PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

Asist.univ.dr. Iulia Ciorbea

1
 CAPITOLUL I: ASPECTELE GENERALE LEGATE DE PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

1. INTRUDUCERE ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂȚII

Hogan (1998) afirmă că psihologia personalității se preocupă de analiza naturii ”naturii umane”. Acest
subiect este în opinia autorului de o importanță practică, morală și politică deosebită – virtula, toată
politica publică este prezisă de asumpțiile despre natura umană – iar psihologia personalității este
singura disciplină empirică care abordează problema naturii umane explicit. Hogan (1998) adoptă o
abordare de tip ”istorie a ideilor” pentru a defini conținutul psihologiei personalității. Aceasta abordare
se referă la o analiză de conținut în care se încearcă identificarea temelor esențiale de la baza acestui
subiect. Adoptând această perspectivă autorul propune în 1976 cinci idei- cheie care formează substanța
personalității. Acestea sunt:
a) Motivația. Fiecare teorie a personalității include unele asumpții despre motivația umană.
Termenii motivaționali sunt conceptele explicative distincte în psihologia personalității;
psihologii folosesc trăsăturile pentru a prezice acțiunile oamenilor și utilizează concepte
motivaționale pentru a le explica.
b) Inconștientul. Orice teorie competentă a personalității face trimiteri la felul în care ideile,
emoțiile și impulsurile de care nu suntem conțtienți influențează comportamentul nostru și
despre felul în care devin acestea inconștiente.
c) Sinele. Orice teorie a personalității conține o definiție a sinelui și încearcă să explice felul în care
acesta se dezvoltă și influențează comportamentul nostru. Imaginile despre sine pot avea fie
proprietăți motivaționale fie reglatorii si pot fi conștiente sau inconștiente.
d) Dezvoltarea. Fiecare teorie a personalității ar trebui să conțină idei despre felul in care
personalitatea se dezvoltă și se schimbă în timp. Deși majoritatea discuțiilor se axează pe
dezvoltarea intrapsihică, este adecvat să fie descris și felul în care tinerii devin integrați în
societatea mai largă, proces numit socializare sau dezvoltare morală.
e) Maturitatea. Fiecare teorie a personalității conține un model, o viziune sau o definiție a
maturității – idei despre sănătatea mentală și despre cum se poate destructura.
Nici o teorie a personalității nu acoperă chiar toate aceste domenii. De exemplu, Freud a ignorat
conceptul de imagine de sine. Cu toate acestea Hogan (1998) consideră că acestea sunt ideile-rădăcină
ale psihologiei personalității care permit psihologilor să realizeze trei determinări importante atunci
când iau în considerare o teorie a personalității. În primul rând aceste idei permit distincția între ceea ce
este și ceea ce nu este psihologia personalității. Acele teorii care se bazează pe principiile învățării și
care localizează cauzele acțiunii umane în ”situații” nu sunt, prin definiție, teorii ale personaliății; sunt
de fapt versiuni ale psihologiei sociale behavioriste. În al doilea rând, putem evalua adevarea unei teorii
observând gradul în care aceasta acoperă cele cinci teme.

2. DEFINIREA PERSONALITĂȚII

2
 De-a lungul anilor, au fost propuse diferite definiții ale personalității. Multe dintre acestea se referă
la un sistem mental – o colecție de aspecte psihologice ce includ motivația, emoțiile și gândurile.
Definițiile variază în ceea ce privește identitatea acestor componentă dar majoritatea ajung la concluzia
că personalitatea implică un patern al sistemelor mentale.
Definițiile personalității subliniază diferite aspecte în funcție de orientarea teoretică a propunătorilor.
Pentru unii psihologi, esența definiției este felul în care persoanele răspund sau reacționează la oamenii
sau situațiile întâlnite. Pentru alții este importantă compenenta organică, biofizică, ereditară a
personalității. Alții accentuează paternurile de oragnizare ale personalității care dau consistență și
stabilitate comportamentului. Există și clinicienii care subliniază importanța adaptării la mediu. Nu în
ultimul rând există psihologi care concept personalitatea ca fiind expresia unicității individului.
Conform lui Furnham și Heaven (1999) majoritatea definițiilor dispun de câteva teme specifice:
• Diferențele individuale – oamenii sunt unici dar pot fi descriși și categorizați de-a lungul unor
dimensiuni fundamentale variate sai în categorii specifice;
• Dimensiunile personalității sunt dispoziții comportamentale în sensul că ele corelează cu
determinarea și motivația pentru a influența comportamentul social;
• Dimensiunile personalității sunt relative stabile în timp și se manifestă consistent și coerent de-a
lungul situațiilor sociale variate;
• Personalitatea unei persoane poate, și trebuie, să fie descompusă în părțile sale specifice și
fundamentale și, în același timp combinate într-un sistem organizat pentru a întelege funcționarea
sa.
Exemple de definiții:
”Personalitatea este suprema realizare a idiosincraziei înnăscute a ființei umane. Este un act de curaj
înalt în fața vieții, este afirmarea absolută a tot ceea ce constituie individual, este cea mai de success
adaptare la condiția universal a existenței cuplată cu cea mai mare libertate de auto-determinare
posibilă” (Jung, 1934)
"Personalitatea este organizarea mentală întreagă a ființei umane în fiecare stadiu de dezvoltare. Ea
cuprinde fiecare fază a caracterului uman: intelectul, temperamental, aptitudinile, moralitatea și fiecare
atitudine care s-a construit de-a lungul vieții individuale” (Warren & Carmichael, 1930, p. 333)
”Personalitatea este insăși esența ființei umane” (Hall & Lindzey, 1957, p. 9)
”Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puțin durabilă a caracterului, temperamentului,
inteligenței și fizicului unei persoane, această organizare determină adaptarea sa unică la mediu.”
(Eysenck, 1953, cf. Zlate 2006).
”Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea și comportamentul lui characteristic” (Allport, 1981).
”Personalitatea nu este o entitate substanțială existentă ce poate fi studiată, ci un contruct complex
ce trebuie dezvoltat și definit de observator” (Smith & Vetter, 1982, p.5).
Liury (1990) consider că personalitatea poate fi definită în sens restrâns (personalitatea descrie doar
aspecte afective și sociale, adică temperamental și caracterul, oamenii comportându-se relative stabil în

3
situații sociale) dar și în sens larg (personalitatea se referă la ansamblul tuturor caracteristicilor
individului, începând de la cele senzorio-motorii, cognitive, aptitudini și interese, aspecte emotive până
la valorile care depend de societate). În această accepțiune, personalitatea apare ca un compozit de
factori genetici, cultural-situaționali, de învățare, schimbări personale, mecanisme inconștiente, procese
cognitive și trăsături (Hergenhahn și Olson, 1999 cf. Bonchiș și al. 2006).
Atkinson și al. (2002) defineau personalitatea ca un patern distinctiv și caracteristic al gândirii,
afectivității și comportamentului care definește stilul personal al unui individ si influențează
interacțiunea acestuia cu mediul. Din acest punct de vedere autorii consideră ca psihologia personalității
încearcă:
a) Să descrie și să explice diferențele interindividuale – felul în care indivizii se deosebesc între ei;
b) Să sintetizeze, într-o viziune integratoare asupra personalității, numeroasele procese care pot
influența interacțiunile individului cu mediul – interacțiuni biologice, de dezvoltare, învățare,
gândire, afectivitate, motivație și interacțiune socială.
O definiție contemporană a personalității este oferită de Carver și Scheier (2000, p.5): ”Personalitatea
este o organizare dinamică, în interiorul persoanei, a sistemelor psihofizice care creează paternurile
caracteristice de comportament, gânduri și sentimente ale unei persoane” (Carver & Scheier, 2000, p.5).
 Organizarea dinamică sugerează reajustări continue, adaptarea la experiență, upgradare continuă
iar menținerea personalității nu se oprește aici. Personalitatea presupune o procesualitate și o
organizare, nu o juxtapunere de piese diferite.
 În interiorul persoanei sugerează înmagazinarea internă a paternurilor, idee ce susține asumpția
că personalitatea influențează comportamentele, etc.
 Sisteme psihofizice sugerează ideea ca fizicul (somaticul) este implicat in ceea ce suntem.
Personalitatea este un concept psihologic ale cărui baze sunt fiziologice.
 Paternuri caracteristice implică ideea consistenței/continuității ce identifică în mod unic un
individ.
 Comportament, gânduri si sentimente indică faptul că personalitatea include o plajă largă de
experiențe/manifestări, că personalitatea se dezvăluie în modalități multiple.
Carver și Scheier (2000) sugerează ca termenul de personalitate dezvăluie un sens al consistenței, o
cauzalitate interioară și distinctivitate personală.
” Personalitatea este setul stabil de tendințe și caracteristici care determină acele aspecte commune și
diferențiatoare din comportamentul psihologic al oamenilor (ganduri, semtimente, acțiuni) care au
continuitate în timp și care nu pot fi ușor înțelese ca rezultat singular al presiunilor sociale și biologice
ale momentului (Maddi, 1989). "Personalitatea se referă la paternul individual de procese psihologice
ce iau naștere din motivațiile, sentimentele, gândurile și alte arii majore ale funcționării psihologice.
Personalitatea este exprimată prin influențele sale asupra corpului, în viața mentală conștientă și prin
comportamentul social al individului” (Mayer, 2005).

4
 3. MODALITĂȚI DE ABORDARE ALE PERSONALITĂȚII - Nomotetic versus
idiografic
Crețu (2005) formulează întrebarea fundamentală cu care psihologia personalitaății s-a confruntat
de-a lungul anilor: ”Scopurile cercetării trebuie să vizeze descoperirea paternurilor generale, a legităților
de funcționare care, virtual, s-ar aplica oricărui individ sau trebuie să vizeze analiza extensivă a
personalității fiecarui individ, separat, pentru a-l înțelege în expresia unicitatii sale functionale?”. Se stie
deja ca in functie de raspunsul ales, demersurile teoretico-metodologice au fost fie cel nomotetic, fie cel
idiografic. Acelasi autor realizeaza o detaliere a acestor doua tipuri de abordari ale personalitatii din
perspectivele catorva teoreticieni de marca.
Astfel, in psihologia personalitatii, termenii de idiografic si nomotetic au fost introdusi de
Gordon Allport (1937) care i-a definit din punct de vedere teoretic si metodologic. Unii cercetatori au
incercat sa conceapa strategii metodologice cat mai sensibile la manifestarile distinctive si centrale ale
fiecarei persoane. Acestia considerau ca orice demers de intelegere a personalitatii individuale trebuie sa
se intemeieze doar pe experientele particulare ale persoanei respective. Aceasta orientare a fost numita
idiografica (de la grecescul idios = propriu, persoana). Alti cercetatori au apreciat ca unicitatea
personalitatii poate fi inteleasa doar ca produs al unor legitati bio-fizico-psihologice. Acestia plecau de
la asumptia ca desi, personalitatea este unica sub aspectul organizarii sale interne, structurile generate
prin organizarea functionala sunt de fapt produse ale unor procese generale pentru toti indivizii. Aceasta
abordare a fost numita nomotetica ( de la grecescul nomos=lege, norma) si se centreaza pe identificarea
legilor ce stau la baza personalitatii tuturor indiviziilor.
Un alt autor identificat de Cretu (2005) care a realizat o distictie similara de abordare a
personalitatii apartine lui Cattell (1944). Acesta considera ca masuratorile personalitatii pot fi ipsative si
normative. Masuratorile ipsative (dein latina ipse=sine, cu referire la sine) se aplica individului ca
entitate izolata, atunci cand pentru aspectul sau trasatura studiata cercetatorul nu dispune de un etalon
extern de raportare, sau atunci cand raportarea externa in sine este considerata nerelevanta (Hogan, 2003
apud. Cretu, 2005). Astfel, scorul obtinut de o persoana la o anumita trasatura de personalitate
dobandeste semnificatie si poate fi interpretata psihologic doar prin raportare la o alta trasatura de
personalitate (de exemplu, o persoana se evidentiaza mai mult prin agreabilitate si mai putin prin
constiinciozitate – pentru ca scorul la agreabilitate este mai mare decat cel al constiinciozitatii). In
acelasi timp, masuratorile normative apeleaza la un element extern de raportare sau la un etalon
construit in baza unor norme de grup (de exemplu, o persoana este mai agreabila decat o alta pentru ca a
obtinut un scor mai mare la Agreabilitate decat cea din urma). Cretu (2005) concluzioneaza ca atunci
cand interesul cercetatorului se plaseaza la nivelul interpersonal, nu la cel intrapersonal, scorul unei
persoane la o trasatura are o semnificatie mai buna decat in functie de pozitia pe care o ocupa la nivelul

5
etalonului. Pe de alta parte, nevoia de raportare a persoanei la un referent extern tine de natura sociala a
constructiei personalitatii.
Conform Cretu (2005) o delimitare similara a fost realizata de Mischel (1973) care a introdus
distictia intre abordarea centrata pe persoana si abordarea centrata pe variabila. Astfel abordarea
idiografica este de fapt centrata pe persoana in timp ce abordarea nomotetice este focalizata pe variabila.
Scopul abordarilor centrate pe variabila este de a investiga si intelege aspecte particulare ale persoanei
(variabile) si nu persoana ca intreg. Abordarea centrata pe variabila considera ca astfel poate obtine o
imagine globala a personalitatii celor investigati: ”Individul unic este punctul simplu de intersectie a
unui numar de variabile cantitative” (Eysenck, 1952 apud. Cretu, 2005). Abordare centrata pe persoana
considera ca o astfel de perspectiva nu poate ajunge la complexitatea si unicitatea individuala. De aceea
sustinatorii acestui punct de vedere considera ca numai focalizarea pe aspectele unice ale persoanei
poate surprinde aspectele care o diferentiaza de celelalte persoane si astfel o trasnforma intr-o
personalitate distinctiv conturata.
Cretu (2005) expune si punctul de vedere al lui Bem (1983) care face disticntii clare intre cele
patru abordari si astfel elimina confuziile ce pot aparea. Astfel, abordare nomotetica presupune un set
comun de descriptori dispozitionali (trasaturi) ce poate fi utilizat pentru a descrie toate personalitatile iar
diferentele individuale sunt doar pozitionari diferite de-a lungul acestor dimensiuni. Abordarea
idiografica considera ca fiecare individ trebuie evaluat utilizand un set strict specific de trasaturi-
descriptor. Abordarea centrata pe variabile analizeaza pozitia relativa a indivizilor de-a lungul acestor
variabile, in timp ce abordarea centrata pe persoana se preocupa de modul specific si distinctiv de
configurare a variabilelor in persoana.
Zlate (2000) sintetizeaza principalele caracteristici ale abordarii nomotetice si ale celei
idiografice. Astfel, psihologia nomotetica se caracterizeaza prin:
a) Cauta explicatiile cauzale ale fenomenelor psihice si sociale, folosindu-se in acest scop de un
limbaj analitic bazat pe operationalizarea variabilelor si conceptelor, pe utilizarea modelelor
stricte cauza-efect;
b) Urmareste cuantificarea proceselor mintale si comportamentale;
c) Propozitiile cauzale formulate pe baza studiului subiectilor alesi la intamplare sunt generalizate
apoi asupra populatiei neinvestigate;
d) Foloseste in larga masura experimentul de laborator
e) Recurge la materialul cules prin metode idiografice numai pentru scopuri ilustrative, deoarece
aceste date sunt nesistematice, bazate pe bunul-simt si mai ales cantitative;
f) Legile descoperite sunt deductive si probabiliste, oferind explicatii functionale ale fenomenelor
Psihologia idiografica se bazeaza pe metode si presupuneri opuse:
a) Manifesta un interes profund si sustinut fata de studiul si analiza unui singur caz pe o perioada
mai indelungata de timp, deci pentru studiile de tip longitudinal, deoarece numai in felul acessta
este posibil sa fie evaluate ”curentele singulare” in toata complexitatea lor;

6
 b) Exploreaza specificatiile individuale, pe de o parte, pentru ca fiecare individ este presupus a fi
unic, pe de alta parte, deoarece tocmai diferentele individuale sunt considerate ”determinantii”
primari ai comportamentului;
c) Favorizeaza in cercetare unele metode relativ nestructurate, deschise, proiective si interpretative
(analiza documentelor personale, a biografiilor, cercetarea naturalista etc), acestea permitand
subiectului sa se exprime in propria sa limba, sa fixeze intelesurile care tin de lumea vietii sale
personale, sa constientizeze experientele parcurse.
Cele doua abordari diferentiaza intr-o maniera fundamentala diversele teorii asupra personalitatii si
metodele ei de evaluare:
a) abordarea nomotetica studiaza ceea ce indivizii au in comun si permite identificarea trasaturilor sau
tipurilor de personalitate contribuind la elaborarea unei structuri ipotetice a personalitatii
Acestei abordari i se reproseaza o perspectiva elementarita, atomista, incapabila sa explice
complexitatea conduitei umane.
b) abordarea idiografica analizeaza individul in globalitatea sa, tinand cont de toate componentele care
intra in interactiune si permite accesul la procesele, inaccesibile observatiei, care stau la baza
comportamentelor observate si masurate cu ajutorul tehnicilor “obiective” ale psihometriei
Acetsei abordari i se reproseaza lipsa rigorii si faptul ca ofera o imagine mai degraba impresionista
asupra personalitatii.
Quick (1997 apud. Furnham si Heaven, 1999) a incercat să clasifice diferențele dintre cele două
abordări.
Dimensiunea idiografică-nomotetică a cercetării științifice
Paradigma de cercetare
Nomotetică Idiografică
Definiția lumii Determinată Nedeterminată
Ipoteza lumii Mecanism Contextualism
Procesele centrale Analiza Sinteza
Integrarea Dispersia
Reducționism Holism
Metoda Experimentul Istoria
Metafora Mașina Evenimentul istoric
Interacținule Cauza—efect Reciproc—tranzacțional
Caracteristica cunoașterii Positivist—pragmatic Hermeneutic—spiritual
Tratarea faptelor Exclusiv Inclusiv
Puncte forte Intindere Adâncime
Precizie Bogăție
Replicabilitate Unicitate
Predicție Comprehensivitate
Puncte slabe Lipsa bogăției Lipsa preciziei

Lupta sau dezacordul între abordarea nomotetică și cea idiografică este frecvent considerată lupta dintre
psihologii ”duri” și cei ”sensibili”. Cercetătorii idiogtafici tind să fie sensibili și consideră că
7
personalitatea este ”mai mult decât” o simplă descriere. Aceștia se confruntă adesea cu ceea ce ei
consideră analiza reducționistă și mecanicistă a intregii persoane de către școala nomotetică (Valentine,
1992 apud. Furnham, Heaven, 1999). În central acestei discuții este intrebarea dacă știința individului
este posibilă. Neurocercetătorii prezintă de multe ori studii de caz individuale a celor care au suferit
trauma extreme. Cu toate acestea Valentine (1992 apud. Furnham, Heaven, 1999) considera: ”
rezultatele acestor studii sunt din punct de vedere științific neinterpretabile dacă nu exista o există o bază
adecvată de comparație (fie în forma performanțelor anterioare traumei ale pacientului, care sunt de
obicei indisponibile, fie în forma scorurilor unei populații normale la testele standardizate). Luate izolat,
este dificil să se determine dacă rezultatele unui caz singular se datorează șansei, și dacă acestea sunt
generalizabile. Aceste date sunt insificiente pentru a stabili legi generale”.
Cercetătorii idiografici accentuează unicitatea indivizilor și faptul că proprietățile calitative ale
indivizilor nu pot fi subiectul cunatificării și că acea combinație unică de trăsături, abilități, nevoi, etc.,
sunt cele importante. Cercetătorii nomotetici răspund prin a sublinia idea că dacă nu ar exista
comunalități între indivizi, atunci cercetarea idiografică ar fi lipsită de sens. Aceștia consideră că toate
aspectele comportamentului uman – chiar și valorile, dispozițiile sau aspectele capricioase – pot fi
măsurate adecvat. Ei argumentează idea că, de fapt, metoda empirică este cea mai bună modalitate de a
examina structure complexe. Dacă există o structură sistematică la toți oamenii atunci metoda cantitativă
este cea mai bună modalitate de a o investiga.
Cercetătorii nomotetici consideră că metodele cu adevărat idiografice nu pot fi științifice și că de
fapt numai măsurătorile nomotetice se aplică cazurilor individuale. Psihologii care au favorizat
abordarea nomotetică și care au dominat psihologia trăsăturilor în ultimii 30 de ani, nu resping ideea că
omul este unic. Cu toate acestea, autorii percep unicitatea ca fiind reflectarea combinației unice de
niveluri ale dimensiunilor de trăsături, ăn timp ce dimensiunile însele sunt la fel pentru toată lumea.
După cum afirma Eysenck: ” Pentru omul de știință unicitatea individului este pur și simplu punctual de
intersecție a unui număr de variabile cantitative” (Eysenck, 1952 apud. Furnham și Heaven, 1999).
Cloninger (1996) enumera 3 obiectii majore frecvente privind valoarea stiintifica a studiului clinic al
indivizilor:
 Nu permite predictii. Studiile indivizilor separati rezida in faptul ca ele unt incapabile sa produca
predictii care sa poata fi testate cu ajutorul unor observatii obiective. De ex., in studiile de caz
psihanalitice, analistul face interpretari, dar acestea nu sunt testate intr-o maniera sistematica.
 Lipsa obiectivitatii. Majoritatea clinicienilor afirma ca studiul de caz este fundamentat pe o
intersubiectivitate la care psihologul si subiectul contribuie fiecare cu partea sa in cadrul unei situatii
unice si inanalizabile. “Studiul de caz nu poate fi nici obiect, nici intrument al unei cercetari
verificabile” (M. Reuchlin, 1992)

8
 Nu permite generalizari. Generalizarea, in baza unui numar mic de observatii, la nivelul intregii
populatii, implica riscul unor erori foarte mari.
Daca acceptam aceste critici, ajungem in situatia paradoxala de a studia personalitatea pierzand
individul printre mediile grupurilor cercetate. Astfel putem ajunge la adevaruri general-valabile, uneori
atat de generale, incat nu mai au nimic in comun cu viata oamenilor concreti pe care peram sa-i
intelegem si ajutam (Cloninger, 1996).
Referindu-se la disputa nomoteti-idiografic, clinic (calitativ)-experimental (cantitativ), Cloninger
(1996) evidentiaza urmatoarele resurse ale studiului indivizilor separati:
 Intelegerea personalitatilor exceptionale sau plasate in medii exceptionale.
 Ofera ocazia modificarii unor teorii. Aplicarea unei teorii la un individ anume permite nu numai
intelegerea lui, ci si clarificarea teoriei insasi. Particularitatile vietii acestui individ pot antrena
modificari teoretice.
 Plasarea individului in contextul sau. Mediul social influenteaza profund indivizii, furnizeaza
stimularile, reactiile care modeleaza comportamentul si ofera cadrul de referinta necesar descoperirii
sensului experientelor oamenilor.
 Permite evidentierea complexitatii personalitatii. Abordarile nomotetice, experimentale, care reduc
personalitatea la una sau mai multe variabile – abordarile idiografice, clinice, au ca functie intrinseca
aceea de a evidentia complexitatea persoanei. Numarul mare de caracteristici pe care le are in vedere
clinicianul il conduc pe acesta la un nivel superior al descrierii si intelegerii mecanismelor profunde
ale comportamentului uman.
 Intelegerea schimbarii si dezvoltarii personalitatii. In contrast cu cercetarea traditionala care nu
oberva indivizii, cel mai adesea, decat intr-o singura situatie, abordarea biografica introduce factorul
timp care clarifica procesul scimbarii si dezvoltarii peronalitatii umane.
 Accentul pus pe procesele care se desfasoara in interiorul personalitatii.
Cloninger (1996) considera ca intregul caracterul stiintific al metodelor experimentale este minat de
imposibilitatea studierii persoanei, in complexitatea ei, in situatie; studierea fragmentara a persoanei,
izolarea artificiala a unor variabile si imosibilitatea de a ajunge la o imagine comprehensiva a persoanei
prin combinarea unor scoruri sunt doar cateva aspecte care trebuie avute in vedere in disputa clinic-
experimental.
Lamiell (1981 cf. Zlate, 2000) argumentează faptul că teoriile personalității sunt mai degrabă
ineficiente în a descrie personalitatea individului. El a propus abordarea idiotetică care utilizează
metodele idiografice pentru descrierea personalității și principiile nomotetice pentru studierea
personalității.
4. TEORII EXPLICITE ALE PERSONALITATII
La nivel stiintific, teoria reprezinta ansamblul elementelor cognitive si reprezentarea relatiilor dintre
aceste elemente, modul de organizare a informatiilor cu privire la modul de functionare a personalitatii.
9
Teoriile stiintifice abordeaza personalitatea in maniera riguroasa bazandu-se pe metode si tehnici care
impun “rigoarea experimentala” in studiul personalitatii (Dumitru, 2001).
“Putem considera fiecare teorie in termenii diferitelor caracteristici cum ar fi ipotezele, cercetarea si
aplicabilitatea” (Eysenck 1991, apud. Furnham si Heaven 1999). O teorie buna a personalitatii trebuie
sa includa o afirmare clara a datelor pe care incearca sa le explice; utilizarea unor concepte clare, bine-
definite si utile care sunt suficient de discriminatoare pentru a oferi o descriere adecvata. Pe de alta
parte, e nevoie de o examinare a calitatii, cantitatii si coerentei cercetarilor experimentale realizate
pentru teoria respectiva. Testarea teoriilor este de o relevanta majora pentru dezvoltarea psihologiei
personalitatii ca stiinta.
Furnham si Heaven (1999) considerau ca scopul psihologiei personalitatii este de a intelege (a
descrie si explica) individualitatea. Felul in care teoreticienii definesc personalitatea variaza in functie
de tipul de comportament considerat a fi relevant pentru studiul fiintei umane si constructele folosite
pentru a descrie si conceptualiza acel comportament. Teoriile pot fi evaluate dupa numeroase criterii.
De exemplu, Hall si al. (1985 cf. Furnham si Heaven 1999) a selectat 9 dimensiuni de diferentiere
ale teoriilor explicite:
1. Daca comportamentul uman este controlat de procese constiente sau de procese inconstiente
2. Daca ceea ce este cel mai important este procesul invatarii (cum poate fi modificat
comportamentul) sau rezultatele (structura)
3. Daca comportamentul uman este determinat in mod esential de factori genetici sau de factori
de mediu
4. Daca cheia intelegerii comportamentului curent al unei persoane se afla in trecut (copilarie)
sau in prezent (trecutul imediat)
5. Daca oamenii pot fi mai bine intelesi in termenii unui intreg orgaic sau analitic, in termenii
unor unitati mai mici, discrete de comportament
6. Daca comportamentul este conceput ca un produs al persoanei (interior) sau al situatiei si
mediului extern
7. Daca comportamentul persoanei este considerat a fi orientat spre scop sau poate fi explicat
doar in termenii evenimentelor anterioare
8. Daca comportamentul este determinat de cateva motive (innascute) interioare sau de
motivatii dobandite
9. Daca studiaza normalitatea prin raportare la anormalitate sau daca normalitatea este
cantitativ si calitativ diferita

