Grazziela NICULESCU Lucian IOAN

TEHNICI ŞI SISTEME DE COMUTAŢIE

©MATREX ROM
C.P. 16 -162
77500 - BUCUREŞTI
tel. 01.4113617, fax 01.4114280
e-mail: matrix@fx.ro

MATRIX ROM
Bucureşti 2000

1
 CUVÂNT ÎNAINTE

Rod al unei activităţi îndelungate a celor doi autori în Catedra de

Telecomunicaţii a Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din cadrul
Universităţii POLITEHNICA din Bucureşti, lucrarea de faţă tratează într-o
manieră unitară, fundamentată şi ilustrată cu numeroase aplicaţii, problematica
largă a comutaţiei în reţelele de telecomunicaţii.
Primul capitol cuprinde noţiuni generale referitoare la reţelele de
telecomunicaţii, scopul fiind cel al evidenţierii funcţiilor fundamentale cu care sunt
înzestrate (comutaţie, comandă şi semnalizare) şi conturării contextului în care
acestea activează.
Expunerea referitoare la funcţia de comutaţie ia în considerare atât comutaţia
de circuite (capitolele 2-5), cât şi comutaţia de pachete (capitolele 11 şi 12).
Prezentarea generală a funcţiei de comandă din capitolul 6 este completată cu
noţiuni elementare de software pentru comutaţie, capitolul 7.
Capitolele 8 şi 9 sunt dedicate interfeţelor analogice şi numerice prin care
sistemul de comutaţie comunică cu exteriorul, iar capitolul 10 prezintă aspectele
teoretice ale funcţiei de semnalizare, anexele 1-4 conţinând date suplimentare.
Vederea de ansamblu asupra tuturor problemelor expuse pe parcursul
lucrării se focalizează în capitolul final, 13, în care sunt descrise câteva arhitecturi
concrete de sisteme de comutaţie, inclusiv cele folosite în reţeaua naţională de
telecomunicaţii.
Ţinând seama de importanţa tematicii abordate, de calităţile deosebite ale
prezentării, cât şi de experienţa didactică şi de cercetare ştiinţifică a autorilor în
domeniul tehnicilor şi sistemelor de comutaţie recomand călduros această lucrare
studenţilor, doctoranzilor şi tuturor specialiştilor interesaţi.

prof. dr. ing. Adelaida MATEESCU

2
 PREFAŢĂ

O nouă revoluţie este în curs de desfăşurare în lume, cunoscută sub

denumirea de "eră informaţională". Prin natura sa, această revoluţie este globală şi
afectează modul în care trăiesc şi lucrează oamenii oriunde în lume, chiar în
locurile cele mai izolate.
La baza acestei revoluţii se găsesc comunicaţiile sub toate formele, în
prezent, marea majoritate a activităţilor umane, deopotrivă din sfera vieţii politice,
sociale şi economice, depind de folosirea informaţiilor, care, îmbrăcând o varietate
de forme, includ vorbire, materiale scrise şi/sau tipărite, imagini şi date de
calculator. Toate aceste informaţii sunt prelucrate, memorate şi transportate pentru
a putea fi puse la dispoziţia unuia sau mai multor utilizatori, într-un anumit
moment sau la cerere în mod repetat. De-a lungul anilor, au fost imaginate şi
dezvoltate în acest scop diverse tehnologii. Unul dintre cele mai importante
mijloace de a transporta rapid o mare cantitate de informaţii este conversia lor în
semnale electrice şi transmiterea acestora la distanţă, adică telecomunicaţii.
Accesul sub toate formele la telecomunicaţii este un instrument indispensabil
pentru dezvoltarea economică a oricărei regiuni a lumii şi pentru ameliorarea
condiţiilor de existenţă a populaţiei oricărei ţări. Astăzi, în condiţiile lumii
moderne, accesul la serviciile de telecomunicaţii trebuie să devină rapid un drept
fundamental pentru fiecare persoană, efectuarea serviciului realizându-se contra
unei taxe convenabile atât pentru furnizorul şi operatorul de serviciu dar şi pentru
utilizator.
Reţeaua de telecomunicaţii este un sistem global de echipamente şi
mijloace de comunicare la distanţă între utilizatori diferiţi, care schimbă între ei
informaţii de orice natură, emise în orice formă utilizabilă: materiale scrise sau
tipărite, imagini fixe sau mobile, cuvinte, muzică, semnale de control al unor
mecanisme, date. Transmisiunile sunt făcute prin intermediul unor echipamente
electromagnetice, electronice sau combinaţii ale acestora şi folosesc ca suport fizic

3
conductori metalici, fibre optice sau unde radio. Participanţii într-un proces de
comunicaţie sunt foarte diferiţi, din punctul de vedere al modului de implicare
directă în comunicare sau din cel al tipului de comunicare la care ei au acces. De
exemplu, într-o comunicaţie telefonică persoanele implicate sunt precis identificate
şi, pe toată durata comunicaţiei, schimbă între ele cuvinte (semnale vocale), însă,
într-o comunicaţiile de tip difuziune (radiodifuziune sau televiziune) sursa de
programe emite unidirecţional semnale, fără ca din partea posibililor destinatari să
existe vreo garanţie sau vreo obligaţie de recepţie a acestor informaţii.
Lucrarea de faţă acoperă problematica largă a comutaţiei, care este
componentul inteligent al reţelei de telecomunicaţii, prezentând într-o organizare
didactică elementele fundamentale ale tehnicilor şi sistemelor de comutaţie. în
esenţă, tehnicile de comutaţie se pot clasifica în două categorii: comutaţia fără
diviziune în timp şi comutaţia cu diviziune în timp. Prima categorie este
reprezentată de comutaţia, în speţă, analogică, care alocă conexiunilor deservite
grupuri disjuncte de elemente de comutaţie (puncte de conexiune, link-uri,
joncţiuni, comutatoare etc.). A doua categorie are ca principală însuşire utilizarea
în comun a unui element de comutaţie de către mai multe conexiuni simultane şi
cuprinde comutaţia cu diviziune în timp fără întârziere, concretizată în
comutatoarele numerice spaţiale, S, comutaţia cu diviziune în timp cu întârziere
fixă, reprezentată de comutatoarele numerice temporale, T, şi comutaţia cu
diviziune în timp cu întârziere variabilă, caracteristică tuturor sistemelor de
comutaţie prin pachete.
Luând în considerare această clasificare şi ţinând cont de modul tradiţional
de elaborare a unei lucrări destinate descrierii tehnicilor şi sistemelor numerice de
comutaţie, cartea de faţă a fost organizată în 13 capitole şi 6 anexe.
În capitolul 1 sunt prezentate principalele elemente referitoare la reţeaua de
telecomunicaţii la nivelul său actual de dezvoltare, precizându-se funcţiile,
structura şi modul de organizare al acestui sistem complex compus din
echipamente şi circuite diverse, aparţinând sistemelor de comutaţie şi transmisie.

4
 Centrul de comutaţie, care constituie atât sursa cât şi destinaţia traficului
vehiculat de-a lungul reţelei, este descris în capitolul 2. Sunt precizate care sunt
blocurile sale funcţionale, cu rolul fiecăruia în prelucrarea unui apel. Se face de
asemenea o enumerare evolutivă a tipurilor de echipamente de comutaţie
cunoscute şi folosite în decursul timpului, de la apariţia în 1878 a primei centrale
telefonice manuale până în zilele noastre, în care variantele electronice numerice se
impun prin deosebitele lor performanţe şi facilităţi.
Capitolul 3 descrie reţelele spaţiale de comutaţie, încercând să familiarizeze
cititorul cu modul de organizare şi funcţionare a acestora, precum şi cu metodele
de evaluare a performanţelor ce le caracterizează.
Comutatoarele numerice elementare sunt descrise în capitolul 4, iar
structurile reţelelor de conexiune realizate cu ajutorul lor constituie conţinutul
capitolului 5.
Următoarele două capitole, 6 şi 7, sunt dedicate prezentării principalelor
aspecte legate de comanda în sistemele de comutaţie şi de software-ul aferent.
Echipamentele de interconectare a sistemelor de comutaţie cu mediul
exterior, reprezentate prin interfeţe analogice şi numerice, constituie subiectul
capitolelor 8 şi 9. Capitolul 10 este alocat prezentării funcţiei de semnalizare, pe
linia abonatului şi între centrele, cu referiri directe la sistemele R2 şi nr.7.
Problemelor privind comutaţia de pachete le sunt dedicate două capitole:
capitolul 11 pentru comutaţia "clasică" de pachete şi capitolul 12 pentru comutaţia
"rapidă" de pachete, ATM.
În capitolul 13 sunt exemplificate arhitecturi concrete de sisteme de
comutaţie, accentuându-se asupra celor folosite în reţeaua naţională.
Lucrarea se adresează studenţilor secţiilor de Comunicaţii din Facultăţile de
Electronică şi Telecomunicaţii din ţară, specialiştilor din cadrul reţelei naţionale,
precum şi tuturor celor care sunt interesaţi de problematica abordată.

Autorii septembrie, 1999

5
 CUPRINS

1 REŢEAUA DE TELECOMUNICAŢII
1.1 Dezvoltarea telecomunicaţiilor
1.2 Structura şi funcţiile reţelei
1.3 Reglementări - standarde
1.4 Modelul de referinţă OSI
1.5 Planuri de numerotare
1.5.1 Numerotare-adresare - rutare
1.5.2 Sisteme de numerotare
1.5.2.1 Sistemul deschis de numerotare
1.5.2.2 Sistemul închis de numerotare
1.5.3 Standarde de numerotare
1.5.3.1 Numerotarea telefonică (E.163)
1.5.3.2 Numerotarea în reţele de date (X. 121)

2 CENTRUL DE COMUTAŢIE
2.1 Locul şi rolul comutaţiei în reţeaua de telecomunicaţii
2.2 Categorii de apel
2.2.1 Categorii determinate de locul sursei şi destinaţiei
2.2.2 Categorii determinate de rezultatul prelucrării
2.3 Moduri de transfer
2.3.1 Comutaţia de circuite
2.3.2 Comutaţia de pachete
2.4 Arhitectura generală a unei centrale
2.5 Faze de apel
2.6 Funcţii asigurate de centrală
2.7 Evoluţia sistemelor de comutaţie
2.7.1 Comutaţia manuală
2.7.2 Sistemul pas-cu-pas (Strowger)
2.7.3 Sisteme cu comandă prin registru
2.7.4 Sisteme crossbar
2.7.5 Comutaţia electronică

3 REŢELE DE CONEXIUNE CU COMUTAŢIE SPAŢIALĂ

3.1 Structura funcţională a reţelei de conexiune
3.2 Reţele cu două etaje
3.3 Reţele cu 3 etaje
3.4 Reţele cu număr sporit de etaje
3.5 Structuri Clos
3.6 Selecţia conjugată - alegerea drumului

6
 3.7 Evaluarea probabilităţii de blocare internă
3.7.1 Metoda Lee - Le Gali
3.7.2 Metoda Jacobaeus
3.7.3 Compararea modelelor de evaluare

4 COMUTAŢIA TEMPORALĂ
4.1 Principiul comutaţiei temporale
4.2 Comutaţia temporală analogică
4.2.1 Varianta cu componente pasive
4.2.2 Varianta cu componente active
4.3 Comutaţia temporală numerică
4.3.1 Organizarea multiplexului MIC primar-32 căi
4.3.2 Comutatoare numerice temporale
4.3.2.1 Comutatorul numeric temporal comandat la ieşire
4.3.2.2 Comutatorul numeric temporal comandat la intrare
4.3.2.3 Concluzii
4.3.3 Comutatoare numerice spaţiale
4.3.3.1 Principiul comutaţiei numerice spaţiale
4.3.3.2 Comutator numeric spaţial controlat pe ieşire
4.3.3.3 Comutator numeric spaţial controlat pe intrare
4.3.4 Comutatorul numeric temporal extins
4.3.5 Structuri analogice echivalente

5 REŢELE NUMERICE DE CONEXIUNE

5.1 Consideraţii generale
5.2 Structuri cu două etaje
5.2.1 Structura TS
5.2.2 Structura ST
5.2.3 Structura TT
5.3 Structuri cu 3 etaje
5.3.1 Structura TST
5.3.2 Structura STS
5.3.3 Structuri cu comutatoare temporale extinse
5.3.3.1 Structura (ST)S(ST)
5.3.3.2 Structura T3
5.4 Structuri cu mai mult de trei etaje
5.4.1 Reţele TST
5.4.2 Reţea TS3T - sistem EWSD
5.4.3 Reţea TS4T - sistem ESS Nr.4
5.5 Alegerea drumului prin reţelele numerice de conexiune
5.5.1 Algoritmul de alegere a drumului

7
 5.5.2 Reţele cu două etaje
5.5.2.1 Reţea TT cu comandă pe intrare şi pe ieşire
5.5.2.2 Reţea TT cu dublă comandă repliată
5.5.3 Reţele cu trei etaje

