Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel –dreptul internaţional public este respectat de subiectele sale
subiectele sale pe baza
ansamblu de principii şi norme juridice, scrise sau nescrise, create de
către state, dar şi de către celelalte subiecte de drept internaţional, pe
baza acordului lor de voinţă, în scopul reglementării raporturilor
internaţionale.
Elementele caracteristice cele mai importante ale dreptului internaţional
public sunt următoarele:
–dreptul internaţional public este un ansamblu de reguli juridice.
Precizăm că nu toate regulile aplicabile relaţiilor dintre subiectele
dreptului internaţional public au caracter juridic. Dreptul internaţional
public nu conţine toate regulile de conduită care se adresează entităţilor
cu personalitate internaţională. Există numeroase reguli care nu au fost
consacrate juridic, dar care, în diferite domenii, reglementează diverse
aspecte ale vieţii internaţionale. Este vorba despre aşa-numitele reguli
de curtoazie internaţională întâlnite, mai ales, în practica diplomatică şi
consulară (uzanţele diplomatice);
– dreptul internaţional public este o creaţie a subiectelor sale, mai precis
a statelor, ca subiecte primare, şi a organizaţiilor internaţionale
guvernamentale (organizaţii interguvernamentale), dar numai dacă şi în
măsura în care statele le recunosc personalitatea internaţională;
popoarele care luptă pentru eliberare, deşi subiecte limitate şi tranzitorii
ale dreptului internaţional, nu participă direct la crearea dreptului
internaţional, chiar dacă, în virtutea personalităţii lor internaţionale, pot
participa la activitatea organizaţiilor internaţionale, dar numai cu statut
de observator;
– normele juridice internaţionale sunt destinate să reglementeze relaţiile
mutuale (bilaterale sau multilaterale) dintre subiectele dreptului
internaţional public, adică dintre acele entităţi înzestrate cu
personalitate juridică internaţională, în primul rând statele;
– normele juridice internaţionale sunt create pe baza acordului de voinţă
al subiectelor de drept internaţional, ceea ce înseamnă că ele sunt
opozabile acestora numai în măsura în care sunt liber acceptate;
–normele juridice internaţionale sunt stabilite fie pe cale convenţională
(prin tratate internaţionale), fie pe calea cutumei internaţionale;
principiului bunei-credinţe (pacta sunt servanda), ceea ce nu exclude
constrângerea exercitată de către aceste subiecte în mod individual sau
colectiv.
Pornind de la aceste constatări, considerăm că dreptul internaţional
public poate fi definit ca ansamblul normelor juridice de sorginte
cutumiară sau convenţională, create de state şi organizaţiile
interguvernamentale cu personalitate internaţională, pentru a
reglementa relaţiile lor mutuale (bilaterale sau multilaterale), precum şi
relaţiile dintre ele şi alte entităţi cu personalitate internaţională, norme
care sunt aplicabile pe baza bunei-credinţe şi prin constrângere
individuală sau colectivă.
Obiectul dreptului internaţional public rezultă din definiţie. Este vorba
despre relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional (state,
organizaţii guvernamentale, popoare care-şi exercită dreptul la
autodeterminare), relaţii diverse: politice, economice, militare,
financiare, ştiinţifice, culturale, diplomatice, consulare etc. Nucleul
obiectului dreptului internaţional este reprezentat de relaţiile dintre
state ca subiecte primare.
Relaţiile reglementate de dreptul internaţional public pot fi relaţii de
colaborare, dar şi relaţii de confruntare paşnică, uneori chiar violentă.
Dreptul internaţional public reglementează competenţele, drepturile şi
obligaţiile subiectelor dreptului internaţional în relaţiile reciproce.
Fundamentul dreptului internaţional public este reprezentat de acordul
de voinţă al statelor, în absenţa căruia normele juridice internaţionale
nu pot fi adoptate. Există mai multe teorii cu privire la fundamentul
dreptului internaţional: doctrina pozitivistă, doctrina dreptului natural,
teoria sociologică, teoria psihologică etc. Normele juridice internaţionale
sunt create în absenţa unui “legiuitor internaţional”. În aceste condiţii
statele, în primul rând, sunt creatoare directe ale dreptului internaţional
public.
Raporturile/relaţiile internaţionale sunt relaţii care depăşesc
limitele unui singur stat şi care se plasează în cadrul
societăţii/comunităţii internaţionale, scăpând de sub autoritatea unei
puteri statale unice. Raporturile internaţionale, în sens larg, sunt
raporturile care se desfăşoară între entităţile ce acţionează în cadrul
societăţii internaţionale. Relaţiile internaţionale, în sens restrâns (care
fac obiectul reglementării dreptului internaţional) sunt relaţiile între
subiectele de drept internaţional, dintre care principalul subiect este
statul. Relaţiile internaţionale stricto sensu,dobândesc durată,
regularitate şi structură în cadrul unui mediu social care este
societatea/comunitatea internaţională (adică colectivitatea de entităţi ce
dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul raporturilor internaţionale, deci
colectivitatea subiectelor de drept internaţional). Relaţiile
internaţionale stricto sensu se desfăşoară în toate domeniile în care sunt
angajateinteresele statelor şi cu privire la care statele îşi exercită voinţa
lor.
Rolul şi scopul dreptului internaţional este acela de a norma sau
reglementa raporturile din cadrul societăţii internaţionale, de a asigura
funcţionarea armonioasă a acestei societăţi, de a contribui prin
mijloacele sale la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni
şi soluţiona aspectele conflictuale care continuă să afecteze această
societate, altfel spus ordonarea raporturilor internaţionale. Putem vorbi
despre rolul regulator al dreptului internaţional care răspunde nevoii
de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale, prin structurarea
ordinii juridice internaţionale.
Fundamentul dreptului internaţional ca sistem este reprezentat de
valoarea raportului internaţional protejat, determinată de importanţa pe
care acesta o are faţă de ansamblul raporturilor internaţionale. Totodată
ceea ce face ca fiecare normă în parte să fie creată şi aplicată în
situaţiile concrete ce intră în sfera sa de aplicare este acordul de voinţă
al statelor (consimţământul expres sau tacit al acestora), ce derivă din
caracterele dreptului internaţional.
Trăsăturile dreptului internaţional
Dreptul internaţional public este un drept de coordonare, în lipsa unei
autorităţi superioare cu atribuţii legislative, spre deosebire de ramurile
interne de drept, care au un caracter de subordonare.
Procesul de elaborare a normei are loc pe orizontală, ceea ce implică în
procesul aplicării, că statele se autocenzurează şi se cenzurează reciproc
(statele sunt în acelaşi timp creatori şi destinatari ai normei).
Din acest caracter consensual (normele sunt create şi acceptate de
creatorii, şi în acelaşi timp, destinatarii lor, care au interesul să-l aplice)
decurge obligativitatea dreptului internaţional; chiar dacă sancţiunile nu
sunt chiar atât de evidente, ele există (colective, individuale). În dreptul
internaţional jurisdicţia există, dar nu este obligatorie (este necesar
consimţământul expres al statului).
Dreptul internaţional public ca sistem
Sistematizarea reprezintă o caracteristică esenţială a dreptului, în
general. Pentru dreptul internaţional public, ca şi pentru dreptul intern
al statelor, sistematizarea reclamă recursul la anumite categorii, tipare
şi modele destinate să uşureze exprimarea normativă, atât din punct
de vedere al conţinutului dreptului, cât şi cu privire la forma exterioară
de prezentare a acestuia. Acest ansamblu de reguli juridice nu este unul
entropic, ci unul organizat în sistem, organizare care a început destul de
târziu, în secolul al XIX –lea.
Întreaga lume accesibilă nouă este o alcătuire de sisteme şi subsisteme;
obiectele, fenomenele şi procesele pot fi considerate sisteme cu o
anumită structură, dacă elementele care le compun se află în relaţii
logic determinate şi dacă au trăsături ireductibile la cele ale părţilor
componente. Afirmaţia este valabilă şi pentru dreptul internaţional
public, chiar dacă relaţiile pe care le reglementează cunosc o
dezorganizare accentuată în raport cu relaţiile din planul realităţilor
interne ale statelor. Pentru o analiză mai corectă a organizării sistemice
a dreptului internaţional public, trebuie să privim acest sistem din două
perspective: una interioară, care scoate în evidenţă structura internă a
dreptului internaţional, şi una exterioară, care face accesibilă
cunoaşterea formelor de exprimare a conţinuturilor acestuia, adică
structura externă.