Ewen (1993, cf. Furnham si Heaven 1999) incearca sa clasifice multi teoreticieni clasici ai
personalitatii in functie de un set de dimensiuni, pe care le considera in mod particular relevante:

• Natura de baza a fiintelor umane – masura in care natura umana este ereditar maligna sau benigna.
Freud se pozitioneaza la polul malign, prin accentul pus pe implusurile innascute incestuos si

10
 destructiv, in timp ce Rogers este un autor tipic pentru perspectiva optimista.
• Reducerea impulsurilor (drive reduction) — masura in care toate motivatiile pot fi explicate in
termenii reducerii instinctelor (satisfacerea lor). Freud si Cattell credeau ca baza intregii motivatii
umane este reducerea impulsurilor. Maslow si Allport considerau ca notiuni precum mentinerea si
cresterea unei tensiuni placute trebuie incluse.
• Dinamica naturii umane – masura in care toate comportamentele sunt determinate de cauze
anterioare (cauzalitate), sau in termenii scopului si obiectivelor pe care oamenii si le stabilesc pentru
ei insisi (teleologie). Freud si Skinner se localizeaza pe pozitia cauzalitatii, in timp ce Allport si
Kelly, pe cea teleologica.
• Importanta motivelor inconstiente – masura in care cunoasterea sinelui adevarat este dificil de
obtinut. Pentru toti freudienii, importanta inconstientului poate si supraestimata, in timp ce pentru
toti behavioristii, cum ar fi Skinner si Bandura, acest lucru este mai putin important.
• Masura in care conceptele structurale si conflictele intr-psihice sunt importante. Freud si Cattell
credeau ca ambele sunt importante, in timp ce Bandura si Adler le considerau pe ambele
neimportante.
• Importanta anxietatii si mecanismelor de aparare. In aceasta privinta, unii freudieni (Freud, Horney
si Sullivan) se afla la polul extrem (inalt), in timp ce altii (Adler) se situeaza la polul opus.
• Dezvoltarea personalitatii – importanta evenimentelor din copilarie. Freud le considera foarte
importante iar Allport, teoreticianul trasaturilor, foarte putin.
Asemeni oricarei teorii stiintifice si teoriile personalitatii trebuie evaluate dupa anumite criterii precum
(Hjelle and Ziegler, 1981, cf. Furnham si Heaven 1999):

 verificabilitatea – o teorie este cu atat mai valoroasa cu cat conceptele folosite au fost verificate
in investigatii independente. O teorie este buna daca se verifica in cat mai multe si mai diverse
cazuri si daca aceste verificari determina modificarea teoriei, atunci cand este necesar
 valoarea euristica – masura in care o teorie stimuleaza cercetarea, aceasta din urma conferindu-I
un support empiric sufficient de relevant
 consitenta interna – coerenta si caracterul necontradictoriu al sustinerilor sale
 economicitatea – numarul de concepte explicative pe care le propune. Cu cat o teorie utilizeaza
mai putine concepte pentru a explica o gama larga de fapte cu atat ea este mai buna.
 comprehensivitatea – se refera la numarul si diversitatea fenomenelor explicate. O teorie este cu
atat mai comprehensive cu cat explica mai multe aspecte ale comportamentului favorizand
exactitatea si precizia explicatiilor.

11
  semnificatia functionala – masura in care teoria ii ajuta pe oameni sa inteleaga comportamentele
cotidiene sis a se cunoasca pe ei insisi sip e altii.

In functie de aceste sase criterii, teoriile personalitatii sunt evaluate diferit (Hjelle, A.L., Ziegler, J.D.,
apud. Dumitru, 2001):

Criterii de Scazuta Moderata Ridicata

evaluare a teoriilor
personalitatii

Verificabilitatea Freud, Maslow, Murray, Kelly Skinner, Bandura,

Adler, Erikson, Rogers
Allport

Valoarea euristica Erikson, Allport, Adler, Murray Freud, Skinner,

Kelly, Maslow Bandura, Rogers

Consistenta Freud, Allport Adler, Maslow,

interna Murray, Rogers,
Bandura, Kelly,
Skinner, Erikson

Intelegerea Bandura, Maslow, Freud, Adler

comportamentului Erikson, Rogers,
Murray, Allport,
Skinner, Kelly

Semnificatia Murray, Allport, Adler, Erikson, Freud, Rogers,

functionala Kelly Bandura Maslow, Skinner

In acord cu unii autori (Hjelle, Ziegler, 1981, apud. Dumitru, 2001) se considera ca una dintre
cauzele fundamentale ale multitudinii de teorii si conceptii privind personalitatea rezida in prezumtiile
de baza asupra naturii umane. Aceste prezumtii reprezinta descrieri ale personalitatii situate pe un
continuum bipolar in care se pozitioneaza orice teorie a personalitatii si care cuprind urmatoarele
aspecte:
Libertate – determinism: comportamentul persoanei este expresia libertatii de gandire si actiune a
acestuia sau este cauzat de actiunea unor factori externi, neexistand astfel, libertatea de manifestare a
individului?

12
Rationalitate – irationalitate: omul actioneaza rational sau faptele sale sunt determinate si directionate
de forte irationale?
Holism – elementarism: comportamentul uman este expresia manifestarilor personalitatii ca intreg sau a
unor elemente (aspecte, laturi) particulare, independente de mediu?
Factori constitutionali – factori de mediu: ce rol au factorii ereditari si respective, factorii de mediu in
explicarea naturii umane si a comportamentului unei persoane?
Schimbare – uniformitate: in ce masura personalitatea se schimba, se restructureaza pe parcursul
existentei sale sau se complace intr-un conservatorism, se manifesta conformist si chiar obedient?
Subiectivitate – obiectivitate: existenta umana este influentata, in buna masura, de factori obiectivi,
externi sau de factori subiectivi, interni?
Stimulare interna – stimulare externa: cauzele reale ale actiunilor umane se afla in interior, sunt generate
de stimuli interni sau in exterior, sunt stimulate de stimulari externe?
Homeostazie – heterostazie: sunt oamenii motivate pentru reducerea tensiunii interne sau realizarea unei
stari de echilibru, sau actiunile lor sunt directionate spre evolutie, dezvoltare, autoactualizare si
realizarea de sine?
Cognoscibilitate – incognoscibilitate: poate fi natura umana cunoscuta in mod stiintific sau ea ramane,
in mare parte o enigma, un mister?
Pozitia teoreticienilor personalitatii fata de prezumtiile de baza asupra naturii umane (dupa Hjlelle, si
Ziegler, 1981, apud. Dumitru, 2001):

Caracteristici de Puternic Moderat Slab Mediu Slab Moderat Puternic

baza

Libertate – Adler, Allport Bandura, Erikson Freud.

determinism Maslow, Kelly Skinner,
Rogers Murray

Rationalitate – Maslow, Adler, Freud

irationalitate Rogers, Erikson
Bandura,
Allport,
Murray,
Kelly

Holism – Adler, Allport, Bandura Skinner

elementarism Maslow, Kelly,
Rogers, Murray,
Erikson Freud

13
Factori Rogers, Maslow Adler, Skinner,
constitutionali – Freud, Allport, Bandura,
factori de mediu Kelly Murray Erikson

Schimbare – Maslow, Allport Murray, Adler,

uniformitate Skinner, Kelly Freud
Rogers,
Erikson,
Bandura

Subiectivitate – Adler, Murray Allport Bandura Erikson Skinner

obiectivitate Maslow,
Rogers,
Kelly

Stimulare Adler, Freud, Bandura Skinner

interna – Maslow, Murray,
stimulare Allport< Erikson
externa Rogers

Homeostazie – Freud, Erikson Adler,

heterostazie: Murray Maslow,
Allport,
Rogers

Cognoscibilitate Freud, Allport, Murray Adler,

– Skinner, Erikson Maslow,
incognoscibilitate Bandura Rogers,
Kelly

Astazi este larg recunoscut faptul ca, in studiul personalitatii, nu exista o singura paradigma ci mai
multe, este vorba, mai degraba, de un ansamblu de conceptii teoretice putandu-se vorbi despre un
eclectism conceptual si metodologic. Spiritul modern si post modern in studiul personalitatii isi propune
trecerea de la speculatiile despre natura umana la instituirea unor concepte operationalizabile si posibil
de studiat empiric. Numarul mare de teorii ale personalitatii ridica problema evaluarii lor si, in functie
de aceasta, optiunea pentru o paradigma teoretico-metodologica mai larg acceptata (Dumitru, 2001).

14
CAPITOLUL II: ABORDAREA PSIHODINAMICA A PERSONALITATII

Teoriile psihodianmice ale personalității pun accent pe inconștient, considerând ca foarte multe
aspecte ale personalității se află dincolo de nivelul conștientizării. Reprezentanții cei mai de seamă ai
acestei abordări au fost:

 Sigmund Freud a dezvoltat prima teorie a personalității (și prima formă de psihoterapie) pe care
a numit-o psihanaliză. Acesta a considerat că cea mai mare parte a personalității este inconștientă;
oamenii ar ascunde multe ”adevăruri” despre sine utilizând mecanismele de apărare. De asemenea,
comportamentul lor actual este determinat de dorințele, credințele, friciel, conflictele și amintirile
inconștiente. Natura umană este întrutotul malignă, fiind condusă de insticntul sexual și de cel agresiv.
Personalitatea este spațiul unor conflicte continue între Id, Ego și Superego. Personalitatea se dezvoltă
prin mai multe stadii psihosexuale și este clar stabilită până la vârsta de 5-6 ani. Visele reprezintă ”calea
regală” către inconștient. Psihopatologia apare atunci când persoana nu reușeste să sublimeze instinctele
maligne în forme acceptate social.
 Carl Justav Jung a fost inițial un susținător al psihanalizei, de care s-a desprins în timp pentru a-
și formula propria teorie a personalității. Deși a considerat că inconștientul este extreme de important,
Jung s-a aflat în dezacord cu freud din mai multe puncte de vedere. În primul rând, natura umană este
atât bună cât și rea. Autorul a considerat că, în plus față de instinctele lui freud, comportamentul
oamenilor este animat și de procesul de individuare. Jung a formulat și argumentat ideea că există un
inconștient colectiv care conține arhetipuri, adică predispoziții moștenite de a percepe lumea în anumite
modalități. Psihopatologia apare atunci când personalitatea se polarizează, accentuând anumite aspecte
în defavoarea altora – aspect contrar naturii noastre interioare.

 Alfred Adler nu a considerat că inconștientul este important. Personalitatea se conturează prin

relațiile copilului cu părinții și prin alegerea conștientă a scopurilor de viață, mai degrabă decât prin
jocul sau conflictul interior al instinctelor. Cea mai important motivație umană este căutarea auto-
15
perfecționării (superioritatea). Esențială pentru supraviețuire este cooperarea cu ceilalți iar adler
consider că omul se naște cu această tendință. Psihopatologia apare atunci când înfluențele patogenice
ale părinților cauzează copilului dezvoltarea unui complex de inferioritate și refuzul cooperării cu
ceilalți.

 Karen Horney a realizat o teorie în care combină convingerea lui freud că inconștientul este
extrem de important cu credința lui Adler că personalitatea este modelată de interacțiunile copilului cu
părinții. Psihopatologia apare datorită faptului că personalitatea este ”frământată” de conflicte interioare;
pentru ura de sine apare datorită unei imagini de sine idealizate; și pentru că anxietate ce determină
căutarea sănătoasă a creșterii personale este înlocuită de căutarea securității și de dorința compulsivă de
a fi protejat, de a domina pe ceilalți sau de a fi singur.

 Erich Fromm consider că, datorită lipsei unor instinct înnăscute care să programeze
comportamentul, oamenii sunt mai izolați și anxioși decât alte specii; de aceea ei găsesc libertatea și
independența ca fiind dezirabile dar în același timp amenintătoare. Psihopatologia este cauzată de
influențele patogenice ale părinților și de societatea prost construită; ea apare atunci când oamenii își
folosesc libertatea pentru a alege fără înțelepciune (de exemplu, fiind egoiști în loc de iubitori față de
ceilalți).

 Harry Stack Sullivan a definit personalitatea în termenii relațiilor interpersonale. Stadiul

adolescenței este considerat foarte important pentru dezvoltarea personaliății. Psihopatologia este
cauzată de influențele parentale patogene care determină anxietate intensă și distrug relațiile
interpersonale. Autorul a avut contribuții importante la întelegerea cauzelor și tratamenului
schizofreniei.

 Erik Erikson a devenit liderul mișcării psihanalitice după Freud pentru că a reușit să dezvolte
teoria fără să aducă schimbări fundamentelor întemeietorului. A corectat câteva dintre erorile majore ale
lui Freud: natura umană este și bună și rea; Ego-ul rațional este mai puternic decât credea Freud;
personalitatea este construită mai mult de relațiile copilului cu părinții decât de instinct și sexualitate;
personalitatea se dezvoltă prin stadii care include adolescența și criza de identitate; pe de altă parte
există criterii pentru a determina dacă dezvoltarea este realizată cu succes sau nu.

16
 II.1. TEORIA PSIHANALITICA A LUI FREUD
Sigmund Freud a propus o nouă și complexă înțelegere a personalității atât din punctul de vedere al
funcționarii normale cât și din cel al funcționării anormale. ”Prin puterea scrierilor sale și prin
profunzimea speculațiilor sale, Sigmund Freud a revoluționat gândirea, viețile și imaginația unei
epoci….ar fi greu de găsit în istoria ideilor, chiar în istoria religiilor, pe cineva a cărui influență să fie
atât de imediată, de extinsă sau de profundă” (Wolheim, 1971 adup. Frager si Fadiman 1984). Ideea
subiacentă gândirii lui Freud este ca întregul organism este singura sursă a întregii energii mentale.
Freud și-a numit teoria psihanaliza. Acest termen este utilizat des și pentru a denumi forma de
psihoterapie pe care Freud a creat-o, dar practica clinică a psihanalizei este doar una din numeroasele
aplicații ale teoriei freudiene.
Ewen (2003) enumeră principalele obiective ale lui Freud:
 Să formuleze prima teorie a personalității și prima formă de psihoterapie de care avea nevoie
pentru a-și trata pacienții;
 Să exploreze inconștientul, considerat o realitate ascunsă din interiorul fiecărei personalități,
astfel încât să-și poată întelege mai bine pacienții;
 Să dezvolte metode de a aduce materialul inconștient la nivelul conștientului (de exemplu,
interpretarea viselor).
 Să explice de ce personalitatea devine adesea spațiul unor conflicte intrapsihice severe;
 Să demonstreze că sexualitatea stă la baza întregului comportament uman și că eșecul de a
rezolva Complexul lui Oedip este cauza principală a psihopatologiei;
 Să accentueze importanța copilăriei în dezvoltarea personalității și apariția psihopatologiei;
 Să avertizeze că oamenii se nasc cu instincte maligne pe care trebuie să învețe să le sublimeze
într-o formă acceptabilă social, chiar dacă prin comportamente mai puțin satisfăcătoare;
 Să promoveze cunoașterea de sine, descoperirea dorințelor ascunse, fricilor, credințelor și
conflictelor inconștiente;
 Să aplice psihanaliza în multiple arii, inclusiv religia, munca și literatura.

CONCEPTELE MAJORE:
Instinctele si energia psihica
Teoria lui Freud accentueaza cauzele biologice ale comportamentului uman. El a afirmat ca oamenii
sunt motivate de forte puternice innascute, pe care le numeste instincte. Instinctul este presiunea de a
acționa fără a conștientiza pentru a atinge anumite scopuri. Aceste impulsuri sunt ”cauză ultimă a tuturor

17
activităților” (Freud, 1940 apud. Frager și Fadiman, 1984). Aceste instincte se activeaza atunci cand o
anumita parte a corpului se afla in necesitate (de exemplu de hrana, apa, sex). Instinctul activat (nevoia)
produce apoi o stare psihologica de tensiune crescuta (dorinta), care este traita in mod neplacut. (Ewen,
2003). Toate impulsurile au patru componente: o sursă, un scop, o forță și un obiect. Sursa, din care
apare nevoia, poate fi o parte din corp au întreg corpul. Scopul este de a reduce nevoia până când nu mai
este necesară nici o acțiune; este de a satisface nevoia organismului. Forța se referă la cantitatea de
energie utilizată pentru a satisface sau gratifica impulsul și este determinată de urgența nevoii. Obiectul
unui impuls este orice lucru, acțiune, expresie care permite satisfacerea scopului originar.
După Freud (cf. Frager și Fadiman, 1984) impulsurile umane doar inițiază nevoia de acțiune dar nu
determină modul particular de a acționa.
Dupa Freud, obiectivul de baza a intregului comportament uman este de a obtine placerea si a evita
neplacerea sau durerea (principiul placerii). Asadar, omul actioneaza pentru a reduce tensiunea mentală
neplacuta, ceea ce in schimb satisface nevoia instinctuală de la baza. Acest scop primar al placerii
umane este realizat prin reducerea instinctelor, iar scopul instinctelor este de a restabili starea anterioara
de echilibru. (Ewen, 2003). Ciclul complet de comportament de la relaxare la tensiune și activitate, și
înapoi la relaxare se numește modelul reducerii tensiunii.
Freud a identificat două instincte de bază pe care le-a descris în două modalități. Primul model al
instinctelor se referă la două forțe opuse, cea sexuală (gratificantă fizic) și cea distructivă sau agresivă.
Al doilea model, mai global, a considerat aceste forțe ca fiind fie susținătoare ale vieții fie orientate către
moarte (sau distrugere). Ambele modele accentuează ideea unui conflict biologic, continuu și imposibil
de rezolvat. Acest antagonism de bază nu este totdeauna vizibil în viața mentală pentru că majoritatea
gândurilor și acțiunilor umane sunt determinate de combinația dintre cele două insticnte și nu doar de
unul dintre ele. (cf. Frager și Fadiman, 1984). Aceste doua instincte fuzioneaza in mod obisnuit unul cu
celalalt, dar nu neaparat in cantitati egale. Astfel, orice act erotic, chiar si actul sexual propriu-zis, detine
si o parte agresiva; in timp ce actul agresiv, chiar si crima, contine anumite component erotice. Ambele
instinct sunt prezente de la nastere. (Owen, 1998).
Freud a fost impresionat de diversitatea și complexitatea comportamentelor care rezultă din fuziunea
celor două instincte. ”Impulsurile sexuale se remarcă prin plasticitatea lor, prin ușurința cu care își
schimbă scopurile, prin interșanjabilitate – pentru ușurința cu care ele pot substitui o formă de
gratificare cu alta și prin modul în care pot fi ținute în suspans...” (Freud, 1933 apud. Frager și Fadiman,
1984).
Instinctul sexual (Eros)
In teoria freudiana, sexualitatea detine o semnificatie neobisnuit de larga: se refera la intreaga plaja
de experiente erotice, placate. In plus fata de organele genitale, corpul are multe parti capabile sa

18
produca gratificare sexuală (zone erogene): “de fapt, intregul corp este o zona erogena” (Freud, 1940,
1969 apud. Owen 1998).
Pentru a accentua convingerea sa ca sexualitatea se refera la mai mult decat actul sexual propriu-zis
si reproducerea, Freud a folosit frecvent denumirea Eros, ca pe un sinonim al acestui instinct.
Comportamente de auto-conservare precum hranitul sau bautul, implica acest instinct sexual pentru ca
gura este una dintre zonele erogene majore, si pentru ca omul se conserva pe sine prin iubirea de sine
(narcissism) si prin dorinta de a obtine o continua placere erotica. (Ewen, 1998).

Instinctul distructiv
Una din concluziile mai radicale ale lui Freud a fost ca viata insasi cauta sa se intoarca la starea
anterioara de non-existenta, toate fiintele umane fiind motivate in acest sens de “instinctul mortii”.
Conceptul de instinct al mortii ramane foarte controversat chiar si printre psihanalisti, datorita
incompatibilitatii sale cu principiul evolutionist al supravietuirii celui mai puternic. (Owen, 1998).

Conflict extern si intern

Freud a fost extrem de persimist in legatura cu natura umana. El a argumentat ideea ca omul este in
mod ereditar necivilizat, si ca instinctele sexual si distructiv include dorinta de incest si de crima. Pentru
ca societatea nu va tolera un astfel de comportament, conflictul intre individ si societate este inevitabil.
Acest lucru implica de asemenea ca si conflictul intrapsihic este inevitabil, pentru ca omul trebuie sa
invete sa canalizeze aceste impulsuri puternice dar interzise intr-o forma de activitate care sa fie
acceptabila din punct de vedere social (sublimarea). (Owen, 1998).

Libido si cathesis
La fel cum actiunile deschise se datoreaza energiei fizice, activitatile mentale implica constant
operatiuni ale energiei psihice. Fiecare om detine o cantitate mai mica sau mai mare de enegie psihica.
Daca o cantitate relativ mare de energie psihica este continuta de una din componentele personalitatii (Id
sau Superego), sau se cuprinsa in forme patologice de comportament, atunci mai putina energie psihica
va fi disponibila pentru alte component (cum ar fi Ego) sau activitatile sanatoase. (Owen, 1998).
Freud numea libido aceasta energia psihica asociata cu instinctul sexual (instinctul vieții). Libidoul
este in intregime intrapsihic. O caracteristică esențială a libidoului este mobilitatea sa. El se ataseaza de
reprezentari mentale ale obiectelor care vor satisface nevoile instinctual, proces cunoscut sub numele de
cathesis. (Owen, 1998). Cantitatea de libido investită nu mai este disponibilă și nu se mai poate mișca
către noi obiecte. Studiile psihanalitice asupra procesului de doliu, de exemplu, interpretează
dezinteresul în activitățile obișnuite și preocuparea excesivă pentru persoana pierdută, ca o retragere a
libidoului din relațiile uzuale și un extrem ”hipercathesis” asupra persoanei pierdute. (Frager și
Fadiman, 1984).

Determinism intrapsihic si parapraxes

19
 Conform teoriei psihanalitice, nimic nu se intampla in psihic din intamplare; toate comportamentele
mentale (si fizice) sunt determinate de cauze anterioare. Acest principiu este cunoscut sub denumirea de
determinism intrapsihic, iar Freud a prezentat multe exemple de parapraxes (de ex. actele ratate) – acte
ce reflecta o motivatie inconstienta. (Owen, 1998).