6 COMANDA ÎN SISTEMELE NUMERICE DE COMUTAŢIE

6.1 Consideraţii generale
6.1.1 Funcţii de comutaţie
6.1.2 Funcţii de exploatare şi întreţinere
6.2 Comanda electronică
6.3 Comanda şi controlul comutaţiei
6.3.1 Funcţii de comandă şi control pentru comutaţie
6.3.2 Reţeaua de acces la comanda comutaţiei
6.4 Prelucrarea apelurilor
6.4.1 Funcţiile de prelucrare a apelurilor
6.4.2 Accesul la funcţiile de prelucrare apeluri
6.5 Comanda distribuită
6.6 Planificarea comenzii
6.7 Comanda cu program înregistrat
6.8 Redundanţa comenzii
6.9 Suportul funcţiilor de operare, administrare şi întreţinere

7 SOFTWARE PENTRU SISTEME DE COMUTAŢIE

7.1 Cerinţe în proiectarea software-ului de comutaţie
7.2 Suportul software-ului de comutaţie
7.2.1 Viteza procesorului
7.2.2 Organizarea memoriei
7.2.3 Conceperea codului şi programului
7.3 Software clasic de comutaţie
7.3.1 Programul generic
7.3.1.1 Prelucrarea apelurilor
7.3.1.2 Funcţii de întreţinere şi administrare
7.3.2 Organizarea bazei de date
7.3.3 Software de comutaţie telefonică
7.3.3.1 Arhitectura software
7.3.3.2 înlănţuirea programelor
7.3.3.3 Deficienţele software-uiui de comutaţie telefonică
7.4 Software-ul modern de comutaţie
7.4.1 Elemente de inginerie software
7.4.1.1 Structura software-ului
7.4.1.2 Metodologia de dezvoltare

8
 7.4.1.3 Mijloace de dezvoltare
7.4.2 Procesarea distribuită
7.4.3 Model optim de arhitectură software
7.4.3.1 Structura modelului
7.4.3.2 Interfaţa cu periferia
7.4.3.3 Procesorul de semnalizări
7.4.3.4 Procesorul de servicii
7.4.3.5 Procesorul de activităţi
7.4.3.6 Administratorul bazei de date

8 INTERFEŢE ANALOGICE
8.1 Funcţiile şi condiţiile de funcţionare ale interfeţelor analogice
8.1.1 Interfaţa analogică de linie a abonatului
8.1.2 Postul telefonic
8.1.3 Interfeţe analogice de joncţiune
8.1.4 Caracteristicile transmisiei
8.1.5 Protecţia la suprasarcini
8.1.6 Proiectarea buclei de abonat (liniei de acces)
8.1.7 Testarea
8.1.8 BORSCHT
8.2 Modulaţia numerică a semnalelor analogice
8.2.1 Tehnici de modulaţie numerică pentru semnalul telefonic
8.2.2 Modulaţia impulsurilor în cod
8.2.3 Tehnici de modulaţie cu debit redus
8.3 Realizarea interfeţelor analogice de abonat
8.3.1 Circuitul de interfaţă cu linia de abonat, SLIC
8.3.2 Controlul ecoului
8.3.3 Filtrul şi codec-ul
8.3.4 Protecţia ia supratensiuni
8.3.5 Redundanţa

9 INTERFEŢE NUMERICE
9.1 Moduri de transmisie. Ierarhii numerice
9.2 Coduri de linie
9.3 Sincronizarea
9.3.1 Refacerea sincronizării de cadru
9.3.2 înregistrarea elastică
9.4 Interfeţe numerice pentru accesul primar
9.5 Interfeţe numerice pentru acces de bază
9.6 Prelucrări numerice
9.6.1 Prelucrarea numerică a semnalelor analogice
9.6.1.1 Sumarea numerică

9
 9.6.1.2 Atenuare numerică
9.6.1.3 Generarea tonalităţilor
9.6.1.4 Detecţia DTMF
9.6.2 Tehnici numerice de întreţinere

10 SEMNALIZAREA
10.1 Prelucrarea informaţiilor
10.1.1 Consultarea tabelelor şi traducerea informaţiilor
10.1.2 Taxarea
10.2 Semnalizarea telefonică
10.2.1 Semnalizarea de abonat
10.2.2 Semnalizarea între centrale
10.3 Semnalizarea pe canal asociat - Sistemul R2
10.3.1 Semnalizarea de linie
10.3.2 Semnalizarea de registru
10.3.3 Echipamente necesare semnalizării
10.3.3.1 Condiţii impuse transmiţătoarelor
10.3.3.2 Condiţii impuse receptoarelor
10.4 Semnalizarea pe canal semafor - Sistem nr.7
10.4.1 Caracteristici - avantaje
10.4.1.1 Caracteristicile esenţiale ale semnalizării pe canal
semafor
10.4.1.2 Avantaje aduse abonaţilor
10.4.1.3 Avantaje aduse operatorilor reţelei
10.4.2 Gestiunea reţelei semafor
10.4.3 Structura funcţională a sistemului nr.7
10.4.4 Formatul cadrelor semafor
10.4.4.1 Cadre semafor de mesaj (CSM)
10.4.4.2 Cadre semafor de stare (CSS)
10.4.4.3 Cadre semafor de umplere (CSU)
10.4.5 Corecţia erorilor
10.4.5.1 Metoda de bază
10.4.5.2 Metoda retransmisiei ciclice preventive
10.4.6 Orientarea mesajelor de semnalizare

11 COMUTAŢIA DE PACHETE
11.1 Modul de transfer cu comutaţie de pachete
11.2 Algoritmi de rutare
11.2.1 Introducere în teoria grafurilor
11.2.2 Algoritmul Kruskal pentru arborele minim
11.2.3 Algoritmi pentru drumul cel mai scurt
11.2.3.1 Algoritmul Bellman-Ford-Moore

10
 11.2.3.2 Algoritmul Dijkstra
11.3 Îndrumare locală
11.3.1 Algoritmul „cartofului fierbinte”
11.3.2 Algoritmul de autoînvăţare „backward learning”
11.3.3 Algoritmul "inundării"
11.3.4 Algoritmul de rutare "delta"
11.4 Îndrumare distribuită
11.4.1 Algoritmul de "rutare optimală"
11.4.2 Algoritmul vectorilor de distanţe
11.4.3 Rutarea multiplă (multicale)
11.4.4 Rutarea bazată pe flux
11.4.5 Rutarea ierarhică
11.4.6 Rutarea prin difuziune
11.4.7 Rutarea multicast
11.4.8 Rutarea pentru comunicaţii cu mobile
11.5 Rutarea centralizată
11.6 Algoritmi pentru controlul congestiei
11.6.1 Prealocarea memoriilor
11.6.2 Distrugerea pachetelor
11.6.3 Limitarea numărului de pachete
11.6.4 Controlul fluxului
11.6.5 Controlul traficului cu "pachete de strangulare"
11.7 Caracteristicile pachetelor
11.8 Interfaţa de acces la reţea

12 COMUTAŢIA RAPIDĂ DE PACHETE

12.1 Evoluţia către reţele de bandă largă
12.2 Caracteristicile modului de transfer asincron
12.3 Modelul stratificat ATM
12.4 Servicii în reţele ATM
12.5 Celula ATM
12.6 Principii de bază ale comutaţiei ATM
12.7 Comutatorul ATM
12.7.1 Modelul teoretic general
12.7.2 Comutatorul cu şiruri la ieşire
12.7.3 Comutatorul Knockout
12.7.4 Comutatorul cu şiruri la intrare
12.7.5 Comutatorul cu şiruri centrale
12.7.5.1 Comutatorul Starlite
12.7.5.2 Analiza performanţelor
12.7.6 Compararea diferitelor variante cu şiruri
12.8 Reţele banian

11
13 ARHITECTURI CONCRETE
13.1 Sistemul E10
13.2 Sistemul Nr.4 ESS
13.3 Sistemul AXE 10
13.4 Sistemul EWSD
13.5 Sistemul 12
13.6 Sistemul LINEA UT
13.7 Sistemul SL-10
13.8 Sistemul STAREX-IMS
13.9 Perspective

ANEXE
Anexa 1 - Semnalizări pe linia abonatului
A1.1 Codificare DTMF
A1.2 Tonalităţi folosite în sistemele naţionale de semnalizare
A1.2.1 Tonalităţi pentru informaţii generale
A1.2.2 Tonalităţi pentru informaţii suplimentare
Anexa 2 - Timpi de propagare
Anexa 3 - Semnificaţia semnalelor R2 de registru
Anexa 4 - Automate extinse, cu număr finit de stări
Anexa 5 - Elemente de trafic
A5.1 Definiţie, unităţi de măsurare
A5.2 Sisteme de servire cu aşteptare. Modelare matematică
A5.3 Multiplexare statistică
Anexa 6 - Aplicaţii diverse

INDEX
BIBLIOGRAFIE

12
 1. REŢEAUA DE TELECOMUNICAŢII

1.1 Dezvoltarea telecomunicaţiilor

O nouă revoluţie este în curs de desfăşurare în lume, cunoscută ca "era

informaţională". Prin natura sa, această revoluţie este globală şi ea va afecta modul
în care trăiesc şi lucrează oamenii oriunde în lume, chiar în locurile cele mai
izolate.
La baza acestei revoluţii se găsesc comunicaţiile sub toate formele. În
prezent, marea majoritate a activităţilor umane, deopotrivă din sfera vieţii politice,
sociale şi economice, depind de folosirea informaţiilor, care, îmbrăcând o varietate
de forme, includ vorbire, materiale scrise şi/sau tipărite, imagini şi date de
calculator. Toate aceste informaţii sunt prelucrate, memorate şi transportate pentru
a putea fi puse la dispoziţia unuia sau mai multor utilizatori, într-un anumit
moment sau la cerere în mod repetat. De-a lungul anilor, au fost imaginate şi
dezvoltate în acest scop diverse tehnologii. Unul dintre cele mai importante
mijloace de a transporta rapid o mare cantitate de informaţii este conversia lor în
semnale electrice şi transmiterea acestora la distanţă, adică telecomunicaţii.
Accesul sub toate formele la telecomunicaţii este un instrument
indispensabil pentru dezvoltarea economică a oricărei regiuni a lumii şi pentru
ameliorarea condiţiilor de existenţă a populaţiei oricărei ţări. Astăzi, în condiţiile
lumii moderne, accesul la serviciile de telecomunicaţii trebuie să devină rapid un
drept fundamental pentru fiecare individ. Aceasta nu înseamnă doar posibilitatea
cuiva de a avea acces la informaţie în timp util şi de a comunica cu oricine. Pentru
cei din regiunile izolate şi puţin dezvoltate, telecomunicaţiile reprezintă şi mijlocul
de exemplu de a-şi îngriji sănătatea prin intermediul telemedicinii sau de a-şi
îmbunătăţi educaţia cu ajutorul învăţământului la distanţă, adică într-un cuvânt de
a-şi ridica nivelul de trai şi de civilizaţie.

13
 În consecinţă, în vremurile noastre, telecomunicaţiile sunt definite ca un
sistem complex care permite oamenilor sau "maşinilor" să comunice la distanţă.
"Maşină" este numele generic al oricărui echipament sau al oricărei instalaţii
capabile să emită, să recepţioneze şi să prelucreze informaţii. Comunicarea implică
existenţa unui amplu sistem, în care conlucrează un mare număr de echipamente,
de tipuri diferite, ce sunt guvernate de legi proprii de funcţionare şi de protocoale
stricte de colaborare.
Reţeaua de telecomunicaţii este acest sistem global de echipamente şi
mijloace de comunicare la distanţă între utilizatori diferiţi, care schimbă între ei
informaţii de orice natură şi emise în orice formă utilizabilă: materiale scrise sau
tipărite, imagini fixe sau mobile, cuvinte, muzică, semnale de control al unor
mecanisme, date. Transmisiile sunt făcute prin intermediul unor echipamente
electromagnetice, electronice sau combinaţii ale acestora şi folosesc ca suport fizic
conductori metalici, fibre optice sau atmosfera terestră.
Participanţii într-un proces de comunicaţie sunt foarte diferiţi, din punctul de
vedere al modului de implicare directă în comunicare sau din cel al tipului de
comunicare la care au acces. De exemplu, persoanele implicate într-o comunicaţie
telefonică sunt precis identificate şi ele schimbă bidirecţional semnale vocale
(cuvinte) pe toată durata comunicaţiei, în schimb, în comunicaţiile de tip difuziune
(radiodifuziune sau televiziune) sursa de programe emite unidirecţional semnale,
fără ca din partea posibililor destinatari să existe vreo garanţie sau vreo obligaţie de
recepţie a acestor informaţii.
În mod tradiţional, telecomunicaţiile sunt divizate în două mari subdomenii
tehnice: transmisiunile şi comutaţia, fiecare având la rândul lor câteva
componente specifice, aşa cum sunt ele prezentate schematic în figura 1.1.
Comunicaţiile prin semnale electrice au apărut în 1837 prin inventarea în
mod independent de către Wheatstone şi Morse a telegrafului: un sistem ce constă
în principal din legături punct-la-punct, pe care, la un moment anumit de timp, se
trimit informaţii într-un singur sens.

