Cuprins

Introducere ................................................................................................. ...2

1.Importanţa blocului euroasiatic în viziunea autorilor moderni şi

contemporani.................................................................................................3

2.Ideea Uniunii Euroasiatice în anii 70-90................... ............................10

3. Iniţierea proceselor integraţioniste în spaţiul euroasiatic...................12

Concluzie ..................................................................................... .................16

Bibliografie............................................................................................. ......17

1
 Introducere

Prin spaţii mari geoeconomice se subînţeleg astfel de regiuni mari, care întrunesc
mai multe state strâns integrate între ele şi care deţin un mare potenţial economic
şi, respectiv, o pondere ridicată în economia mondială. La sfârşitul sec. XX,
economia internaţională s-a polarizat în trei mari spaţii (regiuni) geoeconomice:
America de Nord, Europa de Vest, Asia-Pacific. Însă, lumea celor trei mari centre
economice este departe de a fi omogenă. Între ele, există importante deosebiri ce
poartă amprenta unor particularităţi istorice, economice şi etnoculturale. În cadrul
fiecărei regiuni geoeconomice, este promovată o politică geoeconomică bine
determinată. Aceste regiuni, la rândul lor, devin centre economice de atracţie
pentru regiunile mai slab dezvoltate. În cadrul acestor spaţii geoeconomice, se
formează anumite centre (nuclee) economice, în jurul cărora gravitează mai multe
spaţii economice periferice. Aceste mari centre economice mai poartă denumirea
de oraşe mondiale, în care viteza de circulaţie a capitalului, tehnologiilor,
mărfurilor, schimburilor şi informaţiilor este foarte dinamică. Astfel de oraşe
mondiale pot fi considerate: New York, Londra, Paris, Moscova, Istanbul,
Singapore. În afară de aceste trei mari regiuni geoeconomice, are loc o polarizare a
spaţiului economic internaţional şi după alte criterii. Astfel, la ora actuală, se
divizează Grupul celor 7 state nordice înalt dezvoltate (SUA, Canada, Germania,
Franţa, Italia, Marea Britanie, Japonia) şi Grupul celor 7 state sudice (China,
Indonezia, Coreea de Sud, Thailanda, India, Brazilia, Mexic). Rusia, deseori,
participă, în calitate de invitat nominal la Grupul celor 7 (de nord), în rezolvarea
unor probleme majore politice şi economice în formatul 7+1. Stabilirea raporturilor
dintre regiunile mari geoeconomice determină, în mare măsură, direcţiile de
dezvoltare a întregii economii internaţionale.

2
 1. Importanţa blocului euroasiatic în viziunea autorilor moderni şi
contemporani

Importanța blocului euroasiatic este evidențiată de mai mulți autori în

lucrările lor de specialitate. Dezvoltând ideea supremaţiei puterii maritime în
istoria omenirii, americanul Alfred Mahan evidenţiază pericolul major pe care îl
constituie pentru „civilizaţia maritimă” – China, Rusia şi Germania. Victoria
asupra Rusiei, acestei mase continentale „neîntrerupte” a Imperiului Rus, care se
întinde din Asia Mică la Vest până la meridianul japonez la Est, constituie sarcina
strategică principală. Cea mai eficientă metodă pentru realizarea acestei percepții
este principiul „Anacondei”, care constă în blocarea teritoriilor inamice de pe mare
şi de-a lungul liniilor de coastă, conducând treptat, la extenuarea strategică a
adversarului1.
Halford John Mackinder, geograf și geopolitician britanic, a evidențiat
importanța geopolitică a zonei geografice de mijloc, poziționând Eurasia în centrul
planetei, considerând centrul blocului euroasiatic o“inimă a lumii” (Heartland). În
opinia lui, acesta este cel mai favorabil punct pentru controlul asupra întregului
glob. Într-un context mai general, Heartland este teritoriul cheie în limitele Insulei
Mondiale (World Island). Mackinder include în Insula Mondială trei continente –
Asia, Africa şi Europa. În felul acesta Mackinder ierarhizează cele trei spații
continentale prin trei cercuri concentrice: „axa geografică a istoriei”, „centura
internă sau periferică ” și „centura exterioară sau insulară”. Mackinder consideră
că întregul mers al istoriei decurge în jurul atacurilor “piraților uscatului”
(popoarele din „axa geografică a istoriei”, centrul Heartlandului) asupra periferiei,
cum ar fi cazul Spartei și Romei în antichitate și expedițiile “piraților mării” din
zonele insulare („centura exterioară”) cum ar fi cazul Atenei și Cartaginei în
antichitate. Între aceste două modele civilizaționale opuse se află “centura internă”,
care suferă influențe din ambele părți. Mackinder subliniază importanța „axei