STRUCTURA PERSONALITATII
Freud a introdus ideea existenței unui aparat psihic pe care îl considera ”capacitatea psihismului de
a vehicula energie și de a se organiza în sisteme și instanțe” (Laplanche și Pontalis, 1994). Initial, Freud
a structurat personalitatea in termeni de inconstient, preconstient si constient (modelul topografic).
Prima topică
a. Conștientul
După Munteanu (1997) descrierea conștientului poate fi făcută din mai multe puncte de vedere:
 Topic, deține un loc periferic al aparatului psihic și culege informații din lumea exterioară și cea
interioară.
 Funcțional, urmele sale mnezice sunt mai puțin durabile;
 Economic, energia psihică are câmp liber de manifestare.
Conștientul se supune principiului realității. În dinamica psihicului uman, conștientul îndeplinește mai
multe funcții (Munteanu, 1997):
 De cenzurare, adică de filtrare a tuturor instinctelor ce se află în dezacord cu rigorile sociale
pentru a le împiedica să se manifeste direct.
 De refulare, care constă în trimiterea în inconștient a tuturor elementelor nesocializate sau
nesocializabile.
 De rezistență, adică de baricadare a tendințelor reprimate din inconștient, care din locul în care
se află, acumulează un imens capital energetic ce caută modalități de ieșire.
b. Preconștientul
”Inconștientul care este exclusiv latent și care devine cu ușurință conștient il numim preconștient”
(Freud, 1996). Preconștientul se comportă ca o stație de tranziție prin care materialul din inconștient
rămâne o vreme înainte de a ajunge la conștient. A. Collette (1968, apud. Munteanu 1997)
caracterizează preconștientul ca pe o ”parte superficială și exterioară a inconștientului”. Informatia care
nu este constienta dar poate fi usor adusa la nivelul constiintei, se afla la nivel preconstient. Preconstient
se afla mai aproape de constient decat inconstientul pentru ca se afla in sfera controlului.

c. Inconștientul
Inconștientul a fost pus în legătură cu teoria refulării deoarece tot ceea ce este refulat constituie
inconștientul. Refularea este o ”operație prin care subiectul încearcă să respingă sau să mențină în
inconștient reprezentări, gânduri, imagini, amintiri legate de o pulsiune” ((Laplanche și Pontalis, 1994).
Freud a considerat ca majoritatea activitatii mentale este inconstienta, si nu poate fi adusa la nivelul
constiintei nici chiar prin efort sustinut. Exita proceduri special pentru a aduce materialul inconstient la
nivel constient (de ex. asocierea libera, analiza viselor). (Owen, 1998).
Conform Munteanu (1997) Freud a individualizat inconștientul prin următoarele trăsături:
20
  Posedă conținuturi, mecanisme și energie specifice;
 Conținuturile sale sunt formate din ”reprezentanți ai pulsiunilor”, supunându-se
mecanismelor procesului primar;
 Este o potențialitate aflată într-un permanent dinamism;
 Forțele din inconștient sunt independente unele de altele, ceea ce înseamnă că există și
contradicții;
 Are un caracter irațional, adică se sustrage oricărei logici interne sau externe;
 Se supune principiului plăcerii; este amoral;
 Dezideratul major al conținuturilor sale este de a ajunge către etajele superioare ale
psihismului (”întoarcerea refulatului”);
 Produsele care cunosc o fixație în inconștient sunt mai ales dorințele refulate din copilărie.

A doua topică
Ulterior, Freud si-a revizuit teoria si a descris personalitatea in termenii a trei constructe (modelul
structural): Id, Ego si Superego. Freud a considerat ca Id-ul, Ego-ul si Superego-ul nu sunt
compartimente separate in interiorul personalitatii. Ele interrelationeaza, se “amesteca” unele cu altele.
Aceste concepte si relatiile lor cu modelul topografic sunt ilustrate in figura de mai sus.

21
 După Munteanu (1997) există cel puțin două motive care justifică schimbarea realizată de Freud:
necesitatea de a extinde sfera de influență a inconștientului și observarea rolului decisiv pe care
fenomenul identificării îl joacă în edificarea personalității.

Id-ul (Sinele)
Id-ul este esența originară din care se formează întreaga personalitate. Este de natură biologică și
conține rezervorul de energie pentru toate părțile personalității. Id-ul este fără formă și total neorganizat;
mai mult Id-ul nu se modifică pe măsură ce persoana crește și se maturizează; el nu se schimbă prin
experiență pentru că nu este în contact cu lumea exterioară. (Frager și Fadiman, 1984).
Idul constituie polul pulsional al personalității; este rezervorul tuturor pulsiunilor. La originea
Sinelui se află cele două forțe contrarii: Eros (pulsiunile vieții) și Thanatos (pulsiunile morții).
Sinele este singura componentă a personalitatii care este prezenta de la nastere. Id-ul include toate
instinctele si toata cantitatea de energie psihica. Idul este in totalitate inconstient si reprezinta “partea
intunecata, inaccesibila a personalitatii…un haos, un cazan plin de excitatii fierbinti” (Freud, 1933/1965
apud. Owen 1998).
Idul transforma trebuintele biologice in tensiune psihologica (dorintele). Singurul sau scop este de a
obtine placerea si a evita neplacerea (principiul placerii), lucru care poate fi obtinut prin satisfacerea
instinctelor si reducerea tensiunii psihologice.
Sinele este total ilogic si amoral, si nu are nici o perspective a realitatii sau a conservarii de sine. ”În
Id nu există nimic care să corespundă noțiunii de timp, nici o recunoaștere a trecerii timpului și nici o
alterare a proceselor mentale odată cu trecerea timpului...În mod natural, Idul nu cunoaște valorile,
binele sau răul, moralitatea” (Freud, 1933 Frager și Fadiman 1984). Conținutul Id-ului este total
inconștient. Include gânduri primitive care nu au fost niciodată conștiente, gânduri care au fost negate și
considerate inacceptabile pentru conștiință. Freud a accentuat ideea că experiențele care au fost negate
sau reprimate au incă puterea de a afecta comportamentul persoanei cu o intensitate nediminuată și fără
vreun control conștient.
Unica sa resursa este de a forma imagini mentale ale obictelor care vor provoca safisfactie, un
proces numit implinirea dorintei (wish-fulfillment). Idul este asemenea unui copil impulsive care doreste
placer imediata, asa incat cere un substitut imediat daca alegerea initiala este frustrata. (Ewen, 2003).
Logica irationala, impulsive si producatoare de imagini este cunoscuta sub denumirea de proces
primar (Freud 1911/1965 cf. Ewen 2003). Procesul primar nu are sentimentul timpului si nu este afectat
de experienta, astfel incat impulsurile instinctual si reprimarile din copilarie exista in idul adult la fel de
puternice ca in momentul aparitiei lor initiale. Acest proces haotic permite si gandurilor opuses a
coexiste, reprezinta ideile ca parti ce asteapta un intreg, si condenseaza concepte relationate intr-o
singura entitate. Astfel, procesul primar joaca un rol important in parapraxes. (Owen, 1998).

Ego-ul (Eul)

22
 Incepand cu 6-8 luni, Egoul incepe sa se dezvolte din Id, pe măsură ce bebelușul devine conștient de
propria identitate. Formarea Egoului este ajutata de experientele corporale care ajuta copilul sa
diferentieze intre sine si non-sine. Egoul este “un fel de fatada a Idului…ca un invelis extern, cortical al
sau” (Freud 1926, 1969 cf. Ewen 2003). Spre deosebire de Id, Egoul atinge atat zonele constiente, cat si
cele preconstiente si inconstiente. Este singura component a personalitatii care este capabila sa
interactioneze cu mediul. Este o componenta rationala, ce formuleaza planuri realiste de satisfacere a
nevoilor idului. Desi egoul este interesat de asemenea de placer, el suspenda principiul placerii in
favoarea principiului realitatii si amana descarcarea tensiunii pana cand un obiect mai potrivit poate fi
gasit. Egoul are sarcina de a asigura sănătatea și securitatea personalității. Acest lucru face posibila
evitarea erorilor, a pedepselor si marirea placerii. Logica rationala bazata pe amanarea placerii,
rezolvarea de probleme si auto-conservare este denumita proces secundar. (Owen, 1998).
Freud a descris funcțiile Egoului în relație cu lumea exterioară și cu lumea interioară ale cărei nevoi
încearcă să le satisfacă: ”Principalele caracteristici ale Egoului sunt acestea. Datorită relației deja
stabilite dintre percepția senzorială și acțiunea musculară, Egoul se află sub controlul mișcării voluntare.
Are sarcina de auto-conservare. In ceea ce privește evenimentele externe, realizează sarcina de a deveni
conștient de stimulii dinafară, de a stoca experiențele derivate din aceștia (în memorie), de a evita
stimulii excesivi (prin fugă), de a face față stimulilor moderați (prin adaptare), și în final, de a învăța să
aducă modificări adecvate lumii exterioare pentru propriul avantaj (prin activități). În ceea ce privește
evenimentele interioare, în relație cu Id-ul, realizează sarcina de a câștiga control asupra cerințelor
instinctelor, de a decide dacă ele pot obține satisfacție, de a amâna satisfacerea pentru momente sau
circumstanțe favorabile sau de a suprima excitațiile complet. Activitățile sale sunt guvernate de
considerații asupra tensiunilor produse de stimulii prezenți sau care au fost introduți în Ego. Creșterea
acestor tensiuni este, în general, resimțită ca neplăcere iar scăderea lor ca plăcere... Egoul caută plăcerea
și evită neplăcerea” (Freud, 1940 apud. Frager și Fadiman 1984).
Astfel, Egoul este creat de Id în încercarea de a face față nevoii de a reduce tensiunea și de a mări
plăcerea. Cu toate acestea, pentru a face acest lucru, Egoul trebuie să controleze sau aă modeleze
impulsurile Idului astfel încât individul să urmărească abordări realiste ale vieții.
Relatia dintre Ego si Id este intima si complicate. Egoul poate fi servil, si poate incerca cu orice pret
sa ramana in termini buni cu Idul. Sau preocuparea Eului de autoconservare poate provoca contestarea
impulsurilor Idului. (Owen, 1998).
Așadar trăsăturile proprii Eului sunt:
 Este guvernat de principiul plăcerii;
 Se supune proceselor secundare;
 Suportă influențele timpului;
 Conținuturile sale sunt coerent articulate, înalt organizate.
Funcțiile Eului (Freedman, Kaplan, Sadock, 1976 apud. Munteanu 1997) sunt:
 Îngrădirea și controlul fondului instinctual;
23
  Adaptarea la realitate prin găsirea soluției potrivite;
 Relația obiectuală, care se referă la modul în care subiectul stabilește relații cu lumea sa,
percepută mai mult sau mai puțin fantasmatic;
 Apărarea prin intermediul mecanismelor de apărare;
 Sinteza, care asigură armonia de funcționare a Eului, conservându-i în același timp identitatea;

Superego-ul
Superegoul se formează nu din Id ci din Ego. Această parte a personalității servește ca judecător sau
cenzor al activităților sau gândurilor Egoului. Este un depozitar al codurilor morale, al standardelor de
comportament și al acelor construcții care formează modalități de inhibiție ale personalității. Freud (cf.
Frager și Fadiman 1984) a descris trei funcții ale Superegoului: conștiența, auto-observarea și formarea
idealurilor. În calitate de conștiență, Superegoul acționează atât pentru a restricționa, a impiedica sau a
judeca activitatea conștientă; poate în același timp să actioneze și la nivel inconștient. Restricțiile
inconștiente sunt indirecte și apar sub forma unor compulsii sau interdicții: ”cel ce suferă... se comportă
ca și cum ar fi dominat de un sentiment de vinovăție de care nu știe nimic.” (Freud 1907, apud. Frager și
Fadiman 1984). Sentimentul de vinovatie inconstient poate fi cauza comportamentului auto-distructiv,
mai degraba decat efectul. (Owen, 1998).
Superegoul dezvoltă, elaborează și menține codul moral al individului. Astfel, dupa Freud, copiii nu
au sentimentul de Bine sau Rau. Initial, aceasta functie este indeplinita de parinti, de care copilul
depinde multi ani. Acestia recompenseaza anumite comportamente, o linistire gratifianta a prezentei si
afectiunii lor. Dar parintii pedepsesc alte actiuni, un semn amenintator pentru copii ca ar putea pierde
dragostea si ca se afla la mila unui mediu amenintator.
Partial pentru a se proteja de asemenea dezastre si partial pentru ca Eul se identifica cu parintii
atotputernici, copilul incepe sa internalizeze (introiectie) standardele parentale. Acest proces conduce la
formarea Supraeului, o parte speciala a Eului, care observa si emite judecati de valoare fata de tot.
Supraeul este partial constient si partial inconstient. Incepe sa se dezvolte di Ego intre 3 si 5 ani si
continua sa introiecteze caracteristici ale profesorilor, idolilor din adolescent si alte figuri de autoritate.
Parintii sunt insa cei care reflecta cerintele societatii. (Owen, 1998).
O persoana care refuza sa insele, sa fure sau sa omoare, chiar daca nimeni nu se uita, raspunde
cerintelor Superegoului. Pentru ca se comporta in astfel de modalitati acceptabile, superegoul
recompenseaza eul cu sentimente de virtute. Insa din nefericeire, viata psihica nu este atat de placate. O
mare parte din supraeul se afla in incosntient unde este intim legata de Id. Supraeul condamna
impulsurile ilicite ale Idului, dar poate influenta numai Egoul. De aceea, atat impulsurile interzise cat si
comportamentele cauzeaza tensiune care va fi generate intre Supraeu si Eu, aspect care este trait de Eu
sub forma anxietatii morale sau a vinovatiei. (Owen, 1998).
Chiar daca Eul nu este constient de motivele din spatele acestor emotii neplacute, el este obligat sa
faca ceva in privinta lor. Eul poate obtine detensionarea prin substituirea cu ganduri sau actiuni mai
24
acceptabile sau apeland la mecanismele de aparare. Este posibila si situatia ca supraeul sa ramana
subdezvoltat, lasand individul fara linii directoare interioare. (Owen, 1998).

Relația dintre cele trei subsisteme ale personalității

Frager și Fadiman (1984) descriu pe scurt aceste relații între cele trei părți ale personalității. Astfel,
scopul cel mai înalt al psihicului este de a menține un nivel acceptabil al echilibrului dinamic care
maximizează plăcerea și minimalizează tensiunea. Energia folosită este originară din Idul primitiv și
instinctual prin natura sa. Egoul, care se naște din Id, există pentru a face față în mod realist la
impulsurile Idului. El este un mediator între forțele Idului, Superegoului și cerințele realității externe.
Superegoul se naște din Ego și acționează ca o contreforță morală față de preocupările practice ale
Egoului. El stabilește liniile directoare care definesc și limitează flexibilitatea Egoului.
Idul este total inconștient iar Egoul și Superegoul, parțial. Scopul practic al psihanalizei este de a
întări Egoul, de a-l face independent de restricțiile Superegoului și de a capacitatea sa de a face față
conținuturilor reprimate sau ascunse în Id.

Anxietatea
Sarcina eului este una dificila pentru ca “este o biata creatura in serviciul a trei stapani si consecvent
amenintata de trei surse: lumea externa, libidoul Idului si severitatea Supraegoului” (Freud 1923/1962
cf. Ewen 2003). Egoul raspunde acestor amenintari prin anxietate. problema majoră a psihicului este de
a face față anxietății. Cu toate acestea, anxietatea deserveste si functii de auto-conservare. Ea pregateste
individual pentru actiunea adecvata, asa incat o anumita cantitate este atat normal cat si dezirabila.
(Owen, 1998).
Freud a identificat anxietatea prin sursele sale. Anxietatea realista este cauzata de pericolul din
mediu. Anxietatea nevrotica provine din suferinta rezultata dintr-un impuls al Idului puternic si
periculos. Anxietatea morala este cauzata de acte sau dorinte ce violeaza standardele Binelui si Raului
(Superego) si include sentimente de rusine si vinovatie. Anxietatea morala si nevrotica sunt mai dificil
de manageriat pentru ca sunt intrapsihice. (Owen, 1998).
Anxietatea se dezvoltă în orice situație (reală sau imaginară) în care există o amenințare asupra
corpului sau psihicului prea mare pentru a fi ignorată, masterizată sau eliberată. După Freud (cf. Frager
și Fadiman 1984) situațiile tipice ce cauzează anxietate sunt următoarele:
a. Pierderea unui obiect dorit – de exemplu, un copil care pierde un părinte, un prieten apropiat sau
un animal de companie.
b. Pierdderea iubirii – de exemplu, respingerea, eșecul de a recâștiga iubirea sau validarea unei
persoane semnificative.
c. Pierderea identității - de exemplu, fricile de castrare, ridiculizarea publică.
d. Pierderea iubirii de sine – de exemplu, dezaprobarea Superegoului fată de acțiuni sau trăsături,
care determină vinovăție sau ura de sine.

25
Amenințarea produsă de aceste situații sau de altele determină anxietatea. Există două modalități majore
de a descrește anxietatea. Prima este de a face față situației în mod direct, prin rezolvarea problemelor,
depășirea obstacolelor, prin confruntarea sau fuga de amenintări și astfel, de a minimaliza impactul
problemelor. Cealaltă modalitate care apară de anxietate este prin distorsionarea sau negare situației
amenintătoare. Egoul protejează întreaga personalitate împotriva amenințării prin falsificarea naturii
amenintării. Modalitățile prin care aceste distorsiuni sunt realizate poartă denumirea de mecanisme de
apărare.
Mecanisme de aparare: reprimarea, formatiunea reactionala, deplasarea, proiectia, negarea,
fantezia, rationalizarea, intelectualizarea, identificarea, regresia, sublimarea.

DEZVOLTAREA PERSONALITATII
Stadiile psihosexuale
Din momentul nasterii, cantitatea de libidou din Id cauta constant debusee. Copilul aflat in
crestere trece printr-o serie de stadii psihosexuale, fiecare fiind caracterizat printr-o zona erogena
particulara care serveste ca sursa principala de placere. Ewen (2003) descrie pe scurt aceste stadii:

Stadiul oral
De la 0 la 12 luni, dorintele sexuale ale copilului sunt centrate in jurul regiunii orale (gura, buze, limba).
Suptul sanului sau al biberonului ofera nu numai hrana, ci si placere. Insa, frustrarea si conflictul sunt
inevitabile pentru ca mancarea nu apare intotdeauna in momentul foamei si pentru ca copilul trebuie
eventual indepartat de la san si invatat sa nu-si mai suga degetul. Aceasta este una din primele lectii
despre nevoia de a sublima instinctele si a satisface cerintele societatii.

Stadiul anal
De la 12 la 18 luni, copilul capata un anumit control asupra expluziilor anale. Majoritatea libidoului se
detaseaza de zona ora;la si se ataseaza zonei anale, copilul obtinand gratificare erotica din senzatiile
corporale implicate in excretie. In plus, acum copilul exercita control asupra mediului prin acest proces
de retinere a excrementelor. Daca copilul isi retine excrementele, aceasta este o forma de complianta,
daca nu, este o forma de neascultare. Frustrarea si conflictul se centreaza in jurul educarii toaletei, un
exercitiu dificil de auto-control.

Stadiul uretral
Acest stadiu nu este clar distinct de stadiul anal. Copilul trebuie sa invete sa controleze eliminarea urinei
si conflictul apare din problema „udatului patului”.

Stadiul falic
In jurul varstei de 2-3 ani, baiatul invata sa-si produca senzatii de placere prin stimularea manuala a
organului sau sexual. Copilul devine acum „iubitul” mamei, simte atractie fata de mama si rivalitatea

26
fata de tata. Acest set de atitudini duble fata de ambii parinti constituie Complexul lui Oedip. Emotiile
oedipale sunt foarte puternice. Ele includ toate aspectele unei adevarate povesti de dragoste: pasiune,
gelozie, dorinte disperate. Complexul lui Oedip poate conduce la conflicte severe. Copilului ii e frica ca
aceste dorinte ilicite il vor priva de dragostea si protectia tatalui (care constituie una din nevoile cele mai
puternice ale tatalui). Conform teoriei lui Freud, copilul descopera si diferentele intre sexe si trage o
concluzie terifianta, aceea ca fetele initial aveau penis pe carel l-au piedut ca pedeapsa, si ca aceeasi
soarta il asteapta si pe el daca persista in dorintele Oedipale.
Pentru a elimina aceasta anxietate intensa de castrare, baiatul abandoneaza pornirile sale oedipale si
le inlocuieste cu un set complicat de atitudini. El isi intensifica procesul identificarii cu tatal, dorind sa
fie ca el si renuntand sa-l inlocuiasca. De asemena, baiatul, recunoaste ca nu poate face lucrurile pe care
tatal sau le face (cum ar fi a se bucura de privilegii speciale cu mama sa), si invata sa invata sa cedeze in
fata autoritatii. Acest lucru reduce anxietatea de castrare.
Aceste identificari si prohibitii sunt incorporate in superego si ajuta la formarea sa.
Teama de castrare nu poate fi aplicata la fete, astfel ca Freud explica complexul lui Oedip in termeni
diferiti. Initial, fata se ataseaza puternic de mama sa hranitoare. Totusi, descoperirea faptului ca nu are
penis, conduce la intense sentimente de inferioritate si gelozie. In mod tipic, fata isi va respinge mama
pentru ca are acelasi defect, isi intensifica atasamentul fata de tata, isi priveste mama ca pe o rivala, si
dezvolta o dorinta inconstienta de a compensa presupusa sa deficienta fizica avand copilul tatalui sau
(un baiat). Pentru ca fetei ii lipseste amenintarea imediata si vitala a anxietatii de castrare, supraeul sau
este mai slab si astfel, ea este mai predispusa la nevroze.

Perioada de latenta
Pe la 5-6 ani, personalitatea este ferm formata. De la acest moment pana la pubertate, impulsurile erotice
ale copilului devin mai putin accentuate. Sexualitatea capata forme mai securizante (cum ar fi afectiunea
si identificarea), amnezia acopera amintirile sexualitatii infantile, si formatiunea reactionala determina
copilul sa se indeparteze de membrii de sex opus. Perioada de latenta nu este un stadiu psihosexual in
sine.
Stadiul genital
Stadiul genital este obiectivul unei dezvoltari normale si reprezinta adevarata maturitate. Narcisismul
produce acum un interes mai sincer fata de ceilalti oameni.

Fixatia si tipologia caracteriala

Pentru ca natura umana este in mod ereditar maligna, omul nu are o dorinta innascuta de a evolua spre
mai bine, iar parintii trebuie sa forteze copilul sa treaca prin toate stadiile de dezvoltare. Aceasta sarcina
este foarte dificile si o anumita cantitate de libido ramane inevitabil atasata (fixata) in zone erogene
pregenitale. Atata timp cat majoritatea cantitatii de libidou ajunge in stadiul genital, exista suficienta
energie psihica pentru a forma atasamente heterosexuale adecvate. Dar daca apar evenimente traumatice

27
in timpul stadiilor pregenitale, cum ar fi respingerea parentala, o intarcare dura, atunci o cantitate
excesiva de libido ramane fixata in acest stadiu. Copilul va respinge dezvoltarea ulterioara si va cere
satisfactiile pe care nu le-a avut. Fixatiile excesive pot fi cauzate si de indulgenta excesiva a parintilor.
Fixatiile pot lasa prea putin libido pentru heterosexualitatea matura, ceea ce va determina serioase
tulburari psihologice. Este de asemena posibil ca personalitatea sa fie marcata de caracteristici ale
stadiilor pregenitale, fara insa a fi clasificata ca patologica. (Owen, 1998).