14
 Figura 1.1 Subsisteme de telecomunicaţii

Comunicaţia telefonică are ca dată oficială de naştere ziua de 10 martie

1876, când Alexander Graham Bell a experimentat public la Boston invenţia sa:
folosind două transductoare reversibile electro-acustice conectate pe o linie cu
conductori de cupru de mare diametru, a dat posibilitatea la doi interlocutori aflaţi
la distanţă să comunice între ei prin viu grai. A avut loc la acea dată prima
convorbire telefonică, ce a constat în realizarea unui schimb bidirecţional de
informaţii verbale (cuvinte) codificate electric, între terminale (aparate telefonice)
conectate pe aceeaşi linie. Imediat după momentul amintit, a apărut necesitatea
comutării legăturilor telefonice, pentru extinderea folosirii lor.
Se marchează ca dată oficială de naştere a comutaţiei ziua de 28 februarie
1878, când la New-Haven, Connecticut - SUA, a intrat în serviciul public prima
centrală telefonică cu 21 de posturi, deservite manual.
Progrese ulterioare, în ceea ce privesc tehnicile de comutaţie şi de
transmisie, mijloacele de transmisie şi componentele electronice folosite, printre
care pot fi citate bobina Pupin, amplificatoarele cu tuburi electronice, selectoare
decadice, rotative sau cu bare încrucişate, reacţia negativă, circuitele cu
tranzistoare, cablurile submarine, transmisiile radioelectrice cu unde decametrice,
fasciculele hertziene, sateliţii de telecomunicaţii (lista elementelor de progres fiind
total incompletă), au permis ca să putem comunica astăzi la antipozi, rapid, în

15
condiţii perfecte de calitate şi fără nici o dificultate, ca şi când am vorbi cu vecinii
noştri cei mai apropiaţi.
Ca un mare vizionar în domeniul telecomunicaţiilor, Bell scria imediat după
prezentarea telefonului: "Se poate imagina ca un cablu cu fire de telefon să se
instaleze subteran sau să se suspende la înălţime şi legat fiind la o locuinţă
particulară, reşedinţă importantă, magazin, fabrică etc., să le unească pe toate
printr-un cablu principal la o centrală de oficiu unde firele pot fi conectate după
dorinţă, stabilind direct comunicaţii între oricare două locuri din oraş. Un
asemenea plan, de altfel imposibil în prezent, va fi folosit, sunt sigur de aceasta,
pentru introducerea telefonului în viaţa publică. Nu numai aşa, şi eu cred asta cu
tărie, că în viitor, cablurile vor lega centralele Companiei de Telefoane din oraşe
diferite şi un om dintr-o parte a ţării va putea comunica prin viu grai cu altul de la
o mare distanţă". Cât de clar şi de corect a imaginat Bell structura unei ample
reţele telefonice naţionale, într-o formă similară cu cele care există în prezent.
Termenul introdus de el, acela de "centrală de oficiu" (central oftice) este şi
astăzi folosit în mod frecvent pentru a desemna o centrală telefonică. Însă ceea ce
nu a putut imagina Bell la sfârşitul secolului trecut, este nivelul actual de
dezvoltare al reţelei internaţionale de telecomunicaţii, în ceea ce priveşte numărul
utilizatorilor şi ai ţărilor participante, volumul traficului purtat, precum şi numărul
diversitatea serviciilor pe care reţeaua le asigură în prezent şi cu atât mai puţin al
celor viitoare, la care încă nu ne-am gândit.
Dacă telegrafia şi telefonia sunt considerate servicii de bază ale reţelei de
telecomunicaţii, datorită faptului că au apărut primele în domeniul comunicaţiilor
pe fir, lista serviciilor actuale şi a celor preconizate a fi satisfăcute în anul 2000
este deosebit de cuprinzătoare (figura 1.2).
Perfecţionarea tehnicilor şi echipamentelor de comutaţie numerică şi
generalizarea folosirii lor constituie astăzi mediul propice pentru creşterea
numărului serviciilor oferite utilizatorilor şi diversificarea lor accentuată. Multe
dintre acestea sunt complemente naturale ale serviciului telefonic de bază, putând

16
fi adăugate acestuia; de exemplu: numerotaţia prescurtată, teleconferinţă, reapelul
automat, apelul în aşteptare, facturarea detaliată.
Altele se referă la telematică, o asociere fericită între telecomunicaţii şi
informatică, asociere ce este posibilă numai datorită prezenţei pe de o parte a
calculatoarelor electronice în blocurile de comandă ale centralelor telefonice, adică
a comenzii lor prin program înregistrat, şi pe de altă parte a generalizării
numerizării semnalelor folosite atât în comutaţie cât şi în transmisie.

Figura 1.2 Telecomunicaţiile în perspectiva anului 2000

Transmisia de date pe reţeaua telefonică, cu ajutorul modem-urilor, a permis

de asemenea dezvoltarea serviciului videotext şi a telecopiei. Comutaţia de pachete
a favorizat dezvoltarea aplicaţiilor teleinformaticii, iniţial cu debite mici: acces la
baze de date, telefacturări, mesagerie etc. Cele mai recente servicii sunt cele
aparţinând video-comunicaţiilor, numite chiar comunicaţii de bandă largă:
televiziune stereo de înaltă fidelitate, video-conferinţa, telecopia color, videofonie
mobilă etc.
Odată cu apariţia, dezvoltarea şi diversificarea noilor servicii a avut loc şi
transformarea clasicei reţele telefonie proiectată pentru transmiterea semnalelor
analogice vocale într-o Reţea Numerică cu Integrarea Serviciilor, RNIS (ISDN în

17
terminologia engleză - Integrated Services Digital Network), adaptată pentru
transmisii numerice. Iniţial, prin introducerea comutaţiei numerice în serviciul
public, RNIS a fost concepută ca o extensie a reţelei telefonice clasice (RNIS de
bandă îngustă), folosindu-se canalul numeric la 64 kbit/s şi liniile existente ale -
abonaţilor, cu conductori de cupru. Dezvoltările ulterioare, vizând video -
comunicaţiile şi racordarea terminalelor cu fibră optică, conduc spre B-RNIS (reţea
de bandă largă). Strategiile de dezvoltare sunt departe de a fi precizate deoarece pe
de o parte cererea pentru noile servicii este necunoscută, iar pe de alta este încă
incert raportul de forţe între operatorii serviciilor, industria informatică şi
constructorii de terminale.
Majoritatea reţelelor de telecomunicaţii aflate în prezent în serviciu au
proprietatea de a fi reţele specializate, acest fapt datorându-se mai ales limitărilor
tehnologice care au condus la conceperea reţelelor cu destinaţie precisă. Au apărut
astfel:
reţele telex - care transportă mesaje prin intermediul unor caractere codate
pe 5 biţi (codul Baudot); viteza de transmisie este foarte scăzută (sub 300 bit/s),
fiind limitată în special de calitatea mediului de transmisie;
reţelele telefonice clasice - care oferă ca principal serviciu convorbirea în
doi; având o lărgime de bandă scăzută (aproximativ 4 kHz) acestea pot suporta
transmisia de date la viteze reduse (şi aceasta cu ajutorul MODEM-
urilor);
reţelele publice de comutaţie de pachete - care transportă date în
conformitate cu protocolul X.25;
reţele de comunicaţii (cu) mobile - a căror evoluţie este controlată de
standardul GSM (Global System for Mobile Communications), dar şi de extensia
acestuia: PCN (Personal Communications Network). Aceste reţele suportă atât
semnale vocale cât şi date şi oferă conexiuni cu reţelele fixe învecinate;
reţelele Private pentru Radio mobile, PMR - destinate serviciilor de
urgenţă, unităţilor publice ce deţin parcuri auto etc.;

18
 reţelele de televiziune - conectate prin legături radio sau prin cabluri
coaxiale.
reţelele private de calculatoare - numite LAN-uri (Local Area Network).
Din această categorie cele mai cunoscute sunt reţelele de tip: Ethernet, Token Bus
şi Token Ring.
Fiind proiectate pentru aplicaţii particulare, oricare dintre aceste tipuri de
reţele nu poate acoperi întreaga gamă de servicii. Astfel, de exemplu la reţelele de
televiziune prin cablu, în general, nu se pot conecta terminale telefonice, iar prin
centralele telefonice nu se pot comuta semnale video. Aceeaşi deficienţă o întâlnim
şi în reţelele de comutaţie de pachete unde, datorită întârzierilor prea mari şi a
jitter-elor ce le însoţesc, nu se pot realiza comunicaţii în timp real.
Confruntate, pe de o parte, cu apariţia noilor tipuri de servicii şi, pe de alta,
cu continua creştere a cererilor de servicii, aceste reţele îşi dezvăluie în prezent
dezavantaje majore, cum sunt următoarele:
Dependenţa de serviciu: sunt proiectate pentru a satisface un anumit tip de
serviciu. Dar ele pot în cazuri restrânse să se adapteze şi altor servicii, prin
utilizarea unor echipamente suplimentare. Este cazul reţelei publice de centrale
telefonice, care poate transporta şi date, dar la viteze scăzute şi utilizând MODEM-
uri.
Inflexibilitate: evoluţia algoritmilor de codare a semnalelor audio şi video,
susţinute de progresele în tehnologia VLSI (Very Large Scale Integration)
influenţează debitul binar cerut de un anumit tip de serviciu.
Adaptarea reţelelor în discuţie la noile caracteristici impuse de servicii vechi
sau noi este dificilă. De exemplu, semnalele vocale pot fi deja codate la rate de 32
kbit/sec (ADPCM - Adaptiv Differential PCM), de 16 kbit/sec (DM -Delta
Modulation), de 13 kbit/sec (în reţelele mobile) şi de 8 kbit/sec (tehnica
algoritmilor predictivi - adaptivi). Pentru acestea, actualele sisteme de transmisie şi
de comutaţie ce oferă 64 Kbit/sec pentru un canal vocal trebuie adaptate sau vor
utiliza ineficient resursele interne.

19
 Ineficienţă (extrinsecă): luând în considerare întregul ansamblu de reţele,
resursele ce-i aparţin sunt utilizate ineficient. De exemplu, perioadele de vârf în
reţeaua telefonică sunt cuprinse între orele 8 şi 17, pe când reţeaua de televiziune
este utilizată la vârf în orele de seară. Cum partajarea resurselor este imposibilă,
fiecare reţea trebuie dimensionată pentru vârful de trafic al serviciului ce-l
deserveşte.
În prezent, urmare a progreselor tehnice şi tehnologice, acest mod de
proiectare a reţelelor a fost abandonat. Astfel, noile realizări în domeniu se bazează
pe conceptul de reţea unică independentă de serviciu numit B-ISDN (Broadband -
Integrated Services Digital Networks). El evită dezavantajele prezentate anterior,
oferind: flexibilitate la modificări de caracteristici ale serviciilor deja existente sau
la incorporarea de noi servicii, eficienţă în utilizarea în comun a resurselor de către
toate serviciile şi economie, cheltuielile de proiectare, producere, operare şi
întreţinere a unei unice reţele fiind mai mici decât în situaţia mai multor tipuri de
reţele specializate.
Datorită investiţiilor masive ce sunt implicate, trecerea de la o reţea globală
eterogenă la una omogenă se va face treptat. Un posibil scenariu al acestei viitoare
evoluţii este oferit în figura 1.3.
În general, abonaţii rezidenţiali şi cei din sectorul economic vor utiliza,
iniţial, servicii distincte. Apoi abonaţilor rezidenţiali li se vor oferi noi servicii
video de bandă îngustă, înainte ca tehnicile digitale să introducă procesarea digitală
în terminalul video şi transmisia digitală a informaţiei video până la utilizator.
Simultan, în reţeaua telefonică se vor introduce treptat echipamente ISDN, inclusiv
videofoane de viteză joasă. Următorul pas va fi distribuţia digitală generalizată a
semnalelor TV, rezultând în final reţeaua IBCN (Integrated Broadband
Comunication Network = B-ISDN). Pentru abonaţii din sectorul economic, prima
etapă a integrării o va constitui trecerea la N-ISDN (Narrow ISDN) pentru toate
serviciile de debit binar scăzut, incluzând semnale vocale, date, facsimile şi
videofon de viteză joasă. Liniile digitale ce vor fi dezvoltate vor conduce la

20
integrarea tuturor serviciilor interactive de mare viteză. Reţeaua finală va suporta
toate tipurile de servicii, interactive, distributive şi de orice altă natură.

Figura 1.3 Integrarea serviciilor interactive şi distribuite

Caracteristica principală a noilor servicii oferite de reţelele de bandă largă

este aceea de a utiliza simultan mai multe suporturi de transmisie a informaţiei.
Aceste media sunt legate, pe de-o parte, de operatorul uman prin organele sale de
percepţie externă (auzul, văzul în special şi pipăitul în mai mică măsură), iar pe de

21
altă parte, de maşini, pentru care informaţia se prezintă sub formă de date. Aceste
transferuri de informaţie provin din activităţile de comunicare cu sine (prin note
personale înscrise într-un memorator sau agendă), comunicarea cu altcineva (prin
legături punct la punct, punct-multipunct, unilaterale, bilaterale, multipunct tip
teleconferinţă) sau comunicarea om-maşină (desfăşurată local sau distant prin
intermediul limbajelor de programare).
Pentru a oferi un cadru cât mai propice desfăşurării acestor comunicaţii,
noile reţele de telecomunicaţii pun la dispoziţia utilizatorilor diverse servicii ce se
adresează atât mediului profesional, cât şi publicului larg. Dintre acestea, sunt
enumerate în continuare cele mai semnificative servicii:
Videofonia este o comunicare audio-vizuală de tip "punct la punct", cu
formatul recomandat prin avizul Q.CIF (144 de linii a câte 176 pixeli).
Videoconferinţa este o comunicare de tip "multipunct", care utilizează
microcalculatoare multimedia (tehnica multitasking permite ca ferestrele deschise
ale sesiunii de lucru să conţină atât imaginile interlocutorilor cât şi aplicaţiile în
curs de desfăşurare). Prin intermediul ei, se pot realiza activităţi colective în
condiţiile diminuării deplasărilor de la locul de muncă.
Teleînvăţământul este o comunicare, în general "punct-multipunct", prin
care procesul instructiv-educativ se desfăşoară prin intermediul reţelei de
telecomunicaţii. Dacă materialul de însuşit a fost în prealabil sistematizat şi stocat
într-un fişier text, iar apoi preluat de cel interesat în a-l studia, vorbim despre un
teleînvăţământ individual. Dacă materialul este expus simultan în diferite incinte,
mai mult sau mai puţin apropiate în spaţiu, de însuşi cadrul didactic, vorbim despre
un teleînvăţământ cu predare colectivă. El poate fi bidirecţional, dacă auditoriul
are posibilitatea tehnică de a interveni sau unidirecţional, în caz contrar. A treia
variantă posibilă este cea a teleînvăţământului individual interactiv, în acest caz,
prin legături audio-vizuale bidirecţionale, profesorul poate să controleze şi să
îndrume procesul de însuşire de către elev a materialului propus, iar elevul să ceară
lămuriri suplimentare ori de câte ori acestea îi sunt necesare.