1
Alexandru Burian, Geopolitica lumii contemporane, 2003, pag.48-49.

3
geografice a istoriei” pentru politica mondială, formulând următoarea lege: „Acel
care ţine sub control Europa de Est domină asupra Heartland-ului; acel care
domină asupra Heartland-ului domină asupra Insulei Mondiale; acel care domină
asupra Insulei Mondiale domină asupra lumii” („Idealurile democratice şi
realitatea”).
Una din principalele preocupări a lui Mackinder era păstrarea Marii Britanii în
calitate de imperiu maritim şi raporturile sale cu blocul continental euroasiatic. El
vede un pericol în dezvoltarea de către Rusia a flotei maritime, care ar oferi acestei
puteri terestre şi o putere maritimă sau într-o aliere între Germania şi Rusia, care
şi-ar putea uni potenţialul pentru a se opune Marii Britaniei. Pe de altă parte,
Mackinder vede şi un pericol în apropierea dintre Japonia şi China, fapt care ar
permite stăpânirea de către chinezi a zonei asiatice a Rusiei.

Geopoliticianul britanic sugerează soluţii ce pot împiedica unificarea politică şi

economică a maselor continentale euroasiatice, fapt ce ar ameninţa poziţia Marii
Britanii în particular şi a lumii anglo-saxone în general. Recomandarea făcută de
Mackinder în 1919 a fost de a se crea între Austria şi Germania, pe de o parte, şi
Rusia, pe de altă parte, o centură de state mici, cunoscută ulterior sub numele de
„cordon sanitar”2.
Un alt geopolitician, Nicholas John Spykman îl contrazice pe Mackinder,
subliniind importanța nu a centrului blocului continental, ci a zonei de țărm –
“Rimland”. Potrivit lui, “zona de țărm” s-a dezvoltat prin propriile forțe, nu
datorită presiunilor “piraților uscatului”, negând capacitatea “heartlandului” de a
avea o misiune geopolitică independentă. El a propus o altă formulă geopolitică,
opusă celei prezentate de către Mackinder: „Cel care domină asupra Rimland-ului
domină asupra Eurasiei, cel care domină asupra Eurasiei are soarta lumii în mâinile
sale”.

2
Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pag. 76

4
În timpul „războiului rece”, declanşat în 1945, între URSS şi alianţa occidentală în
frunte cu SUA, ideea lui Spykman privind importanţa „Rimland”-ului va sta la
baza strategiei strângerii cercului în jurul URSS, pentru a-i limita cât mai mult
posibilităţile de acţiune. Politica de „îndiguire” a sistemului socialist de state
euroasiatice, printr-o serie de pacte militare şi focare de tensiune, a devenit una din
ideile centrale ale politicii externe americane3.
Un alt autor care atrage atenţie asupra importanţei blocului euroasiatic este
geopoliticianul german Karl Haushofer. Concepţiile acestuia sunt dezvoltate în
jurul opoziţiei dintre „forţa uscatului” şi „forţa maritimă”. Potrivit lui, Germania
este parte a lumii uscatului, opunându-se Occidentului maritim, în special, lumea
anglosaxonă, Rusia fiind considerată cel mai adecvat aliat al nemţilor în cadrul
blocului euroasiatic. În articolul „Blocul continental”, Haushofer spunea: „Eurasia
nu poate fi sugrumată atâta timp cât două din cele mai mari popoare ale sale –
nemţii şi ruşii – se străduiesc din răsputeri să scape de conflictul intern, similar
războiului din Crimeea sau celui din 1914: aceasta este axioma politicii europene”.
În scrierile sale, Haushofer dezvoltă ideea de „Ostorientierung”, deschiderea spre
Est – identificarea Germaniei cu spaţiul euroasiatic. Scopul primordial al
Germaniei era evitarea aplicării „strategiei Anacondei” de către anglo-americani,
care presupunea stabilirea controlului asupra ţărmului mărilor şi oceanelor şi
împiedicarea accesului statelor din interiorul blocului continental la apele
intercontinentale. Cu toate astea, logica ideologică şi rasială a primat logicii
geopolitice. Hitler a preferat, în cele din urmă, o confruntare cu URSS decât
formarea unei alianţe care ar pune bazele unui bloc euroasiatic, fapt care a şi
determinat mersul războiului. În lucrarea „Despre geopolitică”, Haushofer afirmă
că importanţa strategică a blocului euroasiatic a fost evidenţiată pentru prima dată
de britanici. Un al autor britanic imperialist, Homer Lea avertiza că în momentul în