Stadiul Zona erogena Durata Sursa Caracteristici de personalitate

conflictului

Oral Gura, buzele, 0-18 luni Hrana Dependenta (de alimente,

limba substante, oameni) / independenta
extrema sau suspiciozitatea

Anal Anusul 1-3 ani Educarea toaletei Zgarcenie, avaritie / generozitate

extrema; Dezordonare / ordonat;
Incapatanare / consimtamant

Uretral Uretra 1-3 ani Udarea patului Ambitie

Falic Penis; clitoris 2-5 ani Complexul lui Vanitate/auto-dispretuire;

Oedip nesabuire / timiditate,
promiscuitate/castitate

Genital Penis; vagin Varsta Dificultatile Interes sincer fata de ceilalti;

adulta inevitabile ale sublimari eficiente
vietii

EVALUAREA TEORIEI LUI FREUD

Owen (1998) a identificat următoarele critici aduse teoriei psihanalitice:
a. Sexualitatea feminina. Convingerea lui Freud ca femeile sunt inferioare, au un superego slab si
sunt predispuse la nevroze, este considerate de aproape toti psihologii moderni ca fiind absurd. Aparent
Freud avea prejudecati sexiste (asa cum era obisnuit in epoca sa), ceea ce facea dificila intelegerea
psihicului feminin. Teoreticienii accentueaza astazi egalitatea si chir superioritatea femeilor in anumite
aspecte cum ar fi longevitatea si abilitatea de a da nastere copiilor. Credintele psihanalitice ca orgasmul
28
clitoridian este o forma pregenitala de sexualitate si ca orgasmul vaginal este singura versiune matura,
au fost contrazise de cercetarile moderne.
b. Sexualitate si rigiditate. Multi psihologi moderni considera accentul pus de Freud pe sexualitate
ca fiind excesiv. Ei nu sunt de acord ca toti oamenii trec prin complexul lui Oedip , ca toate nevrozele
sunt cauzate de conflicte oedipale nerezolvate si ca toate simbolurile din vise sunt sexuale.
Adesea pare ca teoria psihanalitica este construita astfel incat sa nu poata fi criticata. Daca nu ne
putem aminti vreo trauma Oedipala, un Freudian ar spune ca aceste evenimente sunt reprimate. Daca un
vis pare lipsit de aspecte sexuale, replica este ca materialul erotic amenintator a fost deghizat de
variatele mecanisme de aparare. Orice dezacord cu interpretarea psihanalitica este intotdeauna vazuta ca
rezistenta.
Alte critici aduse teoriei freudiene au fost sintetizate de (Engler și Schultz 1999, 1986 cf. Munteanu
1997):
 Metoda de cercetare preponderentă (studiul de caz) are limite serioase ce țin de controlul
variabilelor și de imposibilitatea replicării în condiții controlate;
 Natura datelor culese – Freud realiza notițe privind desfășurarea ședințelor la câteva ore după
terminarea acestora; este posibil ca el să fi fost selectiv în reactualizare, iar dacă totuși notele
erau exacte este imposibil de verificat acest lucru;
 Este imposibil să se determine validitatea povestirilor pacienților; datele oefrite de aceștia ar
putea fi incomplete și inexacte;
 Eșantioane mici și nereprezentative;
 Modul de analiză a datelor prea subiectiv;
 Accentul prea mare pus pe forțele biologice, în calitate de modelatoare ale personalității
 Viziunea degradantă asupra femeilor.
Contributiile teoriei freudiene au fost sintetizate de Owen (1998). In ciuda controverselor legate de
psihanaliza, Freud merita in totalitate locul sau in istorie. Urmatoarele aspecte ale teoriei freudiene
reprezinta un progres major in efortul de a intelege personalitatea umana:
- Importanta inconstientului. Este astazi acceptata ideea ca o mare parte a personalitatii umane se
afla sub nivelul constientizarii.
- Actele ratate si mecanismele de aparare sunt acceptate si recunoscute.
- Freud a descoperit tehnici valoroase de interpretare a viselor si a fost primul care a incorporat
interpretarea viselor ca o parte formala a psihoterapiei.
- Freud a dezvoltat prima metoda de psihoterapie, incluzand proceduri de aducere a materialului
inconstient la nivelul constiintei. A identificat mecanisme imporatnte cum ar fi rezistenta si
transferul.
- A atras atentia asupra influentei pe care copilaria timpurie o are asupra dezvoltarii umane si a
aratat cum multe dificultati ale vietii adulte sunt legate de conflictele nerezolvate ale copilariei.
- A demonstrat ca durerea psihica (anxietatea) poate fi mai importanta decat durerea fizica.

29
 II.2. TEORIA LUI CARL GUSTAV JUNG
Psihologia analitică se focalizează pe stabilirea relațiilor dintre procesele conștiente și cele
inconștiente și pe îmbunătățirea schimbului dinamic dintre acestea. Jung și-a dezvoltat propria școală de
gândire cunoscută sub numele de psihologie analitică. Jung a fost un scriitor prolific preocupat de o arie
largă de domenii, cum ar fi religiile orientale, mitologia sau alchimia, pe care le-a considerat esențiale
pentru înțelegerea funcționării inconștientului.

STRUCTURA PSIHICA
Ca fenomen natura si obiectiv, psihicul si realitatea exterioara nu sunt separati prin bariere fixe ci
constituie o unitate fundamentala definita de Jung ca unus mundus. Aceleasi legi intervin in
microcosmosul psihic si in macrocosmosul realitatii, mai mult, aceeasi infinita complexitate (Minulescu
2001).
Pornind de la necesara idee a unitatii functionale a psihicului, ceea ce exista sunt in primul rand
structurile sale obiective, matriceale sau in termeni jungieni “colective” in masura in care se regasesc la
omul generic, omul dintotdeauna si de pretutindeni. Din aceasta matrice care reprezinta virtualitatea
dezvoltarii structurilor si functiilor psihismului individual, se desprinde psihismul subiectiv si se
modeleaza in relatia cu evenimentele vietii si realitatea exterioara. Dualitatea dintre subiectiv si
cognoscibil si obiectiv si incognoscibil in esenta, dar cognoscibil partial prin manifestari si
constientizare, guverneaza ecuatia acestei unitati. Jung insista asupra considerarii realitatii psihicului,
care are strutcura sa proprie, legile sale de formare, dezvoltare si functionare, dar care fac parte din
realitatea unitara a lumii. (Minulescu 2001).
Relatia dintre cele doua structuri, psihismul obiectiv si psihismul subiectiv, dintre constiinta si
inconstient este de tip complementar: „...procesele inconstientului au o legatura de tip compensator cu
constiinta. In mod expres am folosit cuvantul <<compensator>> si nu <<opus>> constiintei, pentru ca
incosntientul si constiinta nu sunt cu necesitate in opozitie ci complementare pentru a forma o totalitate
care este sinele.” (Jung apud. Minulescu 2001).
Psihismul constient are o realitate imediata pentru individ si se constituie in cursul ontogenezei
provenind „din psihicul inconstient, care este mai vechi decat el si care functioneaza impreuna cu el, sau
chiar in pofida sa”. (Jung)
O imagine relevanta pentru structura personalitatii ar fi o sfera. Suprafata vizibila a sferei, constiinta
este aspectul psihicului despre care individul poate exprima evaluari, iar interiorul sferei, incosntientul,
reprezinta necunoscutul, obscurul, tot mai imposibil de cunoscut pe masura ce ne apropiem de centru. In
imediata apropriere a suprafetei, in interiorul ei, se constituie ceea ce se numeste inconstientul
personal, in masura in care acesta se formeaza tot pe parcursul vietii individului, ontogenetic inainte si
o data cu continuturile constiente si este relativ accesibil unei cunoasteri si integrari in constiinta. Inspre
interior, vorbim in continuare, mergand spre un centru ipotetic, de inconștientul colectiv, initial o

30
virtualitate care cuprinde in germene dezvoltarilr posibile si care, in relatie cu formatiunile ontogenetice
ale psihicului, poate suporta transformari semnificative (Minulescu 2001).
Centrul insusi poate fi imaginat ca punctul de apartenenta la acea indisolubilitate a lumii, unus
mundus ca realitate unitare. Celor trei niveluri ale psihicului, li se adauga in ecuatia mare a functionarii
individului un al patrulea nivel, relatia sferei cu lumea exterioara a constiintei colective, ca realitate
culturala a valorilor si formelor cunoscute de omenire. Acest model topografic include ca structuri
generale arhetipurile si ca structuri particulare complexele.

1. Inconștientul colectiv
Jung considera că așa cum ne naștem cu o moștenire biologică, existp și una psihologică, ambele
fiind determinanți importanți ai comportamentului și experienței. ”La fel cum corpul uman reprezintă un
muzeu de organe, fiecare având o perioadă de evoluție în spate, ne putem aștepta să găsim mintea
organizată în mod similar. Mintea nu poate fi un produs fără istorie la fel cum este și corpul în care ea
există” (Jung, 1964, apud. Frager și Fadiman 1984).
Inconștientul colectiv sau transpersonal include conținuturi care nu provin din experiența personală.
Jung afirma că mintea unui copil posedă deja o structura care modelează și canalizează toată dezvoltarea
ulterioară și interacțiunile cu mediul. Această structură de bază este aceeași pentru toți copiii. Deși
fiecare se dezvoltă diferit și devine unic, inconștientul colectiv este comun tuturor oamenilor și, de
aceea, este unul (Jung 1951, cf. Frager și Fadiman 1984).
”Inconștientul colectiv conține întreaga moștenire spirituală a evoluției umane, care se naște din nou în
structura creierului fiecărui individ. Mintea sa conștientă este un fenomen efemer care realizează toate
adaptările și orientările provizorii...Inconștientul, pe de altă parte, este sursa forțelor instinctuale ale
psihicului...cele mai puternice idei din istorie sunt adunate în arhetipuri” (Jung 1971, apud. Frager și
Fadiman 1984).

2. Arhetipurile și imaginile arhetipale

Arhetipurile sunt structuri fundamentale ale psihicului obiectiv; sunt forme fără conținut propriu
care servesc la organizarea și canalizarea materialului psihic. Arhetipurile formează infrastructura
psihicului. ”Paternurile arhetipale seamănă cu paternurile găsite în formarea cristalelor. Nu există doi
fulgi de zăpadă exact la fel; totuși fiecare fulg de zăpadă are o structură de bază în șase puncte.” (Frager
și Fadiman 1984). Conținuturile și experiențele fiecărui psihic individual sunt unice, dar paternurile
generale de acumulare a acestor experiențe sunt determinate de parametrii universali și de principiile
generatoare numite de Jung arhetipuri.
Arhetipurile nu pot fi observate direct, dar care isi exercita influenta asupra continuturilor vizibile
ale imaginilor arhetipale si complexelor, deci asupra comportamentelui si constiintei. „Arhetipul ca atare
este un model ipotetic si nereprezentabil, ceva asemenea <<modelului de comportament>> din

31
biologie”. Astfel incat, Jung face distinctia intre arhetipul in sine si imaginea arhetipala (Minulescu
2001).
Cu alte cuvinte, evenimentele mentale recurente traite de fiecare individ sunt determinate nu numai
de istoria sa personala ci si de istoria colectiva a speciei ca intreg encodata in inconstientul colectiv.
Daca arhetipul per se este doar un postulat, efectele arhetipale au o existenta la fel de reala ca realitate
concreta, exterioara. „Forma lumii in care este omul nascut este deja innascuta in el, spune Jung, ca o
imagine virtuala. Astfel ca, parintii, sotia, copiii, nasterea si moartea sunt innascute in om ca imagini
virtuale, ca aptitudini psihologice, categorii a priori care au un caracter colectiv, imagini ale parintilor,
sotiei, copiilor in general si nu predestinari individuale. Acestor imagini le lipseste contiutul solid. Ele
pot doar dobandi soliditate si eventual constiinta in intalnirea cu faptele empirice care ating aptitudinile
inconstiente si le grabesc spre viata”. Jung compara arhetipurile cu depozitele tuturor experientelor
ancenstrale ale omului. Inafara acestor depozite pot exista amintiri mostenite care sunt determinate
individiual (Minulescu 2001).
Imaginile arhetipale sunt imagini fundamentale, profunde, formate prin actiunea arhetipurilor
asupra experientei acumulate de individul concret. Ele au specific faptul ca intelesul lor este universal si
generalizabil si exercita un efect afectiv de tip numinos, de sacralitate, respect, atractie. Manifestarea lor
a condus omenirea spre mitologeme, exprimarea simbolica a acestor figuri la nivelul marilor creatii
colective – religiile, miturile, legendele, si, nu in ultimul rand, basmele si ritualurile popoarelor de
pretutindeni. Miturile reprezinta expresia nemijlocita a inconstientului colectiv. In plan individual,
expresia unor imagini arhetipale poate lua forma unor simboluri specifice in vise sau reverii in conditii
de normalitate a functionarii psihice. In conditia de dereglare psihologica, se manifesta adesea direct in
continuturile fantasmatice ale bolnavului (Minulescu 2001).
”Conținuturile unui arhetip pot fi integrate în conștiință, dar arhetipurile însele, nu. Arhetipurile
rămân sursa pentru canalizarea energiilor psihice de-a lungul întregii vieți și în mod continuu trebuie
manageriate” (Jung, 1951 apud. Frager și Fadiman 1984).
Fiecare structura majoră a personalității este arhetip. Pentru intelegerea dinamicii interactiunilor
dintre nivelele psihismului asa cum au fost descrise se opereaza o distinctie intre structurile identitatii
propriu-zise, eul si umbra, si structurile relationale, persona si anima/animus (Minulescu 2001).
Constiinta este unul dintre cele mai dificile subiecte ale psihologiei. Pentru Jung, constiinta si
inconstientul sunt o pereche de complementare care au nevoie una de cealalta, fiecare avand sens doar in
prezenta perechii. Constiinta si inconstientul sunt intr-un schimb continuu. Constiinta se contituie astfel
ca o conditie transcendenta pentru lume, pentru cunoastere – preconditia lumii este propria contiinta a
omului. In acelasi timp, ca ultim produs al evolutiei, constiinta este centru al cunoasterii, localizare a
resposabilitatii si a luarii deciziilor vitale pentru individ (Minulescu 2001).

32
  Egoul este centrul conștiinței și un arhetip major al personalității. Egoul oferă un sentiment
al consistenței și direcției vieții conștiente. El tinde să se opună la tot ce amenință consistența fragilă a
conștienței și, de asemenea, tinde să planifice și să organizeze experiența omului. Centrul constiintei, a
carui functie principala este de coordonare a continuturilor constiente, a ceea ce pot stii despre mine si
pot directiona si controla, este Egoul. Egoul este singurul complex partial constient, complex a carui
constituire treptata este pusa in miscare de la inceput prin arhetipul centralitatii, Sinele. Mai mult, odata
cu constituirea acestui complex si functionarea sa cvasi-independenta ca punct central de coerenta si
raportare a tuturor sensurilor pe care le diferentiaza contiinta, pot interveni diferite blocari, distorsiuni,
regresii, slabiciuni si incoerente care tulbura relatia primordiala dintre eu si sine, respectiv functionarea
axei eu-sine (Minulescu 2001). ”Egoul vrea explicații întotdeauna pentru a-și afirma existența” (Jung,
1973 apud. Frager și Fadiman 1984). La nivelul Egoului există doar aspecte conștiente derivate din
propria experiență.
In procesul natural al diferentierii psihice apare ca o prima necesitate constituirea complexului
Eului prin care individul sa se constituie ca realitate de sine statatoare, care relationeaza cu alte
persoane, cu realitatea exterioara si cu constiinta colectiva a lumii..Intr-o perrioada ulterioara, ca
expresie a punerii in joc a contrariului, intervine necesitatea opusa, aceea de a relationa cu propria lume
interioara, obiectiva, cu fortele si sensurile arhetipale ale inconstientului matriceal (Minulescu 2001).
 Persona, ca a doua structura relationala, reprezinta acea interfata inconștienta sau
semiconstienta, un sistem complex de interrelatii constituit intre constiinta individuala si societate cu
dublul rol de a realiza o impresie definita asupra altora si de a se adapta (Minulescu 2001).
Persona este aparența omului în lume, este rolul pe care fiecare om și-l asumă și prin care
interacționează cu ceilalți. Persona include rolurile sociale, tipurile de haine purtate și stilul individual
de exprimare. Jung numea Persona ”arhetipul conformității”.
Fiecare cultura construieste un sistem de valori si roluri recunoscute in planul societatii respective.
In general, roluri sociale, precum cel de tata, mama, sot, sotie, copil, profesor, preot, etc contin moduri
de comportament expectate si acceptabile in plan social. Comportamentul inseamna atitudini, conduite,
expresivitate verbala si nonverbala, imbracaminte. Eul in formare se izbeste de aceste comportamente
desfasurate prin relatiile cu ceilalti si prin amendarile celor din jur fata de propriile conduite. Alege
diferite roluri integrandu-le mai mult sau mai putin in identitatea acceptata. In masura in care acestea i
se potrivesc, deci reflecta abilitatile si calitatile Eului, ele vor facilita intr-adevar o relatie sociala
normala (Minulescu 2001). Astfel, Persona, în polul său pozitiv, servește la protecția Egoului și s
psihicului de forțele sociale și, de asemenea, este un important instrument de comunicare.
Persona are ca prim sens tocmai capacitatea de a diferentia intre rolurile sociale si adecvarea eului la
acestea pentru a intermedia o comunicare sociala in care cei doi poli, eul si celalalt, sunt recunoscuti si
traiti ca diferiti. Exista insa situatii de proasta functionare a personei datorate fie unei excesive

33
dezvoltari a acesteia, fie unei dezvoltari inadecvate, insuficiente, fie datorita identificarii cu persona
pana la a pune semnul egalitatii intre imaginea de sine si rolul social principal al individului (Minulescu
2001). Astfel, în polul său negativ, Persona poate determina individul să trăiască la nivel de fațadă și de
roluri sociale superficiale.
Simbolurile utilizate pentru Persona includ obiectele de accesoriu, simboluri ale rolului ocupațional,
simboluri de statut.
 Umbra. In procesul de diferentiere si constituire a eului se formeaza si alter-egoul, ca parti
rejectate ale identitatii personale. Acest complex inconstient este numit Umbra si continua sa poarte un
sens al identitatii personale, partea neacceptata si inacceptabila a acesteia, de obicei asociindu-se cu un
sentiment de vinovatie (Minulescu 2001).
Umbra este o formă arhetipală care servește ca focus pentru materialul care a fost reprimat din
conștiință; include toate tendințele, dorințele, amintirile și experiențele respinse de individ ca fiind
incompatibile cu persona și contrare standardelor și idealurilor sociale. Umbra este un fel de ”sine
negativ”. Cu cât este mai puternică Persona și individul se identifică cu ea, cu atât el își neagă alet părți
ale personalității sale.
Multe dintre aspectele umbrei disociate in copilarie sunt necesare pentru functionarea sanatoasa a
adultului. Astfel, de exemplu, agresivitatea si impulsurile sexuale sunt cel mai adesea disociate si raman
astfel la un stadiu primitiv de expresie, fara sa aiba sansa de a fi dezvoltate si diferentiate prin
constientizare. In umbra pot fi blocate si alte aspecte reprimate educational, de exemplu, chiar expresia
directa a inteligentei spontane a copilului, devalorizarea atributelor fizice, etc., dinamica care se
insoteste de regula de sentimente de inadecvare, inferioritate (Minulescu 2001).
În vise Umbra poate apărea sub forma unui animal întunecat, primitiv, ostil.
Cu cât conținuturile umbrei sunt mai conștiente, cu atât mai puțin domină personalitatea individului.
Umbra este o parte integrantă a naturii umane și nu poate fi pur și simpul eliminată. Fiecare porțiune
reprimată a Umbrei reprezintă o parte a personalității; în măsura în care aceste conținuturi rămân
inconștiente, omul se limitează pe sine însuși. Umbra nu este doar forța negativă a psihicului; este
depozitarul energiei sexuale, a spontaneității și vitalității, precum și sursa majoră a energiilor creative.
 Complementar fata de sexul definit si asumat la nivelul eului, se constituie, pe directionarea
oferita de arhetipul contrasexual, complexele anima, repreyentand feminitatea interioara si interiorizata
la barbat, si animus, respectiv complementaritatea masculinitatii la femeie (Minulescu 2001). Această
structură psihică de bază canalizează toate conținuturile psihologice care nu se potrivesc imaginii de sine
conștiente masculine, respectiv feminine.
Formarea complexului contrasexual anima este prilejuita de existenta in psihicul colectiv al imaginii
colective a femeii, imagine „mostenita care exista in inconstientul barbatului, cu ajutorul careia intelege
natura feminina” (Jung). De-a lungul dezvoltarii, prin reprimarea unor calitati, trasaturi feminine sau
inclinatii naturale, care sunt definite cultural ca inacceptabile pentru identitatea sexuala a eului si acre

34
astfel sunt excluse si din umbra, aceste continuturi tind sa se grupeze in jurul imaginii feminine
arhetipale. La aceste fatete mai contribuie experientle prilejuite de contactele reale pe care barbatul le-a
trait cu feminitatea in toate ipostazele ei, in timpul vietii sale. Dintre aceste din urma, desigur,
semnificativa este relatia subiectiva cu propria mama. Aceleasi aspecte sunt valabile si in ceea ce
priveste originea si sursele complexului animus la femeie (Minulescu 2001).
Complexul contrasexual este destul de dificil de adus in constiinta in primul rand pentru ca „este
practic imposibil sa faci pe un barbat caruia ii este frica de propria feminitate sa inteleaga ce inseamna
anima” (Jung). Modul obisnuit prin care anima sau animus sunt experimentate, traite este prin
proiectarea acestora pe o persoana de sex opus. Proiectarea poarta si o calitate fascinatorie fata de
persoana purtator a proiectiei. Aceasta numinozitate este prilejuita de faptul ca arhetipul contrasexual
este si cel care este cel mai apropiat de centralitatea sinelui si, de fapt, ascunde puternicul arhetip al
batranului intelept. Constelearea imaginii anima sau animus aduce dupa sine aceasta puternica calitate
supra-individuala, deschide relationarea cu sinele (Minulescu 2001).
 Sinele este arhetipul central reglator, coordonator pentru unitatea intregului. Sinele reprezinta
psihismul ca totalitate functionala unitara. Sinele ca arhetip central al ordinii. Sinele ca baza arhetipala
pentru eul individual. Perceperea sinelui la nivelul eului ia forma simbolica si numinoasa a unor valori
de nivel superior precum creatorul, soarele ca centru al sistemului solar, regele ca centru al lumii, etc,
regasibile in toate miturile si legendele lumii. In situatiile cand eul este instabil, iar lipsa de forta si
coerenta ameninta sa destabilizeze sistemul ca atare, apar frecvent la nivelul individului reprezentari
simbolice de tipul mandalei (Minulescu 2001). După Jung, ”conștientul și inconștientul nu sunt neapărat
în opoziție unul cu celălalt, ci sunt complementare pentru a forma o totalitate, care este Sinele” (1928,
apud. Frager și Fadiman 1984). Dezvoltarea Sinelui nu înseamnă dizolvarea Egoului. Egoul rămâne
centrul conștiinței dar devine legat de Sine ca rezultat al procesului îndelungat de înțelegere și acceptare
a proceselor inconștiente.

3. Complexele sunt grupari de imagini care sunt in interrelatie si care se formeaza in jurul unui
miez de inteles comun in esenta sa arhetipal. Ele au un ton afectiv comun. Din momentul primelor trairi
psihice individuale, virtualitatile arhetipale se umplu cu experienta concreta, conform cu specificul
„temei” respective”. Complexele constituie substanta bazala a inconstientului personal. Complexul
poate fi definit ca sistem relativ inchis, o totalitate, care consta dintr-o multitudine de aspecte
psihice/trairi, unite printr-un ton emotional puternic, identic pentru toate aceste componente (Minulescu
2001).
Complexele ilustreaza dispozitia unei persoane, cat si relatiile si emotiile legate de aceste relatii,
repcum si modelel de comportament stereotipe traite in copilarie si mai tarziu in viata. Inteles in
perspectiva formarii sale pe baza tendintelor arhetipale, de exemplu, pe baza tendintei arhetipale de a

35
avea o mama, trairile personale ocazionate de relatia propri-zisa cu mama sau substitutul matern, se vor
grupa de la inceput in jurul acestui miez de sens comun, constituind in timp „complexul matern”, care
exista in fiecare dintre noi. Astfel se constituie in psihicul inconstient „imagoul parental” care este doar
partial o replica a relatiilor cu parintele respectiv (influente parentale), pentru ca, in cea mai mare
masura e compus din reactiile specifice ale copilului. Prin mecanismele proiectiei persoana se va
confrunta cu acestea in „emergente cvasi-cotidiene” (Minulescu 2001).
Din punct de vedere psihologic, complexul apare partial ca un continut autonom al psihicului care
nu a fost pe deplin integrat. O serie de complexe, cum ar fi umbra, persona sau anima/animus s-au
constituit si ca urmare a mecanismelor de refulare sau reprimare (Minulescu 2001).

4. In acest sens, putem spune ca inconștientul personal apatine individului fiind format si din
impulsuri si dorinte infantile refulate, perceptii subliminale, o multitudine de trairi uitate. Aceste fatete
ale complexelor care in general nu se gasesc sub controlul vointei eului, in momentul in care controlul
exercitat de eu slabeste, se pot manifesta in simbolistica viselor, sau in asociatiile intamplatoare, sau pot
fi activate de o stare de soc, iar uneori revin din proprie initiativa in campul constiintei (Minulescu
2001).
In masura in care complexele sunt inconștiente, sau chiar daca sunt partial constientizate, ele se pot
comporta relativ autonom, respectiv independent de dorintele, controlul sau vointa eului. Ideile si
afectele provocate de complexul respectiv intra si ies din campul constiintei incontrolabile, se impun
acesteia, apar in comportamentul persoanei fara ca aceasta sa le poata stapani, sunt acompaniate de
puternice trairi afective (Minulescu 2001).
Insa inconstientul nu este o reflectare reactiva la manifestarile constiintei. Inconstientul este „o
activitate independenta, productiva, este o lume care se auto-contine, isi are propria realitate, despre care
putem spune ca ne afecteaza pe noi la fel cum noi o afectam pe ea”...”daca obiectele materiale sunt
elementele constituite ale acestei lumi (exterioare n.n.), factorii psihici constuie obiectele acestei alte
lumi.” (Jung).