22
 Din punct de vedere tehnic, pentru videofonia pe staţii de lucru din reţele
locale se pot utiliza codec-uri ce lucrează la un debit de 1,5 Mbit/sec, iar pentru
aplicaţiile ce impun o înaltă definiţie a imaginii (armată, medicină, etc.) debitul
necesar este de 34 Mbit/sec. Cheltuielile relativ ridicate, cerute de achiziţionarea
unor instalaţii ce permit astfel de servicii (în special ultimele două soluţii) sunt
compensate de avantajele oferite, cum ar fi:
- reducerea eforturilor de organizare a acestui gen de activitate (care necesită
în varianta "clasică" închirieri de spaţii, angajări suplimentare de personal
didactic, pierderi de timp şi cheltuieli generate de transportul persoanelor,
cazarea lor etc.).
- personalizarea procesului de învăţământ, generată de un contact mult mai
direct între elev şi profesor, ce conduce la creşterea randamentului individual de
acumulare de cunoştinţe precum şi a capacităţii de a le utiliza în procesele de
gândire ulterioare.
- activităţile de confirmare a rezultatelor teoretice devin mult mai puţin
costisitoare deoarece lucrările practice sunt simulate pe calculator. Cu ajutorul
acestora, experienţele pot fi repetate fără a se consuma materiale, în plus, vitezele
proceselor pot fi modificate după necesităţi pentru a veni în sprijinul înţelegerii lor.
Cinematograful viitorului este o aplicaţie pur profesională ce şi-a propus
(de exemplu proiectul Pacific Bell) să conecteze studiourile, arhivele şi sălile de
proiecţie printr-o reţea complexă de comutatoare ATM legate prin fibre optice.
Filmele produse în studiouri vor fi codate numeric (ia un debit de 45 Mbit/sec) şi
stocate în arhive. De aici, ele vor fi distribuite printr-o comutaţie multidestinatar
către sălile de proiecţie.
Calculul cooperant (paralel) presupune distribuirea unei activităţi de
complexitate sporită (cum este de exemplu calculul matriceal) unui ansamblu de
sisteme informaţionale. Această conlucrare sporeşte puterea de calcul disponibilă
şi îmbunătăţeşte gradul de utilizare a maşinilor puternice (ele pot fi închiriate în
afara programului normal de lucru, de către utilizatori externi). Arhitectura

23
utilizată frecvent în stabilirea unei cooperări este de tipul client-server. Acest gen
de configurare necesită debite medii (între sute de Kbit/sec şi câţiva Mbit/sec) şi
timpi de tranzit limitaţi de păstrarea sincronismului între procese. Reţelele de
bandă largă, prin performanţele lor, vor permite astfel de cooperări între maşini
situate la mari distanţe.
Difuzarea directă a imaginilor preluate de la satelit este o aplicaţie militară
prin care acest gen de informaţie este transmisă către centrele de prelucrare
numerică ce o distribuie apoi bazelor militare interesate. Utilizarea unei reţele
numerice de bandă largă va evita căile înmagazinării pe suporturi magnetice ce
sunt colportate prin poşta terestră sau aeriană.
Teleprogramarea sistemelor de luptă este tot o aplicaţie militară. Ea
presupune că ordinatorul de ghidare încorporat în sistem primeşte datele ţintei
printr-o legătură de bandă largă. Se înlocuieşte astfel metoda "clasică" în care
datele sunt transferate în "module de transferare a parametrilor" la centrul de
comandă şi apoi transportate pe căi convenţionale (terestre, aeriene, maritime) în
unităţile operaţionale unde se face încărcarea locală a ordinatoarelor de ghidare.
Televiziunea la cerere permite abonatului ca, eventual printr-o cale de bandă
îngustă, să selecţioneze emisiunile preferate. Sistemul poate fi dezvoltat astfel încât
utilizatorului să i se ofere posibilitatea de a "naviga" interactiv prin rubricile
acestuia şi de a-şi alege una din camerele de luat vederi prin care se face
înregistrarea.
Asistenţa rutieră va fi oferită conducătorilor de autovehicule prin
intermediul unui echipament mai mult sau mai puţin specializat. Acesta, pe baza
informaţiilor culese din reţeaua locală străbătută, îl va informa (eventual prin
sinteză numerică de voce) despre condiţiile de trafic, starea drumurilor,
disponibilitatea parcărilor, fenomenele meteorologice, atracţiile turistice, etc.
Aparatul va putea fi înzestrat şi cu funcţii inteligente cum ar fi selectarea rutei
optime de urmat în condiţiile informaţiilor culese din reţea.

24
 Televânzări - cumpărările vor mijloci într-un mod rapid şi eficient
contactele dintre cumpărători şi vânzători. Clienţii vor putea consulta cataloagele
multimedia de la diverse magazine şi vor comanda produsele dorite. Acestea li se
vor livra ulterior printr-un serviciu corespunzător. Se reduc astfel cheltuielile legate
de închirierea de spaţii comerciale, numărul mare de personal angajat, deplasările
de la un magazin la altul etc.
Telechirurgia este o aplicaţie prin care intervenţiile chirurgicale se vor
controla de la distanţă prin intermediul unor roboţi specializaţi. Ea constituie
obiectul de studiu ai proiectului Master ce are ca principale sarcini: validarea
interfeţei om-maşină, metodele de pregătire a noilor chirurgi etc.
Teleasistenţa medicală permite atât accesul la informaţii medicale, cât şi
consultaţii medicale la distanţă. Pentru ca telediagnosticul să fie cât mai corect,
conexiunea mod videofonic utilizată trebuie să fie de calitate.
Telesupravegherea este necesară atunci când se doreşte ca, dintr-un punct
de control, să se urmărească activităţile ce se desfăşoară în mai multe locuri.
Teleserviciul este o aplicaţie prin care anumiţi angajaţi nu mai sunt obligaţi
ca, pentru a-şi desfăşura serviciul, să se găsească în incinta întreprinderii.
Prin intermediul unor terminale multimedia ei se "conectează" la locul de muncă
prin reţeaua de bandă largă.
Recunoaşterea vocii va oferi posibilitatea unui dialog direct (din punctul
nostru de vedere) între om şi maşină. Pentru a oferi un caracter confidenţial acestor
comunicaţii, serviciul va trebui să fie înzestrat cu capacitatea de identificare audio
(şi nu numai) a interlocutorului.
Sinteza vocală după text are scopul de a degreva ochiul de sarcina atât de
obositoare a cititului. Luarea la cunoştinţă a unui material va fi transferată auzului,
mult mai eficient pentru această sarcină.
Urmarea firească a abundenţei de servicii ce se adresează diverselor organe
de percepţie umane o constituie terminalele multimedia. Ele presupun integrarea
într-un singur echipament a unui ansamblu de funcţii de comunicaţie ce în prezent

25
sunt îndeplinite, în majoritatea cazurilor, de aparate specializate: televizorul,
radioul, casetofonul, compact discul, microcalculatorul, telefonul etc.
Pe lângă gradul de integrare a serviciilor, terminalele multimedia mai sunt
caracterizate de:
- autonomie, exprimată prin intermediul portabilităţii şi a independenţei
faţă de infrastructura la care este conectat (exemple limită: ordinatorul de
birou şi telefonul celular portativ);
- dimensiuni, date de: volum, greutate, formă;
- preţ: stabileşte graniţa dintre aplicaţiile profesionale şi cele domestice.
Realizările din acest domeniu, aflate în fază experimentală sau comercială,
sunt deja numeroase. Dintre acestea, pot fi enumerate următoarele:
terminalul telefonic cu afişaj: permite o utilizare mult mai intuitivă a
aparatului;
terminalul videofonic: realizează o comunicare audio-vizuală;
echipament de teleconferinţă: oferă un mediu de comunicare audiovizuală
simultană între mai multe persoane fără a fi necesară întrunirea lor fizică;
staţia de lucru multimedia: reprezintă un sistem informaţional complex care
gestionează simultan mai multe procese ce au ca obiect: sunetul, imaginea (fixă sau
dinamică), fişiere locale sau distante, etc.;
terminal pentru domiciliu: este conceput pentru a îndeplinii funcţiile de:
receptor de la satelit sau din cablu al emisiunilor TV, monitor, teletext; este
înzestrat cu interfeţe pentru servicii suplimentare precum: interconectarea cu
microcalculatorul, interconectarea cu CD-ROM, jocuri etc.
În concluzie, se poate aprecia că prezentul este martorul maturizării unui
ansamblu de tehnici şi tehnologii care a condus la o schimbare fundamentală în
concepţia reţelelor de telecomunicaţii.
Oferind soluţii cu performanţe deosebite în condiţii financiare avantajoase,
devine posibilă aplicarea pe scară largă a acestor tehnici şi tehnologii, în aceste
condiţii, societatea omenească are posibilitatea de a intra în era informaţională, ale

26
cărei porţi sunt deja întredeschise. Acest salt evolutiv va antrena inevitabil
schimbări profunde în toate sectoarele: economic, social, politic şi cultural.

l .2 Structura şi funcţiile reţelei

În cadrul domeniului de telecomunicaţii sunt implicaţi mai mulţi participanţi

şi anume: utilizatori, operatori publici, furnizori de servicii, fabricanţi de
echipamente şi componente (hardware şi software), investitori, guvernanţi. Cum
utilizatorii de telecomunicaţii trebuie să plătească serviciile pentru a acoperi
costurile furnizorilor şi operatorilor, pentru achiziţie, instalare şi întreţinere, ei sunt
numiţi în mod curent abonaţi sau clienţi.
Reţeaua de telecomunicaţii, ca sistem global, participă activ la realizarea
schimbului informaţional ce este propriu unei comunicaţii, prin diversele sale
componente şi pe toată durata acesteia. În cele ce urmează, sunt prezentate
componentele tehnice ale reţelei, în ordinea în care ele se înlănţuie pe traseul între
corespondenţii unei comunicaţii. Se are în vedere că reţeaua actuală este instruită
pe suportul reţelei telefonice clasice şi în consecinţă serviciul telefonic este
considerat cu prioritate.
Fără a face vreo eroare, se poate considera că utilizatorii principali ai reţelei
sunt abonaţii telefonici. Ei reprezintă de fapt persoane fizice sau juridice care,
fiind conectate la reţea, pot beneficia pe baza unui abonament de serviciul
telefonic. Orice abonat care doreşte să stabilească o legătură telefonică iniţiază un
apel, care este oferit reţelei spre prelucrare. Abonatul care oferă apelul este abonat
chemător, adică sursă de apel. Apelul este totdeauna adresat unui alt abonat,
abonatul chemat, ce reprezintă de fapt destinaţia apelului. Dacă la sfârşitul
prelucrării apelului este atinsă destinaţia, atunci schimbul informaţional are loc, iar
apelul este satisfăcut. Apelul există deci în reţea pe toată durata sa de viaţă, care
cuprinde un interval de timp necesar stabilirii tuturor conexiunilor şi un altul

27
pentru schimbul efectiv de informaţii între cei doi corespondenţi.
Considerând, într-o perioadă de observaţie, toţi clienţii prezenţi în reţea, împreună
cu duratele de viaţă pentru apelurile lor, putem aprecia de fapt sarcina
(încărcarea) reţelei sau traficul oferit de clienţi (vezi anexa 5).

Figura 1.4 Ciclul traficului în reţeaua de telecomunicaţii

Traficul are un dublu statut în reţeaua de telecomunicaţii: este "produsul"

reţelei pentru că este oferit de abonaţi, dar este şi "materia primă" prelucrată în
resursele sale, pentru că este destinat abonaţilor şi trebuie îndrumat spre aceştia.
Utilizatorii reţelei nu sunt specializaţi pentru a avea o anumită poziţie într-un apel,
putând fi după caz chemători sau chemaţi, înseamnă că de fapt traficul parcurge în
reţea un ciclu (de viaţă): apelul este oferit de către abonatul chemător (un terminal
al reţelei), este prelucrat de resursele reţelei, fiind îndrumat spre abonatul chemat
(alt terminal al reţelei), ca apoi, să se încheie la sfârşitul schimbului de informaţii
efectuat între cei doi corespondenţi (figura 1.4).
Dacă ne referim doar la abonaţii telefonici, prelucrarea oricărui apel se face
în timp real, traficul neputând să fie stocat. Pentru alte servicii netelefonice se
acceptă însă o memorare a informaţiilor în diverse noduri ale reţelei, în cazul
indisponibilităţii resurselor pe rutele de interes în momentul prezentării.
Transmiterea informaţiilor spre destinaţii se va face pe măsura disponibilizării
resurselor, apărând astfel o anumită întârziere faţă de momentul emiterii lor de

28
către sursă; normele de calitate a serviciului impun însă anumite limite maximei
pentru aceste întârzieri.

