CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................................2

1.Principalii indicatori în analiza fenomenului democratizării unui stat...........5

2.Cauzele declanşării procesului de democratizare în spaţiul Europei

Centrale şi de Est și etapele urmate de statele din această regiune în acest
proces ...............................................................................................................................................7

3.Elementele care evidenţiază autenticitatea evoluţiei democratizării statelor

din Europa Centrală şi de Est. Asemănări-deosebiri, obstacole care au limitat
viteza de democratizare a acestor state. ................................................................................10

CONCLUZIE ......................................................................................................................................12

BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................................................13

1
 INTRODUCERE
În domeniul ştiinţelor politice se discută trei teme majore asupra
fenomenului democraţiei şi a procesului democratizării: teorii ale democraţiei,
teorii ale democratizării şi studii ale tranziţiei sau tranzitologia.
În contextul extinderii democraţiei în spaţiul postcomunist nu au dispărut
problemele mai „vechi” ce ţin de doctrinele politice privind organizarea şi
conducerea societăţii, de principalele forme şi modele ale democraţiei, probleme
care au incitat pe diverse planuri dezbateri teoretice, dar şi practica politică a
societăţilor după cel de-al doilea război mondial.
Deşi paradigma democratică s-a dovedit a fi produsul unui efort istoric,
instituţional şi cultural de anvergură, totuşi democraţia contemporană, prin geneza
şi manifestările sale curente, rămâne deseori dezorientată în faţa unui şir de
probleme, provocări şi incertitudini care nu întotdeauna sunt soluţionate în mod
raţional şi adecvat de către actorii politici şi factorii decizionali. De altfel, nivelul
practic al doctrinelor politice se regăseşte în spaţiul politicilor (publice) ce se
propun pentru a rezolva anumite probleme apărute în diverse societăţi la un anumit
moment. Aceste politici cu caracter situaţional se răspândesc, influenţând, de cele
mai multe ori, arii geografice majore, inclusiv cele din spaţiul postsovietic, şi devin
astfel puncte de reper doctrinar la nivel guvernamental în aceste state.
În dezbaterile contemporane democratizarea, fiind analizată multi-aspectual
din perspectiva teoriei politice, politicii comparate, relaţiilor internaţionale,
sociologiei, studiilor culturale şi economiei politice, este abordată diferit, ca un set
distinct de schimbări succesive realizate într-o perioadă anumită de timp, ca o serie
de lupte politice cu final deschis, ca transformare a structurilor profunde sau ca
utopie. Democratizarea este conceptualizată ca discurs, cerere, set de schimbări
instituţionale, formă de dominaţie a elitelor, sistem politic dependent de controlul
popular, exerciţiu al politicii de putere şi cerere de solidaritate globală, iar
enumerarea poate continua.

2
 Conform opiniei unor autori, democratizarea este un concept la fel de
„contestat în esenţă”1, precum democraţia însăşi. Pe lângă problemele cu care se
confruntă democraţia ca formă de organizare politică şi metodă de guvernare cu
principiile şi mecanismele sale, ea presupune totuşi atât avantaje având drept
următoarele elemente:
 participarea efectivă a populaţiei la procesul de luare a deciziilor
 prezenţa unor elite care guvernează societatea cu sprijinul acesteia,
guvernare ce presupune responsabilitate şi limite
 prezenţa mai multor forţe politice legal recunoscute care luptă pentru
acapararea puterii politice
 structurarea unei ideologii bine definite
 organizarea instituţiilor statului pe principiul separaţiei puterilor în
stat şi structurarea relaţiilor dintre acestea
 existenţa unor principii care stau la baza democratizării, cum ar fi
principiul alternanţei democratice la guvernare, principiul
descentralizării, principiul autonomiei locale
 specificarea exhaustivă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

cât şi dezavantaje, printre care:

 existenţa unui aparat birocratic puternic prin distribuţia de posturi

publice, în scopul recrutării sau fidelităţii clientelei politice
 prezenţa diverselor blocaje, extinderea corupţiei şi altor fenomene
negative contemporane ce împing sistemul comunicării politice către
disimulare, precum şi neajunsuri şi limite ale democraţiei clasice

1
Volkoff V. Defectele democraţiei. De ce nu sunt decât pe jumătate democrat. Bucureşti: Ed. Antet, 2002.
p.113.

3
  lipsa conexiunii dintre democraţie şi procesele economice şi sociale
duce la sporirea conflictelor sociale şi nu satisface astfel interesele
vitale ale cetăţenilor
 limitarea cetăţenilor în participarea la viaţa politică a statului.