3
Ibidem,p.91-92.

5
care Germania, Rusia şi Japonia se vor alia, va veni sfârşitul dominaţiei lumii
anglosaxone4.

Haushofer propunea organizarea lumii în patru „spaţii mari”: a) zona celor două
continente americane sub conducerea Statelor Unite; b) spaţiului Euroafricii sub
conducerea Germaniei; c) Zona Eurasiei conduse de Rusia; d) Zona est-asiatică
condusă de Japonia. Dispunând de importante resurse umane şi materiale, cele
patru „spaţii mari” conduse de superputeri dispuneau, în viziunea şcolii lui
Haushofer, de o mare autonomie şi ar fi fost capabile de un dinamism mai mare.
Statele care ar fi intrat în componenţa acestor zone ar fi dispărut ca entităţi politice
independente, transformându-se în provincii componente al fiecărui „spaţiu mare”
economic şi politic5.
O contribuţie importantă în dezvoltarea acestei direcţii a avut şi Carl Schmitt, un
jurist, politolog, filozof, istoric german. Elemente importante pe care trebuie să
evidenţiem la acest autor este conceptul de „nomos”. „Nomos” este un termen
grecesc, care înseamnă „ceva, definitivat, sistematizat, organizat” în sensul
spaţiului. Nomosul reprezintă un ansamblu de factori obiectivi şi subiectivit care
determină anumite sisteme juridice şi politice. Astfel, referinduse la două nomosuri
opuse: nomosul pământului – care reprezintă fundamentul unei civilizaţii terestre şi
nomosul mării, care reprezintă fundamentul unei civilizaţii maritime. Dacă pentru
civilizaţiile formate în cadrul nomosului pământului este caracteristică fixitatea
frontierelor, conservatorism în sfera socială, culturală, tehnică, pentru civilizaţiile
formate în cadrul nomosului mării este caracteristică imobilitatea şi relativitatea
normelor sociale, juridice şi etice.

Carl Schmitt dezvoltă teoria „Grossraum” – „marelui spaţiu”, emisă de şcoala

geopolitică a lui Haushofer, prin care dezvoltarea statelor este privită prin prizma
„procesului firesc al extinderii teritoriale” ca o manifestare “a mişcării spiritului

4
Карл Хаусхофер, О геополитике, стр.374
5
Sergiu Tămaş, Geopolitica, Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pag. 235