Figura 1.5 Configuraţii de reţea: (a) plasă, (b) bus, (c) inel, (d) stea, (e) arbore.

Dacă o comunicaţie implică n utilizatori, atunci ar trebui să se prevadă o

structură de reţea care să-i lege pe fiecare cu toţi ceilalţi, ca în figura 1.5(a); s-ar
obţine astfel o reţea plasă, numită şi reţea cu interconectare totală.

Figura 1.6 Reţea cu comutaţie distribuită la terminale

29
 Iniţial, primele reţele telefonice s-au construit cu interconectare totală,
funcţia de comutaţie fiind distribuită terminalelor, aşa cum este prezentat în figura
1.6. Prin comutaţie se definesc toate operaţiile de stabilire, la cerere, a legăturii
între două terminale diferite dintr-un grup.
Organizarea reţelei în maniera ilustrată în figura 1.6 conduce la realizarea
unui sistem cu comutaţie la terminal.
Acesta se regăseşte, în prezent, în aplicaţiile cu număr restrâns de utilizatori,
atunci când se doreşte un grad sporit de confidenţialitate şi de siguranţă în
funcţionare (cum sunt de exemplu reţelele inter-guvernamentale).
Într-o asemenea structură, pentru a interconecta n terminale, sunt necesare
un număr de (n - 1)⋅n puncte de conexiune şi un număr de N = 1 / 2 ⋅ n(n − 1) linii de
legătură, ce reprezintă atât mediile de comunicaţie, cât şi echipamentele de
transmisie aferente. Dacă n »1, atunci N este aproximativ proporţional cu n2. Acest
aranjament este utilizabil doar în cazuri speciale şi numai dacă n este mic şi liniile
sunt scurte, altfel el devine mult prea costisitor şi impracticabil.

APLICAŢIA 1.1
Să se calculeze valoarea totală a investiţiilor necesare realizării unui sistem
cu comutaţie la terminal, care să interconecteze 10 abonaţi, aflaţi la o distanţă
medie de 10 km unul de celălalt. Cât devine nivelul investiţiilor pentru 1000 de
abonaţi cu o linie medie de 3 km lungime? Se presupune că:
- liniile de legătură au un cost care este direct proporţional cu distanţa,
constanta de proporţionalitate fiind cL = 0,4 u.v/km (u, v = unitate valorică);
- o pereche transmiţător-receptor costă cTR = 100 u.v;
- costul unui comutator local este direct proporţional cu numărul de puncte
de conexiune, al căror preţ este cpcx = 20 u.v;
- un terminal telefonic costă ct = 15 u.v.
Pentru ca orice staţie utilizatoare dintr-un grup n să poată fi conectată cu
oricare alta într-un mod economic, soluţia ar fi realizarea unor structuri de reţea de

30
tip bus, figura 1.5(b), sau de tip inel, figura 1.5(c), prin legarea tuturor
utilizatorilor pe o linie comună. Asemenea structuri nu sunt însă convenabile
pentru nevoile telefoniei, deoarece ele pot asigura doar o singură legătură la un
moment dat, indiferent care este mărimea grupului de utilizatori racordaţi.
Structurile bus sau cele în inel sunt folosite cu succes în comunicaţiile de date, pe
distanţe scurte: reţele locale de date LAN. Avantajul în asemenea cazuri este că
informaţiile pot fi transmise pe circuitul comun la o rată mai mare decât cea oferită
de terminalele individuale. Dacă, în momentul în care un terminal doreşte să
transmită informaţii, linia comună este ocupată de către un alt client, atunci
mesajele sale sunt memorate, până la disponibilizarea liniei, şi transmise apoi cu o
viteză caracteristică liniei.
Cerinţele specifice comunicaţiei telefonice impun ca, la cerere, să se asigure
circuite bidirecţionale între oricare pereche de abonaţi dintr-un grup şi în mod
simultan pentru mai multe perechi. În consecinţă, fiecare abonat este legat printr-
un circuit propriu, linia abonatului, la un echipament central de comutaţie, care
este de fapt centrala telefonică. Centrala are rolul şi capacitatea necesară de a
conecta între ele liniile abonaţilor conform solicitărilor exprimate şi numai pe
durata strict necesară schimbului de informaţii (convorbire telefonică).
Configuraţia reţelei este în acest caz ca în figura 1.5(d) şi este denumită reţea în
stea (radială sau nodală). Numărul liniilor este acum N = n, pentru că reprezintă
chiar numărul liniilor de abonat, adică mult redus faţă de structura tip plasă, în
plus, toate operaţiile de comutaţie sunt executate acum în mod centralizat în cadrul
centralei, care fiind arhitectural şi funcţional nodul structurii este instalată, de
obicei, în centrul geografic al teritoriului deservit. În consecinţă se obţine
reducerea funcţiilor pentru terminalul utilizatorului şi scăderea costului acestuia.
Se poate imagina că echipamentul centralei are forma simplificată prezentată
în figura 1.7, care permite realizarea simultană a n/2 = 3 conexiuni, prin
intermediul unui număr L = 3 linii de legături interne (cordoane de convorbire,
link-uri). Pentru stabilirea unei legături între două terminalei oarecare, este

31
necesar să se acţioneze asupra punctelor de conexiunea corespunzătoare lor şi care
aparţin aceluiaşi cordon. Rezultă că echipamentul de comutaţie dispune de n x L =
n2/2 puncte de conexiune. Însă experienţa practică a dovedit că numărul mediu de
conexiuni solicitate simultan nu depăşeşte 0,2 ⋅ n nici chiar în perioadele de cerere
maximă, în consecinţă, ar fi posibilă reducerea punctelor de conexiune din câmpul
de comutaţie. Însă în acest caz există riscul apariţiei fenomenului de blocare, atunci
când cererea reală de conexiuni simultane depăşeşte prevederea iniţială. Dacă s-ar
stabili în general că numărul cordoanelor de convorbire este L = 0,2⋅n, atunci
numărul punctelor de conexiune necesar ar fi N = 0,2⋅n2, ceea ce constituie o
reducere cu aproximativ 60% faţă de cazul precedent, dar structura ar prezenta cu
siguranţă o anumită probabilitate de blocare.

Figura 1.7 Exemplu de comutaţie centralizată fără blocare

Pe măsură ce aria geografică acoperită de o reţea cu structură în stea creşte

împreună cu numărul abonaţilor distribuiţi în zonă, se obţine şi o sporire
corespunzătoare a costului total al reţelei. Cum de regulă centrala se dispune în
centrul de greutate al zonei deservite de ea, stabilit în raport cu numărul abonaţilor,
se poate minimiza lungimea medie a liniei de abonat şi implicit costul acesteia.
Rentabilizarea unei reţele cu nod central, ce utilizează linii lungi, se
realizează adoptând, de la caz la caz, variantele prezentate în figura 1.8. Aceste
fante sunt:

32
Figura 1.8 Variante de conectare a terminalelor la nodul central: T - terminal, CD
- concentrator distant, MUX/DMUX - muitiplexor/demultiplexor

- cuplarea a două terminale, prin conectarea lor în paralel la o unică linie de

legătură cu nodul central, în acest caz terminalele nu pot dispune simultan de
serviciul telefonic, ceea ce reprezintă o reducere substanţială a calităţii serviciului
la abonat.
- multiplexarea căilor (canalelor) în frecvenţă, prin sistem de curenţi
purtători, sau în timp, prin întreţesere de eşantioane, ceea ce a făcut posibilă
reducerea costului de instalare a liniilor lungi şi creşterea eficienţei în utilizarea
cablurilor deja existente. Calitatea serviciului nu este influenţată, toţi abonaţii
multiplexaţi putând simultan apela prin centrala proprie de racordare. Creşte gradul
de utilizare al cablurilor de legătură cu centrala (existând mai mulţi abonaţi pe o
linie), dar prin adăugare de echipamente suplimentare (multiplexoare şi
comutatoare), ceea ce produce o creştere a costurilor de instalare şi întreţinere.
- concentrarea mai multor abonaţi distanţi şi aflaţi într-o zonă de mare
densitate într-o subunitate de comutaţie distantă, care este legată la unitatea
centrală printr-un număr de circuite mai mic decât numărul abonaţilor distanţi.
Şi în acest caz, calitatea servirii abonaţilor este diminuată faţă de situaţia
conectării lor directe la centrală, dar soluţia reprezintă un compromis între calitate
şi eficienţă, în situaţiile în care cererile de instalări de noi posturi depăşesc
posibilităţile existente ale cablurilor urbane. Un sistem care foloseşte pe scară largă

33
unităţi de comutaţie distantă se numeşte sistem cu comutaţie distribuită. Avantajul
principal al comutaţiei distribuite este de natură economică. Dacă terminalele
prezintă un grad de utilizare înalt sau dacă numărul terminalelor conectate la un
trunchi de servire este redus, atunci descentralizarea comutaţiei nu se recomandă.
În schimb, în cazul unor suprafeţe geografice întinse, un compromis între
comutaţie şi transmisie este de dorit; el se realizează prin împărţirea suprafeţei de
acoperit în sectoare deservite de entităţi de comutaţie locale, interconectate prin
linii de transmisiuni, joncţiuni. Astfel media lungimii liniei de abonat, deci şi
costul global al reţelei de abonat, scade odată cu creşterea numărului de centrale.

Figura 1.9 Variaţia costului reţelei urbane cu numărul centralelor

Se defineşte reţeaua de abonat ca fiind ansamblul tuturor liniilor care îi

leagă pe abonaţi de centralele lor (centrale de abonat sau centrale de oficiu urban).
Nu trebuie însă neglijat faptul că odată cu creşterea numărului de centrale, apare pe
ansamblul reţelei şi o creştere a costului echipamentului de comutaţie. Trebuie
observată în acest sens variaţia cu numărul centralelor de oficiu din teritoriu a
tuturor elementelor de cost aferente unei reţele urbane (figura 1.9).
Dacă o zonă este servită de câteva centrale, abonaţilor nu li se limitează
accesul între ei, conexiunile putând să se facă între oricare pereche de abonaţi din
zonă, indiferent la care centrale sunt racordaţi fiecare. Această posibilitate există
deoarece sunt prevăzute circuite între centrale, numite circuite de joncţiune
(joncţiuni); ele formează o reţea de joncţiuni.

34
 Dacă asemenea joncţiuni sunt prevăzute între toate centralele, atunci reţeaua
de joncţiuni are structură plasă (cu interconectare totală), ca în figura 1.5(a). Cum
costul joncţiunilor este ridicat, nu este economică această variantă. Este mai
convenabil ca anumite legături între centrale să nu se facă direct, ci prin
intermediul unui alt centru de comutaţie, numit centru de tranzit sau centru
tandem. În consecinţă, reţeaua de joncţiuni capătă o configuraţie în stea (radială
sau nodală), ca în figura 1.5(d). Un centru de tranzit comută în mod exclusiv doar
joncţiuni ale altor centrale, care pot fi de abonat sau de tranzit, deci nu există
abonaţi racordaţi direct la el.
În practică, joncţiunile directe între două centrale locale (urbane, cu abonaţi)
se dovedesc economice atunci când există un interes sporit de comunicare între
abonaţii lor, materializat printr-un mare volum de trafic, sau când distanţa dintre
centrale este mică, ceea ce conduce la obţinerea unor costuri mici de transmisie, în
toate celelalte situaţii este mai ieftină îndrumarea traficului prin centrul de tranzit.