În acest sens, democraţia s-a dovedit a fi de multe ori eficientă în anumite cazuri,
dar, totodată, frecvente sunt cazurile când a dat semne de ineficienţă (cazul Uniunii
Europene în contextul crizei financiar-bancare, crizei euro şi crizei economice
începând cu anul 2008). Totuşi, democraţia dă dovadă de adaptabilitate în
condiţiile nou-create, depăşirea acelor limite care nu îi permit pe deplin să-şi
manifeste avantajele şi să găsească soluţii adecvate ale problemelor cu grad ridicat
de complexitate. Sistemele democratice contemporane sunt adesea imperfecte,
fiindcă ele se confruntă cu anumite contradicţii interne. Democraţia este supusă
unor provocări majore, care fac societatea să se confrunte cu crize de tot felul, cu
multiple dificultăţi aporetice în viaţa societăţii, cu mari tensiuni şi conflicte sociale.

4
 1. Principalii indicatori în analiza fenomenului democratizării unui stat

Democratizarea nu presupune, în mod necesar, existența unui algoritm, deși

teoria și știința politică din a doua jumătate a secolului trecut au încercat să testeze
o atare poziționare, deopotrivă normativ și empiric. Există proiecții normative
relative la evoluția procesului de democratizare, acestea vizând anumite perioade
istorice ori anumite coordonate, precum participarea cetățenilor la luarea deciziilor
și posibilitatea ca aceștia să conteste deciziile eronate ale liderilor politici, așa cum
e cazul teoriei poliarhice a lui Robert Dahl2. Iar aceste proiecții, la fel de sigur,
trebuie luate în considerare, dar pe model comparativ, așa cum fac, de altfel, ambii
teoreticieni politici invocați, sau așa cum procedează și politologul olandez Arend
Lijphart, când pune în oglindă formele de guvernare și funcționare din 28, iar apoi
din 36 de state.
Dincolo de aceste modele normative și empirice, reperele evoluției
procesului de democratizare dintr-o țară dată se constituie din tradiția istorică
privitoare la democrație, din tipul de cultură politică predominat în societatea
respectivă, din convingerile activiștilor politici referitoare la funcționalitatea
democrației, din tipul de capital social existent, din gradul de implicare a
cetățenilor în treburile publice și, în final, din existența unui model asociativ în
plan social, în absența căruia – spune Tocqueville – sistemul politic democratic
este foarte dificil, dacă nu imposibil de instituționalizat. Toți aceștia sunt indicatori
care pot varia de la o țară la alta, de la o societate la alta, și tocmai acesta este
motivul pentru care în teoria și știința politică, ca și în subdomeniul politicii
comparate se subliniază posibilitatea existenței unor variate „modele ale
democrației”. Și indicatorii, și variațiile pe care aceștia le prespun în cazuri diferite
au un caracter explicativ, întrucât ne ajută să înțelegem evoluțiile diferite ale
diverselor sisteme democratice. Modelul teoretico-politic al lui Robert Dahl, spre
exemplu evidențiază traseele diferite ale democratizării, care produc tipuri diferite