Structura internă şi structura externă a dreptului internaţional public
Un aspect general al dreptului internaţional sau intern este acela că,
pentru a integra normele juridice în sistemul pe care-l reprezintă, este
nevoie de o tehnică referitoare atât la conţinutul reglementării, cât şi la
formele acesteia. Această tehnică arată cum soluţiile de fond la care s-a
ajuns prin cercetarea datului social conduc la identificarea formelor
juridice profitabile, respectiv la capacitatea de acţiune practică a
dreptului.
Dacă privim dreptul internaţional public în ansamblul lui, identificăm, pe
de o parte, conţinutul acestuia, respectiv totalitatea regulilor juridice în
materialitatea şi legătura lor, iar pe de altă parte, identificăm forma, ca
structură sistemică interioară şi exterioară dreptului. Când spunem
formă (structură) externă a dreptului internaţional public, ne referim la
formele exterioare de exprimare a conţinutului acestuia, adică aşa cum
ni se înfăţişează el, respectiv izvoarele dreptului.
Norme juridice, instituţii juridice şi ramuri ale dreptului internaţional
public
Norme juridice ale dreptului internaţional public
Potrivit unui prim criteriu de clasificare, respectiv izvorul care le
consacră, normele juridice internaţionale se clasifică în: a) norme
cutumiare (cutuma reprezentând încă un izvor principal al dreptului
internaţional public) şi b) norme convenţionale (cuprinse în acorduri
scrise precum tratatele, convenţiile, pactele etc.).
În funcţie de valorile pe care le protejează, întâlnim normele principii şi
normele concrete ale dreptului internaţional public. Normele principii
(principiile) sunt norme de maximă generalitate care dau expresie unor
valori universal acceptate de comunitatea internaţională şi pot fi principii
fundamentale, cu aplicabilitate pentru o anumită ramură a acestuia.
Un alt criteriu de clasificare este cel al obligativităţii normelor juridice
internaţionale. Întâlnim astfel norme imperative, denumite şi norme jus
cogens, obligatorii pentru subiectele dreptului internaţional, norme care
la rândul lor pot fi onerative sau prohibitive, şi norme supletive de la
care se poate deroga, dar numai pe baza acordului dintre subiectele
dreptului internaţional. De remarcat valoarea deosebită pe care o au
normele imperative pentru comportamentul subiectelor de drept
internaţional. Astfel, Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, adoptată
la Viena în anul 1969, precizează în art. 53: ”Este nul orice tratat care în
momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a
dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă
imperativă a dreptului internaţional general este o normă acceptată şi
recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei
drept normă de la care nu este permisă nici o derogare şi care nu poate
fi modificată decât printr-o normă a dreptului internaţional general,
având acelaşi caracter”.
Instituţia juridică de drept internaţional public reprezintă o grupare de
norme juridice internaţionale care reglementează o categorie de relaţii
internaţionale legate între ele prin conţinutul lor. De exemplu: tratatul
internaţional, apatridia, marea liberă, infracţiunea internaţională etc.
Gruparea normelor juridice internaţionale pentru a da naştere unei
instituţii juridice este relativă, în sensul în care o instituţie juridică poate
fi alcătuită, la rândul ei, din mai multe instituţii juridice, observaţie
valabilă deopotrivă şi pentru dreptul intern.
Ramuri ale dreptului internaţional public
Putem identifica următoarele ramuri ale dreptului internaţional public:
–dreptul tratatelor, care cuprinde normele juridice internaţionale care
reglementează relaţiile dintre state şi organizaţii interguvernamentale,
cu privire la încheierea tratatelor, intrarea lor în vigoare, efectele şi
rezervele la tratate, încetarea şi interpretarea tratatelor. Tratatele prin
care s-a codificat această ramură de drept sunt: Convenţia asupra
dreptului tratatelor încheiate între state, adoptată la Viena, în anul 1969
şi Convenţia asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţiile
internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale, adoptată la Viena
în anul 1986;
– dreptul diplomatic, care cuprinde normele juridice care
reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor
pentru relaţii externe (misiuni diplomatice permanente şi ad-hoc,
diplomaţia multilaterală prin conferinţe şi organizaţii internaţionale). În
prezent, acest domeniu de relaţii internaţionale este reglementat de
Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată la Viena, în anul
1961;
– dreptul consular, care cuprinde normele care reglementează relaţiile
consulare, organizarea şi funcţionarea organelor consulare, statutul
juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora. Codificarea
dreptului consular s-a realizat prin Convenţia cu privire la relaţiile
consulare, adoptată la Viena în anul 1963;
– dreptul mării, reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional
care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de
colaborare dintre state pentru folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor.
Un adevărat Cod al mării este Convenţia Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării, adoptată la Montego-Bay (Jamaica), în anul 1982;
–dreptul internaţional fluvial, este ansamblul normelor care
reglementează regimul navigaţiei pe anumite fluvii şi activităţile statelor
în acest domeniu. Există mai multe tratate regionale care sunt izvoare
ale acestei ramuri a dreptului internaţional, stabilind regimul de
navigaţie pe mai multe fluvii cu statut internaţional: Dunăre, Congo,
Elba, Rin, Niger. Singurul tratat cu caracter universal care codifică
dreptul internaţional fluvial este Convenţia privind regimul căilor de
navigaţie de interes internaţional, adoptată la Barcelona în anul 1921;
– dreptul internaţional spaţial, este o ramură mai recentă a dreptului
internaţional şi este alcătuită din totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale, relaţii
născute în activitatea de folosire a spaţiului terestru şi a corpurilor
cereşti. Tratatul, mai important, care codifică aceste norme este Tratatul
cu privire la spaţiul extraatmosferic, inclusiv luna şi alte corpuri cereşti
(Tratatul spaţial), adoptat în anul 1967;
–dreptul organizaţiilor internaţionale, este o ramură care s-a
conturat recent şi este în plină afirmare şi dezvoltare. Conţine totalitatea
regulilor referitoare la constituirea şi funcţionarea organizaţiilor
interguvernamentale, ca forme ale colaborării multilaterale a statelor, în
cele mai diverse domenii. Semnificativă în acest sens este Convenţia
asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţii internaţionale sau
dintre organizaţiile internaţionale, adoptată la Viena în anul 1986;
–dreptul internaţional al drepturilor omului, este alcătuit din
totalitatea normelor juridice internaţionale care reglementează protecţia
fiinţei umane. Nucleul sistemului de protecţie a drepturilor omului este
reprezentat de Carta Internaţională a Drepturilor Omului, denumire
generică pentru cinci documente adoptate în cadrul O.N.U.: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (1948), cele două pacte cu privire la
drepturile omului (1966) şi cele două protocoale relative la pactele din
1966 (1966 şi 1989). Există opinii potrivit cărora, în cadrul acestei
ramuri a dreptului internaţional, s-au constituit mai multe subramuri,
precum dreptul refugiaţilor, dreptul populaţiilor migrante etc.;
–dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate– (jus in
bello) cuprinde totalitatea regulilor juridice internaţionale care
reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional în situaţii
de conflict armat. Este alcătuit din două subramuri: a) dreptul
internaţional umanitar (Tratatul de la Geneva) – reglementează relaţiile
dintre subiectele dreptului internaţional în timp de conflict armat, pentru
protejarea victimelor acestuia. Principalele instrumente cere-l codifică
sunt cele patru Convenţii de la Geneva (1949) şi cele două Protocoale
adiţionale la aceste convenţii (1977); b) dreptul conflictelor armate
(Tratatul de la Haga) – reglementează relaţiile dintre participanţii la un
conflict armat, cu privire la declanşarea acestuia, metodele şi mijloacele
de luptă, regimul ocupaţiei militare, încetarea ostilităţilor etc.
Principalele tratate în acest domeniu au fost adoptate la Haga, în anii
1899, 1907 şi 1945, la care se adaugă numeroase alte instrumente;
–dreptul internaţional penal, este ansamblul normelor juridice
internaţionale prin care se reglementează răspunderea penală pentru
săvârşirea infracţiunilor internaţionale. A fost numeroase tratate care
stabilesc infracţiunile internaţionale (crime şi delicte) precum şi
modalităţile de tragere la răspundere penală a autorilor acestora. Recent
s-a adoptat la Roma (1988) Statutul Curţii Penale Internaţionale, intrat
în vigoare în anul 2002, tratat care reprezintă un veritabil Cod
internaţional penal şi de procedură penală.