Figura 1.10 Structură mixtă a reţelei de joncţiuni

Înseamnă că reţeaua de joncţiuni a unei zone cu multe centrale se prezintă

într-o configuraţie mixtă, ca în figura 1.10, adică: o configuraţie stea pentru că
toate centrele locale sunt legate radial la centre tandem (unele la T1 şi altele la T2)
şi o configuraţie plasă pentru că anumite centre locale sunt direct legate între ele (o
plasă cu A, B, C şi D şi un fascicul direct între E şi F). În acest fel se realizează şi o
ierarhizare între centrele de comutaţie folosite în reţea: nivelul inferior care

35
asigură comutarea liniilor de legătură cu terminalele reţelei (centrala telefonică de
racordare - abonaţii proprii) şi nivelul superior care asigură comutarea joncţiunilor
(centrale de tranzit - centrale locale).
Structura mixtă a reţelei ierarhizate permite realizarea automată a unei rutări
(îndrumări) alternative, AAR (Automatic Alternative Routing): dacă centrala de
origine nu depistează un circuit direct liber către centrala de destinaţie, atunci în
mod automat apelul este îndrumat spre centrul ierarhic superior (de tranzit).
Indisponibilitatea circuitelor directe poate fi cauzată de o întrerupere fizică
(deranjament) sau de starea lor de ocupare în apeluri anterioare şi care sunt în curs
de desfăşurare. Înseamnă că practic se poate recurge la o structură ca cea
reprezentată în figura 1.11:
- pe rutele directe între centrele locale se vor instala un număr relativ mic de
joncţiuni, care se vor folosi în regim de utilizare maximă (maxim 10% pierderi de
trafic);
- tronsoanele de joncţiuni spre centrele de tranzit vor prelua vârfurile de
trafic oferit pe rutele directe şi respinse de joncţiunile acestora (trafic de revărsare)
asigurând îndrumarea lor spre destinaţiile cuvenite, cu un procent mic de pierderi
(maxim 1%).
În timp ce joncţiunile directe sunt folosite exclusiv de centrele de comutaţie
aflate la extremităţile lor, adică pot fi considerate ca resurse individuale pentru
aceste centrale, joncţiunile de la/spre centrele tandem sunt resurse comune folosite
pentru îndrumarea apelurilor oferite/destinate tuturor centrelor locale din zonă.
Ruta de îndrumare via centrul de tranzit este o cale finală pentru orice destinaţie,
chiar unică pentru unele destinaţii (de exemplu pentru centrala B din figura 1.11).
Trebuie precizat că în schema din figura 1.11 este marcat sensul de scurgere doar
pentru fluxurile de trafic oferite de centrala A şi destinate tuturor celorlalte
centrale.

36
 Figura 1.11 Rutare alternativă în reţea ierarhizată

Abonaţii doresc de regulă să comunice şi cu persoane din alte localităţi din

ţara lor sau chiar din alte ţări. Pentru a permite realizarea unor asemene conexiuni,
diferitele zone geografice sunt interconectate prin circuite de lungă distanţă, care
constituie reţeaua interurbană de joncţiuni, numită şi reţea de trunchiuri (trunk
network sau toll network), pentru conexiunile dintre oraşele aceleiaşi ţări, şi
respectiv reţeaua internaţională, pentru conexiunile între state diferite. În unele
oraşe mari, acolo unde volumele de trafic de intercomunicaţie relative la
destinaţiile externe au valori importante există centre de tranzit distincte pentru
relaţiile urbane şi pentru cele interurbane.
Pentru reţelele naţionale, suficient de mari sau cu posibilităţi evidente de
extensie, CCITT a recomandat o structură ierarhizată, cu 3 niveluri de centre de
tranzit. Configuraţia este de tip stea la nivelurile inferioare (2 şi 3) şi de tip plasă la
nivelul superior (1).
România a adoptat o asemenea structură pentru reţeaua telefonică naţională
publică comutată, RTPC; în consecinţă ea se prezintă ca în figura 1.12 şi conţine:

37
 reţea urbană (locală) - conectează în mod direct abonaţii la centralele lor
proprii (numite în terminologia românească centrale de oficiu urban sau centrale
telefonice de abonaţi). Pentru această reţea se mai foloseşte şi denumirea de reţea
de distribuţie a abonaţilor sau reţea de acces al abonaţilor.

Figura 1.12 Reţea ierarhizată de joncţiuni conform recomandărilor CCITT

reţea de joncţiuni urbane - conectează centralele urbane între ele sau cu

centrele urbane de tranzit.
reţea de joncţiuni interurbane - conectează între ele centralele de tranzit.
Din punct de vedere administrativ în România există următoarele categorii de
centre de tranzit:
centre de grup - CG - funcţionează ca centre de tranzit primar şi sunt
instalate în marea majoritate a oraşelor tării; la ele se leagă în mod direct centrele
urbane pentru relaţii de comunicare interurbană;

38
 centre de distribuţie - CD - structurate ca centre de tranzit secundar
la care sunt conectate centre de grup şi anumite centre urbane, aflate în imediata
lor apropiere; ele există şi funcţionează în toate oraşele care sunt capitale de judeţ.
centre de zonă - CZ - în 8 oraşe mari ale tării, legate toate între ele şi
de asemenea cu centrul de tranzit internaţional. La fiecare centru de zonă (de
tranzit terţiar) sunt racordate radial anumite centre secundare, conform geografiei
locale şi al interesului de comunicaţie între acestea.
Deasupra acestei ierarhii naţionale se află reţeaua internaţională, în cadrul
căreia cele 3 niveluri ierarhice se repetă, CT1 fiind un centru de tranzit
internaţional de cel mai înalt nivel. În această ierarhie, România apare printr-un
CT2 instalat în Bucureşti.
Trebuie precizat că pe lângă reţeaua telefonică publică, anumiţi abonaţi au şi
linii interne de comunicaţie, folosite ca extensii ale reţelei publice. Acestea aparţin
unor centrale particulare, PABX (Private Automatic Branch Exchange), cu utilizare
proprie în incinta unei întreprinderi, reşedinţă, hotel, universitate etc. dar conectată
prin una sau mai multe joncţiuni la o centrală publică. În mod similar, pentru
comunicaţiile de date, o LAN este conectată la reţeaua publică pentru a putea avea
acces cu altele asemenea ei.
Din această scurtă prezentare concluzia care se desprinde este că reţeaua de
telecomunicaţii conţine:
Terminale - aflate în dotarea utilizatorilor şi având structuri şi funcţii
adecvate serviciilor oferite de reţea şi la care ele au acces;
Centre de comutaţie - care asigură comutarea între toate categoriile de linii
ce sunt conectate la ele (de abonaţi şi/sau de joncţiuni urbane, interurbane sau
internaţionale) şi care sunt numite în mod generic noduri ale reţelei. Ele constituie
partea inteligentă a reţelei de telecomunicaţii, deoarece prin logica lor internă şi
folosind conţinutul informaţiilor oferite de sursele de apeluri sunt capabile să ia
decizii de îndrumare a apelurilor spre destinaţiile lor.

39
 Circuite (fizice) de legături folosite pentru transmiterea semnalelor electrice
între terminale şi noduri sau numai între noduri. Aceste circuite sunt:
- linii de abonat - care leagă terminalele abonaţilor la centrele proprii de
racordare şi care constituie reţeaua de acces (reţea de abonat)
- joncţiuni (numite şi trunchiuri") - care leagă nodurile între ele (conform
structurii reţelei) şi care formează reţeaua de intercomunicaţii (reţeaua de
joncţiuni).
Toate acestea constituie împreună mediile de transmisie, realizate fizic prin
linii bifilare cu conductori de cupru, cabluri torsadate, cabluri coaxiale, fibră
optică, canale radio etc. Reţeaua de acces şi reţeaua de joncţiuni pot fi grupate în
ceea ce se numeşte în mod curent reţeaua propriu-zisă, care reprezintă
componentul cel mai larg şi mai greu de întreţinut al reţelei de telecomunicaţii,
datorită multitudinii circuitelor sale şi al lungimii acestora, precum şi al diversităţii
manierelor de transmisie.
Centre de transmisiuni care asigură: separarea căilor de transmisie pe
direcţii, prelucrarea semnalelor într-o formă adecvată mediului de transmisie,
transmiterea lor conform standardelor în vigoare, recepţia şi refacerea semnalelor
pentru a putea fi utilizate de abonat în condiţii de calitate satisfăcătoare.
Comutaţia este activitatea prin care, pe baza selecţiei traseelor din reţelele
de telecomunicaţii, mesajele sunt direcţionale şi apoi transmise către staţiile sau
terminalele utilizatorilor specificaţi. Pentru ca această activitate să se poată
desfăşura de-a lungul întregii reţele, în condiţii perfecte de funcţionare şi de
calitate a serviciilor, este necesară existenţa unei activităţi complementare de
schimbare de mesaje de comandă şi control între noduri şi terminale/noduri,
numită semnalizare. Semnalizarea are loc în mod obligatoriu pentru a pregăti
conexiunile propriu-zise, dar se referă în egală măsură şi la supravegherea
conexiunilor deja realizate, pentru menţinerea lor corespunzător necesităţilor.
În concluzie trebuie observat că în cadrul sistemului global al reţelei de
telecomunicaţii funcţionează într-o cooperare perfectă:

40
 sisteme de comutaţie,
sisteme de transmisiuni,
sisteme de semnalizare,
îndeplinind împreună funcţiile reţelei, care în principal sunt următoarele:
A. interconectarea abonaţilor, cu asigurarea suportului de comunicare şi a
transmiterii semnalelor de convorbire;
B. semnalizarea între abonaţi şi centrala proprie de racordare şi între toate
centrele de comutaţie implicate în acelaşi apel, în vederea pregătirii, realizării,
menţinerii şi în final a eliberării conexiunilor;
C. exploatarea reţelei, ceea ce presupune un schimb de informaţii şi de
comenzi referitoare la superviziunea nodurilor şi a arterelor de transmisiuni,
colectarea datelor şi observaţiilor de trafic etc., în vederea asigurării unei bune
funcţionări a reţelei în ansamblul ei.
Structurile şi principiile de funcţionare ale sistemelor componente ale reţelei
au evoluat de-a lungul anilor, pe măsura progreselor componentelor şi tehnicilor
electronice, în lucrarea de faţă sunt prezentate tehnicile şi sistemele de comutaţie la
nivelul lor actual.

l .3 Reglementări - standarde

Desfăşurarea unei activităţi normale în cadrul reţelei internaţionale este

condiţionată de cooperarea tuturor ţărilor implicate în ceea ce priveşte proiectarea,
instalarea şi operarea instalaţiilor. De-a lungul anilor toate acestea nu au fost
posibile decât printr-o standardizare minuţios elaborată de către organisme
internaţionale. Încă din 1865 a luat fiinţă Uniunea Internaţională de
Telecomunicaţii, ITU (International Telecommunication Union), pentru a
reglementa accesul publicului la serviciul telegrafic internaţional. Dezvoltarea
serviciilor de telecomunicaţii a avut ca efect şi amplificarea activităţii ITU, prin

41
crearea unor comitete şi conferinţe de standardizare. Începând cu 1956
funcţionează două formaţiuni principale de lucru:
1. Pentru sectorul de comunicaţii pe fir: Comitetul Consultativ Internaţional
Telegrafie şi Telefonie, CCITT, care are ca obiectiv elaborarea de studii pentru
probleme tehnice, metode de operare şi stabilire de tarife pentru telefonie,
telegrafie şi comunicaţii de date;
2. Pentru sectorul de radiocomunicaţii: Comitetul Consultativ Internaţional
Radiocomunicaţii, CCIR, dedicat studiilor tehnice şi operative relative la
comunicaţiile radio, inclusiv cele punct-la-punct, la serviciile radio-mobile şi la
radiodifuziune. CCIR activează de asemenea în directă legătură cu Consiliul
Internaţional de Alocare a Frecvenţelor, IFRB (International Frequency
Registration Board), care reglementează asignarea frecvenţelor de emisie, astfel
încât să se prevină interferenţele între diferiţi utilizatori.
În 1993 are loc o reorganizare a ITU, care se prezintă acum cu un secretariat
general şi cu trei sectoare: ITU-T (telecomunicaţii), ITU-R (radiocomunicaţii) şi
ITU-D (dezvoltare). Funcţionarea se face prin largi grupe operative de studiu, care
ale căror recomandări sunt raportate periodic în sesiuni plenare, dar şi publicate
permanent, căpătând astfel un caracter de reglementare autorizată.
ITU-T a modificat strategia de elaborare a standardelor, în sensul că un
standard finalizat este imediat publicat în ediţie specială, spre deosebire de vechea
strategie CCITT care prevedea elaborarea ciclică, la 4 ani, a tuturor standardelor.
Noul stil de lucru are efecte importante asupra accelerării activităţii de informare a
membrilor ITU, a reducerii costurilor şi a diminuării procedurilor birocratice.
Teoretic cele trei organisme sectoriale elaborează recomandări pentru
comunicaţiile internaţionale. Dar un apel internaţional (o conexiune) implică şi
tronsoane din reţelele naţionale participante la comunicaţia respectivă (neapărat din
ţara de origine şi din cea de destinaţie). În consecinţă, standardele naţionale trebuie
să ţină seama de recomandările internaţionale şi să se adapteze acestora. O secţiune
naţională de reţea slab întreţinută sau defectuos dimensionată are implicaţii

42
dăunătoare asupra întregii comunicaţii internaţionale manifestate prin timp mare de
aşteptare înaintea stabilirii legăturii, erori de semnalizare, chiar imposibilitate de
stabilire a conexiunilor, audibilitate scăzută în timpul convorbirii etc.
În paralel cu ITU mai funcţionează în domeniul telecomunicaţiilor
următoarele organizaţii (regionale) de standardizare:
ISO - International Standards Organization,
ETSI - European Telecommunications Standards Institute,
IEEE - Institute of Electrical and Electronic Engineers,
ANSI - American National Standards Institute,
AFNOR - Association Francaise de Normalisation,
DIN - Deutsches Institut fur Normung,
BSI - British Standards Institution.
Activitatea acestora constituie un suport regional deosebit de util pe linia
reglementărilor internaţionale, oferind competenţa şi experienţa specialiştilor
locali, precum şi posibilitatea considerării unor numeroase condiţii naţionale
specifice.