6
uman spre universalitate”. Această extindere nu este neapărat un rezultat al
cuceririlor militare sau colonizare, dar şi în urma adoptării de câteva popoare a
unui singur model religios sau cultural. După Schmitt, rezultatul final al evoluţiei
statelor trebuie să fie formarea unui stat-continent, proces care începe odată cu
evoluţia oraşelor-state, iar apoi state-teritorii. Schmitt dezvoltă conceptul dreptului
„Marelor Spaţii” pornind de la critica Doctrinei Monroe, care a interzis colonizarea
şi intervenţia puterilor europene în „emisfera vestică”, în special în în spaţiul celor
două Americi. El identifică ideea şi interesul naţional în politica externă a SUA,
inclusiv şi în cele 14 puncte propuse de preşedintele american Woodrow Wilson
propuse în ajunul sfârşitului primului război mondial. Schmitt ajunge la concluzia
că Germania trebuie să-şi construiască şi ea un Grossraum, stabilind un nou model
al dreptului internaţional, bazat pe relaţiile dintre Marele Spaţii, respingând
mesianismul pseudouniversalistal Statelor Unite. Atât Doctrina Monroe, cât şi cea
Doctrina lui Roosvelt, în opinia lui Schmitt, nu este doar o negare dreptului
internaţional existent, dar şi lipsă totală a acestuia, deoarece SUA neagă principiul
al suveranităţii statelor, instituind un sistem neocolonial. Liga Naţiunilor, instituită
la propunerea SUA, a demonstrat esenţa politicii expansioniste americane şi a
valabilităţii Doctrinei Monroe, deoarece excludea emisfera Vestică din jurisdicţia
Ligii Naţiunilor, compromiţând caracterul ei universal. Astfel, a fost instituit un
dualism în dreptul internaţional: pe de o parte relaţiile internaţionale bazate pe
principiile suveranităţii statelor naţionale („Jus publicum Europaeum”), pe care
Schmitt îl mai numeşte şi „nomosul pămânului”, şi pe de o altă parte noile
principii ale dreptului internaţional, în baza Doctrinei Monroei, bazate pe puterea
forţei şi hegemonia Grossraum American („nomosul mării”).
Spre deosebire de modelul pangerman de unificare al lui Hitler şi
internaţionalismul sovietic, Grossraum-ul lui Schmitt se fondează pe pluralismul
cultural şi etnic, pe o largă autonomie, limitată doar de centralismul strategic şi
loialitatea totală faţă de instanţa superioară a puterii. Totodată Schmitt menţiona că
crearea unui nou „Mare Spaţiu” nu depinde nici de valoarea ştiinţifică a doctrinei,

7
nici de competenţa culturală, nici de dezvoltarea economică a părţilor componente
sau chiar de centrul teritorial şi etnic, care a dat impulsul integrării. Totul depinde
doar de voinţa politică, care a stabilit necesitatea istorică a unei asemenea acţiuni
geopolitice.
Grossraum-ul german, în viziunea lui Schmitt, cuprinde stalele Europei Centrale şi
de Est, fără a indica frontierele exacte. El considera necesară constituirea analogiei
Grossraumului Occidental şi instituirea unei doctrine germane similare Doctrinei
Monroe. Reichul, în opinia lui Schmitt, constitue forţă motrică a Grossraumului
german.

Identitatea şi unitatea Eurasiei a recunoscut-o şi Mircea Eliade. În calitatea sa de

reprezentant al civilizaţiei româneşti, născut la intersecţia dintre Vest şi Est, fără să
aparţină Occidentului sau Orientului, Eliade conştientiza unitatea lumii
euroasiatice, respingând reducerea conceptului de „Europa” la partea de Vest a
continentului. Studiind tradiţiile diverselor popoare de pe cuprinsul Eurasiei, el
constată o unitate culturală încredibilă a civilizaţiei euroasiatice, pe care o
regăseşte şi în cultura românească. Spaţiul românesc, pentru Eliade, reprezintă o
dovadă a unităţii euroasiatice: arhetipurile, motivele din cultura românească se
regăsesc în toate colţurile blocului continentul euroasiatic. “Sesizând unitatea
profundă care există între cultura indigenă a Indiei, cultura Balcanilor şi cultura
ţărănească a Europei occidentale, ei bine, eu m-am simţit acasă. Studiind anumite
tehnici şi anumite mituri, m-am simţit în largul meu atât în Europa cât şi în Asia.
Nu am avut niciodată senzaţia că mă găsesc în faţa unor realităţi ‘exotice’. În faţa
tradiţiilor populare ale Indiei, am văzut apărând chiar structurile tradiţiilor populare
europene”6.
Eliade prezintă spaţiul românesc ca rezultat al sintezei mai multor culturi
euroasiatice: „Dacia a fost prin excelenţă ţara întâlnirilor. Pe de altă parte, în
formarea poporului şi a civilizaţiei geto-dace, elementele iraniene (scitice) dar mai