RAPORTUL ÎNTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI
DREPTUL INTERN AL STATELOR
Raportul dintre cele două sisteme de drept constituie obiectul
dezbaterilor doctrinare dar şi al condiţionărilor practice dintre cele două
sisteme de drept.
Problema acestui raport nu este pur teoretică, deoarece poziţia adoptată
faţă de acest raport are un rol important în soluţionarea practică a două
probleme: prima se referă la modalităţile concrete prin care se aplică
normele dreptului internaţional public în ordinea juridică a statelor, iar a
doua se referă la soluţia care se adoptă în cazul unui conflict între
normele dreptului intern al statelor şi cele ale dreptului internaţional
public.
Numeroase norme ale dreptului internaţional public au aplicare în
dreptul intern al statelor, fie că sunt introduse în acest drept, fie că
statele au obligaţia de a-şi adapta legislaţia naţională la cerinţele
obligaţiilor lor internaţionale. De asemenea, reglementările de drept
intern ale statelor pot produce efecte în apariţia unor norme ale
dreptului internaţional public. Astfel este cazul legilor interne ale statelor
prin care ele stabilesc competenţele organelor lor în domeniul relaţiilor
lor externe, cele referitoare la cetăţenie şi statutul juridic al străinilor,
sau prin care reglementează procedurile interne ale unui stat pentru a
deveni parte la un tratat internaţional.
În doctrina dreptului internaţional public sunt mai multe teorii
referitoare la raportul între cele două sisteme de drept. Una dintre ele
este teoria dualistă, care a apărut în doctrina juridică din Germania şi
Italia. Conform acestei teorii, cele două sisteme de drept sunt egale,
însă independente şi separate. Asemenea liniilor paralele, ele nu s-ar
întâlni, nu s-ar influenţa şi ca urmare valoarea normelor lor nu depinde
de concordanţa dintre ele. Teoria dualistă absolutizează deosebirile
existente între dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor.
O altă teorie este cea a priorităţii dreptului intern al statelor (teorie
monistă), care susţine că dreptul internaţional public derivă din dreptul
intern al statelor şi ca urmare cele două drepturi ar constitui o unitate
deplină, denumită drept statal naţional. În concepţia acestei teorii,
dreptul internaţional public ar fi o prelungire a dreptului intern al
statelor, în domeniul relaţiilor internaţionale. De aceea el este
numit drept public external statului.
Teoria priorităţii dreptului intern se bazează pe vechea concepţie a
suveranităţii absolute a statelor, din dreptul internaţional public, clasic.
După primul război mondial a apărut teoria priorităţii dreptului
internaţional public. Această teorie monistă susţine supremaţia dreptului
internaţional public faţă de dreptul intern al statelor. În consecinţă
dreptul internaţional public ar stabili limitele competenţelor dreptului
intern.
După cel de-al doilea război mondial această teorie este susţinută prin
următoarele argumente: a) recunoaşterea superiorităţii normelor
convenţionale faţă de cele ale dreptului intern, fapt consacrat în unele
sentinţe arbitrale şi în Jurisprudenţa internaţională. Curtea de Justiţie
Internaţională a subliniat în 1988, prioritatea dreptului internaţional
public “ca fiind un principiu fundamental al acestui drept”. De
asemenea, neconcordanţa dintre legislaţia internă a statului cu
obligaţiile sale internaţionale angajează răspunderea sa internaţională;
b) constituţiile unor state, cu sunt cele ale statelor membre în Uniunea
Europeană, stipulează expres superioritatea angajamentelor
internaţionale faţă de dreptul lor intern. În anumite limite, această
superioritate a obligaţiilor internaţionale, ce decurge din tratatele
Internaţionale, se regăseşte şi în Constituţia României din anul 1991. În
dispoziţiile sale referitoare la drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor se face precizarea: “Dacă există
neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte şi litigiile interne,
au prioritate reglementările internaţionale” (art. 20, pct. 2). De
asemenea, se precizează că tratatele ratificate de către Parlamentul
României fac parte din dreptul intern (art. 11). Prevederile acestor
tratate la care România este parte contractantă sunt obligatorii pentru
organele de stat, pentru cetăţenii români, ca şi pentru celelalte
persoane aflate sub jurisdicţia statului român.
Preeminenţa dreptului internaţional public este consacrată şi în tratatele
comunitare, iar Convenţia asupra tratatelor din 1969, stabileşte că un
stat nu poate invoca dreptul său intern pentru neexecutarea unui tratat
internaţional la care este parte (art. 27).
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Principiile dreptului internaţional public reprezintă construcţii juridice în
jurul unor valori considerate importante pentru relaţiile internaţionale,
pentru evidenţierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor şi
instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor şi,
mai ales, protecţia acestora. Reflectând un anume set de nevoi sociale
la un moment dat, conştiinţa juridică a societăţii internaţionale
reprezintă un element important care asigură trecerea de la nivelul
structural al nivelului normativ.
Principiile de drept internaţional îşi regăsesc geneza în conştiinţa juridică
a naţiunilor, ca idei care apoi, printr-un proces de însumare a judecăţilor
de apreciere, construiesc valori sociale. În momentul în care aceste
valori capătă rezonanţă juridică printr-o recunoaştere internaţională
largă, ele încep a fi protejate juridic, intrând practic (sub formă de
principiu) în spaţiul dreptului internaţional – unde îşi construiesc
conţinutul normativ.
Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei
conducătoare ale întregului sistem de drept. Principiile dreptului
internaţional nu sunt idei călăuzitoare şi nu sunt nici norme. Caracterul
lor normativ este determinat nu de faptul că sunt norme, ci de faptul că
ele conţin norme.
Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept
internaţional ca fiind o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-
un înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale
universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept
internaţional.
Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat,
conceptual vorbind, ca fiind format din principiile generale de
drept (la care face referire art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie), principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi
principiile specifice ale dreptului internaţional.
Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care
Curtea Internaţională de Justiţie îl poate utiliza pentru soluţionarea
diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al
experienţei şi conştiinţei juridice a statelor, care sintetizează, în formule
ce vin uneori chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente
de experienţă juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor
statelor, chiar dacă nu se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul
pozitiv al acestora.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea
care au drept conţinut norme de aplicaţie universală, ca nivel maxim de
generalitate şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează
valori internaţionale fundamentale în raporturile dintre subiectele
dreptului internaţional. Ele determină conţinutul celorlalte principii,
norme şi instituţii ale întregului sistem al dreptului internaţional,
conţinând norme juridice ale căror trăsături le caracterizează ca principii
fundamentale.
Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau
expresie unei valori internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată
la o ramură sau mai multe ale dreptului internaţional, reprezentând
nucleele de bază ale ramurilor respective.
Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent în
cadrul căruia se stabilesc legături de determinare şi de influenţare
reciprocă. Este firesc ca principiile fundamentale să reprezinte cadrul
principal de referinţă pentru principiile specifice, limitele în care pot să
apară acestea. Pe de altă parte, includerea unui principiu într-o
categorie sau alta nu este imuabilă. Pe de altă parte, există o legătură
directă între sistemul principiilor şi sistemul normelor dreptului
internaţional, care, la rândul lor, se structurează într-o ierarhie proprie,
mergând de la norme “individuale” la norme imperative.
Principiile conţin norme, iar dinamica acestora asigură dinamica
conţinutului principiilor, pentru celelalte norme, principiile constituie
o sursă de inspiraţie şi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot
fi adoptate.
Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970
1. Principiul egalităţii suverane – Conform Declaraţiei, statele “au
drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii
internaţionale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic
sau de altă natură.
Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului
internaţional, având în vedere că dreptul internaţional este expresia
acordului de voinţă realizat între state suverane (elementul principal pe
care este clădită astăzi organizarea statală şi internaţională).
Caracterele clasice ale suveranităţii sunt:
1. indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând
aparţine mai multor titulari);
2. inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau
entităţi internaţionale);
3. exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei
singure suveranităţi);
4. caracter originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi
este atribuită dinafară, iar prerogativele puterii de stat cuprind
totalitatea domeniilor de activitate – politic, economic, social etc.).