1.4 Modelul de referinţă OSI

Complexitatea proiectării şi funcţionări oricărui sistem poate fi redusă

simţitor prin separarea acestuia în componente distincte, interoperaţionale, cărora li
se distribuie, în mod judicios, funcţiile ansamblului. Pornind de la acest prrincipiu,
ISO a propus modelul de referinţă OSI (Open Systems Interconnection),
pentru interconectarea sistemelor deschise (figura 1.13).
Fiecare sistem, fiind organizat pe niveluri, necesită un număr minim de
interfeţe de acces pentru propria lui funcţionare dar şi pentru conlucrarea cu alte
sisteme similare lui. De exemplu, nivelul n din sistemul k nu trebuie să cunoască
decât interfeţele de nivel n + 1 şi n-1 din propriul sistem, precum şi interfeţele

43
identice, de nivel n, din sistemele vecine k + 1 şi k - 1. Înseamnă că într-un sistem
global cu N straturi şi K sisteme, trebuie să fie definite doar N + K-1 protocoale: N
protocoale orizontale de nivel şi K-1 protocoale inter-sistem. Protocolul este
ansamblul regulilor pe care un proces trebuie să le respecte pentru o comunicare
printr-o interfaţă.

Figura 1.13 Structura stratificata OSI

Figura 1.14 Niveluri OSI

Arhitectura normalizată OSI conţine 7 niveluri (figura 1.14), dintre care 3

sunt niveluri de bază şi 4 sunt niveluri înalte, având următoarele funcţii principale:

44
 1. Nivelul fizic - realizează interfaţa dintre sistem şi mediul de transmisie,
asigurând transmiterea, recepţia şi refacerea simbolurilor binare (releu de
simboluri). La acest nivel, unitatea informaţională de bază este bitul.
2. Nivelul legătură de date - asigură gestionarea cadrelor: detectarea şi
corectarea erorilor cu privire la denaturarea, pierderea sau duplicarea cadrelor
informaţionale.
3. Nivelul reţea - asigură dirijarea pachetelor între sursă şi destinaţie
rezolvând probleme de blocare a rutelor, fiabilitate a conexiunilor prin reţea
stabilire, menţinere şi eliberare a conexiunilor. Pentru optimizarea utilizării
resurselor de transmitere, setul de funcţii se poate suplimenta cu: multiplexarea de
pachete, controlul erorilor şi controlul de flux. Toate acestea ajută reducerea
pierderii pachetelor prin blocarea rutelor de transmisiuni.
4. Nivelul transport - controlul transportului informaţiilor "cap-la-cap" de-a
lungul reţelei. Prin operaţiunile de control se verifică dacă pachetele utilizatorilor
conectaţi la reţea au ajuns corect la destinaţie şi dacă mesajele au fost refăcute
integral din pachetele lor componente.
5. Nivelul sesiune - asigurarea cadrului necesar desfăşurării aplicaţiilor
repartizate mai multor sisteme, ocupându-se de activităţi precum: iniţializare
sincronizare, eliberare a conexiunii referitoare la sesiune.
6. Nivelul prezentare - "traducerea" (reprezentarea) informaţiei în
„limbajul” (sintaxa) utilizat de sisteme la nivel de aplicaţie. Această operaţie este
necesară deoarece modul de reprezentare a informaţiei poate să difere de la un tip
de sistem teleinformaţional la altul (de exemplu şirurile de caractere se pot
reprezenta în cod ASCII sau EBCDIC). Pe lângă reprezentare, acest nivel poate
îndeplini şi alte sarcini precum: compresia-decompresia datelor (pentru creşteri
eficienţei transmisiei), criptografierea (pentru confidenţialitate) etc.
7. Nivelul aplicaţie - achiziţia, prelucrarea, stocarea şi orice altă operaţie
care se axează, în special, pe latura semantică a informaţiei şi care este necesară
desfăşurării activităţilor distribuite, în care este antrenat sistemul. Prin intermediul

45
acestui nivel, utilizatorul are acces la aplicaţii ca: transferul de fişiere FTP (File
Transfer Protocol), poşta electronică (e-mail), terminal virtual etc.
În cadrul modelului OSI, activităţile se desfăşoară ierarhizat, fiecare nivel
oferind servicii nivelului superior. Pentru a permite descrierea funcţionării unei
astfel de organizări, modelul OSI este însoţit de un set de noţiuni, şi anume:
a) Entitatea este un element activ ce aparţine unui singur nivel. Ea poate fi
de natură logică (software), materială (hardware) sau mixtă. Numele entităţii
derivă din denumirea nivelului de care ea aparţine (entitate de aplicaţie, entitate de
prezentare etc.).
Entităţi din sisteme diferite, dar aflate pe acelaşi nivel şi care cooperează la
realizarea unei activităţi se numesc entităţi perechi. Comunicarea între acestea se
realizează pe bază de protocoale specializate pentru fiecare nivel în parte.
Entităţile aflate pe niveluri vecine în cadrul aceluiaşi sistem şi care
colaborează în vederea îndeplinirii unei activităţi se numesc entităţi vecine.
O entitate de serviciu poate oferi mai multe servicii (aşa numitele
operaţiuni elementare).
b) Sensul servirii este acelaşi pentru oricare pereche de nivele vecine, astfel
încât un nivel n, dacă desfăşoară un serviciu pentru nivelul n + 1 se numeşte
furnizor de serviciu, iar dacă foloseşte serviciile oferite de nivelul n - 1, se
numeşte utilizator de serviciu.
c) Serviciile sunt accesibile prin intermediul punctelor de acces la serviciu,
SAP (Service Acces Point). Fiecare SAP are o adresă unică. Dacă de exemplu
aplicăm noţiunea la un sistem telefonic, atunci SAP-urile corespund prizelor de
racordare a aparatelor telefonice, iar adresele SAP-urilor sunt numerele de telefon
ale acelor prize.
d) Servirea propriu-zisă se realizează printr-un schimb de informaţii între
entităţi vecine de nivel n + 1 şi n. Acest "dialog" se desfăşoară prin intermediul
unei interfeţe (conform figurii 1.15) şi respectă un anumit set de reguli (protocol
de interfaţă n + 1 → n). Notaţiile din figura 1.15 au următoarele semnificaţii:

46
 Figura 1.15 Interconectarea a două unităţi vecine prin intermediul interfeţei

- SDU - Service Data Unit - conţine informaţia de transferat la entitatea

pereche de nivel n +1;
- ICI - Interface Control Information - conţine informaţii de control al
interfeţei prin care nivelurile îşi supraveghează reciproc acţiunile;
- IDU - Interface Data Unit - reprezintă o unitate de date a protocolului de
interfaţă n + 1→n;
- n-PDU - n-Protocol Data Unit - reprezintă o unitate de date a protocolului
de nivel n. Ea poate conţine, în câmpul SDU, informaţii de control necesare
desfăşurării protocolului sau date provenite de la nivelul superior. Deosebirea
dintre acestea se face pe baza informaţiei suplimentare, aflate în antetul H
(Header).
e) Pentru a controla un serviciu, entităţile dispun de un ansamblu de
primitive (operaţii) repartizate în mai multe clase. Modelul OSI foloseşte patru
clase de primitive, ale căror semnificaţii sunt date în tabelul 1.1.
f) Serviciile în care entităţile folosesc doar primitive de tipul REQUEST şi
INDICATION se numesc servicii fără confirmare. Serviciile în care se folosesc
toate tipurile de primitive se numesc servicii cu confirmare.

47
Tabelul 1.1 Semnificaţia primitivelor din modelul OSI
Primitiva Semnificaţia
REQUEST O entitate de nivel n +1 cere unei entităţi vecine, de nivel n, un
serviciu pentru a realiza o activitate4 în cooperare cu o entitate
pereche
INDICATION O entitate de nivel n semnalizează entităţii de nivel n + 1 un
eveniment cauzat de entitatea pereche
RESPONSE O entitate de nivel n + 1 cere entităţii vecine, de nivel n, un serviciu
pentru a răspunde la evenimentul cauzat de entitatea pereche
CONFIRM O entitate de nivel n semnalizează entităţii de nivel N + 1 răspunsul
de confirmare al entităţii pereche

APLICAŢIA 1.2
Se consideră un model doar cu două niveluri în care s-au definit următoarele
primitive:
1) CONNECT.request - cerere de stabilire a unei conexiuni;
2) CONNECT.indication - semnalizare la partea chemată;
3) CONNECT.response - răspunsul de acceptare a conexiunii de către partea
chemată;
4) CONNECT.confirm - semnalizează la chemător răspunsul chematului.
5) DATA.request - cerere de trimitere a datelor;
6) DATA.indication - semnalizează sosirea datelor;
7) DISCONNECT.request - cerere de eliberare a conexiunii;
8) DISCONNECT.indication - semnalizare a cererii de eliberare.
Să se descrie, printr-o diagramă de timp, succesiunea evenimentelor ce
corespunde unei activităţi iniţiate de sistemul A şi:
i) acceptată de sistemul B, în care se realizează doar două transferuri de date
în ambele direcţii şi care este apoi sistat de sistemul A;
ii) respinsă de sistemul B.

48
 Figura 1.17 Exemplu de evoluţie în timp a unei conexiuni acceptate

Indicaţie: vezi figura 1.17 (pentru simplificarea diagramei, aceasta nu conţine

denumirea explicită a primitivelor, ci doar numărul de ordine precizat în enunţ).
Modelul OSI este acceptat astăzi pe ansamblul reţelei de telecomunicaţii,
fiind folosit cu anumite modificări în structurile reţelelor ISDN şi B-ISDN.
Stratificarea pe cele 7 niveluri funcţionale este caracteristică tuturor sistemelor
reţelei, interconectarea acestora realizându-se ca în schema din figura 1.18.

Figura 1.18 Interconectarea a două unităţi vecine prin intermediul interfeţei

49
 Se observă că există protocoale specifice fiecărui nivel şi că ele pot fi
grupate în:
• protocoale de transport: nivelurile 1 - 4,
• protocoale superioare: nivelurile 5-7,
sau în:
• protocoale de acces la reţea: niveluri 1-3,
• protocoale "cap-la-cap": niveluri 4 - 7.
Deoarece implementarea şi dezvoltarea generală a reţelelor de
telecomunicaţii, şi în particular a sistemelor de comutaţie (subiectul principal al
acestui material), au urmat o concepţie unitară, controlată de organismele
internaţionale de standardizare (CCITT şi apoi ITU), prezentarea şi analiza lor se
face de obicei pe baza conceptelor tradiţionale ale acestui domeniu. Din acest
motiv, prezentarea materialului în lucrarea de faţă se va baza, cu precădere, pe
acestea, fără însă a evita utilizarea modelului OSI, ori de câte ori va fi cazul.

1. 5 Planuri de numerotare

În momentul în care un abonat doreşte să apeleze un altul, el trebuie să

comunice centralei sale de racordare adresa chematului. Aceasta este fixată prin
planul de numerotare (pe scurt numerotare) stabilit de către operatorul reţelei.
Obiectivul principal al planului de numerotare este de a aloca un număr unic
fiecărui abonat conectat la reţea, astfel încât abonatul să poată fi identificat şi
localizat fără ambiguitate. Acest număr poartă numele de număr de apel, număr
de telefon sau număr al abonatului (subscriber number, numéro d'appel), fiind
propriu unui anumit abonat; pentru centrul de comutaţie el reprezintă comanda de
selecţie a unui apel. Pentru serviciul telefonic numerele de apel sunt în prezent
formate dintr-o secvenţă de cifre zecimale, dar unele reţele naţionale (de exemplu
SUA şi Marea Britanie) au folosit şi litere în structurarea adreselor telefonice. În

50
cazul altor servicii (cum este de exemplul poşta electronică) adresele abonaţilor
sunt formate din cifre, litere şi chiar caractere grafice.
Dezvoltarea actuală a telecomunicaţiilor şi introducerea liberalizării si
competiţiei au făcut ca importanţa numerotării să crească şi să fie pe deplin
recunoscută, trebuind să poată fi uşor de folosit de către orice utilizator al
diverselor servicii, să aibă un pronunţat caracter de stabilitate şi să nu conducă la
complicarea protocoalelor de comunicaţii între nodurile reţelei.