DINAMICA PSIHICĂ
1. Autoreglarea psihicului
Jung concepe psihismul ca pe un sistem unitar cu autoreglare. In cadrul acestui model intervin in
principal 3 legi ale dinamicii, cu sorgintea in termodinamica clasica.
 Complexul sistem psihic structurat pe mai multe nivele si constituidu-se pe matricea unor
tendinte functionale este intr-o continua miscare, o continua dinamica si transformare la nivelul
energiei psihice, energie denumita de Jung cu termenul general de libido. Pentru psihologia analitica,
libidoul este analog energiei fizice si functioneaza in ecuatia generala a relatiei dintre contrarii. Cu cat
tensiunea dintre perechea de contrarii este mai mare, cu atat energia este mai ridicata. In lipsa

36
contrariilor nu se manifesta nici un libidou. Contrariile complementare se regasesc la diferite nivele de
analiza ale sistemului incepand cu componentele sale esentiale, constiinta si inconstientul (sau
introversia si extraversia) (Minulescu 2001).
 Libidoul are o dubla miscare, spre inainte, sau progresiva, si inapoi, de retragere sau
regresiva, ca expresie a dublei necesitati care guverneaza functionarea normala a psihicului, legatura cu
lumea exterioara si legatura cu lumea interioara, transformarea adaptativa in corelatie cu ambele
realitati. Legea generala care coreleaza cele doua opuse este enantiodromia, transformarea necesara in
contrariu. In acest sens, regresia este un mecanism normal in masura in care libidoul functioneaza fara
blocaje, in sensul intoarcerii temporare si necesare la o stare de visare dupa o activitate mentala intensa
si directionata (Minulescu 2001).
 Intoarcerea se poate manifesta si in sensul unei temporare reveniri la un stadiu anterior de
dezvoltare, ca o compensare pentru un efort de transformare adaptativa crescut. Regresia este astfe
inteleasa ca un stadiu de restaurare. Regresia poate avea un sens patologic in cazul in care, eul,
insuficient consolidat, lipsit de coerenta sau sarac si deosebit de inchistat intr-o atitudine rigida,
functioneaza puternic represiv, prilejuid astfel disocieri si/sau multiple identificari inconstiente cu fatete
ale unor complexe. Inflatia apare atunci cand eul se identifica cu un arhetip (Minulescu 2001).

2. Procesul de individuare
După Jung fiecare om posedă o tendință către individuare sau auto-dezvoltare. ”Individuarea
înseamnă a deveni o ființă omogenă, singulară...înseamnă a deveni ceea ce ești. De aceea putem traduce
individuarea ca procesul devenirii sinelui sau realizarea de sine” (Jung apud. Frager și Fadiman 1984).
Individuarea este procesul de a dezvolta întregul și astfel mișcarea către o libertate mai mare.
Acest lucru înseamnă dezvoltarea unei relații dinamice între Ego și Sine, integrarea părților variate ale
psihicului: Egoul, Persona, umbra, Anima, Animus și alte arhetipuri inconștiente. Din punctul de vedere
al Egoului, creșterea și dezvoltarea constau din integrarea conținuturilor noi la nivelul conștiinței; așadar
creșterea înseamnă expansiunea conștiinței. Procesul de individuare este dezvoltarea Sinelui, iar din
punctul de vedere al Sinelui, scopul este unificarea conștientului cu inconștientul. ”Individuarea
înseamnă împlinirea mai bună și mai completă a calităților colective ale ființei umane” (Jung, 1928
apud. Frager și Fadiman 1984).
Frager și Fadiman (1984) sintetizează principalele etape ale procesului de individuare:
a. Descoperirea Personei. Deși Persona are importante funcții protective, ea este și o mască care
ascunde Sinele și inconștientul. ”În mod fundamental Persona nu este nimic real; este un compromis
între individ și societate despre cum trebuie să fie omul.” (Jung, 1928).
b. Confruntarea Umbrei. Omul devine liber de influența Umbrei în măsura în care acceptă
realitatea acestei părți întunecate și realizează simultan că este mai mult decât Umbra sa.

37
 c. Confruntarea Animei/Animusului. Individul devine conștient că figurile Animei /Animusului
dispun de o autonomie considerabilă și pot influența sau domina pe cei care le ignoră sau le acceptă
imaginile și proiecțiile ca fiind producții personale.
d. Dezvoltarea Sinelui. Scopul final al procesului de individuare este dezvoltarea Sinelui. Sinele va
înlocui Egoul ca centru al psihicului. Conștiența Sinelui aduce unitate psihicului și ajută la integrarea
materialului conștient și a celui inconștient. Egoul va rămâne centrul conștiinței dar nu mai este nucleul
întregii personalități.
Procesul de individuare poate fi reprezentat ca o spirală în care omul se confruntă cu aceleași aspecte,
dar de fiecare dată într-o formă mai rafinată.

TIPOLOGIA PSIHOLOGICĂ
Prin functie psihologica Jung intelegea „o forma anumita de activitate a psihicului, care in conditii
schimbate, ramane in principiu egala cu ea insasi” (apud. Minulescu 2001). Energetic, este o forma de
manifestare a libidoului.
Jung a identificat 4 functii psihologice fundamentale, care sunt autonome si care pot fi clasificate
grupandu-le in doua rationale: gandirea și afectivitatea, si doua irationale: senzorialitatea si intuitia.
„Aceste doua functii fac posibila manifestarea in forme specifice lor a capacitatii de fantazare.”
(Minulescu 2001).
Minulescu (2001) descrie sintetic aceste functii si mecanismele lor de functionare. Astfel, in
procesul de diferentiere psihica una dintre ele este predilect utilizata de Eul in formare, ca principal
mijloc de relationare cu lumea, devine din ce in ce mai diferentiata ceea ce va permite informatii tot mai
diferentiate sub aspectul respectiv. Este imposibil, sustine Jung, ca toate functiile psihologice sa se
dezvolte la fel. Exigentele existentei fac ca una dintre ele sa fie tot mai utilizata pentru adaptare. In afara
functie dominante, individul de obicei utilizeaza si o a doua functie, secundara, pentru ca-si suplini
informatii de cealalta natura (daca functia dominanta este rationala, secundara va fi una de tip irational).
Dinamica psihica va face inevitabil ca aceasta a doua functie sa fie si ea, mai mult sau mai putin,
utilizata constient si diferentiata. Functionarea acesteia devine constientizabila.
Jung considera ca cel mai adesea, cel putin in prima parte a vietii persoana ajunge sa se identifice cu
functia dominanta si unilateralitatea acestui proces va intarzia dezvoltarea celorlalte. Functiile mai putin
diferentiate, mai putin dezvolatate pot fi considerate „primitive”, eul fiind mai putin capabil sa evolueze
nuantat in functie de tipul respectiv de prezentare sau procesare a informatiei. Aceste functii inferioare
vor ramane nu numai insuficient evoluate sub raportul diferentierii functionarii lor, dar si mai putin
accesibile constiintei. Dintre cele patru functii, cea care are sansele sa ramana cel mai putin accesibila
constiintei este functia complementara celei constiente. „Ea se comporta ca numeroase
continuturirefulate sau insuficient luate in seama, care pe de o parte sunt si pot fi constiente, pe de alta,

38
intervin adeseori inconstient in comportament, aducand la suprafata si continuturi mai putin clare pentru
eu.”.(Jung 1971, apud. Minulescu 2001).
In cazuri normale functia inferioara ramane constienta macar din perspectiva efectelor ei, in conditia
nevrotica, va ramane incosntienta.
Din perspectiva functionala, orice functie naturala are o energie care ii vine natural, fiind „un sistem
viu, solid organizat, care nu poate fi nicidecum deposedat cu totul de energia sa”. Conditia de
unilateralitate face ca libidoul sa fie constant antrenat de functia dominanta; in acest caz functiile
inferioare vor evolua regresiv, in sensul reintoarcerii la stadiile arhaice preliminare ceea ce le va face sa
devina incompatibile cu functia dominanta. Trecerea in inconstient a functiei inferioare va aduce
acestuia acel rest de energie purtata de aceasta functie, energizand in consecinta in plus psihismul
inconstientului personal. Acest lucru se va manifesta psihic prin aparitia unor fantezii legata de functia
devenita arhaica, fantezii cu atat mai primitive cu cat functia este mai putin accesata si accesibila eului.
M.L. von Frnaz si Hillman (1975 cf. Minulescu 2001) analizeaza dinamica si semnificatia functiei
inferioare care este complementara dominantei, cea mai greu de adus in constiinta si capabila sa poarte
continuturile cele mai profunde: „O extraordinara incarcatura energetica este in general legata de
procesele ei...si, imediat ce intri in taramul esi, devii foarte usor coplesit de emotionalitate”.
In completitudinea vietii fiecare dintre functii aduce un plus de informatii si posibilitatea de a
prelucra aceste informatii in beneficiul eului. In ordinea dezvoltarii ontogenetice, una dintre functii este
natural asumata de complexul Eului ca principala posibilitate de a discerne, de a diferentia realitatea.
Treptat, insuficienta adaptarii printr-o singura modalitate de cunoastere va duce la asimilarea in
constiinta ca instrument al eului a celei de-a doua functii, care face parte din perechea de complementare
opusa, si care devine functia auxiliara. De-a lungul vietii, constiinta poate asimila treptat si o a treia
functie, de obicei complemantara auxiliarei. In continuare, nu mai urmeaza propriu-zis o asimilare a
celei de-a patra, respectiv complementara dominantei, pentru ca ceea ce se petrece virtual odata cu
accesul eului la aceasta functie este unificarea, individuarea.
Functiile irationale se refera la modalitatile preferate de receptare a informatiei si se manifesta prin:
functia senzoriala, care informeaza despre aspecte ale realului fara a face inferente sau atribuiri, si
opusa ei, functia intuitiei, ce aduce informatii ce nu sunt rezultatul unor inferente, dar nici al unei
cunoasteri senzoriale; functia intuitiei intervine mai ales prin aportul procesualitatii inconstiente. Daca
functia senzoriala se focalizeaza pe experienta directa, perceperea detaliilor, fapte concrete, intuitia este
o modalitate de procesare a informatiilor in termenii experientelor trecute, obiectivelor viitoare si
proceselor inconstiente (implicatiile experientei – in sensul posibilitatilor sau probabilitatilor – sunt mai
importante decat experienta actuala in sine. In cadrul intuitiei, continutul emerge ca un intreg, fara ca
persoana sa inteleaga cum s-a constituit aceasta informatie.

39
 Gandirea si afectivitatea sunt modalitati alternative de a forma judecati si lua decizii (functii
rationale). Cele doua functii rationale sunt opuse: gandirea este functia care atribuie, iar afectivitatea
(simtirea, in termeni jungieni) este functia care da valoare. Gandirea este centrata pe adevarul obiectiv,
formand rationamente derivate din criterii logice si impersonale. Principiile abstracte si de consistenta
sunt inalt valorizate. Simtirea inseamna a lua decizii in acord cu valorile personale a ceea ce inseamna,
de exempluj, bine/rau, corect/incorect, agreabil/dezagreabil. Persoanele cu aceasta functie predominanta
sunt orientate spre aspectele emotionale ale experientei.
Fiecare functie poate fi experimentata intr-o maniera introverta sau extraverta, in functie de cum se
orienteaza libidoul in raport cu lumea exterioara sau interioara. Jung este primul care defineste
introversia ca o forta centripeta, in care libidoul se orienteaza catre centrul persoanei.
Extraversia semnifica forta centrifugala; libidoul curge spre exterior, interesul subiectiv deplasandu-
se spre mediu: individul gandeste, simte, actioneaza in raport cu un obiect. Introversia reprezinta
orientarea spre interior a libidoului. Interesul subiectului se retrage dinspre obiect, revenind spre subiect.
Persoana gandeste, simte, actioneaza in primul rand spre el insusi, obiectul are o valoare secundara.
Jung compara cele doua procese cu bataile inimii – exista o alternare ritmica intre ciclul contractiei
(introversia) si ciclul expansiunii (extravesia). Fiecare individ tinde sa favorizeze una dintre atitudini si
sa opereze adesea in termenii atitudinii preferate.
Pentru individ, combinarea celor patru functii rezulta intr-o abordare integrata a lumii. „Pentru a fi
capabili sa ne orientam, trebuie sa avem o functie care ne spune ca ceva exista in realitate
(senzorialitatea); o a doua functie care stabileste ce este acel ceva (gandirea); o a treia functie care ne
spune ce ni se potriveste sau nu, ce dorim sa acceptam sau nu din realitate (afectivitatea) si a patra
functie care ne indica de unde vine si incotro se indreapta acel aspect al realitatii (intuitia)” (Jung, 1942
cf. Frager si Fadiman, 1984).
Tipul psihologic este definit de Jung ca model caracteristic al unei atitudini generale, ce se
manifesta in numeroase forme individuale. Atitudinile orientate in functie de cele patru functii
psihologice fundamantale definesc tipurile rationale, gandire si simtire si tipurile irationale, intuitie si
senzorialitate. In functie de sensul miscarii libidoului cele patru tipuri devin opt, respectiv, gandire
extraverta si gandire introverta, simtire extraverta si simtire introverta, etc. Operand diferentierea dintre
miscarea complementara a libidoului la nivelul constiintei si la nivelul inconstientului, alaturi de
diferentierea dintre functia dominanta si cea secundara, putem deosebi intre 16 modele caracteristice de
functionare a tipului.
Instrumente construite pentru evaluarea tipului psihologic pornind de la teoria lui Jung.
a. Chestionarul tipologic Wheelrights construit incepand cu 1941 de patru analisti: H. Gray, jane si
Joseph Wheelright si, ulterior J. Buchler.
b. Indicatorul tipologic Myers-Briggs construit de Isabel Briggs Myers
c. Inventarul de personalitate Singer-Loomis construit de June si Mary Loomis.
d. Indexul stilurilor de personalitate Millon (1994)
40
 Falsificarea tipului si consecinte clinice (Minulescu 2001)
In termenii psihologiei jungiene, functia dominanta este cea care in mod natural intra in dinamica
relatiei cu mediul. Jung considera ca reversul are consecinte serioase in planul interferentei artificiale in
cursul dezvoltarii, cu aspecte fiziologice si psihologice care pot conduce spre conditia nevrotica.
Falsificarea tipului apare pentru Jung ca o „violare a dispozitiei naturale” si „de regula, cand are loc o
astfel de falsificare a tipului ca rezultat al unei influente exterioare, individul devine ulterior nevrotic si
o vindecare poate fi obtinuta doar prin dezvoltarea acelei atitudini (functii) care corespunde modului de
a fi natural al individului”.
Studiile fiziologice indica (K. Benzinger) ca, in situatia in care aceasta fortare a reprimarii functiei
dominante naturale se instaleaza cronic, creierul este fortat sa cheltuiasca o cantitate mare de timp
pentru a functiona in arii care cer o semnificativ mai mare cantitate de energie. Creierul este fortat sa
lucreze falsificand tendinta naturala pentru a falsifica tipul. Acest lucru duce la situatia foarte
costisitoare pentru organism ca intreg, definita de Arlene Taylor prin PASS – Sindrom de adaptare
prelungita la stres, conditie in care creierul sin , in general, intreg sistemul creier-corp vor experimenta
stresul, o anxietate cronica si epuizare. In termeni psihologici, acest sindrom poate defini o depresie
cronica, iar in termeni fiziologici, falsificarea tipului se dovedeste deosebit de daunatoare pentru
organism, conducand la o stare acuta de epuizare.
Din anii ‚80 Katherine Benzinger studiaza sistematic fundamentele fiziologice ale tipurilor,
extinzand datele de cercetare ale lui Jung si discipolilor lui. Construieste si un instrument de evaluare,
BTSA „Evaluarea Stilurilor de Gandire Benziger”, pentru studiul persoanelor care cronic sau prelungit
s-au adaptat la aceasta falsificare a tipului natural.
Cercetarile indica faptul ca o adaptare prin falsificarea tipului pe termen mai scurt conduce la o
iritabilitate crescuta, dureri de cap si dificultate in a face fata la sarcini noi; in timp ce falsificarea de
durata conduce la epuizare, depresie, lipsa de bucurie, un dezechilibru homeostatic care implica
oxigenarea, imbatranirea prematura a creierului si vulnerabilitate la boala.
Studiile tomografice ale lui R. Haier demonstreaza cum creierul este nevoit sa lucreze mai din greu
cand nu/si foloseste functia dominanta naturala, considerata a delimita o arie de eficienta naturala
exceptionala. Cantitativ, Haier estimeaza ca nevoia de a munci este de 100 de ori mai mare cand
individul utilizeaza functii/abilitati inafara acestei arii de eficienta naturala, ceea ce cere desigur cantitati
mai mari de energie si oxigen. Pe masura ce tot mai mult oxigen este cerut de functionarea ne-
economica a creierului (dincolo de cele 20% distribuite firesc creierului), se instaleaza si un dezechilibru
in distribuirea oxigenului in intreg organismul, care contribuie in timp la epuizarea restului functiilor

41
fiziologice ale organismului, la simptome precum oboseala, probleme digestive, neliniste, etc. In timp se
trece de la functionarea anabolica la cea catabolica.
Cercetarile lui K. Benzinger indica faptul ca unele cazuri de depresie sau Sindrom depresiv post-
traumatic (PTDS) sunt de fapt consecinta falsificarii tipului natural. Considera ca falsificarea tipului
conduce catre un sindrom discret, separat si care poate fi tratat ca atare, dar poate contribui si la
exacerbarea unei varietati de boli.
Introduce denumirea de PASS – sindron de adaptare prelungita la stres – definit opt simptome:
oboseala, stari de hipervigilenta, alterarea sistemului imunitar, tulburarea functiei mnezice, altararea
chimiei craniene, diminuarea functilor lobului frontal, descurajare si/sau depresie, probleme de
auto/estimare.
Oboseala este datorata faptului ca aceasta adaptare prelungita la cere creierului sa lucreze de 100 de
ori mai mult, deci de 100 de ori mai multa energie.Se manifesta prin: oboseala in crestere ce nu poate fi
echilibrata prin somn, nevoie in crestere de somn care interfera cu calitatea acestuia, descrestere a
visarii, creste deprivarea de somn si epuizarea, tendinta de a manca mult anumite mancaruri, sau
grasimi, sau mult zahar in efortul de a obtine rapid energie; tendinta la auto-medicatie pentru a potenta
neuro-transmitatorii, de obicei printr-un comportament adictiv (cofeina, alcool, nicotina, etc.).
Hipervigilenta, ca mecanism de siguranta al functionarii creierului, se poate manifesta prin: creierul
poate fi temporar impins spre introversie: se evidentiaza o descrestere in nivelul natural de extraversie al
individului (este nevoie de multa energie pentru a mentine acest stadiu de vigilenta protectiva care cere
foarte multa energie); poate manifesta o sensibilitate crescuta la stimulii mediului (lumina, sunete,
mirosuri); poate avea loc o schimbare in tipul de activitati obisnuite pentru individ (mai ales retragerea
in activitati mai putin gregare, izolandu-se de altii, ect.).
Alterarea sistemului imunitar este explicata prin faptul ca aceasta prelungita stare de traire in
„minciuna” poate constrange temporar glanda timusului, cu un impact negativ asupra sanatatii (se
incetineste rata de insanatosire, are loc o exacerbare a sistemului autoimun, o crestere a susceptibilitatii
la boli precum raceala, gripe, un risc crescut de dezvoltari maligne).
Odata depistat un astfel de sindrom, pacientul poate fi asistat in identificarea matricii sale naturale si
sprijinit analitic sa-si recunoasca propriul tip, sa opreasca acel lung sir de comportamente falsificatoare,
sa inceapa sa-si traiasca tipul natural.

EVALUAREA TEORIEI LUI C.G. JUNG

Gavriliu (1998) sintetizează principalele contribuții cu valoare științifică ale operei lui C.G.Jung:
a. Descrierea tipurilor fundamentale de atitudine umană (extraversia, introversia).
b. Observarea și descrierea unor trăsături ale vârstelor omului, prin prisma problematicii
psihologice a evoluției ontogenetice a omului.
c. Dezvoltarea în sens experimental a metodei asociațiilor libere.

42
 d. A introdus în teoria psihologică noțiunea de entropie. Jung a anticipat o astfel de idee, larg
acceptată astăzi, că psihicul reprezintă un sistem cu autoreglare antientropică, opunându-se
izolării și conservând în acest mod structura și integralitatea funcțională a organismului.
e. Jung a remarcat faptul că simbolismul oniric constă dintr-un fel de limbaj primitiv.
La acestea adăugăm că Jung poate fi considerat un precursor al umanismului prin conceptul de
individuare. De asemenea teoria sa legată de tipurile psihologice a condus la construirea unor
instrumente de psihodiagnostic al personalității.
Jung a fost adesea criticat pentru sistemul său de gândire lipsit de coerență și de o organizare clară.
De asemenea, toate criticile adresate lui Freud cu privire la datele folosite și metoda de cercetare aleasă
(studiul de caz) au fost adresate si lui Jung.

III. 3. TEORIA LUI ALFRED ADLER

Alfred Adler a fondat sistemul holistic al Psihologiei Individuale care accentuează ideea înțelegerii
fiecărei persoane ca pe o totalitate integrată în interiorul unui sistem social. ”El și-a denumit domeniul
de cercetare psihologie individuală deoarece aceasta se concentrează pe unicitatea fiecărei persoane,
negând universalitatea motivelor biologice și a trebuințelor pe care le-a atribuit Freud” (Gavriliu, 1996
în Adler 1996). Allen (1951 citat de Leonard Gavriliu în Adler, 1966) considera că psihologia lui Adler
este esențialment o egopsihologie, adică un studiu al proceselor psihice conștiente, autorul fiind mai
puțin interesat de inconștient, deși îi recunoaște existența și funcțiile. Adler consideră conștiința ca fiind
centrul personalității, schimbând astfel accentul pus de Freud pe inconștient.
Principiile majore ale teoriei lui Alfred Adler se referă la holism, unitatea stilului de viață al
individului, interesul social și importanța scopurilor în ceea ce privește orientarea comportamentului.

43
Adler a argumentat ideea că scopurile și expectanțele au o influență mai mare asupra comportamentului
decât experințele trecute; a avut convingerea că fiecare om este motivat în principal de obținerea
superiorității sau de cucerirea mediului. Autorul a accentuat efectul influențelor sociale asupra
individului și importanța interesului social. Fiecare persoană, în opinia lui Adler (cf. Gavriliu 1996 în
Adler 1996), este în primul rând o ființă socială, nu biologică. Personalitatea este formată de către
mediu, de interacțiunile sociale și de eforturile noastre neîncetate de a le satisface. Sexualitatea, de o
imporanță majoră la Freud, este mult micșorată la Adler, ca factor determinant al personalității. Adler a
considerat că viața este în mod esențial o mișcare către o mai bună adaptare la mediu, iar scopul de bază
al omului este de a se mișca de la o situație de viață inferioară la una superioară. Conform lui Gavriliu
(1996 în Adler 1996) Adler a realizat o astfel de înțelegere a naturii umane care nu ne înfățișează ca
fiind victimizați de instincte și conflicte și încorporați de forțele biologice sau de experirnțele
copilăriei.”
Psihologia individuală seamănă cu behaviorismul din douî puncte de vedere: accentul pe care îl pune
pe comportament și consecințele sale și indisponibilitatea de a dezvolta concepte abstracte care să nu
poată fi relaționate cu comportamentul actual. În contrast cu alte teorii ale personalității, psihologia
individuală nu este o psihologie ”de adâncime”, adică nu postulează existența unor forțe intangibile și
profunde aflate în interiorul psihicului. Adler a dezvoltat o psihologie a contextului în care
comportamentul este înțeles în termenii contextului mai larg de care individul nu este conștient.
”Neavizații ar fi tentați să creadă că noțiunea de psihologie individuală a lui Adler pune accentul pe
individul ca individ, fiind un fel de antiteză la ceea ce reprezintă psihologia socială. În realitate însă
trebuie să ne referim la sensul etimologic al cuvântului individuere. În acest fel, câmpul ei de aplicare
devine mult mai întins. Este vorba de o psihologie a unui tot indivizibil și care se raportează în același
timp la individul în sine și la relația sa cu comunitatea” (Madelaine Ganz 1936 apud. Gavriliu 1996).