Toate aceste caractere au cunoscut astăzi unele mutaţii, ca urmare a
evoluţiilor societăţii internaţionale după al doilea război mondial şi, în
special, după 1989.
Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele
elemente:
a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;
b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;
c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;
e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul
său politic, social, economic, cultural;
f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă
de obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;
g) dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber
relaţiile sale internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor
internaţionale, de a fi sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de
neutralitate.
Egalitatea – statele au capacitatea egală de a dobândi drepturi şi
obligaţii. Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridică şi o
dimensiune economică (definită de necesitatea asigurării egalităţii
compensatorii).
2. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî
singure soarta) – Declaraţia vorbeşte despre principiul egalităţii în
drepturi a popoarelor şi dreptului de a dispune de ele însele. Titularul
acestui drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de drept
internaţional) indiferent dacă sunt constituite în stat sau luptă pentru
constituirea într-un stat propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate
naţională. Declaraţia defineşte acest principiu: “Toate popoarele au
dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără
amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi
culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform
prevederilor Cartei.
3. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii) –
Timp de secole, intervenţia a fost considerată ca un mijloc de conduită
internaţională. Revoluţia Franceză a afirmat necesitatea neintervenţiei
poporului francez în afacerile interne ale altor popoare şi
inadmisibilitatea amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale
Franţei (art. 119, Constituţia din 1793). Ca reacţie, legitimismul
intervenţiei este consacrat de Congresul de la Viena (1815). Doctrina
Monroe (1823) stabileşte inadmisibilitatea intervenţiei statelor europene
pe continentul american.
Conţinutul acestui principiu relevă obligaţia statelor de a nu interveni în
afacerile care ţin de competenţa naţională a unui stat (care aparţin
domeniului rezervat). Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă
de intervenţie, nu numai cea armată (orice formă de ingerinţă sau
ameninţare îndreptată împotriva elementelor lui politice, economice,
culturale). Trebuie subliniat că tot mai multe probleme considerate ca
aparţinând exclusiv, în trecut, competenţei interne a statelor ies astăzi
în afara domeniului rezervat (ex. dreptul de intervenţie umanitară).
4. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa
Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog,
războiul era considerat ca normal şi legitim în practica dreptului
internaţional. Art. 2 pct.4 din Carta ONU arată că “Toţi membrii
organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea
la ameninţarea cu forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integrităţii
teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite. Declaraţia din 1970 arată că
războiul de agresiune constituie crimă contra păcii care angajează
responsabilitatea statelor în conformitate cu dreptul internaţional.
Adunarea Generală ONU a adoptat în 1974, Rezoluţia 3314 privind
definirea agresiunii (armate). Celelalte forme de agresiune nu sunt încă
definite, deşi prin forţă se înţelege orice act de violenţă sau
constrângere, nu numai forţa militară, ci orice forme ale presiunii
politice, economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate
ilicite.
Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii: a) folosirea
forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate; b) exercitarea dreptului
de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui act armat.
5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale
Conţinut: Carta ONU (art. 2 pct.3) stipulează: ”Toţi membrii organizaţiei
vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel
încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie
puse în primejdie”. În art. 33 pct 1 sunt indicate şi mijloacele de
reglementare: tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale
judiciară, organisme sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la
alegerea părţilor.
Conţinutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de
soluţionare pe cale paşnică, respectiv prin dreptul de liberă alegere a
mijloacelor de soluţionare. Trebuie făcută distincţie
între diferend/situaţie: diferend – este o neînţelegere între două sau mai
multe state are şi-au formulat deja pretenţiile sau contrapretenţiile
(poziţiile lor sunt evident delimitate); situaţie – este o împrejurare de
fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce fricţiuni între
ele şi care poate evolua sau nu într-un diferend.
6. Principiul “pacta sunt servanda” (îndeplinirea cu bună credinţă a
obligaţiilor internaţionale). Este un principiu apărut încă în antichitate,
fiind consacrat în art. 2 pct.2 Carta ONU, art. 29 al Convenţiei de la
Viena. Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia de a
îndeplini cu bună credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele
care îi incumbă în virtutea principiilor şi normelor general recunoscute
ale dreptului internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte.
Nu este doar o normă juridică, ci şi una de morală
internaţională: statele trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile la care au
consimţit liber. Buna credinţă presupune executarea obligaţiilor fără
subterfugii, fără folosirea unor modalităţi incorecte de a ocoli
executarea lor. Acest principiu se aplică şi tratatelor şi cutumei. Condiţia
esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună credinţă trebuie să
fie conforme dreptului internaţional (Ex. în cazul tratatelor, acestea
trebuie să fie licite).
7. Principiul cooperării – este un principiu nou care circumscrie
obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice
internaţionale. Se datorează multiplicării subiectelor de drept
internaţional, accentuării interdependenţelor, apariţiei de probleme
globale acute care solicită cooperarea tuturor statelor şi găsirea de
soluţii internaţionale pentru acestea; este cunoscut iniţial în art. 1 pct. 3
din Carta ONU.
Principiul inviolabilităţii frontierelor – prevede obligaţia statelor de
a “se abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor
frontiere”, de la “orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a
întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent”.
Conform Actului Final, frontierele pot fi însă modificate, în conformitate
cu dreptul internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acord.
Principiul integrităţii teritoriale
Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune
incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii
teritoriale, independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi
în special de la orice asemenea acţiune care constituie o folosire sau o
ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt
obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau
indirectă a forţei în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul
unei dobândiri prin asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Se
mai prevede că nici o astfel de ocupaţie sau dobândire nu poate fi
recunoscută ca legală.
Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale – consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul
Final de le Helsinki (1975) – document cu caracter politic, şi nu juridic –
deşi referiri găsim în Carta ONU, cele două Pacte privind drepturile
omului etc. Iniţial considerat ca principiu de drept internaţional de
ramură (nu principiu fundamental, se considera că se referă doar la
materia populaţiei), astăzi criteriul respectării drepturilor omului a
devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie
pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau integrare.
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Dreptul internaţional public, ca şi dreptul intern al
statelor, reprezintă un fenomen politico-juridic, social în
esenţa lui, pentru că vizează comunitatea umană în
ansamblu. Spre deosebire de dreptul intern, dreptul
internaţional public este fundamentat pe acordul de
voinţă al subiectelor sale, în primul rând al statelor, care
sunt principalele creatoare, dar şi destinatare şi

apărătoare ale regulilor juridice internaţionale. Voinţa
statelor de a exprima comportamentele lor
internaţionale în norme juridice presupune o anumită
sistematizare a relaţiilor internaţionale vizate, dar şi,
corespunzător, o sistematizare specifică normelor
juridice care reglementează aceste relaţii.
Nu toate relaţiile internaţionale sunt reglementate prin drept, ci numai
acelea care prezintă interes pentru comunitatea internaţională la un
moment dat. De aici decurge nevoia de a face distincţie între conţinutul
dreptuluiinternaţional public, adică regulile juridice care-l alcătuiesc,
corespunzătoare comportamentelor pe care statele le doresc ca pozitive
şi eficiente, şi forma dreptului internaţional public, adică, din punct de
vedere tehnic, cum ni se înfăţişează în concret aceste reguli.
Noţiunea de izvor al dreptului internaţional public
Prin izvor al dreptului internaţional public, înţelegem instrumentele
juridice(cum sunt tratatul sau cutuma internaţională) care dau formă
exterioară normelor juridice internaţionale, prin acordul de voinţă al
subiectelor dreptului internaţional public, în primul rând al statelor.
Acordul de voinţă al statelor (convergenţa voinţelor exprimate de două
sau mai multe state), care este fundamental în procesul de consacrare,
într-o formă determinată, a normelor juridice aplicabile relaţiilor dintre
ele, devine relevant (se manifestă, este probat) prin mijloacele juridice
în care norma se concretizează: tratatul, cutuma şi celelalte izvoare de
drept internaţional.
Teoria generală a dreptului, ca şi legislaţia formală, face deosebire între
ceea ce reprezintă forma internă a dreptului, ca structură internă
(norme juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept), foarte strâns
legată de conţinutul dreptului (substanţa acestuia), şi forma exterioară
a dreptului, ca structură externă, ca posibilitate tehnică de “vizualizare”
a prescripţiilor normative, identificată prin expresia izvoare formale ale
dreptului sau, pe scurt, izvoare ale dreptului.