1.5.1 Numerotare - adresare - rutare

Numerotarea este foarte importantă pentru trei motive:

a) disponibilitatea numerelor şi flexibilitatea aranjamentelor de numerotare
poate avea efecte semnificative în competiţia dintre operatorii de reţea;
b) numerele pot avea valoare comercială sau socială, iar consecinţele
economice şi sociale ale schimbării unui număr pot fi considerabile;
c) structura şi conţinutul informaţional al numărului sunt factori de utilitate
generală în serviciile de telecomunicaţii ("număr" este exprimarea simplificată
folosită în locul "numărului de apel").
Cei mai mulţi oameni gândesc că numărul lor de telefon este un lucru care îi
reprezintă ca "persoană" fizică. De fapt, în cazul reţelei fixe numărul îl raportează
în mod direct sau indirect la linia lor conectată la o centrală, iar în cazul reţelei
mobile (radiocomunicaţii celulare) numărul se referă la echipamentul terminal
mobil. Relaţia directă sau indirectă între un număr şi linia abonatului într-o reţea
fixă depinde de tipul centralei la care abonatul este conectat.
În prezent, în marea majoritate a ţărilor, centralele folosite în reţele dispun
de blocuri de comandă care realizează memorarea numărului transmis de chemător
şi traducerea lui, după o logică internă, într-o "adresă" de destinaţie. Între
numărul abonatului şi această adresă există o legătură implicită, dar adresa nu este

51
şi nu trebuie în mod obligatoriu să fie cunoscută de abonat. Ea este un cod de
selecţie, adică o informaţie internă, pe care centrala o foloseşte pentru nevoile sale
de serviciu, pentru a accesa destinatarul fizic al apelului. Înseamnă că de fapt
cifrele numărului de apel sunt folosite în mod indirect în selectarea destinaţiei
apelului şi a drumului de acces până la destinatar.
În schimb, în vechile centrale pas-cu-pas (sistem Strowger) există o relaţie
directă între numărul abonatului, comanda selecţiei şi adresa liniei de destinaţie. În
situaţia acelor arhaice reţele, dotate cu asemenea echipamente de comutaţie, se
realiza de fapt o selecţie directă a chematului, fiecare rang de cifră din numărul de
apel avea un corespondent într-un anumit etaj de selecţie, iar valoarea cifrei
comanda în mod direct funcţionarea unui selector din acel etaj.
Trebuie precizat că, din punct de vedere teoretic şi practic, este necesară o
discuţie clară între numerotare, adresare şi rutare, datorită mai ales mediului OSI în
care se dezvoltă reţelele actuale.
În acest context, următoarele întrebări trebuie să-şi găsească răspunsurile:
Cine este utilizatorul destinatar (persoană / proces) ? B Identificarea
destinatarului (end-user)
Unde este destinatarul ? B Adresa destinatarului
Cum îndrumă reţeaua un mesaj până la destinaţie ? B Informaţia de
rutare
În ceea ce priveşte identificarea utilizatorului destinatar, ea trebuie să fie
unică şi independentă de localizarea lui în teritoriu sau de serviciul folosit de el.
Adresa destinatorului este o referire geografică sau este legată de o reţea anume.
Dacă un utilizator este conectat în mai multe tipuri de reţele, atunci el va avea mai
multe adrese diferite, raportate fiecare unui anumit serviciu, accesat prin reţeaua
corespunzătoare: de exemplu una pentru telefon, alta pentru fax şi o a treia pentru
e-mail. Însă adresa nu indică în mod explicit maniera în care se ajunge la destinatar
de-a lungul reţelei. Pentru aceasta este nevoie de o informaţie specială de rutare,

52
conţinută în adresă în mod explicit (adrese fizice de noduri sau terminale) sau
implicit (adrese logice).

1.5.2 Sisteme de numerotare

În practica reţelelor de telecomunicaţii se cunosc două sisteme de

numerotare: sistemul deschis şi sistemul închis.

1.5.2.1 Sistemul deschis de numerotare

Acest sistem a fost caracteristic reţelelor echipate doar cu centrale pas-cu-
pas (fără registre) şi corespunzător lui, numerele de apel nu aveau o lungime fixă în
perimetrul aceleiaşi reţele.
Numărul de cifre transmise în aceste situaţii de un abonat chemător depindea
de numărul etajelor de comutaţie folosite în atingerea chematului. Înseamnă că,
aceeaşi destinaţie putea fi chemată prin numere de apel diferite, depinzând de
localizarea geografică a chemătorului, adică de traseul urmat de apel de-a lungul
reţelei.
În consecinţă, abonaţii trebuiau să cunoască bine topografia reţelei, pentru a
composta un număr suficient de cifre şi de o anumită calitate, pentru a avea
certitudinea că apelul lor este corect îndrumat şi servit. Abonaţii trebuiau să fie
instruiţi în acest sens şi în mod permanent pe măsură ce reţeaua se modifica sau se
dezvolta, ceea ce reprezintă o dificultate majoră în utilizarea sistemului.

1.5.2.2 Sistemul închis de numerotare

Este caracteristic reţelelor "evoluate" şi echipate cu centrale cu "comandă
prin registru". Aceste centrale sunt capabile să memoreze numărul de apel, să-l
prelucreze şi să-l traducă prin logica internă proprie într-un mod convenabil pentru
identificarea chematului şi a rutei până la el. În acest caz, numărul de apel are o

53
lungime fixă în perimetrul unei reţele, iar calitatea cifrelor componente este
independentă de modul de funcţionare al echipamentelor din centrale şi de
structura şi dimensiunile reţelei. Un asemenea plan de numerotare rămâne stabil
lungi perioade de timp, chiar dacă se succed mai multe etape de dezvoltare ale
reţelei pentru care a fost întocmit.

1.5.3 Standarde de numerotare

Recomandările ITU-T definesc un cadru internaţional pentru numerotare,

care asigură compatibilitatea aranjamentelor naţionale de numerotare.

1.5.3.1 Numerotarea telefonică (E.163)

Recomandarea E.163 precizează că pentru o comunicaţie internaţională un
abonat chemător trebuie să înceapă numerotarea cu transmiterea prefixului
internaţional, P1P2, acesta reprezentând solicitarea sa de acces la reţeaua
internaţională automată. Prefixul este o combinaţie de 2 cifre: fie "00" conform
recomandării CCITT, fie orice altă combinaţie stabilită de operatorul naţional, de
exemplu "01" în Anglia. Prefixul este o informaţie care nu poate fi folosită la
identificarea chematului sau a rutei spre acesta, rămânând în centrala care a acordat
sau a refuzat accesul solicitat. Acordarea accesului se execută în raport cu
categoria abonatului chemător.
Cu siguranţă că vi s-a întâmplat ca, intenţionând să obţineţi o legătură
internaţională, să auziţi în receptor tonalitatea de ocupat sau mesajul "acces interzis
la acest serviciu", chiar înainte de a termina de format numărul de apel dorit.
Aceasta s-a petrecut tocmai pentru că aţi apelat de la un post telefonic de categorie
necorespunzătoare serviciului solicitat (post de domiciliu cu restricţie la
internaţional sau post public urban). Centrala proprie, comparând categoria
chemătorului cu tipul serviciului, precizat şi solicitat prin "prefix", nu a acordat în

54
acele cazuri accesul la internaţional şi v-a informat rapid prin transmiterea
semnalizării respective (ton de ocupat sau mesaj înregistrat).
Numerotarea, începută cu prefixul internaţional, continuă cu numărul
internaţional semnificativ, NIS, cu o lungime maximă de 12 cifre şi cuprinzând:
I1I2I3 - indicativul naţional ţării de destinaţie (codul de ţară). Acesta este
stabilit după criterii geografice şi are o lungime de 1 - 3 cifre, fiind invers
proporţională cu mărimea reţelei naţionale respective. Se precizează de exemplu
următoarele indicative naţionale: SUA şi Canada - 1, Franţa - 33, Anglia - 44,
România - 40, Bulgaria - 359, Hong Kong - 852. Numărul cifrelor din indicativul
naţional este egal de fapt cu rangul centrului de tranzit al fiecărei ţări. Reamintim
că România are un CT2 în ierarhia internaţională; în consecinţă indicativul nostru
naţional are 2 cifre.
NNS - numărul naţional semnificativ, cu atât mai lung cu cât este mai
scurt indicativul, de ţară. Trebuie observat că România poate extinde numerotaţia
naţională la 10 cifre (deocamdată folosim doar 8), deoarece consumă numai 2 cifre
în indicativul naţional. Aceasta înseamnă că, din punctul de vedere al numerotaţiei,
avem suficiente condiţii pentru creşterea numărului de abonaţi în cadrul reţelei
naţionale.

Figura 1.19 Numerotarea în reţeaua telefonică publică comutată (E.163)

În concluzie, aşa cum rezultă şi din figura 1.19, secvenţa de cifre într-un
număr de apel internaţional este de tipul:

55
 NIA = (P1P2)(NIS) = (P1P2)(I1I2I3)(NNS) (1.1)
adică, de exemplu, un abonat din Bucureşti este apelat din străinătate prin
comanda: (00) (40) (1 610 02 91); parantezele nu fac parte din numerotaţie, ci sunt
folosite în această prezentare doar în scop didactic, pentru o mai mare claritate,
separând astfel grupele de cifre care au fost definite anterior.
România respectă recomandările ITU-T în ceea ce priveşte structura
numerotării naţionale, ceea ce face ca, pentru un apel interurban automat, un
abonat să tasteze următoarea secvenţă de cifre:
NNA = (P3) (NNS) = (P3) (I4I5 )(ABC) (MSZU) (1.2)
în care se regăsesc segmente analoge acelora din numerotaţia internaţională, adică:
P3 - prefix interurban, care reprezintă solicitarea de acces la serviciul
automat interurban; s-a adoptat pentru prefix cifra "0";
NNS - număr naţional semnificativ, ce este folosit la identificarea
abonatului chemat în cadrul reţelei naţionale. Trebuie observat că prefixul
interurban nu este inclus în NNS, adică un abonat internaţional nu trebuie să-l
introducă în număr după codul de ţară;
I4I5- indicativul interurban (codul de oficiu interurban al centrului de
tranzit) al oraşului de destinaţie. Acest cod este stabilit de operatorul naţional, după
criterii geografice, de ierarhizare a reţelei şi de taxare a comunicaţiilor. De
exemplu, în prezent sunt valabile următoarele indicative: Bucureşti - 1, Cluj - 64,
Craiova - 51, laşi - 32, Braşov - 68 (aceleaşi indicative interurbane sunt valabile şi
pentru o bună parte din localităţile judeţelor ale căror capitale au fost alese în
exemplificare);
ABC - codul de oficiu urban (codul centralei urbane - indicativul oficiului
urban) de destinaţie, ce caracterizează centrala urbană în care este racordat
abonatul chemat. De exemplu, pentru Bucureşti grupurile de cifre 413, 211, 610,
746, 348 sunt folosite ca indicative urbane, definind în mod cert centrale telefonice
de abonat din anumite zone ale oraşului. Evident că în alte oraşe ale ţarii, cu mai

56
puţine centrale de abonaţi în reţeaua urbană proprie, pentru identificarea centralelor
sunt necesare mai puţine cifre, respectiv codul urban este de tip A sau AB.
MSZU - adresa abonatului în centrala proprie, precizând Mia, Suta, Zece şi
Unitatea din numărul de apel al abonatului.
Din cele precizate anterior, se observă că există cifre dedicate pentru scopuri
precise, conform recomandărilor organismelor internaţionale sau reglementărilor
naţionale. Aceste cifre nu pot fi folosite ca "primă cifră" într-un număr de apel
urban, ceea ce diminuează posibilităţile reale de numerotare pentru o lungime
precizată a numărului de apel. De exemplu, în România nici un număr urban nu
poate începe cu "0" (cifră dedicată prefixului interurban), dar nici cu "9", care este
cifra dedicată "serviciilor speciale" cu numerotaţie prescurtată:
921 - deranjamente,
958 - ora exactă,
971 - comandă internaţională etc.
Înseamnă că deşi avem la dispoziţie 10 cifre pentru numerotarea naţională,
nu pot fi create 1010 numere diferite, dar, chiar şi cu aceste restricţii rămân
suficiente disponibilităţi de numerotare pentru nevoile reţelei telefonice fixe, ceea
ce ar permite instalarea de noi posturi telefonice.
De asemenea, trebuie precizat că planul de numerotare prezentat respectă
caracteristica "lungime fixă a numerelor de apel", deşi poate la prima vedere nu
pare că se realizează acest lucru. Dar această restricţie de lungime trebuie raportată
totdeauna la o anumită întindere a reţelei. De exemplu, orice abonat al reţelei fixe
din Bucureşti este apelat printr-un număr de apel de 7 cifre, indiferent din ce punct
al oraşului a fost iniţiat apelul. Pentru orice alt oraş al ţării, numerotarea locală se
face cu doar 6 cifre. Dacă însă ne raportăm la ansamblul reţelei naţionale, adică
schimbăm perimetrul reţelei, atunci orice abonat este numerotat prin 8 cifre, dintre
care primele 1/2 cifre reprezintă indicativul interurban al oraşului în care se află
conectat abonatul chemat, care este destinatarul apelului în cauză.

57
 Pentru "era" şi reţelele ISDN, recomandarea E.163 este extinsă şi modificată
prin conţinutul recomandării E.164, care, printre altele, prevede că lungimea
numărului de apel poate fi de maxim 15 cifre şi care introduce în codul naţional şi
un cod de trunchi. Condiţii speciale de numerotare pentru ISDN sunt în detaliu
prezentate în recomandările E.165 şi E.166, dar ele nu intră în intenţiile acestei
lucrări.

1.5.3.2 Numerotarea în reţele de date (X.121)

Recomandarea X.121 limitează lungimea numerelor de apel în reţelele de
date la 14 cifre, dintre care 1 - 3 cifre reprezintă codul naţional de date (figura
1.20). Codurile naţionale de date diferă de cele folosite în reţelele telefonice, unele
ţări având chiar mai multe coduri de date.

Figura 1.20 Numerotarea internaţională de date (X.121)

Comparând recomandările E.163 şi X.121 se desprind observaţiile

următoare:
- o mare parte din structura E.163 este bazată pe divizarea geografică a
reţelei, prezentând indicative naţionale şi coduri interurbane, care presupun
implicit considerarea unei singure reţele în cuprinsul aceluiaşi teritoriu;

58
 - structura X.121 este bazată pe identificatori de reţea, DNIC (Date
Network Identification Code), care ocupă primele 4 cifre ale numărului. Indicatorul
de reţea include în compoziţia lui codul naţional de date şi este folosit la
îndrumarea apelurilor între reţelele de date.

59