6
Claudio Mutti, “Mircea Eliade Şi Unitatea Eurasiei” http://www.eurasia-rivista.org/mircea-eliade-si-
unitatea-eurasiei/7677(vizitat 10.12.2017)

8
ales celtice au jucat un rol important; în urma acestor influenţe şi simbioze
substratul traco-cimerian a primit înfăţişarea culturală specifică, care îl distinge de
culturile tracilor balcanici. În sfârşit, colonizarea romană a adus masiva contribuţie
latină cu aporturile elenismului în faza sa sincretistă”. Iar mai târziu, într-o
perioadă care corespunde ultimei faze a perioadei medievale, “principatele române
au fost întemeiate în urma marilor invazii ale lui Genghis-Han şi ale succesorilor
săi”7.

7
Ibidem

9
 2. Ideea Uniunii Euroasiatice în anii 70-90

În spaţiul politic, ideea înfiinţării unei Uniuni Eurapeano-Asiatice (Uniunea

Republicilor Sovietice din Europa şi Asia) apare în anul 1977, în timpul discuţiilor
în jurul noii Constituţii unionale, la propunerea istoricului–disident Mihail Ghefter.
Noua formaţiune urma să înlocuiască Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
(URSS), având forma unei confederaţii şi presupunea dezmembrarea Republicii
Sovietice Federative Ruse prin formarea pe teritoriul ei a unor subiecţi noi8.
În anul 1989 la iniţiativa unor deputaţi ai Congresului Deputaţilor Poporului din
URSS conduşi de academicianul Andrei Saharov, care în acest fel continuă ideea
lui Ghefter. În acelaşi an a fost propus şi un proiect al Constituţiei noii formaţiuni
supranaţionale, care ar urma să includă iniţial peste 50 de republici suverane 9.
Textul proiectului promoveză ideea dreptului popoarelor la autodeterminare,
inclusiv şi a celor din cadrul Federaţiei Ruse, precum şi ideea “convergenţei”
dintre sistemul capitalist şi comunist, ca soluţie la problemele interne şi globale.
Expresia politică a acestei convergenţe urma să devină „Guvernul Mondial”. Ideea
lui Saharov nu a fost acceptată, fiind promovat un alt proiect – Uniunea Statelor
Suverane (USS), semnarea căruia a eşuat din cauza tentativei de lovitură de stat din
august 1991.
Ideea înfiinţării unei Uniuni Euroasiatice a fost lansată La 29 martie 1994 de către
preşedintele Kazahstanului Nursultan Nazarbaev. Potrivit lui, noua Uniune urma să
aibă la bază patru principii: pragmatismul economic, integrarea voluntară,
egalitatea membrilor Uniunii şi neimplicarea în politica internă a altui stat şi
crearea unor organe supranaţionale al Uniunii Euroasiatice. Printre altele,
Nazarbaev propunea alegerea oraşului Astana în calitate de capitală a noii Uniuni.
Proiectul a primit şi susţinerea preşedintelui belorus Alexandr Lukaşenko.

8
Проекты реформирования территориального управления в советский
период http://www.terrus.ru/mono/r3/3.6.3.shtml#_ftn4 (vizitat 10.12.2017)
9
А.Д.Сахаров, Конституция Союза Советских Республик Европы и Азии http://www.sakharov-
archive.ru/Raboty/Constitution.htm(vizitat 10.12.2017)

10
Nazarbaev neagă orice învinuiri precum că ideea Uniunii Euroasiatice ar
reprezenta o tentativă de restaurare a URSS-ului. În prima sa carte, el scrie că
„URSS nu este o pasăre Phoenix care ar putea să renască din cenuşă”. În perioada
dintre 1995-2000, o bună parte a iniţiativelor legate de ideea integrării euroasiatice
au aparţinut Kazahstanului şi lui Nursultan Nazarbaev personal.