Izvoarele formale sunt (aşa cum le spune numele) forma (mijlocul
juridic) în care sunt “îmbrăcate” normele de drept internaţional. Toate
mijloacele care exprimă sau indică un acord de voinţă între două sau
mai multe state (sau alte subiecte de drept internaţional) şi consacră,
tacit sau expres, o regulă de conduită, indiferent de caracterul său
general sau particular, constituie izvoare ale dreptului internaţional.
Izvoarele formale se disting de izvoarele materiale (sau reale) care sunt
de fapt izvoare extrajudiciare – factorii de configurare ai dreptului
internaţional (determinantele acordului de voinţă).
IZVOARELE PRINCIPALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
TRATATUL
Tratatul este un acord încheiat în scris între subiectele de drept
internaţional (în special între state, state şi organizaţii internaţionale sau
între organizaţii internaţionale) şi guvernat de dreptul internaţional,
încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un
instrument unic sau în două sau mai multe instrumente conexe şi
oricare ar fi denumirea sa (art. 2 din Convenţia de la Viena din 1969).
Este cel mai important instrument în relaţiile internaţionale, fiind cadrul
juridic al acestora şi modalitatea principală de creare a normelor
dreptului internaţional. Tratatul stabileşte drepturi şi obligaţii pentru
părţi. De aceea, este importantă distincţia între tratatele – legi şi
tratatele – contract.
Distincţia între tratatele – legi şi tratatele – contract
Tratatele – legi ar fi izvoarele de drept cu caracter multilateral, care
determină direct formarea dreptului internaţional, stabilesc norme
juridice ce reglementează raporturi cu un anumit grad de “generalitate”.
Tratatele – contract ar fi dispoziţii cu caracter “contractual” care
acţionează indirect asupra formării dreptului internaţional, realizând
operaţii juridice ce vizează raporturi individuale.
Unii autori susţin că această distincţie nu se justifică pentru că toate
tratatele stabilesc reguli de conduită. De aici rezultă şi lipsa de utilitate,
sub aspectul relevanţei asupra valorii juridice a tratatelor, a distincţiei
între tratate multilaterale şi tratate cu caracter restrâns. De fapt, ar
trebui făcută o distincţie între tratatele propriu-zise (generate de dreptul
internaţional) şi tratatele-contract care au doar aparent forma unui
tratat, conţinutul fiind de contract civil, administrativ sau comercial (un
acord de împrumut, o tranzacţie de terenuri pentru o ambasadă etc.).
Avantajele tratatului faţă de cutumă: exprimare directă şi explicită;
exprimare rapidă şi eficientă; forma scrisă, solemnitatea (posibilităţi mai
uşoare de probă); înlătură echivocul şi conferă stabilitate relaţiilor
internaţionale.
CUTUMA
Cutuma este o practică generală, relativ îndelungată şi repetată a
statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu
forţă juridică obligatorie (o normă de drept).
Elementele cutumei sunt: a) elementul material: – practică
generală(participare largă şi reprezentativă), comună unui mare număr
de state; –care constă din acte repetate; – această practică
este uniformă, constantă (actele repetate sunt cel puţin similare) – pot
apărea diferenţe mici, neesenţiale); – relativ îndelungată (longa
diuturna inveterata consuetudo – “o practică îndelungată manifestată
ca drept”). Se constată însă unele excepţii de la aceste caractere: 1.
Există şi practici locale (cutume regionale chiar între două state). Ex.
dreptul de trecere prin teritoriul indian, templul Preach Vihear; 2.
Factorul timp îşi pierde tot mai mult din importanţă în favoarea
frecvenţei crescute a actelor care se repetă. (Societatea contemporană
internaţională cunoaşte o dinamică a evoluţiei mult mai rapidă decât cu
40-50 de ani în urmă). Ex: instituţia platoului continental, regula după
care abţinerea de la vot în cadrul Consiliului de securitate nu are
caracter de veto etc.; b) elementul subiectiv (opinio iuris sine
necessitatis): – o practică ce este considerată ca fiind obligatorie (o
normă juridică); – în lipsa elementului subiectiv nu suntem în prezenţa
unei norme juridice (caracterul obligatoriu este unul din cele patru
caractere ale oricărei norme juridice). Exprimarea recunoaşterii
caracterului obligatoriu trebuie să se manifeste prin acte determinate
săvârşite cu convingerea că ele au efecte juridice. Aceste acte provin,
de regulă, de la autorităţile statale cu atribuţii în domeniul politicii
externe. Aceste acte constituie dovada cutumei.
Dovada cutumei se face prin: a) practica statelor, practica
diplomatică(declaraţii, corespondenţă diplomatică, instrucţiuni către
diplomaţi, alte acte unilaterale ale statelor); b) tratatele
multilaterale care recunosc sau codifică norme cutumiare; c) tratate
multilaterale cu norme noi, pe care statele care nu sunt părţi la
acestea le recunosc şi aplică în practica lor ca fiind obligatorii pentru ele.
De ex. Convenţia privind dreptul tratatelor este aplicată în practica
convenţională a României, deşi ea nu este încă în vigoare, ca tratat,
pentru statul român; d) tratate repetate cu conţinut asemănător;
e) rezoluţii ale organizaţiilor internaţionale; f) hotărâri şi avize
ale curţilor de justiţie şi arbitrale internaţionale; g) legi şi
practică judiciară internă, dacă sunt uniforme şi concordante.
CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
Codificarea dreptului internaţional se defineşte ca fiind sintetizarea,
sistematizarea şi ordonarea, prin intermediul unor tratate, a regulilor
cutumiare de drept internaţional public. Prin codificare, normele
cutumiare devin norme juridice convenţionale.
Tipuri: 1. Neoficială (făcută de către doctrinari sau diferite instituţii
ştiinţifice naţionale sau internaţionale, având de regulă caracter de lege
ferenda); 2. Oficială (realizată de state).
Codificarea se realizează astăzi, în principal sub egida ONU. Conform
art. 13 alin. (1 lit.a) din Cartă, Adunarea Generală are obligaţia “să
încurajeze dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea
sa”.
În acest scop s-a creat Comisia de Drept Internaţional (1947),
compusă din 34 de specialişti desemnaţi de Adunarea Generală şi
funcţionând în nume propriu. Comisia desemnează raportori speciali
pentru fiecare subiect. Relaţia cu guvernele ONU se va face prin
intermediul chestionarelor transmise acestora pentru cunoaşterea
observaţiilor lor, respectiv prin dezbateri în cadrul Comisiei a V-a
juridice a Adunării Generale a ONU.
De asemenea, s-a creat Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul
Comerţului Internaţional (1966) – UNCITRAL -, compusă din 36 de
membri, reprezentanţi ai statelor.
Rezultatele activităţii de codificare sunt: a) neconvenţionale – crearea
(mai ales de către UNCITRAL) a unor reguli în materie arbitrală; b)
convenţionale – cele patru convenţii ale dreptului mării (Geneva, 1958),
cele două Convenţii asupra relaţiilor diplomatice şi consulare (Viena,
1961 şi 1963), Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie (New
York, 1968), Convenţiile privind dreptul tratatelor (Viena 1969 şi 1986),
Convenţia privind misiunile speciale (1969), cele două Convenţii privind
succesiunea statelor (Viena, 1978 şi 1983) etc.
În anul 1997 a fost adoptată Convenţia privind folosirea cursurilor
de apă în alte scopuri decât navigaţia, iar în 1998, în urma
Conferinţei plenipotenţiarilor de la Roma (în iunie), Statutul Curţii
Penale Internaţionale, la redactarea cărora Comisia a avut o
contribuţie foarte importantă.
IZVOARELE SUBSIDIARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL.
NORMELE IUS COGENS
IZVOARELE SUBSIDIARE
Dacă tratatul şi cutuma sunt considerate izvoarele principale ale
dreptului internaţional, celelalte sunt izvoarele subsidiare.
Principiile generale de drept “recunoscute de naţiunile civilizate”,
această sintagmă a dat naştere la multe controverse. Art. 38 alin (1)
pct.c. prevede principiile generale de drept recunoscute de naţiunile
civilizate printre modalităţile aplicate de CIJ pentru soluţionarea
diferendelor ce-i sunt supuse.
