Structura comunicării implică un emițător, un receptor, un tip de relație între

emițător și receptor, un canal și un cod de comunicare, un mesaj, o acțiune de

feedback, un context în care se desfășoară interacțiunea comunicativă.

Axiomele comunicării:
 comunicarea este inevitabilă (nu putem să nu comunicăm și nu va exista
niciodată posibilitatea de a ne întâlni);
 toți partenerii procesului de comunicare sunt în același timp emițători și
receptori;
 comunicarea se realizează simultan prin mai multe canale – expresia
verbală, tonul, vocea, expresia corporală, îmbrăcămintea – toate transmit
mesaje și semnificații;
 comunicarea are un caracter ambiguu – nu putem ști niciodată care este
sensul exact al unui mesaj, fiecare mesaj poate avea în sine mai multe
sensuri; emițătorii pot transmite prin mai multe canale multiple sensuri, iar
receptorii pot interpreta același mesaj diferit; comunicarea poate provoca
numeroase neînțelegeri și stări de disconfort;
 comunicarea are un caracter de influență – c. produce întotdeauna anumite
influențe voluntare sau involuntare, provoacă emoții, determină atitudini și
reacții comportamentale etc.;
 „natura unei relații este întâmplătoare” – toți cei implicați în inițierea și
perceperea unei comunicări au dreptate și în același timp nu, pentru că
fiecare este cauză și efect în același timp.
 comunicarea este ireversibilă – odată ce a avut loc comunicarea, ea
declanșează anumite transformări, ce nu mai pot fi date înapoi. Putem doar
atenua din tensiune, din efectul provocat cerând scuze, dar nu putem șterge
totul în profunzime.

(3) Funcțiile comunicării și principiile comunicării

În condițiile dezvoltării termenului de comunicare, pot fi extinse mai multe

funcții ale comunicării:
 Prima funcție se referă la înțelegere și cunoaștere. Astfel, comunicarea
sprijină atât o cunoaștere de sine bună, cât și cunoașterea celorlalți. Aceste
două tipuri de cunoaștere sunt interdependente: atunci când îi cunoaștem pe
ceilalți în procesul de comunicare, ne cunoaștem simultan propria ființă,
învățăm cum ne influențează ceilalți și măsura în care îi influențăm la
rândul nostru. Putem spune că ne privim în ochii celorlalți ca într-o oglindă;
uneori oglinda ne reflectă așa cum trebuie, uneori deformează, și totuși
avem nevoie de ea pentru a ne cunoaște.
 O a doua funcție a comunicării vizează dezvoltarea unor relaționări
consistente cu ceilalți. Nu este suficient să ne dezvoltăm propriul eu în
 relație cu alții și să-i cunoaștem. Avem nevoie de comunicare, avem nevoie
de relații prin care să împărtășim celorlalți realitatea noastră, să construim
împreună semnificațiile realității care ne înconjoară. Prin aceasta,
comunicarea îndeplinește o funcție de socializare a persoanei.
 Cea de-a treia funcție privește dimensiunea de influență și persuasiune a
comunicării. Prin comunicare putem să-i influențăm pe ceilalți să fie parte
în activitatea noastră de a atinge niște scopuri. Această funcție dezvoltă
ideea de colaborare și de efort comun.

(4) Modele ale comunicării

În literatura de specialitate întâlnim mai multe modele ale comunicării, ce
au o valoare instrumentală, în sensul că dezvoltă mult mai pregnant posibilitățile de
dinamică a procesului comunicațional.
În continuare, voi propune două modele de analiză a comunicării ce au un
rol important în domeniul cercetării:
1) Un model tehnicist (provenit din abordarea și reflecțiile cibernetice);
2) Un model psihosociologic rezultat al cercetărilor din domeniul psihologiei
sociale.

a) Comunicarea ca situație tehnică

(Modelul lui Shannon, elaborat în 1952)
În opinia autorului, Comunicarea poate fi definită ca transmitere a unui
mesaj dintr-un loc în altul. Procesul poate fi prezentat grafic astfel:

Emițător Codare Canal Decodare Receptor

Feedback

Procesul comunicării se bazează pe stabilirea unei relații între un emițător și

un destinatar. Emițătorul care dorește să ofere o informație va trebui să o traducă
într-un limbaj accesibil și compatibil Destinatarului cu mijloacele de comunicare
utilizate: Aceasta este Codarea. Astfel elaborat, mesajul este emis și vehiculat
grație canalului de comunicare. El ajunge apoi la Destinatar – Receptorul,care
printr-o activitate de decodare și-l va însuși și îl va înțelege. Pentru a fi eficient,
sistemul presupune o modalitate de control, de reglare și corectare a greșelilor: -
Feedback (R – E).
Autorii menționează două neajunsuri:
1) În primul rând se ignoră faptul că în comunicare sunt implicați indivizi sau
grupuri care nu sunt altceva decât operatori supuși unei influențe masive din
 partea factorilor psihologici, a constrângerilor de natură socială, a sistemelor
de norme și valori.
2) În al doilea rând, autorul privește Comunicarea ca un proces linear și
secvențial.

Studierea comunicării și perfecționarea acesteia trebuie să se concentreze

asupra problemelor de codare și de decodare a mesajului și asupra reducerii
„zgomotelor” susceptibile de a aduce perturbări în canalul de comunicare.

În continuare vom urmări modul în care analiza psihosociologică pune în

evidență rolul esențial jucat de alți factori ai comunicării.

b)Analiza psihosociologică a comunicării

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează

schimburi de influențe și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială
dată.
Orice comunicare este o interacțiune ce se prezintă ca un fenomen dinamic
care implică o transformare (între mai mulți actori sociali).
Ca urmare, nu avem de a face cu un emițător și receptor, ci cu doi
interlocutori. Astfel, comunicarea nu poate fi concepută ca un simplu proces de
transmitere ci fiind bazată pe interacțiune, ea constituie o tranzacție între locutori:
emiterea și receptarea sunt simultane, Emițătorul fiind în același timp și receptor și
emițător, apoi invers.
Comunicarea, deci este un act social, deliberat sau involuntar, conștient sau
nu.
Fără îndoială, comunicarea nu se bazează pe exprimare orală, ea fiind un
sistem cu multe canale: gesturile, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea.
Comunicarea are întotdeauna o finalitate, un obiectiv, care poate fi explicit,
implicit sau inconștient.
Una dintre întrebările fundamentale pe care trebuie să ne-o punem pentru a
înțelege situațiile de comunicare și pentru a putea interveni este: care sunt
adevăratele obiective ale actorilor? căci nu de puține ori obiectivele declarate pot
ascunde adevăratele obiective, total diferite.