2
Dahl R.A. Despre democraţie. Iaşi: Instit. European, 2003. 189 p.

5
de sisteme democratice, mai apropiate ori mai îndepărtate de poliarhie, o proiecție
normativă cu rol de „ideal regulativ”3.
Astfel, vorbind despre condițiile democratizării pe parcursul ultimelor două
sute de ani, politologul american identifică un model al democratizării care pleacă
de la un regim de hegemonie totală care, prin implicarea cetățenilor, mai întâi, în
luarea deciziilor publice, se transformă într-o hegemonie cuprinzătoare, și care,
apoi, oferind cetățenilor posibilitatea de a contesta deciziile eronate ale liderilor,
devine o oligarhie concurențială, spre a se transforma, pentru o scurtă perioadă de
timp, într-o poliarhie (cazul Germaniei Republicii de la Weimar, de după primul
război mondial și până la instaurarea dictaturii naziste). Este un model
nerecomandat, tocmai pentru că sistemul democratic a eșuat foarte rapid. Un alt
model identificat de Robert Dahl este cel Marii Britanii și al Suediei, societăți în
care cetățenii mai întâi au învățat regulile dialogului democratic și ale jocului
contestării, evoluând astfel dinspre hegemonii totale înspre oligarhii concurențiale,
apoi au fost cuprinși, prin instituirea dreptului de vot, în procesul de luare a
deciziilor de interes public, devenind astfel hegemonii cuprinzătoare și
transformându-se, ulterior, în poliarhii. Avem de-a face, în acest caz, cu un model
de democratizare care s-a produs lent, în timp, ceea ce i-a conferit și posibilitatea
consolidării, fără a prespune, însă, eșec, deși au existat, și în aceste țări, provocări
istorice la adresa democrației.
În fine, Robert Dahl identifică și un al treilea model de democratizare, în
acest caz, poliarhia s-a instaurat și a funcționat doar câțiva ani: în 1789, urmare a
Revoluției, Franța a trecut brusc de la hegemonie totală la poliarhie, acordând
cetățenilor atât posibilitatea de contestare, cât și pe aceea de participare la treburile
publice. Scurta perioadă democratică s-a încheiat însă rapid, în 1792, când s-a
instaurat teroarea iacobină. Iată că, dincolo de indicatorii menționați experiența
istorică a democratizării ne arată cât de important este și traseul pe care o societate
îl urmează în încercarea de a deveni o democrație funcțională pe termen lung.

3
Dahl R.A. Democraţia şi criticii ei. Iaşi: Instit. European, 2002. 289 p.

6
 2. Cauzele declanşării procesului de democratizare în spaţiul Europei
Centrale şi de Est și etapele urmate de statele din această regiune în
acest proces

Teoria „valurilor de democratizare” a lui Samuel Huntington spune că statele

Europei Centrale și de Est se înscriu în cel de-al treilea, care a debutat la Lisabona
pe 25 aprilie 1974, la ora 12.20, atunci când radioul de stat e emis în eter melodia
„Grândola, Vila Morena” ca semnal dat armatei pentru inițierea unei lovituri de
stat la adresa dictatorului Marcelo Caetano4.

Al treilea val al democratizării a început printr-o lovitură de stat militară, după care
armata a preluat controlul societății portugheze, pentru a se retrage mai târziu,
oferind civililor posibilitatea de a organiza alegeri libere, democratice. Început în
Portugalia, „valul democratizării” a trecut, în anul următor, în Spania, unde a căzut
dictatura lui Franco, apoi a traversat Atlanticul înspre America de Sud, unde mai
multe state au pășit, la rându lor, pe drumul democratizării, s-a extins ulterior în
Asia de Sud-Est și a ajuns, finalmente, în 1989, în țările Europei Centrale și de Est.
În ce le privește pe acestea, cauza fundamentală este eșecul economic al fostei
URSS și al modelului pe care aceasta l-a impus în întreaga regiune, ceea ce a atras,
după sine, un eșec politic. Din acest punct de vedere, căderea Zidului Berlinului, pe
9 noiembrie 1989, este momentul simbolic al intrării acestor state, cu tradiții
istorice diferite, cu o cultură politică diferită în proces de democratizare.
Trebuie spus că, potrivit analizelor de știință politică, exceptând sistemul
democratic al Republicii de la Weimar – care poate fi considerat funcțional, dar
care a eșuat – singura țară considerată a îndeplini rigorile democratice în perioada
interbelică a fost Cehoslovacia, sub conducerea președintelui Thomas Masaryk. Ca
atare, în 1989, unele state din regiune puteau reînnoda tradiția democratică, în
vreme ce altele deschideau porțile drumului spre democrație pe fondul unui acut

4
Huntington S. Al treilea val al democraţiei. În: Revista Română de Știinţe Politice, Bucureşti, 2002, vol.
2. nr. 1, p. 18-40.