11
 3. Iniţierea proceselor integraţioniste în spaţiul euroasiatic

La 8 decembrie 1991, în localitatea Viskuli este semnat acordul cu privire la

înfiinţarea Comunităţii Statelor Independente (CSI). Documentul este alcătuit
dintr-un preambul, în care „se constată dispariţia URSS în calitate de subiect al
dreptului internaţional şi realitate geopolitică”, şi 14 capitole, care stabilesc natura
relaţiilor dintre cele trei state fondatoare a Uniunii Sovietice: Republica Bielorus,
Federaţia Rusă şi Ucraina. Ulterior, acest acord a fost semnat de celelalte republici
ex-sovietice în afară de ţările baltice.
La 13 decembrie 1991, în oraşul Aşhabad a avut loc întrevederea şefilor a cinci
republici asiatice ex-sovietice care au adoptat o declaraţie prin care acceptă
aderarea la CSI cu condiţia păstrării parităţii statelor-membre şi recunoaşterea
tuturor calităţii de membru-fondator. La propunerea preşedintelui Kazahstanului
Nursultan Nazarbaev, la 21 decembrie 1991 are loc o reuniune a celor 11 republici
ex-sovietice (Azerbadjan, Armenia, Bieorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica
Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Ucraina). Din
fostele republici sovietice, au lipsit Letonia, Lituania, Estonia şi Georgia. În
rezultatul acestei reuniuni, a fost semnată Declaraţia de la Alma-Ata, care
reprezintă documentul de înfiinţare a Comunităţii Statelor Independente (CSI).

Declaraţie de la Alma-Ata prevede, printre altele: recunoaştere suveranităţii tuturor

membrilor, respectarea integrităţii teritoriale a statelor semnatare, păstrarea păcii
civice şi înţelegerii interetnice, păstrarea unui control unificat asupra armelor
nucleare, confirmarea angajamentului pentru dezvoltarea unui spaţiu economic
comun.
La 22 ianuarie 1993, este adoptat statutul CSI, care prevede scopurile organizaţiei,
modul şi principiile de organizare, egalitatea tuturor membrilor, mecanisme de
depăşire a conflictelor interstatale, colaborare în sfera economică şi socială,
precum şi condiţiile de aderare şi ieşire din cadrul CSI. Conform statutului, limba
de lucru în cadrul CSI este cea rusă. Un aspect important al statutului este lipsa
12
obligativităţii îndeplinirii documentelor adoptate de majoritatea statelor-membre.
În ianuarie 1996, au fost adoptate emblema şi steagul CSI.

Recunoaşterea dispariţiei URSS a constituit sursa unor conflicte politice interne la

Moscova. Congresul Deputaţilor Poporului ai Federaţiei Ruse au respins în două
rânduri ratificarea acordului de la Viskuli. În urma dizolvării acestui organ suprem
al statului de către Boris Elţin, însoţită cu luarea de asalt al clădirii Parlamentului
de către forţele militare proprezidenţiale, Congresul Deputaţilor Poporului a fost
dizolvat, iar în ţara a avut loc o reformă constituţională care a pus capăt sistemului
politic sovietic.
La 18 august 2008, în urma conflictului ruso-georgian, Georgia a decis ieşirea din
componenţa CSI. Cu toate astea, aceasta nu a renunţat la un şir de acorduri
economice semnate în cadrul Comunităţi Statelor Indepenente.
La 15 aprilie 1994, şefii de stat din Azerbadjan, Armenia, Bielorusia, Georgia,
Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Tadjikistan,
Uzbekistan şi Ucraina au semnat un acord cu privire la crearea unei Zone a
Comerţului Liber. Acest document nu a intrat în vigoare din mai multe motive,
astfel că la 28 octombrie 2011, în oraşul Sankt Petersburg a fost semnat un nou
acord cu privire la instituirea Zonei Comerţului Liber.

Uniunea Rusia-Bielorus

La 18 decembrie 1990, Republica Sovietică Federativă Rusă şi Republica Sovietică

Socialistă Bielorusă semnează primul acord în calitatea lor de state suverane în
care recunosc comunitatea istorică şi necesitatea continuării colaborării în sferele
politice, economice, sociale şi culturale. La 21 februarie 1995, acest acord îşi
încetează activitatea, fiind înlocuit cu un nou acord cu privire la Prietenie, Bună
vecinătate şi cooperare între Federaţia Rusă şi Republica Bielorus, care prevede
intensificarea relaţiilor bilaterale între două state în sfera politică, militară,
economică şi socio-umanitară.