CONCEPTE MAJORE
Inferioritate și compensare
Monografia lui Adler despre inferioritatea de organ a apărut în 1907 și încerca să explice de ce
boala afectează oamenii în modalități atât de diferite. La momentul respectiv Adler era un medic care se
preocupa mai ales de procesele fiziologice. El sugera că în fiecare individ anumite organe sunt mai
sensibile decât altele ceea ce vulnerabilizează persoana la boli care implică aceste organe. Adler observa
si faptul că oamenii cu tulburări organice severe încearcă adesea să le compenseze prin antrenament și
exerciții. ”În aproape toți oamenii remarcabili descoperim o imperfecțiune de organ; și avem impresia că
s-au confruntat în mod chinuitor cu asta la începutul vieții dar s-au luptat și și-au depășit dificultățile ”
(Adler, 1931 apud. Frager și Fadiman 1984).
Adler și-a extins investigațiile sale legate de inferioritatea de organ la studiul semnificațiilor
psihologice ale sentimentului de inferioritate. A introdus termenul de complex de inferioritate și
44
considera că toți copiii sunt profund afectați de sentimentul de inferioritate, care este o consecință
inevitabilă a lipsei de putere a copilului. ”Sentimentele de inferioritate nu sunt în sine anormale. Ele sunt
cauza tuturor dezvoltărilor omenirii.” (Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984). Adler avea
convingerea că experiențele de viață ale tuturor copiilor implică sentimente de slăbiciune, inadecvare și
frustare. Copiii sunt mici și neajutorași în lumea adulților. Iar lupta pentru putere este prima compensare
pentru sentimentul de inferioritate. Un sentiment puternic al inferiorității va impiedica creșterea și
dezvoltarea pozitivă, în timp ce sentimentele moderate de inferioritate pot motiva individul pentru
realizări constructive. ”Copilul realizează la o vârstă timpurie că există alte ființe umane capabile să-și
satisfacă nevoile mai bine, și sunt mai bine pregătiți să trăiască...el învață să supraestimeze mărimea și
statura care permite deschiderea ușii, sau abilitatea de a mișca obiecte grele, sau dreptul altora de a da
ordine și de a le cere obediență. O dorință de a crește, de a deveni din ce în ce mai puternic decât ceilalți,
ia naștere în sufletul său” (Adler, 1928 apud. Frager și Fadiman 1984).

Agresiunea și lupta pentru superioritate

În scrierile sale timpurii Adler a subliniat importanța agresiunii și a luptei pentru putere. Agresiunea
nu înseamnă pentru autor ostilitate ci un sentiment puternic al inițiativei în depășirea obstacolelor. Adler
consideră că tendințele agresive umane au o importanță crucială pentru supraviețuirea individului și a
apeciei. Agresivitatea se poate manifesta în individ ca o voință de putere, expresie împrumutată de la
Nietzsche. Adler afirma că și sexualitatea este deseori utilizată pentru a satisface această nevoie
imperioasă de putere. (Frager și Fradiman 1984).
În următoarele sale teoretizări, Adler a conceput agresivitatea și voința de putere ca manifestări
ale unei motivații mai generale, căutarea superiorității sau a perfecțiunii – motivația de a dezvolta
capacitățile și potențialul. ”Căutarea perfecțiunii este înnăscută în sensul că este o parte a vieții, o
necesitate, ceva fără de care viața ar fi imposibilă.” (Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984). Scopul
superiorității poate avea o direcție pozitivă sau negativă. Când acest scop include preocupări sociale și
interesul pentru starea de bine a celorlalți, atunci superioritatea se dezvoltă într-o direcție constructivă și
sănătoasă. Se manifestă ca impuls către creștere, către dezvoltarea abilităților personale și către un mod
superior de a trăi. Pe de altă parte, când oamenii caută superioritatea personală, prin dominarea celorlalți
în loc de deservirea lor, atunci superioritatea este rezultatul unui puternic sentiment de inferioritate și a
lipsei de interes social. De obicei, acest proce eșuează să aducă recunoșterea și satisfacția personală pe
care le caută persoana. Pentru Adler,”legea supremă” a vieții este ca ”sentimentulului valorii personale
să nu i se permită să diminueze” (Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984).

Scopurile vieții
Adler considera că scopul adaptării la mediu este prea abstract pentru a satisface nevoia
de direcție în viață și astfel fiecare individ dezvoltă scopuri mai specifice care să-i servească ca focus al
45
dezvoltării și realizării de sine. Scopul de viață al fiecărui individ este influențat de experinețele
personale, de valorile, atitudinile și personalitatea sa. Scopul vieții nu este ales în mod conștient. Ca
adulți putem avea motivații logice pentru alegerea unei cariere, dar scopurile vieții care ne ghidează și
motivează au fost formulate în copilărie și rămân inconștiente. (Frager și Fradiman 1984).
Formarea scopurilor vieții începe în copilărie ca o compensare pentru sentimentele de
inferioritate, insecuritate și neajutorare și servesc ca o apărare împotriva sentimentului de neputință.
Dacă sentimentul de inferioritate este foarte puternic, scopurile vieții pot fi nerealiste și inflaționiste.
Pentru un nevrotic, există o prăpastie mare între scopurile conștiente și cele inconștiente, auto-defensive;
astfel fanteziilor de superioritate personală li se acordă mai multă atenție decât scopurilor dedicate
împlinirii reale. (Frager și Fradiman 1984).
Scopurile vieții oferă o direcție și obiective activităților omului; ele permit unui observator
extern să interpreteze aspectele variate ale gândirii și comportamentului în termenii acestor scopuri. De
exemplu, o persoană care caută superioritate prin dobânirea puterii personale va dezvolta trăsături de
caracter necesare pentru atingerea acestui scop – ambiție, invidie, neîncredere. Adler consideră că
”Aceste trăsături nu sunt factori primari, ci secundar, puși în funcțiune de scopul secret al individului și
trebuie înțelese teleologic” (Adler, 1956 apud. Frager și Fradiman 1984).

Stilul de viață
Stilul de viață este modul unic în care individul alege să-și urmărească scopul vieții. Cheia
înțelegerii comportamentului personal este analiza scopului ascuns către care sunt direcționate toate
energiile. De exemplu, dacă eu cred că tatăl meu m-a nedreptățit și, inconștient, pun vina eșecului meu
în viață pe acest aspect, nici nu contează ce a făcut el în realitate; dacă eu cred asta, atunci, din punct de
vedere psihologic, așa este pentru că eu am făcut asta să se potrivească stilului meu de viață (Frager și
Fradiman 1984).
În mod similar, toate obișnuintele, trăsăturile și comportamentele individuale capătă semnificație
în cadrul contextului larg al vieții și scopurilor persoanei, iar astfel problemele psihologice și emoționale
nu pot fi tratate ca aspecte izolate. Întregul stil de viață este implicat pentru că un simptom sau o
trăsătură nu este decât o expresia unui stil de viață unificat al individului. (Frager și Fradiman 1984).

Schema de apercepție
Ca parte a stilului de viață, fiecare individ își dezvoltă o concepție despre sine și despre lume, pe
care Adler a numit-o schema de apercepție. Apercepția este un termen psihologic care se referă la acea
percepție care include interpretarea subiectivă a ceea ce este perceput. Adler a accentuat ideea că această
concepție despre lume determină comportamentul. De exemplu, dacă cineva crede că o frânghie e un
șarpe, atunci teama este foarte intensă ca și cum teama ar fi acolo. Adler reamintește oamenilor că
”simțurile noastre nu receptează faptele prezente, ci o imagine subiectivă a lor, o reflexie a lumii

46
exterioare” (Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984). Schema de apercepție se auto-întărește. De
exemplu, când omului îi este teamă va percepe amenințări în mediu care întărește credința originală că
mediul este amenințător.

Puterea creativă a individului

Adler a subliniat ideea că omul răspunde în mod creativ și activ la influențele care îi afectează
viața; el interpretează și codifică selectiv experiența, își dezvoltă o schemă de apercepție individuală și
își formează un patern distinct de relaționare cu mediul.
În esența modelului lui Adler despre natura umană se află creativitatea, care este capacitatea de a
formula (conștient sau inconștient) scopuri și mijloace de a le realiza. Acest proces se încheie cu
dezvoltarea unui plan de viață care organizează viața persoanei într-un stil de viață auto-consistent.
Pentru Adler, acest proces de formare a scopului vieții, a stilului de viață și a schemei de
apercepție este în mod esențial un act creativ. Este vorba despre puterea creativă a personalității, sau a
Sinelui, care ghidează și direcționează răspunsurile individului la mediu. Adler atribuie individului
unicitatea, conștiența și controlul asupra propriului destin – calități pe care Freud nu le-a accentuat
sufiecient în concepția sa despre natura umană. Autorul sublinia ideea că omul nu este neputincios în
fața forțelor externe, ci este autorul modelării propriei personalități. ”Fiecare individ reprezintă atât
unitatea personalității cât și modelatorul acestei unități. Persoana este atât pictura cât și pisctorul. El este
artistul propriei personalități.” (Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984).

Interesul Social
Prin interes social Adler înțelege ”sentimentul solidarității umane, conectarea omului la alt
om, ...conotația largă a sentimentului de parteneriat în comunitatea umană” (Wolpe în Adler, 1928 apud.
Frager și Fadiman 1984). Sentimentul comunității se referă la interesul persoanei pentru ceilalți dar nu
în interes propriu, este vorba despre ”un interes în interesul celorlalți”.
Din această perspectivă holistă, Adler a perceput individul nu numai ca un întreg unificat, ci ca o
parte a unui întreg mai larg – familia, comunitatea, societatea, umanitatea. Viața omului se desfășoară în
interiorul acestui context social.
”Valoarea oricărui om este determinată de atitudinea sa către aproape și de gradul în care el
participă la diviziunea muncii cerută de viața în comun. Afirmarea sa legată de această viață comună îl
face important pentru celelalte ființe umane, îl face o legătură în lantul măreț care unește societatea, lanț
care nu poate fi tulburat fără să se tulbure de asemenea și societatea umană ” (Adler, 1928 apud. Frager
și Fadiman 1984).
”Toate eșecurile...sunt produse ale pregătirii inadecvate a interesului social. Ele sunt non-
cooperante, ființe umane solitare care nu i-au în considerare restul lumii; ființe care sunt mai mult sau
mai puțin asociale, dacă nu chiar anti-sociale.” (Adler, 1964 apud. Frager și Fadiman 1984).

47
 Într-un anumit sens, toate comportamentele umane sunt sociale, pentru că, argumentează Adler
(cf. Frager și Fadiman 1984), oamenii se dezvoltă într-un mediu social și personalitățile se formează
prin socializare. Interesul social este mai mult decât preocuparea pentru comunitatea sau societatea
imediată. În cel mai larg sens al său, interesul social se referă la preocuuparea pentru ”comunitatea
ideală a omenirii, împlinirea ultimă a evoluției” (Adler 1964, apud. Frager și Fadiman 1984).

Cooperarea
Un aspect important al interesului social este dezvoltarea comportamentului de cooperare. Din
punct de vedere evoluționist, abilitatea oamenilor de a coopera în privința procurării hranei, a vânătorii
și a apărării impotriva prădătorilor au fost printre cei mai importanți factori de supraviețuire a rasei
umane și cea mai eficientă formă de adaptare la mediu.
Conform Frager și Fadiman (1984), Adler credea că numai prin cooperarea cu ceilalți și operarea
ca membru valoros al societății, individul poate depăși sentimentele de inferioritate. Autorul scria că cei
care au avut cele mai valoroase contribuții la umanitate au fost cei mai cooperanți oameni, iar munca
celor mai mari genii a fost orientată întotdeauna în direcția socială (Adler 1931, cf. Frager și Fadiman
1984). Pe de altă parte, o lipsă de cooperare și un sentiment de inadecvare și eșec sunt rădăcinile tuturor
stilurilor de viață nevrotice și dezadaptative. Adler considera că ”dacă o persoană cooperează, nu va
deveni niciodată nevrotic” (Adler 1964, apud. Frager și Fadiman 1984).
DINAMICA PSIHICĂ
Creșterea psihologică
Creșterea psihologică este, în principal, obținută prin mișcarea de la scop egocentric de căutare a
superiorității personale către o atitudine de management constructiv al mediului și dezvoltare socială
utilă. Căutarea constructivă a superiorității împreună cu un interes social puternic și cooperarea sunt
trăsăturile principale ale unui individ sănătos.

Sarcinile de viață
Adler discuta despre trei sarcini de viață majore cu care se confruntă fiecare individ: munca,
prietenia și iubirea. Toate sunt determinate de condițiile de bază ale existenței umane. Aceste trei sarcini
sunt determinate de următoarele aspecte: oamenii trăiesc într-un spațiu particular al univesului și trebuie
să se dezvolte ținând cont de limitele și posibilitățile acestor circumstanțe; oamenii trăiesc unii cu
ceilalți și trebuie să se adapteze la asta; oamenii sunt de două sexe iar viitorul rasei este dependent de
relațiile dintre sexe. (Adler, 1931 cf. Frager și Fadiman 1984).
Munca include toate acele activități care sunt utile comunității și nu doar ocupații care oferă
salarii. Pentru Adler, munca oferă un sentiment de satisfacție și valoare personală numai în măsura în
care aduce beneficii celorlalți. Importanța muncii omului se bazează pe dependența lui de mediul fizic.
”locuim la suprafața acestei planete, aând la dispoziție numai resursele acestei planete, fertilitatea
pamântului, bogația minerală, climatul și atmosfera. Sarcina omenirii a fost întotdeauna de a găsi

48
raspunsul corect la problemele pe care ni le pun aceste condiții...întotdeauna a fost necesar să căutăm
îmbunătățiri și progrese” (Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984).
Prietenia este o expresie a apartenenței omului la rasa umană și a nevoii constante de a ne adapta
și a interacționa cu ceilalți oameni. Prieteniile particulare ale fiecărui om oferă legături esențiale cu
comunitatea umană, pentru că nici un individ nu relaționează cu societatea în abstract. Mediul prietenos,
cooperant este și un element important al muncii constructive.
Iubirea implică o uniune a corpului și sufletului și cea mai apropiată cooperare dintre doi oameni
de sex opus. Iubirea se bazează pe faptul că fiecare ființă umană apaține unui singur sex, iar intimitatea
între sexe este esențială pentru perpetuarea speciei. Conform Frager și Fadiman (1984), Adler considera
că legătura stabilită prin căsătorie reprezintă cea mai mare provocare a abilității de cooperare cu altă
persoană, iar o căsnicie de succes creează cel mai bun mediu de promovare a cooperării și interesului
social la copii.
Adler sublinia faptul că aceste trei sarcini sunt interrelaționate. ”Soluția uneia dintre sarcini ajută
la soluționarea alteia, și într-adevăr putem spune că ele sunt toate aspecte ale aceleași situații și aceleași
probleme – necesitatea ființei umane de a menține viața și a o continua în mediul în care se află” (Adler,
1956 apud. Frager și Fadiman 1984).

Obstacole ale creșterii

Adler specifică trei situații din copilărie care pot duce la izolare, lipsa interesului social și
dezvoltarea unui stil de viață non-cooperativ bazat pe un scop nerealist al superiorității personale. Aceste
situații sunt următoarele:
 Inferioritatea de organ
Copiii care suferă de boli tind să fie puternic auto-centrați. Ei se retrag din interacțiunea cu ceilalți
dintr-un sentiment al inferiorității și inabilității de a intra în competiție cu ceilalțti copii. Acei copii care
își depășesc dificultățile tind să supracompenseze slăbiciunile lor originare și să-și dezvolte alte abilități
la un nivel neobișnuit de înalt.
 Alintul
Copiii alintați sau supraprotejați au dificultăți în dezvoltarea interesului social și al cooperării. Le
lipsește încrederea în propriile abilități pentru că ceilalți au făcut mereu lucruri pentru sau în locul lor. În
loc să coopereze cu ceilalți, ei au tendința de a face cereri egocentrice prietenilor și familiei. Interesul
social este de obicei, mic iar Adler a descoperit că acești copii supraprotejați nu au sentimente puternice
pentru părinții pe care îi manipulează atât de bine.
 Neglijarea
Un copil neglijat sau nedorit nu cunoaște iubirea și cooperarea acasă și, de aceea, i se pare extrem de
dificil să-ți dezvolte aceste abilități. Astfel de copii nu au încredere în capacitatea lor de a fi utili și de a
câștiga afecțiunea sau stima celorlalți. Ei tind să devină reci și duri ca adulți. ”trăsăturile unor copii
neiubiți în forma lor cea mai dezvoltată pot fi observate studiind biografiile unor mari inamici ai

49
umanității. Un singur lucru este foarte evident că acești copii au fost tratați foarte urât. Astfel ei au
dezvoltat duritatea caracterului, invidia și ura; ei nu au putut suporta să vadă pe alții fericiți” (Adler,
1956 apud. Frager și Fadiman 1984).

Căutarea superiorității personale

Când predomină sentimentele de inferioritate sau când interesul social este subdezvoltat, oamenii
tind să caute superioritatea personală pentru că le lipsește încrederea în propria abilitate de a funcționa
eficient și de a lucra constructiv cu ceilalți. Capcanele succesului, prestigiului și stimei devin mai
importante decât realizările concrete. Astfel de indivizi nu sunt de reală valoare pentru societate și se
fixează în paternuri de comportament auto-centrate care inevitabil conduc la un sentiment al eșecului.
”Ei se îndepărtează de problemele reale ale vieții și se angajează în lupta cu fantomele pentru a se
asigura pe ei înșiși de propria putere” (Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984).

STRUCTURA PSIHICĂ
Corpul
Corpul este sursa majoră a sentimentului de inferioritate la copil, care este înconjurat de oameni
mari și puternici și care funcționează mai eficient din punct de vedere fizic. Adler a subliniat importanța
atitudinii omului față de corpul său. Mulți bărbați și femei atractivi nu și-au rezolvat niciodată
sentimentele de inacceptare din copilărie și încă se comportă ca si cum ar fi non-atractivi. Pe de altă
parte, prin compensare, cei care au deficiențe fizice se străduiesc foarte mult și își dezvoltă corpurile mai
mult decât ceilalți oameni.

Relațiile sociale
Relațiile sociale reprezintă un element foarte important în teoria lui Adler. Ele sunt o expresie directă
a interesului social și sunt esențiale în dezvoltarea unui stil de viață constructiv, împlinit.

Voința
Voința este, pentru Adler, un alt nume dat căutării superiorității și actualizării scopurilor de viață.
De aceea, vonța este un alt element foarte important în teoria lui Adler.

Emoțiile
Adler vorbea despre două tipuri de emoții: emoții sociale disjunctive, care sunt legate de
atingerea scopului individual și emoții sociale conjunctive, care tind să promoveze interacțiunea socială.
Emoțiile disjunctive, cum ar fi furia, frica sau dezgustul, tind să aducă o schimbare de viață pozitivă în
situația individului, deși uneori ”pe spatele” celorlați. Aceste emoții determină un sentiment de eșec și
inadecvare și servesc la a mobiliza puterea individului pentru a face noi eforturi (Adler, 1956 cf. Frager
și Fadiman). Emoțiile conjunctive tind să fie orientate social, așa cum este ăn dorința de a împărtăși
bucuria sau a râde cu ceilalți. Simpatia este ”expresia pură a interesului social” și dezvăluie măsura în
care omul poate relaționa cu ceilalți (Adler, 1956 cf. Frager și Fadiman 1984).
50
 Intelectul
Adler face distincție între inteligență și rațiune (reason). Nevroticii, criminalii și alții care au
eșuat în a funcționa cu succes în societate, sunt adesea foarte inteligenți; frecvent, ei oferă argumente și
justificări perfect logice pentru comportamentul lor. Adler a numit-o ”inteligența personală” și este
limitată de scopul superiorității personale a individului mai degrabă decât considerații sociale utile.
Rațiunea este ”un fel de inteligență care conține interesul social și este limitată de simțul utilității”
(Adler, 1956 apud. Frager și Fadiman 1984). Rațiunea este în acord cu bunul-simț, adică cu valori și
atitudinile culturale de bază.

Sinele
Sinele este stilul de viață al individului; este personalitatea văzută ca un întreg integrat. Pentru
Adler, sinele este un principiu dinamic, unitar mai degrabă decât o structură din interiorul psihicului.
”Sinele nu este considerată o entitate...Sinele nu poate fi actualizat decât prin relațiile cu lumea ”
(Ansbacher, 1971 apud. Frager și Fadiman 1984).

EVALUAREA TEORIEI LUI ALFRED ADLER

Contribuții:
Teoria lui Adler a avut un impact foarte mare în psihologia umanistă, psihoterapie și psihologia
personalității.
 Multe dintre conceptele sale au fost integrate în alte sisteme teoretice. Accentul major pus de
Adler pe interesul social a oferit o orientare socială psihoterapiei; preocuparea sa pentru procesele
conștiente și raționale a conturat o prima psihologie a Eului - egopsihologia.
Se consideră că neofreudienii care au accentuat rolul conștiinței, al proceselor raționale au fost
influențați de Adler. De fapt, s-a sugerat că termenul de neo-adlerieni este mai potrivit decât cel de neo-
freudieni pentru teoreticieni ca Erich Fromm, Karen Horney sau Harry Stack Sullivan (Wittels, 1939 cf.
Frager și Fadiman 1984). Karen Horney și Erich Fromm au fost influențați de accentul pus de Adler pe
funcțiile sociale ale personalității.
Gordon Allport a fost influențat de accentul pe care Adler l-a pus pe unicitatea și totalitatea
personalității.
Interesul lui Adler pentru holism, orientare către scop și rolul valorilor în comportamentul uman a
anticipat multe din dezvoltările psihologiei umaniste. Astfel, Abraham Maslow a accentuat importanța
scopurilor viitoare și a capacității individului de a-și crea propriul destin, la fel ca și Adler.
Viktor Frankl și Rollo May, reprezentați ai analizei existențiale, l-au considerat pe Adler ca precursor
al psihologiei existențiale.
 Adler a avut multe idei de pionierat. El este, în mod virtual, părintele medicinei psihosomatice
datorită studiului relațiilor dintre elementele fizice și psihice ale înferiorității de organ. Subiectele

51
referitoare la complexul de inferioritate, compensare și ordinea nașterii, l-au făcut pe Adler să fie
considerat precursorul terapiei de grup și al psihologiei sociale.
 Principalele contribuții ale lui Adler la dezvoltarea psihologiei moderne sunt următoarele
concepte: complexul de inferioritate, rolul puterii și agresiunii în comportamentul uman, conceptul de
unitate al personalității, semnificația factorilor non-sexuali în dezvoltare.
Limite:
Cu toate acestea, Adler nu a reușit să primească prea mult credit pentru realizările sale. Ideile
sale au fost văzute ca derivate ale teoriei psihanalitice, sau ca idei evidente sau triviale. Unul dintre
motivele lipsei de popularitate a lui Adler a fost stilul său de a scrie. Era un vorbitor excelent și prefera
prelegerile. Ideile sale scrise erau frazate foarte simplu, într-o manieră de bun-simt și astfel păreau
superficiale. Adler a fost mai interesat de practică decât de teorie. Astfel, munca sa a fost mai cunoscută
practicienilor, celor care necesitau abilități psihologice practice în profesia lor.
Există mai multe aspecte care nu-si găsesc răspuns în teoria lui Adler:
 Este sentimentul de inferioritate singura problemă cărora oamenii trebuie sa-i facă față în cursul
vieții?
 Tori oamenii luptă numai pentru superioritate și perfecțiune?
 Este posibil ca unii oameni să se împace cu un anumi grad de inferioritate și să nu mai fie
preocupați de a-l compensa?
 Adler nu a abordat problema determinismului și al libertății.
Alte critici ale teoriei lui Adler s-au referit la metodele de culegere și sistematizare a datelor aflate la
baza teoriei.
CAPITOLUL III: ABORDAREA PERSONALITATII DIN PERSPECTIVA
TRASATURILOR SALE FUNDAMENTALE

III.1. TEORIA LUI GORDON ALLPORT

Domeniul s t u d i u l u i personalităţii a devenit o parte importantă a psihologiei ştiinţifice odată
cu apariţia lucrării lui Cordon Allport: „Personalitatea: O interpretare psihologică" (1937).
In teoria lui G. Allport, conceptul de trăsătură joacă un rol foarte important.
Teoria sa are un caracter electic, autorul considerând personalitatea ca fiind individul unic
caracterizat printr-o funcţionalitate dinamică.
G. Allport nu este de acord cu Freud în următoarele privinţe:
 Allport consideră că rolul inconştientului a fost mult exagerat;
- el nu crede ca forţele de natură inconştientă joacă un rol însemnat în viaţa unui adult matur şi
normal;
- afirmă că subiecţii sănătoşi funcţionează mai ales la nivel conştient si raţional, controlând
majoritatea forţelor care le motivează comportamentul;
- funcţionarea inconştientului este semnificativă mai ales la nevrotici.
 Allport nu consideră că trecutul este cel care stăpâneşte prezentul. Oamenii nu sunt prizonierii
conflictelor şi experienţelor clin c o p i l ă r i e , ei f i i n d influenţaţi într- o măsură mult mai mare de
s ituaţiile prezente.

52
  De asemenea, G. Allport s-a opus studierii personalităţii pe baza unor cazuri clinice. Spre
deosebire de Freud, care a conceput un continuum între normal şi patologic, Allport a postulat o
d e l i m i t a r e foarte clară între normal si patologic, considerând că subiecţii cu tulburări psihice
funcţionează la un nivel i n f a n t i l . Nevroticii, copiii sau a n i m a l e l e nu pot fi comparaţi cu a d u l ţ i i
normali şi ca atare, s tu di il e realizate pe astfel de subiecţi nu se pot generaliza. Poate că, cea mai
însemnată contribuţie pe care a adus-o Allport la teoria personalităţii constă în accentul deosebit pe care
acest autor îl pune pe ideea de u n i c i t a t e a fiinţei umane, u n i c i t a t e definită în termenii trăsăturilor
psihice.
G. A l l p o r t afirmă deci că personalitatea nu este o noţiune cu caracter general sau universal, ci
este particulară, specifică fiecărui individ. Personalitatea trebuie studiata din perspectiva idiografica,
preferand sa investigheze acele idiosincrozii care disting un individ de altul.