Cu privire la natura principiilor generale de drept, prevalează
caracterizarea lor ca principii acceptate pe plan intern şi făcând
parte din dreptul naţional al tuturor statelor. Unii autori au
interpretat textul în sensul că ar fi vorba despre principii comune atât
ordinii juridice interne, cât şi ordinii juridice internaţionale (de ex.
principiul şi întinderea reparării actului ilicit, autoritatea lucrului judecat,
nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză, Nemo iudex sine actor).
Alţi autori, luând în considerare începutul art. 38 din Statutul CIJ
(Curtea soluţionează conform dreptului internaţional litigiile care-i sunt
supuse spre soluţionare”) interpretează această sintagmă referindu-se
la principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Principiile
generale de drept sunt necesare îndeosebi pentru “acoperirea” lacunelor
dreptului internaţional şi ar putea fi folosite în pregătirea codificării
dreptului internaţional sau în interpretarea tratatelor. Principiile generale
de drept nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
Hotărârile instanţelor internaţionale judecătoreşti şi arbitrale şi
doctrina(mijloacele auxiliare de determinare a normelor de drept
internaţional)
Hotărârile instanţelor judecătoreşti: a) nu sunt
considerate precedente(ca în dreptul anglo-saxon) pentru că nu au
valoare obligatorie decât între părţi şi cu privire la cauza soluţionată); b)
sunt mijloace de constatare a unor norme juridice de drept
internaţional, de interpretare şi aplicare a acestora; c) din caracterul de
mijloc de constatare rezultă calitatea hotărârii judecătoreşti sau
arbitrale internaţionale de posibil element material(dovadă) a
formării (existenţei) cutumei; d) judecătorul internaţional aplică,
printr-o operaţiune intelectuală, dreptul existent la situaţia concretă,
ceea ce exclude invocarea de reguli exterioare dreptului deja existent;
e) pentru justificarea teoriei judecătorului – legiuitor s-a invocat teoria
lacunelor dreptului internaţional. De fapt, în caz de lacune, judecătorul
internaţional aplică fie principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, fie principiile specifice, fie judecă pe bază de echitate,
aplicând regulile consacrate în principiile generale de drept.
Doctrina “autorilor celor mai calificaţi ai diferitelor naţiuni”: a) rolul
doctrinei în formarea dreptului internaţional s-a cam “diluat”. Ea face în
principal o operă critică, analizează şi sintetizează, fără competenţa de a
elabora dreptul internaţional; b) se realizează fie prin lucrările
specialiştilor, fie prin activitatea organismelor, institutelor abilitate
(Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional,
Comisia de Drept Internaţional, Comisia Europeană de la Veneţia pentru
Democraţie prin Drept etc.); c) un anumit rol îl au opiniile individuale
sau separate ale judecătorilor CIJ, publicare în documentele Curţii.
Actele unilaterale (nu sunt prevăzute de art. 38 al Statutului CIJ) –
prin acestea înţelegându-se actul săvârşit de către un singur subiect de
drept internaţional, care este susceptibil să producă efecte juridice în
raporturile internaţionale, fie angajând subiectul de la care emană, fie
creând drepturi sau obligaţii pentru alte subiecte de drept internaţional.
Caracteristicile sunt următoarele: a) manifestare de voinţă a unui
singur subiect de drept internaţional; b) independenţă faţă de alte
manifestări de voinţă; c) producerea de efecte juridice. Produc efecte
mai ales pentru subiectele care le emit şi pot reprezenta elemente
materiale în formarea cutumei. Autorii care nu le consideră izvoare de
drept internaţional argumentează cu contradicţia între caracterul
unilateral şi fundamentul dreptului internaţional (acordul de voinţă).
Actele unilaterale ale statelor: Categorii:
a) notificarea – este actul solemn prin care un stat aduce la
cunoştinţa unuia sau mai multor state un fapt determinat care produce
efecte juridice (declaraţie de război, de neutralitate, de succesiune la un
tratat). Un regim deosebit îl are declaraţia facultativă de acceptare a
jurisdicţiei obligatorii a CIJ (act unilateral, dar care se integrează unui
sistem convenţional – Statutul Curţii, de care nu poate fi detaşat);
b) recunoaşterea – este manifestarea de voinţă a unui subiect de
drept internaţional prin care se consideră legitimă o stare de lucruri, o
pretenţie anume sau constată o situaţie nouă ori opozabilitatea faţă de
el a unor acte juridice ale altui stat. Poate avea efecte constitutive
(recunoaşterea unei cutume) sau declarative (recunoaşterea unui
stat/guvern);
c) protestul – este manifestarea de voinţă prin care un stat nu
recunoaşte ca legitimă o pretenţie, o conduită sau o situaţie dată (actul
contrar recunoaşterii). Prin protest, statul îşi prezervă nişte drepturi în
raport cu revendicările altui stat sau cu o regulă cutumiară în formare;
d) renunţarea – este actul unilateral care are ca obiect
abandonarea, de bună voie, a unui drept;
e) promisiunea – este un act unilateral ce poate da naştere unor
drepturi noi în profitul terţilor.
Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale
Aceste acte au de regulă caracter de recomandare (nu impun obligaţii
statelor), deci nu sunt izvor de drept. Dacă se face însă diferenţa între:
a) actele ce se referă la structura şi funcţionarea
organizaţiei(dreptul intern al organizaţiei), de exemplu Regulile de
procedură – ele sunt obligatorii;
b) actele care se adresează statelor membre – forţa lor depinde
de Statutul (Carta) Organizaţiei. De exemplu: deciziile Consiliului de
Securitate conform Cartei ONU sau deciziile Consiliului Miniştrilor
Afacerilor Externe (care se adoptă prin consens şi sunt
obligatorii)conform Cartei Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării
Negre, semnată în iunie 1988, la Yalta.
Carta ONU prevede că Adunarea Generală poate face recomandări
statelor. Declaraţiile Adunării Generale a ONU au fost deseori
încorporate şi dezvoltate în tratate ulterioare (de ex. Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului în cele două Pacte din 1966). Valoarea
juridică a acestor Rezoluţii (Declaraţii) adoptate de Adunarea Generală a
ONU sunt: a) o valoare de constrângere moral-politică pentru statele
care au votat “pentru”; b) dacă reiau norme juridice ale unui tratat
existent, ele nu creează drept; c) dacă încearcă stabilirea de noi norme
de conduită – reprezintă elemente în formarea cutumei.
Legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne – exprimă
voinţa unui singur stat şi pot fi elemente în procesul e formare a
cutumei dacă mai multe state emit legi interne cu reglementări
asemănătoare (dovezi ale practicii ce reprezintă o normă cutumiară de
drept internaţional). De ex. instituţia platoului continental (s-a cristalizat
prin practici unilaterale ale statelor, inclusiv acte legislative interne),
dreptul de azil etc.
Echitatea – nu constituie un izvor de drept propriu-zis. Se pretinde că
ar fi un izvor subsidiar cu rolul de adaptare a normei la situaţii
individuale, de completare a lacunelor sau de înlocuire a aplicării
dreptului. Ar putea fi definită ca o modalitate procedurală care permite
aplicarea unui ansamblu de principii şi idei cu ajutorul cărora să se
poată face distincţie între just şi injust în ordinea juridică internaţională.
Funcţiile echităţii sunt: a) funcţia moderatoare (adaptarea normei la
particularităţile unei speţe date) – soluţia infra legem permite
neaplicarea normelor care ar duce la rezultate anormale sau
nerezonabile în caz de aplicare automată); b) funcţia supletivă
(completarea unor lacune ale dreptului) – soluţia praeter legem;
c) funcţia politică (refuzul de aplicare a legii considerate nedrepte) –
soluţia contra legem – care este cea mai controversată: mulţi autori
susţin că achitatea nu se poate plasa în afara dreptului.
Există o serie de riscuri în aplicarea echităţii: a) stabileşte excepţii de la
normele de drept internaţional. Statele sunt tentate să invoce echitatea
pentru a da o aură re respectabilitate excepţiilor pe care le folosesc în
beneficiul interesului. Respectul dreptului internaţional este slăbit; b)
este subiectivă. Deseori echitatea poate fi definită prin raportare la un
anumit sistem moral (deseori sistemul de drept internaţional căruia îi
aparţine judecătorul care soluţionează după echitate poate juca un rol
foarte important). Or, societatea internaţională este un teren unde
multe ideologii şi interese antagonice se înfruntă. Consecinţa: disputele
devin mai greu de soluţionat pe o bază obiectivă. De aici rezultă riscul
pentru curţile internaţionale de a fi acuzat de părtinire; c) Poate duce,
ca urmare a diminuării încrederii în sistemul jurisdicţional internaţional,
invers proporţional cu frecvenţa aplicării ei, la scăderea numărului de
cazuri deduse în faţa instanţelor internaţionale.
