de ceea ce a reprezentat Rugul Aprins.
Discuţiile iniţiate de Sandu Tudor, la Mânăstirea Antim, între feţe bisericeşti şi laici a marcat
o adevărată apropiere. Numărul intelectualilor care şi-au găsit refugiul în Biserică a fost mare.
A urmat apoi Golgota comunistă.

Bibliografie:
1. Catherine Durandin, Istoria românilor, Institutul European, Iaşi, 1998
2. Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre,
3. Nae Ionescu, Roza Vânturilor,
4. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, 937,
5. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, 1937,
6. Mircea Vulcănescu, Sensul românesc al existenţei,
7. Mircea Eliade, Jurnal, vol. I şi II,