C ON C EP TE M A J OR E
Natura umana si motivatia
Allport a fost de accord cu idea ca omul cauta satisfacerea instinctelor innascute (foamea, setea,
sex, nevoia de oxigen, somn). In fata lor celelalte motivatii nu sunt foarte importante. Aceste instincte
sunt active intr-o anumita masura in timpul vietii si domina complet scena motivationala a copilului mic.
La fel ca si S. Freud, Allport considera ca adultul trebuie sa-si depaseasca acest instinct narcisic
innascut .“ Iubirea de sine ramane activa in natura umana. ”Dar teoria mea sustine ca nu e nevoie sa
ramana dominanta”. (Allport cf. Frager și Fadiman 1984)
Allport consideră că problema centrală pentru orice teorie a personalităţii constă în clarificarea
conceptului de motivaţie. In concepţia sa, o teorie satisfăcătoare asupra motivaţiei trebuie să
îndeplinească următoarele criterii:
a) Să pună accentul pe starea prezentă a i n d i v i d u l u i şi nu pe ce s-a î n t â m p l a t a t u n c i când se
formau la copil deprinderile igienice.
b) Să fie pluralistă, adică să recunoască existenţa unei multitudini de motive, precum şi a complexităţii
acestora. Allport consideră că este o simplificare grosieră sa se reducă motivaţia umană la câteva motive
de bază cum ar fi reducerea tensiunii, căutarea plăcerii sau nevoia de putere sau securitate. Autorul
arată că diversitatea motivelor este foarte mare, unele motive fiind temporare, altele manifestandu-se
din când în când, iar altele având un caracter permanent. Unele motive sunt conştiente, altele nu.
Datorită acestei complexităţi este imposibil să includem motivaţia umană într-un model unic.
c) Este necesar ca în teoria motivaţiei să fie implicate şi procesele cognitive, mai ales când ne referim la
intenţionalitate şi la planificarea conştientă a unor acţiuni. Allport a fost deosebit de critic referitor la
teoria freudiană, care punea accent pe motivele iraţionale, de natură inconştientă. Punând accent pe
caracterul intenţional al comportamentului uman, Allport explica prezentul mai ales în termenii

53
 viitorului şi nu în termenii trecutului.
d) Recunoaşterea caracterului unic şi concret al forţelor motivationale. Un motiv trebuie definit în mod
concret şi nu abstract. Allport oferă următorul exemplu de motiv concret şi motiv abstract:
Concret: Maria are o dorinţă puternică dean deveni asistentă medicală. Abstract:Ea isi sublimează o
dorinţă sexuală refulată.

Autonomia funcţională a motivelor

Allport a fost singurul mare teoretician al personalitatii care a sustinut ca motivele copiilor difera
de cele ale adultilor prin natura lor si nu prin gradul lor. Astfel, nu a considerat ca satisfacerea
instinctelor ar fi o cauza importanta a comportamentului adult. Majoritatea adultilor sunt relativ
independenti in raport cu instinctele biologice si adesea mentin sau chiar maresc nivelul de tensiune
pentru a atinge scopuri relativ indepartate. Deci, comportamentul adultului nu poate fi explicat in
termenii satisfacerii instinctelor sau a principiului placerii a lui Freud.
Allport este de parere ca motivele adultilor variaza considerabil de la o persoana la alta si este
imposibil sa explicam personalitatea din perspectiva catorva instincte universale.
La fel ca Jung si Adler, Allport a concluzionat ca majoritatea comportamentelor umane nu sunt
determinate de cauze anterioare , ci sunt ghidate de intentii. Aceasta forma teleologica a motivatiei
implica atat o dorinta emotionala cat si un plan de satisfacere care e directionat spre un scop din viitor.
Majoritatea teoreticienilor considera comportamentele adultilor si pe cele ale copiilor ca fiind
expresii variate ale acelorasi motive de baza (ex: Freud –sexualitatea si agresivitate, Adler- cautarea
auto-perfectiunii). Doar Adler considera ca motivele adultilor devin independente in scop de originile
lor din copilarie si adolescenta. Astfel este explicat conceptul sau de “autonomie functionala”. Datorita
acestui fapt, nu a considerat necesara investigarea inconstientului si cauzele din copilarie decat in cazuri
patologice.
La fel ca Jung, Allport sustine ideea nevoii omului de o filosofie unificatoare care sa ofere scop
vietii si sa ofere raspunsuri la problemele existentiale ca suferinta si moartea. Bazandu-si ideile pe
filosofia lui Spranger , a afirmat ca exista sase tipuri importante de valori:
 teoretice (dorinta intelectuala de a descoperii adevarul si de a organiza cunoasterea)
 economice (interes pentru util si practic)
 estetice (accent pe bucuria care o ofera frumusetea)
 sociale (inters pentru iubirea celorlalti)
 politice (dorinta puterii)
 religoase ( dorinta mistica )
Aceasta clasificare este in parte nomotetica pentru ca se aplica oamenilor in general si in parte
idiografica , pentru ca vizeaza sistemul de valori si implica o combinatie unica a celor sase tipuri.
G. Allport a s u b l i n i a t faptul că principiul autonomiei funcţionale a motivelor nu explică
integral motivaţia umană, totuşi acest principiu surprinde ceva mai bine motivaţia adultului.
P r i n c i p i u l autonomiei funcţionale postulează că la un adult normal, un anumit motiv nu mai
rămâne legat de experienţele trecute, în cadrul cărora s-a format. Cu alte cuvinte, motivul a devenit

54
autonom, detaşăndu-se de circumstanţele sale de origine, adică, mijloacele utilizat e pentru atingerea
unui anumit scop devin scop în sine.
Exemplu:
► cineva începe să practice sport pentru a se dezvolta fizic şi la un moment dat devine
pasionat de sport;
►o persoană lucrează di n greu pentru a-şi face o situaţie m a t e r i a l ă bună. Odată a t i n s ă
s i t u a ţ i a materială respectivă, omul continuă să muncească pentru că îl pasionează munca.
G. Allport face distincţia între:
 autonomie funcţională de tip perseverativ, care explică unele comportamente elementare, cum
ar fi: toxicomania sau modalitatea rutinieră de a îndeplini sarcinile zilnice;
 autonomie funcţională a eului (sau a proprium-ului). Este direct legată de nucleul profund al
personalităţii şi se referă la interese, atitudini, valoare, intenţii, cât şi la imaginea de sine şi la stilul de
viaţă al subiectului. Motivele care contribuie ia îmbogăţirea imaginii de sine sunt menţinute. Din acest
motiv, există o relaţie directă între interesele unei persoane şi abilităţile sale; mai precis, oamenilor
le place să facă ceea ce fac bine.
Structura motivelor proprium-ului (ego-ului unic) va determina modul în care noi percepem lumea
din jurul nostru. Procesele perceptive şi cognitive sunt înalt selective, subiectul selecţionând din
multitudinea stimulilor ambianţei acei stimuli care sunt relevanţi pentru sistemul de interese şi valori al
persoanei.
Autonomia funcţională a proprium-ului reprezintă un proces de organizare internă care contribuie la
menţinerea sentimentului eu-lui unei persoane.
G.Allport arată că modul în care autonomia funcţională a proprium-ului organizează personalitatea
se poate explica prin intermediul a trei principii:
a) Principiul organizării nivelului de energic. Noile motive sau v e c h i l e motive latente vin la suprafaţă
pentru a consuma energia psihică în exces, energie care altfel poate să se exprime într-un mod distructiv.
Exemplu: o femeie ai cărei copii au părăsit locuinţa constată că are prea multă energie care ar trebui
canalizată spre noi interese şi motive.
b) Principiul măiestriei şi competenţei: se referă la nivelul înalt la care persoana preferă să-şi satisfacă
motivele. G. Allport afirmă că un adult normal este motivat să acţioneze cat mai b i n e şi mai eficient
pentru a-şi îmbunătăţi n i v e l u l de măiestrie şi competenţă.
c) Principiul structurării motivelor proprium-ului. Motivele proprium-ului (ego-ului) nu sunt
independente unele de altele, ci formează o structură caracteristică ego-ului, structură în cadrul căreia
ele sunt cognitive în jurul ego-ului, păstrând acele elemente care contribuie la evoluţia ego-ului şi
rejectându-le pe celelalte. Acest proces de organizare şi structurare internă acţionează în direcţia
consistenţei şi integrării personalităţii.
G. Allport este de părere că nu orice comportament sau motiv uman poate fi explicat prin
intermediul p r i n c i p i u l u i autonomiei funcţionale a motivelor.

55
 El arată că există unele comportamente care nu se supun principiului autonomiei funcţionale a
motivelor. Acestea sunt:
a. Comportamentele rezultate în urma trebuinţelor biologice: nevoile de apă, somn, hrană etc.
b . A c ţ i u n i l e reflexe ( c l i p i t , reflex rotulian, procese fiziologice).
c. Elemente ce ţin de zestrea ereditară: particularităţi fizice, inteligenţă, temperament, sănătate.
d. Deprinderi, unele având caracter funcţional iar altele neavând nici un fel de valoare
motivaţională.
e. Comportamente ce depind de o întărire primară şi care devin discontinui în absenţa întăririi
(exemplu: un copil care nu mai merge în vizită la vecini pentru că nu mai primeşte prăjituri).
f. Comportamente infantile şi fixaţii: se referă la adulţii care continuă să pună în acţiune
comportamente şi conflicte de tip infantil.
g. Comportamente n e v r o t i c e : se referă la acele comportamente legate de existenţa anumitor
incidente în copilărie, comportamente care încetează să se producă atunci când respectivele
incidente sunt conştientizate. ©Sublimarea se referă la situaţia în care un anumit motiv real este
sublimat, luând forma altui motiv.

Propriumul:
Desi persoana adulta sanatoasa e complicata prin prezenta variatelor dispozitii personale,
intentii, instincte, ea este organizata in jurul acelor aspecte care sunt foarte personale si importante.
Propriumul reprezinta esenta unificatoare a personalitatii si include opt caracterisitici personale
care se dezvolta la diferite perioade in viata (cf. Frager și Fadiman 1984) :
1) sentimentul sinelui corporal ( noul-nascut nu poate distinge intre sine si altii si numai gradual
invata sa separe evenimentele interioare de cele exterioare). La fel ca sin teoria lui Freud, sinele
corporal se dezvolta din senzatii organice si frustrarile externe.
2) Sentimentul unei identitati continue. Eysenck constatat ca o parte importanta a identitatii este un
sentiment de uniformitate si continuitate. Acest sentiment incepe in copilarie avand si auzind
numele propriu.
3) Stima de sine – reprezinta nivelul de exprimare a autonomiei personale care incepe in jurul
varstei de doi ani, iar succesele si esecurile copilului ii afecteaza puternic stima de sine.
4) Extensia de sine (self-extension) –apare intre patru- sase ani si se extinde gradual catre obiecte
exterioare importante (parinti, rude, jucarii) stabilind fundatia pentru extensii mai importante
(cariera, religie). Putem cunoaste personalitatea cunoscand extensiile (“spune-mi cine iti sunt
prietenii, ca sa-ti spun cine esti”).
5) Imaginea de sine - reprezinta capacitatea de auto-evaluare care apare intre patru-sase ani . Ca si
in teoria lui Sullivan , sentimentul de sine include un “good-me”, si un “bad-me”, care se
dezvolta ca raspuns la recompensele parentale sau pedepse. In mod ideal, acest aspect serveste ca
ghid catre punctele tari si slabe ale personalitatii.
6) Sinele ca un actionar rational – uneori este utilizator al mecanismelor de aparare. Ca in teoria lui
Freud (Eul), propriumul trebuie sa medieze nevoile interioare cu realitate exterioara. La varsta de

56
 sase ani, copilul poate sa-si formeze planuri rationale de a face fata instinctelor, cerintelor
mediului, etc. Chiar si personalitatea adulta alege uneori sa evadeze din aceasta dificultate cu
ajutorul mecanismelor de aparare, dar cand acestea domina personalitatea, atunci vorbim de
patologic.
7) Nazuintele propriumului (cautarile- striving) – o functie importanta a propriumului este cresterea
sau mentinerea tensiunii si cautarea scopurilor care dau sens vietii. Incepe sa se dezvolte in
adolescenta.
8) Sinele cunoscator – are o functie integratoare, autoreflexiva. Propriumul isi observa celalalte
sapte functii si aspecte constiente ale personalitatii.

Constiinta
Allport a fost de acord cu credinta lui Freud ca sentimentul moral nu este innascut si ca un copil
introiecteaza standardele parentale ale binelui/raului. Dar, Allport a considerat constiinta adultului ca
fiind diferita de cea a copilului prin natura sa: “Constiinta la maturitate e rar legata de teama de
pedeapsa externa sau autoadministrativa. Este mai degraba un sentiment al obligatiei de a continua
nazuintele proprii”.

STRUCTURA PERSONALITĂȚII
Allport defineşte trăsăturile de personalitate ca fiind nişte predispoziţii de a răspunde într-o manieră
similară la anumite tipuri de stimuli.
Caracteristicile trăsăturilor sunt următoarele:
 Trăsăturile de personalitate au o existentă reală. Ele nu reprezintă doar constructe teoretice
menite să explice comportamentul, ci există în interiorul fiecărui individ.
 Trăsăturile reprezintă cauza comportamentului, ele dirijându-i cursul. Ele nu sunt puse în
evidenţă doar ca răspuns la anumiţi stimuli ci, mai mult, ele direcţionează căutarea unui anumit
t i p de stimuli.
 Existenţa trăsăturilor poate fi demonstrată în mod empiric, prin observarea comportamentului
s u b i e c t u l u i , comportament analizat în timp. Coerenţa şi constanţa comportamentului pun în
evidenţă prezenţa unor trăsături.
 Trăsăturile nu sunt separate în mod rigid între ele. Deşi reprezintă caracteristici diferite, ele se
pot interpătrunde, unele corelând s e m n i f i c a t i v cu altele (exemplu: agresivitatea corelează
cu ostilitatea). La începutul carierei sale, Allport a făcut distincţia între trăsături individuale,
specifice unei persoane şi trăsături comune unui număr de indivizi aparţinând unei c ul tu ri .
Mai târziu, Allport şi-a revizuit terminologia, denumind trăsăturile comune prin termenul simplu
de trăsături, iar trăsăturile individuale le-a denumit dispoziţii personale.
Pentru a facilita denumirea trăsăturilor de personalitate, Allport a oferit o listă de 18 000 de termeni
în limba engleză (exemplu: dominanţă, supunere, nevrozism, conformism, masculinitate, feminitate
etc). Allport face distincţia între trăsături, habitudini si atitudini.
57
 Habitudinile au sferă mai restrânsă decât trăsăturile, sunt inflexibile şi implică un răspuns specific la
un anumit stimul. Un număr de habitudini pot fuziona formând o trăsătură sau o dispoziţie personala
(exemplu: habitudinile de a se spăla pe mâini, pe dinţi etc. pot forma o trăsătură care este curăţenia).
Allport subliniază că este, uneori, dificil de realizat diferenţa dintre trăsătură şi atitudine. Astfel, de
pildă, patriotismul, autoritarismul sau extraversia pot fi considerate atât ca trăsături, cât şi ca atitudini.
Totuşi, în majoritatea situaţiilor, putem realiza această distincţie:
- atitudinile au totdeauna un obiect de referinţă specific;
- atitudinile îmbracă totdeauna un aspect pozitiv sau negativ (sunt pro sau contra ceva), deci implică o
evaluare.
Allport distinge trei categorii de trăsături:
a) Trăsături cardinale, au un caracter general şi influenţează puternic toate aspectele vieţii individului.
Ele domină v i a ţ a acestuia. Allport le denumeşte ca fiind un fel de pasiuni care guvernează existenţa
individului.
b) Trăsături centrale: sunt trăsături pe care le posedă fiecare individ în număr redus (între 5 şi 10). Ele
descriu comportamentul unui individ (sunt cele care se trec într-o caracterizare).
c) Trăsături secundare: sunt mai puţin evidente (de regulă, spune Allport, le cunosc doar prietenii
apropiaţi).

DEZVOLTAREA PERSONALITATII
Fiind adeptul autonomiei functionale, Allport a considerat ca nu e nevoie de studiul dezvoltarii
personalitatii : “Primul an din viata e cel mai putin important an al personalitatii si probleme serioaseale
sanatatii mentale nu pot aparea”. Adler considerat ca un copil nesocializat devine un adult bine adaptat
in primul rand datorita potentialului inascut sanatos. Daca parintii nu se comporta in moduri inalt
patogenice (pedepse/recompense inconsistente amenintari ale castrarii provocate de abuz, esecul in a
oferi siguranta) atunci dezvoltarea personalitatii va lua o directie pozitiva.

Criterii ale maturitatii:

Allport a formulat criterii ale sanatatii mentale care suntmai mult decat “ a iubi si a muncii” a lui Freud :
 Adultii maturi poseda o filosofie unificatoare (un set de valori) care dau sens vietii
 Sa acorde semnificatii de extensii ale sinelui unor aspecte importante : partenerul de viata,
profesia, prietenii, hobbyuri, etc.
 Sa poata avea relatii empatice si de iubire, care sa fie libere de posesivitate si gelozie.
 Securitate emotionala si auto-acceptare
 Orientare realista catre sine si ceilalti
 Sa faca fata supravietuirii economice fara a deveni defensiv
 Sa poata sa aiba un insight asupra calitatilor proprii dezirabile/ indezirabile

EVALUAREA TEORIEI LUI ALLPORT (critici si controverse)

Conform Frager și Fadiman (1984) Allport a fost criticat pentru următoarele aspecte:

58
 a) idei simpliste si neobisnuite. Unele idei l-au indepartat pe Allport de ceilalti teoreticieni ai
personalitatii: a negat importanta primilor ani de viata; a argumentat autonomia functionala a
motivatiilor adulte; a pus un accent prea mare pe constient , concret, aspecte curente ale personalitatii;
b) rationament circular. Existenta unei trasaturi e inferata dintr-un comportament si apoi utilizata
pentru a explica acel comportament. Teoria lui Allport ofera descriptori utili, dar nu nu explica in mod
adecvat comportamentul. Ex: X e agresiva. De ce ? Ca a lovit pe y. De ce a lovit? Ca e agresiva!
c) abordarea idiografica. Informatii valoroase despre un subiect se pot obtine din studiile de caz,
dar psihologii trebuie sa fie capabili sa se bazeze macar pe cateva principii generale. Se pune mult
accent pe unicitatea prsonalitatii si asta implica faptul ca psihologia nu poate deveni niciodata o stiinta
adevarata.
Desi multe dintre ideile lui Allport au fost respinse de psihologii moderni, teoria trasaturilor a
influentat puternic cercetarea personalitatii. O teorie a personalitatii, chiar daca nu e total corecta, poate
fi totusi utila (desi Freud a facut greseli serioase, el a contribuit enorm la cunoasterea psihicului). Spre
deosebire de constructele lui Freud, trasaturile nu au putere explicativa si totusi au cunoscul succesul.
Allport a dat cercetatorilor motive sa se focalizeze pe procele constiente care pot fi masurate prin
teste, experimente si sa evite sarcina dificila a dovedirii partilor ascunse ale personalitatii.
Contributiile teoretice ale lui Allport
 constructul de “trasatura” – a stimulat multe cercetari
 aspecte legate de cresterea tensiunii, teleologie si motive innascute sanatoase – au corectat
accentul excesiv a lui Freud, pe reducerea teniunii, instincte distructive, cauzalitate
 studiul valorilor - un inventar de personalitate respectat
 si-a sustinut ideile prin cercetari si analize statistice.

59
III.2. Teoria lui Raymond Cattell
Cattell defineşte personalitatea ca fiind acea structură care ne permite să prezicem ce anume va face
un individ într-o situaţie dată. Scopul lui Cattell, în ceea ce priveşte studiul personalităţii, constă în
predicţia comportamentului.
El exprimă aceasta idee prin intermediul formulei: R =f(PS)
R == reacţia individului (ce anume va face subiectul în situaţia dată);
S = situaţia;
P = personalitatea.
Autorul arată că variabila P (personalitate) este cel mai greu de cunoscut. Subiecţii pe care a lucrat
Cattell sunt subiecţi normali, nu bolnavi psihic.
Cattell era de părere că este imposibil să modifici comportamentul unui individ înainte de a cunoaşte
ce anume trebuie schimbat. Din acest motiv este absolut necesar să se realizeze un studiu valid al
personalităţii.
Datele pe care şi-a întemeiat Cattell teoria sunt culese prin intermediul chestionarelor, testelor
obiective, observaţiilor şi prin evaluarea comportamentelor în situaţiile de viaţă. Acest număr
impresionant de date a fost supus a na li z e i factoriale. (El considera că dacă între două variabile există
un grad ridicat de corelaţie, î n s e a m n ă ca a c e s t e a măsoară aspecte a s e m ă n ă t o a r e ale
personalităţii). Cattell denumeşte factorii de personalitate prin termenul de trăsătură, acesta fiind
conceptul central al teoriei sale.

STRUCTURA PERSONALITĂȚII
Deşi G. Allport a pus la punct conceptul de trăsătură a pers onalităţii, Cattell a realizat o analiză
în detaliu şi o clasificare a acestor trăsături. Trăsăturile sunt factori ai personalităţii obţinuţi în urma
analizei factoriale pe baza unor multiple măsurători realizate pe subiecţi normali.
Acestea reprezintă, tendinţe relativ permanente ale unei persoane de a reacţiona într-un anumit
mod. Ele formează structura de bază a personalităţii individului.
Personalitatea unui subiect poate fi privită ca un pattern de trăsături.
El consideră că trăsăturile sunt structuri mentale, părţi componente ale personalităţii. Doar în cazul
în care cunoaştem ce trăsături vor caracteriza un individ, putem prevedea ce anume va face el într-o
anumită situaţie. Cattell defineşte trăsăturile ca tendinţe de răspuns relativ permanente ale unei
persoane.
Cattell nu este de acord cu Allport care consideră că trăsăturile au existentă reală, el fiind de părere
că acestea sunt constructe ipotetice, desprinse pe baza s tudierii comportamentului deschis.
Într-o primă clasificare Cattell distinge:
a) Trăsături comune, pe care le au toţi oamenii într-o anumită măsură (ex.: extraversie, spirit
gregar).
Motivul pentru care există aceste trăsături comune consta în aceea că toţi oamenii au un potenţial
ereditar care include elemente similare, şi în acelaşi timp sunt supuşi unor experienţe sociale
asemănătoare în cadrul aceleeaşi culturi.
60
 b) Trăsături unice, specifice doar anumitor indivizi (acestea pot fi observate mai ales la nivelul
atitudinilor şi intereselor).
O altă clasificare împarte trăsăturile de personalitate în:
a) trăsături care se referă la abilităţi (aptitudini); Abilităţile se referă la cât de eficient va acţiona
individul pentru atingerea unui scop; (ex. inteligenţa).
b) Trăsăturile temperamentale definesc stilul general şi tempoul comportamentului (îndrăzneală,
labilitate, iritabilitate).
c) Trăsăturile dinamice se referă la motivaţie sau la forţele motrice ale comportamentului.
Cattell mai realizează şi distincţia între trăsăturile de suprafaţă şi trăsăturile sursă.
a. Trăsătura de suprafaţă reprezintă un set de caracteristici de personalitate care corelează între ele
dar nu formează un factor pentru că nu sunt determinate de o singură sursă. Mai exact, diferitele
trăsături de personalitate sunt complementare datorită suprapunerii unor influenţe diferite. Cattell
vorbeşte la omul normal de trăsături de suprafaţă, iar la bolnavii psihici de sindroame. De exemplu:
anxietatea, indecizia şi fobiile pot să coreleze între ele şi să formeze o trăsătură de suprafaţă care este
nevrozismul. Datorită faptului că sunt compuse din elemente diverse, trăsăturile de suprafaţă au un
caracter mai puţin stabil şi, drept urmare, sunt mai puţin importante în cunoaşterea personalităţii.
b. Trăsăturile sursă reprezintă factori unici, fiecare dintre aceştia constituind singura sursă a unui
anumit comportament. Ei reprezintă elementele sau factorii de bază ai personalităţii (16 P.F.).
Trăsăturile sursă se subîmpart la rândul lor, în funcţie de originea lor, în:
 Trăsăturile constituţionale nu sunt neapărat de natură ereditară, dar ele depind de fiziologia
organismului (ex.: utilizarea abuzivă a a l c o o l u l u i poate fi sursa unor comportamente diferite cum ar
fi: neglijenţă, tendinţă spre vorbărie, agresivitate).
 Trăsăturile generate de mediu sunt rezultatul acţiunii influenţelor mediului fizic şi social. Ele
reprezintă caracteristici, modalităţi învăţate de a acţiona şi formează o structură care a fost imprimată
individului de către factorii ambianţei.
După o muncă de 20 de ani de cercetare, Cattell a identificat în urma analizei factoriale 16
trăsături-sursă pe care le-a denumit factori ai personalităţii.
Aceştia sunt măsuraţi cu ajutorul testului Cattell 16 P.F. (Cattell, Eber şi Tatsnoka, 1970).
Testul s-a dovedit u t i l pentru a prevedea unele comportamente sau s t i l u r i de
personalitate cum ar fi:
► creativitatea;
► nevrozismul;
► tendinţa spre afecţiuni psihosomatice ;
► tendinţa spre accidente;
► performanţele şcolare sau performanţele în activitate. Fiecare trăsătură are o
structură bipolară:

Scoruri scăzute; Scoruri ridicate:

61
Factor A Cald, participativ, deschis, „se lasă dus”.
Rezervat, detaşat, critic,
singuratic, rigid.
Factor B Inteligenţă (mai) ridicată, gândire abstractă,
Gândire concretă, mai puţin strălucit.
inteligent
Factor C Stabil emoţional, matur, priveşte realitatea în fată,
Afectat de emoţii, instabil afectiv, calm.
schimbător se supără cu uşurinţă.