NORMELE IUS COGENS
Sunt definite în Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
ca norme imperative ale dreptului internaţional general, norme
acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în
ansamblul său, norme de la care nu este permisă nici o derogare şi care
nu pot fi modificate decât printr-o normă a dreptului internaţional
general având acelaşi caracter” (art. 53). Existenţa ius
cogens sugerează ideea unei “ordini publice a comunităţii
internaţionale”.
Caractere: a) norme ale dreptului internaţional general (cu valoare
universală) – un tratat bilateral nu poate fi ius cogens; b) norme
acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională de state în
ansamblul său; c) norme de la care nu se poate deroga.
Norma imperativă se deosebeşte deci de normele dispozitive (de la care
se poate deroga). Art. 53 (prima parte) şi art. 64 arată că dacă un
tratat este contrar unei norme imperative la momentul încheierii sale
sau dacă în timpul existenţei sale apare o normă imperativă cu care este
în conflict, tratatul este nul sau devine nul. În marea lor majoritate,
normele dreptului internaţional sunt dispozitive – părţile pot deroga de
la ele, în relaţiile lor, prin acordul lor de voinţă.
Trebuie făcută distincţia între derogare – încălcare: Încălcarea
oricăror norme, fie imperative, fie dispozitive este interzisă; de la
normele dispozitive este permisă derogarea; de la normele imperative
este interzisă atât derogarea cât şi încălcarea lor; derogarea se
realizează prin acordul de voinţă al statelor, încălcarea este, ca regulă,
un act unilateral.
Normele imperative nu sunt totuşi imuabile, ele pot fi modificate prin
norme cu acelaşi caracter (ius cogens). Normele imperative nu trebuie
confundate cu normele incompatibile ale unor tratate succesive. Ius
cogens nu reprezintă un izvor distinct de drept internaţional. Normele
imperative se desprind din tratat (tratatul multilateral general) şi
cutumă (sunt excluse cutumele regionale, locale).
Criteriile de recunoaştere a normelor ius cogens propuse de
doctrină sunt: a) importanţa valorilor protejate; b) caracterul esenţial al
normei pentru ansamblul statelor; c) relaţia normei în discuţie cu
obiectivele fundamentale ale dreptului internaţional; d) criterii tehnice
(art. 20 Pactul Societăţii Naţiunilor, art. 103 Carta ONU – după alţi
autori este vorba despre incompatibilitate).
Comisia de Drept Internaţional nu a reuşit să ajungă la consens
pentru stabilirea unei enumerări exhaustive a normelor imperative.
Soluţia cea mai eficientă ar fi examinarea caz cu caz. Doctrina a propus,
ca norme imperative, următoarele: principiile Cartei ONU; drepturile
elementare la viaţă şi demnitate umană (interzicerea genocidului,
sclaviei, discriminării rasiale, respectarea normelor de drept
internaţional umanitar); normele care se referă la drepturi în general
recunoscute
tuturor membrilor comunităţii internaţionale (de ex. libertatea mărilor şi
a spaţiului cosmic).
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC
Se apreciază că termenul de subiect de drept internaţional este
folosit “în mod obişnuit pentru a desemna pe cel care, dependent direct
de dreptul internaţional, este apt să fie titular de drepturi internaţionale,
să fie legat de obligaţii internaţionale şi să aibă acces la procedurile
internaţionale”, desemnând, pe scurt, pe “cel căruia i se adresează
regulile de drept internaţional pentru a-i impune direct sau să-i atribuie
drepturi”.
Analizând aceste opinii putem constata că elementele definitorii ale
subiectului de drept internaţional public sunt următoarele:
a) calitatea de titular de drepturi şi obligaţii internaţionale,
concretizată în posibilitatea de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de
a-şi asuma şi îndeplini direct obligaţii, în cadrul raporturilor juridice
internaţionale, în conformitate cu dreptul internaţional public;
b)aptitudinea de a participa la crearea normelor de drept
internaţional public, fie pe calea cutumiară – prin practica lor
generală, constantă şi repetată, fie pe cale convenţională – prin acorduri
scrise; c) capacitatea de a avea acces direct la procedurile
jurisdicţionale internaţionale, pentru a-şi apăra drepturile stabilite
de dreptul internaţional; d) aptitudinea de a participa la apărarea
dreptului internaţional public, prin acţiuni coercitive desfăşurate
individual sau în colectiv; e) aptitudinea de a participa la viaţa
organizaţiilor internaţionale guvernamentale ca membri cu
drepturi depline, ori numai în calitate de observatori (situaţia popoarelor
care-şi exercită dreptul la autodeterminare).
Aceste elemente sunt caracteristice în mod gradual subiectelor de drept
internaţional public, ceea ce determină mai multe categorii de subiecte
şi le diferenţiază. Totalitatea acestor elemente definitorii
alcătuiesc personalitatea juridică internaţională; în măsura în care
entităţile participante la viaţa internaţională o au, acestea devin
subiecte ale dreptului internaţional public.
Sintetizând, definim subiectele dreptului internaţional public ca
fiind entităţile cu personalitate juridică internaţională, concretizată în
aptitudinea lor de a dobândi şi exercita direct drepturi şi de a-şi asuma
şi îndeplini direct obligaţii în cadrul raporturilor juridice internaţionale,
aptitudine izvorâtă din calitatea lor de creatoare, destinatare şi
apărătoare ale dreptului internaţional public.
Următoarele entităţi sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional
public:
1. Statul, ca subiect primar şi cu personalitate deplină, cu o poziţie
dominantă în ansamblul subiectelor de drept internaţional.
2. Organizaţiile internaţionale guvernamentale (organizaţii
interguvernamentale), dar numai dacă şi în măsura în care statele care
le-au creat le recunosc personalitatea juridică internaţională. De aceea,
ele sunt considerate ca subiecte derivate din acordul de voinţă al
statelor membre şi limitate la competenţele pe care statele le-au
acordat prin statutul lor.
3. Popoarele sau naţiunile care luptă pentru eliberare de sub dominaţie
colonială sau ocupaţie străină/ori împotriva regimurilor rasiste, în
exercitarea dreptului lor la autodeterminare şi de a dispune de ele
însele. Acestea sunt subiecte limitate şi tranzitorii, până la constituirea
lor ca state suverane, moment în care devin subiecte depline ale
dreptului internaţional.
Statul
Statul este subiectul direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având
capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
caracter internaţional. Statele sunt egale din punct de vedere juridic,
indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare.
Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii
statului. Statele sunt singurele subiecte de drept internaţional ce deţin
atributele suveranităţii. Suveranitatea este baza politică şi juridică a
calităţii statului de subiect de drept internaţional.
Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal trebuie să
întrunească următoarele elemente:
1. Populaţia – reprezentată de o comunitate umană permanentă care
să aibă capacitatea de a subzista prin propriile resurse. Statul apare
astfel ca expresie şi personalizare a unui grup uman. Relativitatea
acestei condiţii constă în faptul că populaţiile statelor, din punct de
vedere cantitativ, dar şi calitativ, sunt foarte diferite. Deşi privită ca o
condiţie a existenţei statului, populaţia nu este supusă unor criterii
determinative din punct de vedere al dreptului internaţional public.
Putem reţine un aspect important, faptul că dreptul internaţional public
consacră dreptul popoarelor sau naţiunilor de a dispune de ele însele,
inclusiv de a se constitui ca stat suveran. Aceasta înseamnă că o
populaţie care răspunde criteriilor de definire a poporului sau naţiunii
poate să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi să se organizeze ca
stat, fără consideraţii de ordin cantitativ sau calitativ.
2. Teritoriul –este un element prin care statul se înfăţişează ca un
“repartitor de spaţii”. În dreptul internaţional public, toate spaţiile
capătă sens numai prin raportare la stat: unele sunt supuse
suveranităţii statelor (teritoriul de stat), altele nefiind supuse aproprierii
statelor. Spaţiul (terestru, acvatic sau aerian) care constituie teritoriul
de stat reprezintă un element-condiţie esenţial pentru existenţa grupului
uman organizat politic în stat şi pentru exercitarea prerogativelor
suveranităţii în planul realităţilor interne (supremaţia statului).