13
La 2 aprilie 1996, cele două state îşi intensifică colaborarea prin semnarea a
Acordului cu Privire la Înfiinţarea Comunităţii Rusiei şi Bielorusiei. Această
decizie a fost luată în urma desfăşurării unui referendum în Bielorusia în luna mai
1995 şi adoptarea unei decizii în acest sens de către ambele camere ale Adunării
Federale a Rusiei. Prin acest document, „părţile îşi declară voinţa de a demara un
proces de integrare politică şi economică spre binele cetăţenilor ambelor state”.
Peste un an, la 2 aprilie 1997, cele două state semnează Acordul cu privire la
Uniunea dintre Rusia şi Bielorusia. Acordul prevede „consolidarea relaţiilor
bilaterale dintre ambele state, dezvoltarea ambelor state în baza unificării
potenţialului material şi intelectual şi utilizarea mecanismelor economiei de piaţă,
convergenţa sistemelor juridice a ambelor state şi formarea unui sistem juridic
unional, asigurarea securităţii, a capacităţii înalte de apărare militară şi lupta
comună împotriva criminalităţii, asigurarea securităţii europene şi dezvoltarea
cooperării reciproc avantajoase în Europa şi în lume” . La 23 mai 1997, este
adoptat statutul Uniunii dintre Rusia şi Bielorusia.
La 25 decembrie 1998, ambele părţi semnează Declaraţia cu privire la continuarea
unificării Rusiei şi Bielorusiei, iar la 8 decembrie 1999, este semnat Tratatul cu
privire la instituirea Statului Unional, care prevede crearea unor organe de
conducere unionale (Consiliul Suprem de Stat, Parlamentul Unional, Consiliu de
Miniştri şi Judecătoria Unională, Curtea de Conturi), instituirea unui buget unic,
unificarea spaţiului economic, adoptarea unei valute şi fiscalităţi unice, unificarea
infrastructurii energetice, a transportului şi telecomunicaţiilor.

Uniunea Vamală Euroasiatică

În anul 1995, Federaţia Rusă, Bielorusia şi Kazahstan au semnat primul acord care
a pus bazele formării unei viitoare Uniuni Vamale Euroasiatice (UVE). Ulterior, la
acest tratat s-au alăturat Kârgâstan, Uzbekistan şi Tadjikistan.

14
La 10 octombrie 2000, la Astana a fost semnat Acordul cu privire la instituirea
Comunităţii Economice Euroasiatice. Membrii fondatori ai acestei organizaţii sunt:
Bielorusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia şi Tadjikistan. Începând cu mai 2002,
Ucraina şi Republica Moldova obţin un statut de observator al acestei oranizaţii.
Semnarea acestui acord a avut ca urmare instituirea unei Adunări
Interparlamentare, precum şi o Bancă a Dezvoltării Euroasiatice.

La 6 octombrie 2007, la Duşanbe, reprezentanţii Rusiei, Bielorusiei şi Kazahstan

au semnat un acord de constituire a unuit teritoriu vamal unic. În decursul anului
2009, au fost semnate şi ratificate peste 40 de acorduri care constituie fundamentul
Uniunii Vamale Euroasiatice. La 28 noiembrie 2009, la Minsk a avut loc o
întrevedere oficială dintre Dmitri Medvedev, Alexandr Lukaşenko şi Nursultan
Nazarbaev care viza lansarea Uniunii Vamale la 1 ianuarie 2010. Începând cu 1
iulie 2010, intră în vigoare Codul Vamal pentru Rusia şi Kazahstan, iar începând
cu 6 iulie şi pentru Bielorusia. Începând cu 1 aprilie 2011, este anulat controlul
transportului la vama ruso-bielorusă. Începând cu 1 iulie 2011 este anulat controlul
vamal la frontierele dintre Bielorusia, Rusia şi Kazahstan. La 19 octombrie 2011,
în cadrul unei şedinţe a şefilor UVE s-a anunţat aderarea Kârgâzstanului la această
structură.
La 18 noiembrie 2011, şefii de stat a UVE au adoptat o declaraţie comună cu
privire la integrarea economică euroasiatică, în care se anunţă intrarea în vigoare
începând cu 1 ianuarie 2012 a Spaţiului Economic Unic (SEU). Totodată, prin
acest document este instituită Comisia Economică Euroasiatică. Începând cu anul
2012, au intrat în vigoare 17 tratate interstatale care constituie fundamentul
Spaţiului Economic Unic. La 19 martie 2012, la Moscova a avut loc şedinţa
Consiliului Internaţional al UVE, în cadrul căruia părţile au convenit asupra
semnării unui acord de înfiinţare în 2015 a unei Uniuni Economice Euroasiatice10.