7
deficit democratic, iar asta nu doar din cauză că trecuseră prin marasmul
dictaturilor comuniste, ci și pentru că, înainte de acestea, experimentaseră și alte
forme ale dictaturii.
Strict teoretic, există un model al democratizării, aplicat prin transfer, în
sensul în care, beneficiind de observațiile asupra proceselor democratice care au
avut loc în a doua parte a secolului trecut în America Latină, politologii au putut să
le utilizeze în analizele lor privitoare la democratizarea statelor central-est
europene. Spre exemplu, Huntington consideră că o țară intrată în proces de
democratizare devine democratică atunci când a trecut „testul dublei alternanțe”.
Acesta presupune ca cei care au venit la putere în prima fază de a procesului de
democratizare acceptă transferul de putere, ca urmare a votului democratic, către
opoziție, iar aceasta din urmă, ca rezultat al unui viitor ciclu electoral, acceptă să
revină în opoziție.
Există, totodată, și „avertismentul Huntington”: nu există nicio garanție că,
odată intrată în proces de democratizare, o țară dată va și deveni, automat, o
democrație. De altfel, politologul american vorbește despre existența „valurilor de
revers”, în sensul în care chiar statele(Rusia, Ucraina, Republica Moldova), chiar
dacă au început, în anii ’90, procesele de democratizare, acestea fie au stagnat,
plasându-le în așa-numita „zonă gri”, fie au revenit la o formă de autoritarism5.
Analiza din perspectiva democratizării statelor central-est europene, este cea
aparținându-i politologului german Andreas Schedler, care vorbește de cinci
coordonate ale acestui proces. Dintr-o anumită perspectivă, acestea ar putea fi
considerate și „etape” ale democratizării6. Este vorba despre:

 evitarea colapsului democrației

 evitarea eroziunii democratice
 organizarea democrației

5
Ibidem
6
Andreas Schedler, Ce este consolidarea democratică?, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2,
Nr. 1, aprilie 2002, pp. 122-138.

8
  dezvoltarea democrației
 fundamentarea democrației.

Primele două faze sunt definitorii pentru traseul ulterior al democratizării, pentru
că a evita colapsul și erodarea democrației reprezintă provocări foarte mari pentru
democratizatori. Din fericire, statele din Europa Centrală și de Est au reușit, unele
mai ușor (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și, după 1994, mai ales Cehia), altele
mai greu (România și Bulgaria), iar altele încă sunt în „zona gri” (Republica
Moldova sau Albania, spre exemplu).
În mod evident, toate aceste state, chiar dacă în etape și în forme diferite, au
beneficiat de sprijinul democrațiilor occidentale, mai întâi într-o formă
neinstituționalizată, iar apoi, cele mai multe dintre ele, într-o manieră formală, din
momentul în care au devenit membre ale Alianței Tratatului Atlanticului de Nord
și, respectiv, ale Uniunii Europene. Spre deosebire de alte epoci istorice, acum a
fost cazul fericit că a putut fi „comprimată” temporal experiența istorică a
democrațiilor vestice, chiar dacă în grade și cu viteze diferite. Drept urmare, unele
dintre aceste state s-au apropiat de statutul consolidării democratice, în sensul în
care se află în faze de fundamentare a democrației, altele încă o organizează, iar
unele marchează un recul, întorcându-se în etapa de prevenire a eroziunii
democratice. Din acest punct de vedere, Huntington avea dreptate: nimeni nu poate
garanta că procesul de democratizare este unul strict teleologic.

9
 3. Elementele care evidenţiază autenticitatea evoluţiei democratizării
statelor din Europa Centrală şi de Est. Asemănări-deosebiri,
obstacole care au limitat viteza de democratizare a acestor state.

Deși din punct de vedere temporal aceste state au început tranziția spre
democrație în 1989, din perspectiva tradiției istorice unele au plecat la drum cu un
important bagaj democratic, în vreme ce altele au avut în bagaj doar deficitul
democratic. Toate au fost, înainte de acest moment, în arealul politic tutelat de
Moscova, cel al comunismului, totuși, acesta din urmă a avut forme diferite în țări
diferite, iar asta a determinat ca și indicatorii procesului de democratizare să
varieze considerabil. Însăși trecerea de la dictatură la tranziția spre democrație a
fost diferită: în unele state s-a realizat prin „revoluție de catifea” (Cehoslovacia), în
altele prin dialog și transfer de putere (Ungaria, Polonia, Bulgaria), în altele prin
evenimente sângeroase (România). În mare parte, însă, autenticitatea evoluțiilor
democratice este dată de faptul că, mai devreme sau mai târziu, toate aceste state
au reușit, chiar dacă în grade diferite, să mențină organizarea democratică până în
prezent.
Principalele asemănări sunt date de faptul că toate statele au ieșit din diverse
forme ale dictaturii comuniste, instaurată pe model sovietic, și de acela că cele mai
multe dintre aceste state sunt, astăzi, membre ale NATO și UE. Pe de altă parte,
deosebirile țin de tipurile diferite de organizare democratică, atât din punct de
vedere instituțional, cât și din perspectiva tipului de cultură politică. Cele mai
multe state din zonă sunt, astăzi, democrații funcționale, având mari șanse de a-și
consolida statutul în viitorul apropiat și mediu.
Printre obstacole, și având în vedere diferențele existente de la țară la țară se
numără lipsa de angajament democratic a liderilor politici din faza inițială a
procesului, insuficienta tradiție democratică, resuscitarea, în anumite cazuri, a
etno-naționalismului, lipsa unei tradiții a dezbaterii democratice în spațiul public,
coagularea unor grupuri de interese oculte pe filieră politico-economică, tipul de