Inexistenţa teritoriului de stat lasă fără sens însuşi conceptul de
organizare politică, populaţia fără un spaţiu propriu, în care să dispună
de ea însăşi, fiind în imposibilitate de a se constitui ca stat.
3. Guvernul – este condiţia care dă expresie concretă organizării
politice a grupului, autoritatea politică prin care populaţia se
organizează în interior şi prin care relaţionează cu alte entităţi cu
personalitate internaţională. Guvernul conferă identitate internaţională
entităţii pe care o reprezintă, cu condiţia inexistenţei unei alte autorităţi
asupra aceleiaşi populaţii şi aceluiaşi teritoriu (exclusivitatea şi
efectivitatea puterii). Această realitate presupune existenţa unui aparat
de stat constituit pe un ansamblu de structuri şi reguli politico-
administrative. Pentru dreptul internaţional public nu are importanţă
forma de organizare statală şi legitimitatea guvernului ca exponent al
statului. Guvernul rămâne în planul realităţilor internaţionale doar
exponentul concret al societăţii organizate politic în stat, pe un teritoriu
determinat, mai ales că recunoaşterea internaţională a statelor (implicit
a guvernelor) nu are un caracter constitutiv, ci unul declarativ.
4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state – această condiţie,
aşa cum a fost formulată în 1933, a pierdut, în parte, conotaţiile
iniţiale.
Competenţa statelor
Prin competenţă a statului înţelegem capacitatea acestuia de a exercita
anumite atribuţii, de a decide cu privire la exercitarea drepturilor şi
asumarea obligaţiilor care-i sunt proprii în virtutea personalităţii sale
juridice. Putem discuta despre competenţe interne şi competenţe
internaţionale ale statului ca subiect al dreptului internaţional.
Competenţele interne, consacrate în virtutea principiului suveranităţii
statului, sunt concretizate în:
a) competenţa materială (ratione materiae) a statului, care
presupune capacitatea şi dreptul acestuia de a-şi alege şi organiza liber
sistemul politic, economic şi social, de a-şi stabili legile şi regulamentele
interne pe baze suverane, cu respectarea principiului neintervenţiei în
afacerile sale interne. Dreptul internaţional public poate influenţa
considerabil aceste prerogative, prin angajamentele pe care statul şi le
asumă liber prin tratate, ştiut fiind că statele nu pot invoca legile interne
pentru a nesocoti tratatele internaţionale la care sunt părţi
contractante;
b) competenţa personală (ratione personae) a statului reprezintă
capacitatea statului de a stabili regulile pentru guvernarea relaţiilor
dintre proprii cetăţeni, dintre aceştia şi stat. Este vorba despre
reglementarea cetăţeniei, care este de competenţa exclusivă a statului,
a drepturilor şi obligaţiilor propriilor cetăţeni, precum şi a protecţiei
acestora atunci când se află în străinătate. Şi sub acest aspect, dreptul
internaţional public poate influenţa comportamentul statelor în raport
cu proprii cetăţeni, prin normele internaţionale acceptate de stat, care
vizează protecţia fiinţei umane, mergând uneori până la impunerea unei
conduite obligatorii (de ex. deciziile Curţii Europene a Drepturilor
Omului);
c) competenţa teritorială (ratione loci) a statului, concretizată în
capacitatea acestuia de a acţiona în propriul teritoriu delimitat prin
frontiere stabilite conform tratatelor internaţionale. Competenţa
teritorială este generală, deplină şi exclusivă, ceea ce înseamnă că
statul are plenitudinea capacităţilor sale interne- legislative, executive şi
jurisdicţionale-, în raport cu toate persoanele care se află pe teritoriul
său, inclusiv persoanele străine (cetăţeni străini sau apatrizi). Ea
presupune că un stat nu poate exercita acte de autoritate pe teritoriul
altui stat (extrateritorialitate), legile sale având efecte numai în limitele
propriului teritoriu.
Competenţa internaţională a statelor este definită drept capacitatea
juridică recunoscută sau conferită unui stat de a face un act, de a lua o
decizie. Competenţa internaţională a statului este exprimată în
drepturile şi obligaţiile acestuia, aşa cum rezultă din reglementările de
drept internaţional public şi din alte documente internaţionale.
Drepturile şi obligaţiile statelor, identificate de doctrină şi care se
regăsesc şi în Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor,
adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1974, sunt:
1. Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, la
integritate teritorială şi la inviolabilitatea frontierelor, la egalitate
suverană cu celelalte state, egalitatea în drepturi, de a participa la
tratate internaţionale şi la dezvoltarea dreptului internaţional public,
acces la procedurile jurisdicţionale internaţionale, la legitimă apărare, de
a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la dezvoltare şi
progres, la cooperare etc.
2. Obligaţii: de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de a
respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială, de a
rezolva toate conflictele pe cale exclusiv paşnică, de a îndeplini cu bună-
credinţă angajamentele asumate prin tratatele internaţionale, de a
respecta deciziile instanţelor cărora lea- supus diferendele spre
rezolvare, de a proteja mediul etc.
Tipurile de state sunt: uniunea personală; uniunea reală; confederaţia;
federaţia; asociaţia de state; statele dependente şi protectoratele. Se
mai discută şi problema unei categorii distincte de state: mini-statele.
Însă, sunt foarte greu de stabilit limitele precise în funcţie de care să se
includă un stat în această categorie.
Neutralitatea statelor
În privinţa neutralităţii statelor se disting următoarele tipuri de
neutralitate consacrate juridic:
1. Iniţial exista neutralitatea ocazională (poziţia unui stat care nu
participă la un război).Statul neutru trebuie să se supună următoarelor
cerinţe: a) abţinerea (de a nu participa în nici un fel la ostilităţi); b)
prevenirea (de a împiedica desfăşurarea oricărei operaţiuni pe teritoriul
său); c) imparţialitatea (a trata în mod egal părţile în conflict).
2. În secolul al XIX-lea apare neutralitatea permanentă (atât în timp
de pace, cât şi de război – o opţiune de durată). Neutralitatea
permanentă presupune şi unele obligaţii suplimentare de comportament
faţă de cele trei amintite mai sus.
3. După Pactul Briand- Kellogg şi Carta ONU, care interzice folosirea
forţei şi ameninţarea cu forţa, neutralitatea devine diferenţiată
(statul neutru are obligaţia de a sprijini pe cei ce duc războiul de
autoapărare, de a acţiona împotriva agresorului, desigur, în afara
războiului).
Căile de obţinere a neutralităţii sunt: acte interne (declaraţii, dispoziţii
constituţionale, legi speciale) şi acte internaţionale (tratate de
recunoaştere şi garantare). Principalul drept al statului neutru este cel
de autoapărare individuală şi colectivă şi de a cere ajutor şi de a fi
ajutat atunci când statutul neutru este încălcat.
Statele neutre sunt: Elveţia (unilateral – încă din 1648; internaţional
din 1815; reconfirmată prin Tratatele de pace din 1919). Nu este
membru ONU, ci observator; Austria (intern- o lege constituţională;
internaţional – Tratatul de stat cu Austria, semnat la 15 mai 1955). Este
membră ONU din decembrie 1955, este membru UE; Laos– (intern –
declaraţia guvernului din 9 iulie 1962, internaţional – Declaraţia asupra
neutralităţii Laosului, 23 iulie 1962, Geneva); Malta –(Actul Final al
Conferinţei de la Madrid, 1983, a CSCE ia act de declaraţia Maltei privind
neutralitatea sa permanentă din 1979, membră UE.
Alte tipuri de neutralitate:
a) Neutralitatea pozitivă (fără un statut juridic precizat) desemnează
participarea la mişcarea de nealiniere (neparticiparea la blocuri sau
alianţe militare);
b)Neutralitatea activă –(fără consacrare juridică) desemnează
anumite opţiuni de politică externă ale unor state mici (de ex. Suedia,
Finlanda), în perioada “războiului rece”, în vederea promovării
intereselor lor specifice.
În doctrină s-a discutat şi problema compatibilităţii statutului de
neutralitate cu calitatea de membru ONU.