10
Декларация о евразийской экономической интеграции http://news.kremlin.ru/ref_notes/1091 (vizitat
10.12.2017)

15
 Concluzie

Un element important pe care trebuie să atragem atenţia sunt proiectele energetice

realizate sau aflate în proces de realizare, care prezintă o faţetă realistă a politicii
externe ruse, faţă de mesajele lansate pe canale oficiale. La 8 noiembrie 2011, este
lansat gazoductul Northstream, la care participă Rusia, Germania, Olanda şi
Franţa. Scopul proiectului constă în majorarea cantităţilor de gaze livrate de Rusia
statele din Uniunea Europeană. Cu toate astea, unii analişti consideră că
NorthStream îşi propune şi o politică de presiune asupra Bielorusiei şi Ucrainei,
care au reprezentat principala zonă de tranzit a gazului până la lansarea noului
proiect.

În mai 2011, Ucraina a încheiat un acord cu compania germană „RWE Supply &
Trading” de livrare a gazului. În acelaşi timp, ucrainenii negociază încheierea
acordurilor similare cu România, Turcia şi Turkmenistan. Aceeaşi soartă cu
Ucraina va împărtăşi şi Republica Moldova odată cu darea în exploatare a
gazoductului Southstream. Această direcţie de evoluţie a lucrurilor demonstrează
că statele Uniunii Europene reprezintă un interes prioritar pentru Federaţia Rusă,
iar statele din spaţiu CSI un partener secundar. Am putea prognoza că integrarea
Rusiei în sistemul economic european se va intensifica, însă în acelaşi timp Rusia
va căuta mijloace de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influenţă.
Respectiv, ideea Uniunii Euroasiatice ar putea fi privită ca o etapă pregătitoare a
statelor ex-sovietice pentru o eventuală integrare în spaţiul economic al Uniunii
Europene, în care Rusia se va prezenta ca un avocat al statelor ex-sovietice în
negocierile pentru aderare la UE.

16
 Bibliografie

1. Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii şi viitorul geopolitic al Rusiei, p. 96.

2. Alexandru Burian, Geopolitica lumii contemporane, 2003, pag.48-49
3. Claudio Mutti, “Mircea Eliade Şi Unitatea Eurasiei” http://www.eurasia-
rivista.org/mircea-eliade-si-unitatea-eurasiei/7677 (vizitat 10.12.2017)
4. Lumea în 2020. O schiţă a viitorului global prezentată de Consiliul Naţional
de Informaţii al SUA, Cartier, 2008, pag.65-66
5. Sergiu Tămaş, Geopolitica, Editura Noua Alternativă, Bucureşti, 1995
6. А.Д.Сахаров, Конституция Союза Советских Республик Европы и
Азии http://www.sakharov-archive.ru/Raboty/Constitution.htm (vizitat
10.12.2017)
7. Декларация о евразийской экономической интеграции
http://news.kremlin.ru/ref_notes/1091 (vizitat 10.12.2017)
8. Жан Тириар – имперская революция / А.
Малер: http://theory.nazbol.ru/index.php?option=com_content&view=articl
e&id=175:2009-04-29-07-06-04&catid=37:newsflash&Itemid=59 (vizitat
10.12.2017)
9. Карл Хаусхофер, О геополитике, стр.373
10.От Лиссабона до Владивостока Форум. Владимир Путин рассказал о
перспективах сотрудничества России и
Европы http://www.rg.ru/2010/11/26/putin.html (vizitat 10.12.2017)
11.Проекты реформирования территориального управления в советский
период http://www.terrus.ru/mono/r3/3.6.3.shtml#_ftn4 (vizitat 10.12.2017)

17