10
reproducere a elitelor din prima fază a democratizării până în prezent, exotismul
experiențelor electorale, incapacitatea sau dificultatea asumării oneste a trecutului
istoric, menținerea influenței unor servicii secrete nereformate asupra câmpului
politic, cel puțin în stadiul primar al democratizării, precum și incompetența
politicienilor față de o corectă aplicabilitate a politicilor de interes public.

11
 CONCLUZIE

E o certitudine că avem de-a face, cum am spus deja, cu democrații funcționale.

Unele dintre ele au intrat în faza de fundamentare a democrației, altele o
organizează sau o dezvoltă. În altele a existat un recul, ceea ce a făcut ca acestea
din urmă să revină în zona eroziunii democratice. Însă, evoluția pe viitor a acestor
state înspre statutul de democrații consolidate va depinde atât de factori ce țin de
politica internă, cât și de cei circumscriși politicii internaționale. În primul caz se
presupune capacitatea de a dezvolta o cultură politică de factură participativă,
posibilitatea de a institui așa-numita „accountability” la nivelul clasei politice,
disponibilitatea acesteia de a rezista tentației populismului, foarte pregnantă și în
cazul unor democrații deja consolidate din Vestul Europei, dezvoltarea
instituțională a coordonatelor care să ofere cetățenilor posibilitatea de a se implica
cât mai activ în procesul de luare a deciziilor de interes public. În cel de-al doilea
caz, se constituie în veritabile provocări tensiunile geopolitice de la granița de est a
UE și NATO, criza migranților și terorismul fundamentalismului islamic. De
modul în care vor fi gestionate toate aceste provocări, deopotrivă interne și
internaționale, va depinde și traiectoria democratică a statelor din Europa Centrală
și de Est.

12
 BIBLIOGRAFIE
1. Bache I., George St. Politica în Uniunea Europeană. Chişinău: Ed. „Epigraf”
SRL, 2009. p.664.
2. Capcelea V. Tranziţia moldovenească: fazele, elementele structurale,
dimensiunile, paradoxurile, eşecurile şi avatarurile. Chişinău: Arc, 2012. p.190.
3. Dahl R.A. Democraţia şi criticii ei. Iaşi: Instit. European, 2002. 289 p.
4. Dahl R.A. Despre democraţie. Iaşi: Instit. European, 2003. p.189.
5. De Waelle J.-M. Consolidare democratică, partide şi clivaje în Europa Centrală
şi de Est. În: Partide politice şi democraţie în Europa Centrală şi de Est.
Bucureşti: Ed. Humanitas, 2003, p. 173-193.
6. Enciu N. Politologie: Curs universitar. Chişinău: Civitas, 2005. p.384.
7. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. Iaşi: Polirom, 2007.
p.406.
8. Florian A. Teorii ale democratizării (Note de curs). Bucureşti, 2005.
http://www.scribd.com/doc/85206701/1/I-CE-ESTEDEMOCRA%C5%A2IA
(vizitat 10.12.2017)
9. Grugel J. Democratizarea. O introducere critică. Iaşi: Polirom, 2008. p.267.
10.Hermet G. Poporul contra democraţiei. Iaşi: Instit. European, 1998. p.312.
11.Huntington S. Al treilea val al democraţiei. În: Revista Română de Știinţe
Politice, Bucureşti, 2002, vol. 2. nr. 1, p. 18-40.
12.Huntington S.P. Ciocnirea civilizaţiilor si refacerea ordinii mondiale. Bucureşti,
2002. 528 p. 3.
13.Schedler A., Ce este consolidarea democratică?, în Revista Română de Ştiinţe
Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie 2002, pp. 122-138.
14.Ţuţui V. Democraţia deliberativă. În: Concepte şi teorii social-politice / Coord.
E. Huzum. Iaşi: Instit. European, 2011, p. 9-38.
15.Volkoff V. Defectele democraţiei. De ce nu sunt decât pe jumătate democrat.
Bucureşti: Ed. Antet, 2002. p.113.

13