Factor E Asertiv, agresiv, încăpăţânat, competitiv.

Umil, moale, uşor de condus,
docil, se acomodează cu uşurinţă
Factor F Vesel, entuziast.
Sobru, tuciturn, serios.

Factor G Conştient, stabil, moral, ferm.

Se lansează în acţiuni nesigure,
nesocoteşte regulile.
Factor H Aventuros, dezinhibat, îndrăzneţ.
Retras, timid, sensibil la
ameninţare.

Factor I Sensibil, delicat, are nevoie de protecţie.

Dur, sebazează pe sine, realist.

Factor L Suspicios, greu de păcălit.

Încrezător, acceptă condiţiile
impuse.

Factor M Imaginativ, boem, distrat.

Practic, cu preocupări pământeşti.

Factor N Sofisticat, cizelat, conştient de relaţiile sociale.

Lipsit de pretenţii, natural, dar
stângaci în relaţiile sociale.

Factor O Îngrijorat, îşi face permanent reproşuri, nesigur,

Sigur de sine, placid, liniştit, se tulburat.
complace în situaţie.

Factor Q1 Experimentator, liberal, liber cugetător.

Conservator, respectă idealurile
tradiţionale.

62
 Factor Q2 Autosuficient, are resurse personale, preferă să ia
Dependent de grup, participativ, îi propriile sale decizii.
urmează pe ceilalţi.

Factor Q3 Controlat, cu voinţă puternică, exact sub aspect

Indisciplinat, imagine de sine social, compulsiv.
neclară, lax, îşi urmează propriile
nevoi neatent la regulile sociale.

Factor Q4 Încordat, frustrat, agitat, tensionat.

Relaxat, calm. adunat, nefrustrat.

In urma unor calcule statistice şi mai complexe Cattell a evidenţiat şi prezenţa unor factori de
ordinul II: anxietate şi introversie - extraversie.

ORGANIZAREA DINAMICĂ A PERSONALITĂŢII

Trăsăturile dinamice sunt direct legate de aspectele motivaţionale ale personalităţii. Cattell arată
că o teorie a personalităţii care nu ia în considerare forţele motivaţionale ale subiectului este
incompletă, el comparând-o cu o locomotivă fără combustibil. Sistemul lui Cattell cuprinde două
tipuri de trăsături dinamice: (ergii) şi sentimentele. Ambele se manifestă sub forma atitudinilor.
Termenul erg vine de la grecescul ergon, care înseamnă activitate sau energie şi este utilizat de autor
în locul termenilor de instinct sau tendinţă, termeni pe care îi considera prea vagi.
Erg-ul reprezintă sursa energetică a oricărui comportament, este înnăscut şi prin urmare are un
caracter constituţional. Reprezintă unitatea de bază a motivaţiei şi este direcţionat spre obiective
specifice.
Cattell a identificat , în urma analizei factoriale, 11 ergi sau unităţi motivaţionale:

foame sex dezgust gregaritate

curiozitate furie supunere securitate
In atracţie protecţie auto-afirmare timp ce erg-ul reprezintă o
trăsătură sursă de tip constituţional, sentimentul are un caracter ambiental, este tot o trăsătură sursă,
dar are originea în mediul fizic şi social.
Sentimentul reprezintă un pattern de atitudini învăţate şi este direcţionat asupra unor obiecte de
importanţă majoră în viaţă: ţară, soţ, loc de muncă, hobby, religie.
Atât ergii cât şi sentimentele au menirea de a motiva comportamentul uman. I n t r e ele există însă şi
deosebiri: în timp ce ergul reprezintă o structură constituţională, care deşi se poate intensifica sau poate
slăbi, nu dispare niciodată, sentimentele, fiind învăţate, pot să dispară.
Atitudinea reprezintă, în concepţia lui Cattell, interesul persoanei pentru un obiect, domeniu sau
persoană, interes ce se exprimă sub forma unui comportament deschis. Conceptul de a t i t u d i n e la

63
Cattell nu se referă la opinia pentru sau împotrivă a ceva, aşa cum apare la alţi autori, ci are un sens mai
larg, implicând toate a c ţ i u n i l e sau emoţiile unei persoane direcţionate spre un obiect sau eveniment.
Ergii, sentimentele si atitudinile sunt legate, în sistemul lui Cattell, de un alt concept şi anume, de cel
de subsumare, ceea ce înseamnă că unele elemente sunt subordonate altora în cadrul unui sistem. Astfel,
atitudinile sunt subordonate sentimentelor, iar acestea, la rândul lor sunt subordonate ergilor.
La un alt nivel, o atitudine poate fi subsumată alteia, iar aceasta din urmă, unei a treia atitudini. In
acest sens,Cattell dă exemplul unui tânăr care merge să studieze pentru a obţine un serviciu care să-i
permită să câştige suficienţi bani pentru a putea întreţine o familie.
Interrelaţiile dintre ergi, sentimente şi atitudini sunt exprimate schematic de Cattell în ceea ce el
denumeşte reţele dinamice. Hx.: Sentimentul de afecţiune faţă de soţie exprimă patru ergi: sex,
gregaritate, protecţie şi autoafirmare.
Cattell consideră că patternul de sentimente al unei persoane este structurat în jurul unui sentiment
dominant, pe care el îl denumeşte „sentiment faţă de sine" şi se referă la concepţia subiectului despre el
însuşi, concepţie ce se reflectă în toate at it ud in i l e sale. Acesta conferă stabilitate în toate atitudinile
sale. Acesta conferă stabilitate, coerenţă şi organizare tuturor trăsăturilor sursă si este direct legat de
exprimarea ergilor şi celorlalte sentimente. Sentimentul faţă de sine are rolul de a controla şi regla toate
structurile personalităţii.

Anxietatea cronică
Cattell acordă o importanţă deosebită anxietăţii ca dimensiune majoră a personalităţii, datorită
consecinţelor negative pe care aceasta le poate avea asupra funcţionării fizice şi psihice a individului .
Cattell consideră că anxietatea este atât o stare a subiectului, cât şi o trăsătură.
Anxietatea-trăsătură se referă la acei subiecţi care trăiesc o anxietate cronică, în acest caz ea
devenind factor de personalitate. In urma analizei factoriale a rezultat faptul că anxietatea se compune
din factorii O - Q. O persoană cu anxietate cronică va fi afectată cu uşurinţă de propriile sentimente,
suspicioasă faţă de ceilalţi, va trăi o permanentă aprehensiune a unor pericole, va avea tendinţa de a se
culpabiliza, va fi supraîncordată, iritabilă şi va avea o imagine de sine neadecvată.

Raportul ereditate - mediu în teoria personalităţii la Cattell

Cattell a acordat o atenţie mai mare decât alţi teoreticieni eredităţii şi mediului în formarea
personalităţii. El a realizat studii pe gemeni crescuţi în aceeaşi familie, gemeni crescuţi în familii
diferite şi fraţi crescuţi în aceeaşi familie şi în familii diferite. Pe baza acestor studii Cattell a
demonstrat rolul deosebit, de important al eredită ţii, cel p u ţ i n în cazul unor trăsături. Ex.: ereditatea
are o contribuţie de 80% în determinarea inteligenţei, 80% în cazul trăsăturii aventuros-timid etc.
Analizând toate cercetările realizate de Cattell asupra acestui subiect, se poate trage concluzia că el
este de părere că aproximativ o treime din personalitate suni determinate ereditar şi 2/3 sunt generate de
factori de mediu.

64
 Sintalitate
Un alt concept utilizat de Cattell este cel de sintalitate, concept ce se refera la trăsăturile
relevante şi specifice unui anumit grup social. Autorul arata că individul este influenţat atât de
trăsăturile de personalitate ale persoanelor; cat şi de s intalit atea grupurilor.
Cattell descrie un număr da factori care descriu sintalitatea unor grupuri mici, precum şi 8 factori
care caracterizează sintalitatea naţiunilor, dintre care menţionăm: mărimea, hărnicia, morala etc.

DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII
Cattell descrie 6 stadii de evoluţie a individului.
a. Mica copilărie (1 -6 ani)
Reprezintă o etapă cu rol formativ major în dezvoltarea p er s o na li tă ţ i i i n d i v i d u l u i . Acum
subiectul este puternic influenţat de părinţi, fraţi, cat şi de experienţele sale personale (inclusiv cele
legate de a ch iz i ţi on a re a deprinderilor igienice).
Ca rezultat al acestor influenţe se formează a t i t u d i n i l e sociale primare, odată cu forţa si
s tabilitatea ego-ului şi superego-ului, sentimentele de securitate şi insecuritate, atitudinea faţă de
autoritate, precum şi tendinţa spre nevrozism.
Cattell nu este un adept al teoriei freudiene, dar el acceptă opinia lui Freud în legătură cu faptul că
mica copilărie reprezintă un moment crucial în formarea personalităţii, iar nevoile (trebuinţele) de tip
oral sau anal, cât şi conflictele legate de acestea pot afecta formarea personalităţii.
b. Copilăria propriu-zisă (6-14 ani) Cattell consideră că în această etapă apar relativ puţine
probleme psihologice. Autorul consideră că aceasta reprezintă o etapă de consolidare după tumultoasa
perioadă a micii copilării. Acum apare tendinţa de independenţă faţă de părinţi odată cu o creştere a
tendinţei de identificare cu indivizi de aceeaşi vârstă.
c. Adolescenţa (14-23 ani)
Reprezintă etapa de dezvoltare cea mai stresantă şi cea mai conflictuală. Acum creşte incidenţa
tulburărilor psihice, nevrozelor şi comportamentelor de tip delincvent. Apar numeroase conflicte legate
de nevoia de independenţă, auto-afirmare şi problemele sexuale.
d. Maturitatea (23-50 ani)
Această etapă este, cel puţin la începuturile sale, o etapă productivă, plină de evenimente şi fericită
pentru subiect. Acum se pun bazele şi se continuă consolidarea carierei şi se întemeiază familia.
Individul devine mai puţin fluid, iar stabilitatea emoţională tinde să crească. Se produc relativ puţine
modificări în ceea ce priveşte structura de interese şi aptitudini.
e. Maturitatea târzie
Presupune adaptarea persoanei la modificările fizice, sociale şi psihologice. Sănătatea şi vigoarea
diminua, o dată cu atractivitatea persoanei. Copiii părăsesc familia şi pentru prima dată persoana
întrezăreşte sfârşitul vieţii. Acum se produce, de regulă, o reexaminare a sistemului de valori în jurul
cărora subiectul şi-a centrat viaţa. De asemenea, are loc o căutare a eului propriu.
f. Bătrâneţea (senescenţa)

65
 Implică adaptabilitatea la un număr mare de pierderi: decesul rudelor şi prietenilor, pensionarea,
pierderea statutului social, precum şi trăirea singurătăţii şi insecurităţii.
In concluzie, Cattell consideră personalitatea umană ca fiind predictibilă, iar atunci când un
comportament se poate prevedea, el poate fi controlat. Deşi partizan al determinismului în teoria
personalităţii, Cattell nu neagă total existenţa liberului arbitru. Cattell admite influenţa mare pe care o
au asupra formării personalităţii experienţele din mica copilărie, dar nu consideră că i n d i v i d u l devine
prizonierul acestor experienţe. De asemenea, el este adeptul dublei determinări a personalităţii:
ereditate-mediu. Cattell consideră că există trăsături de personalitate comune, aplicabile tuturor
indivizilor din cadrul unei culturi şi trăsături unice, care caracterizează fiecare individ în parte.
Abordarea lui Cattell difera de cea a lui Allport in patru aspecte principale:
a) elementele de baza ale personalitatii (trasaturile sursa) pot fi identificate numai prin analiza
factoriala
b) a distins mai clar trasaturile motivationale de cele structurale
c) a considerat ca majoritatea trasaturilor apar in grade variate la om
d) a avut o pozitie mai favorabila in raport cu teoria psihanalitica

Cattell opereaza cu unele concepte din teoria psihanalitica si psihologia abisala:

-forta Eului slaba (factorul C) e caracteristica in multe forme de patologie
-forta Eului scade temporar la barbati in adolescenta (asa cum afirma Erikson si Sullivan)
-puterea supraeului (factorul G) e mai mic la criminali si psihopati
-factorul L seamana cu conceptul lui Freud de furie proiectata si suspiciozitate paranoida
-tensiunea ergica mare (factorul Q4) se relationeaza intr-un fel in conceptul de energie instinctuala
nedescarcata, dar aceasta trasatura nu pare a fi alaturata cu vreo boala clinica.

EVALUAREA TEORIEI LUI CATTELL

III. 3. Teoria lui Hans Eysenck

Timp de peste 50 ani Eysenck a studiat şi experimentat un model tridimensional al personalităţii,
conform căruia personalitatea are următoarele dimensiuni fundamentale: extraversia, nevrotismul şi
psihotismul. Acestea apar treptat în chestionarele construite de autor. Primul chestionar a fost MMQ –
Maudsley Medical Questionaire (1952), constând într-o scală de nevrotism cu 40 itemi. Următorul a fost
MPI – Maudsley Personality Inventory (1959), care prezenta şi o scală pentru măsurarea extraversiei –
introversiei în afara celei pentru nevrotism. În 1964 a apărut EPI – Eysenck Personality Inventory,
constând într-un total de 57 itemi şi 3 scale: Nevrotism, Extraversie şi Minciună – L. În 1975 a fost
introdus factorul psihotism prin chestionarul EPQ – Eysenck Personality Questionaire.

STRUCTURA PERSONALITĂȚII
Pentru autor, personalitatea este structurată pe 4 nivele aflate în interrelaţie:
1. la nivel bazal sunt comportamentele sau actele mentale care apar singular
2. nivelul deprinderilor sau al actelor mentale habituale
66
3. nivelul trăsăturilor de personalitate, definite ca şi corelaţii între comportamentele habituale (o
consistenţă observabilă între deprinderi sau acte repetate ale subiectului)
4. nivelul cu cel mai înalt grad de generalitate este cel al tipului de personalitate, definit ca o corelaţie a
trăsăturilor sau ca o „constelaţie orbervabilă sau sindrom de trăsături”.
Metoda folosită de autor şi considerată fundamentală pentru studiul personalităţii este analiza
factorială. El consideră că cele 4 nivele descriptive corespund celor 4 tipurid e factori ce pot fi derivaţi:
1. tipul de personalitate corepunde unui factor general, 2. trăsătura corespunde unui factor de grup, 3.
deprinderile sau răspunsurile hbituale corespund factorilor specifici iar 4. răspunsul specific al
subiectului corespunde unui factor de eroare.
Trăsăturile (sau dimensiunile primare ale personalităţii, cum au fost definite de Eysenck) sunt
conceptualizate ca şi continuumuri bipolare, de-a lungul cărora putem plasa subiecţii investigaţi.
Autorul atrage de asemenea atenţia asupra insuficienţei definirii personalităţii strict prin analiză
factorială. Utilizarea doar a răspunsurilor subiectului sau a datelor furnizate de evaluatori externi
implică un grad înalt de subiectivitate. El propune utilizarea unor surse variate de informaţii despre
subiect, cu scopul de a obţine măsurători sigure şi obiective ale comportamentului uman. Perspectiva
din care el a gândit evaluare este cea a „personalităţii întregi”, ceea ce înseamnă a evalua persoanlitatea
în toate aspectele ei. Această perspectivă este justificată prin consideraţia că o abordare parţială este
capabilă a conduce doar către o înţelegere parţială.
În 1967, în lucrarea „The biological basis of personality”, subliniază faptul că personalitatea dispune
de o bază ereditară (genetică) substanţială, idee reluată în 1976, în „The measurements of personality”.
El susţine ideea că pentru personalitate influenţele genetice sunt deosebit de puternice şi rolul mediului
unul secundar, capabil a conduce doar spre schimbări de suprafaţă.
El a încercat să susţină ipoteza conform căreia tipurile de personalitate sunt legate de nivelele de
activitate ale diferitelor arii cerebrale. El sugera în 1967 că extraversia - introversia este în relaţie cu
modul de funcţionare a SRAA iar nevrotismul este legat de stimularea sistemului limbic cranian. În
1976 aceste afirmaţii sunt reluate şi însoţite de date experimentale. El arată suplimentar că nevrotismul
este legat de sistemul limbic şi activarea emoţiilor la nivelul sistemului nervos automat (vegetativ) care
reglează muşchii netezi şi glandele iar psihotismul este legat de sistemul hormonal androgin (glandele
endocrine responsabile de dezvoltarea şi menţinerea caracteristicilor masculine).
Cauzalitatea genetică joacă după autor rolul de predispozant, definind unele tendinţe naturale ale
organismului către anumite modalităţi specifice de simţire, percepere şi reacţie la stimulările mediului.
Aceste influenţe genetice sunt mediate de aspectele fiziologice, neurologice şi hormonale ale
organismului persoanei.
Comportamentul observabil reprezintă un rezultat al diferenţelor constituţionale în interacţiune cu
mediul, interacţiune care naşte unele diferenţe cu caracter descriptiv, care ţin de fenotip. Există deci o
serie de diferenţe interindividuale ce se pot identifica la nivelul trăsăturilor şi al tipului, diferenţe care

67
permit descrierea personalităţii şi totodată găsirea de explicaţii privind apariţia lor. Multitudinea de
fapte şi evenimente existenţiale, de comportamente reale etc poate fi redusă într-o astfel de abordare la
un număr mic de variabile lşegate între ele prin reguli şi legi. Conceptele (trăsăturile şi tipul) permit
diagnosticianului să facă predicţii asupra comportamentului individual.

Cei 3 superfactori ai personalităţii

În ceea cepriveşte cei 3 superfactori, autorul precizează că înţelesul conceptelor se referă la
comportmente integrate normalităţii psihice şi nu simptomatologiei psihiatrice.

1. Extraversia - E
Factorul a mai fost denumit extraversie – introversie şi se defineşte în principal prin intercorelaţiile
dintre trăsăturile de afirmare de sine, sociabilitate, energie de viaţă şi dominanţă. Descrierile care sunt
date de obicei pentru extraversie sau introversie reprezintă situaţii cumva extremizate ale unui
continuum pe care oamenii reali se pot situa la un grad mai înalt sau mai scăzut. De asemenea, autorul
insistă asupra faptului că aceste descrieri sunt aspecte fenotipice ale personalităţii şi nu genotipice,
comportamentale şi nu constituţionale.
Introverţii (scoruri mici) sunt descrişi de Eysenck ca având tendinţe obsesionale şi de a dezvolta
simptome de anxietate şi depresie. Ei suferă de o labilitate a sistemului nervos automat (vegetativ). Se
percep pe sine ca având sentimente uşor de rănit, conştienţi de sine, nervoşi, cu tendinţa de a
experimente sentimente de inferioritate, care au adesea reverii, au insomnii, care stau în fundal în
situaţiile sociale. Corporal, creşterea veticală predomină asupra celei orizontale. Efortul de răspuns este
slab, inteligenţa este în genere înaltă, există tendinţa de a fi persistenţi, sunt indivizi limpezi în gândire
dar lenţi. Au nivel înalt de aspiraţii dublat de tendinţa de a-şi subestima propriile performanţe. Sunt
rigizi şi prezintă o variabilitate interpersonală slabă. Au preferinţe estetice „de modă veche” şi cumva
concrete. Nu apreciază în mod special glumele, în special pe cele cu conţinut sexual. Au un scris
distinctiv.
Extraverţii (scoruri înalte) prezintă tendinţa spre a dezvolta simptome de conversie isterică şi o
atitudine isterică faţă de simptome. Prezintă o energie slabă, interese înguste, au în genere un trecut
profesional problematic, au tendinţa de a deveni ipohondrici. Se percep ca fiind predispuşi la accidente,
absentează frecvent de la muncă datorită bolii, au dureri şi neplăceri fizice. În constituţia corporală
prevalează creşterea orizontală faţă de cea verticală, efortul de răspuns este destul de bun. Au nivel de
aspiraţie destul de scăzut şi tind să-şi supraevalueze performanţele. Sunt flexibilşi şi prezintă o mare
varietate interpersonală. Au preferinţe estetice pentru culoare şi modernism, abstract. Apreciază glumele,
în special pe cele sexuale. Au un scris distinctiv.
La extraverţi pare să predomine Sinele ca formaţiune iar la introverţi Supraeul.

2. Nevrotismul - N

68
Factorul a fot denumit şi instabilitate emoţională şi este definit de interrelaţia dintre trăsăturile de
anxietate, depresie, autoepreciere scăzută, timiditate.
Instabilul emoţional (scoruri înalte) are reacţii emoţionale puternice care interferează cu adaptarea sa
slabă, conducându-l spre reacţii iraţionale, uneori rigide. Din asocierea dintre nevrotism şi extraversie
vor ieşi în prim plan nelinitea şi sensibilitatea, comportamentul fiind excitabil sau chiar agresiv.
Stabilul emoţional (scoruri scăzute) are reacţii emoţionale lente şi slabe, prezentând tendinţa de a-şi
relua starea iniţială foarte repede după activarea emoţională.
Într-un stuiu realizat de Eysnck acestadescrie soldatul nevrotic ca: o persoană defectivă mental şi
corporal; sub medie ca inteligenţă, voinţă, control emoţional, acuitate senzorială şicapacitate de ase
afirma. Este sugestibil, lipsit de persistenţă şi lent în gândire şi acţiune, nesociabil, tinde să reprime
faptele neplăcute.

3. Psihotismul - P
Este cea mai complexă dimensiune a personalităţii, definită de interrelaţiile dintre trăsăturile de
agresivitate, egocentrism, comportament antisocial şi lipsă de empatie.
Individul cu scor înalt se caracterizează prin tendinţa de a produce tulburări, de a fi solitar, de a
arăta cruzime, de a fi ostil faţă de ceilalţi, de a prefera lucruri ciudate şi neobişnuite. Este genul de
persoană care nu are consideraţie faţă de regulile sociale.
Persoana cu scor scăzut este înalt socializată şi are tendinţa de a respecta şi a ţine cont de drepturile
celorlalţi.
Eysenck descrie indivizii cu scor înalt la psihotism ca fiind mai puţin fluenţi, cu performanţe slabe
în activităţi susţinute, indeciţi în privinţa atitudinilor sociale, cu capacitate de concentrare slabă, cu
memorie deficitară, cu tendinţa de a face mişcări largi şi de a supraestima distanţala şi scorurile, cu o
anumită lentoare în citire şi cu nivele de aspiraţie puţin adecvate la realitate. În 1991 Zuckerman
sugerează înlocuirea denumirii de psihotism cu cea de psihopatie.

Factorii secundari
Gray, 1981 realizează un nou studiu factorial rotind axele factorului Extraversie şi Nevrotism cu 45
grade şi identifică 2 factori secundari la care factorii E şi N contribuie în mod diferenţiat.
Factorul Anxietate are la o extremă (nivel scăzut) combinaţia stabilitate – extraversie iar la cealaltă
extremă (nivel ridicat) combinaţia nevrotic – introvert.
Michael Eysenck realizează în 1994 un studiu în care abordează modular anxietatea ca trăsătură,
considerând următoarele componente ale acesteia: cognitivă, comportamentală şi fiziologică. Aceste
componente sunt parţial independente, fiind afectate de aspecte relativ diferite. Din perspectivă
cognitivă, s-a demonstrat că există unele diferenţe psihologice între anxietatea manifestată
comportamental şi cea reprimată. Cei care au scoruri înalte la anxietatea declarată sunt caracterizaţi
printr-o serie de aspecte de ordin cognitiv, aspecte care ţin de selectivitatea atenţiei, interpretativitate,
afectări în sens negativ ale memoriei. Toate aceste aspecte determină creşterea nivelului de anxietate pe

69
plan cognitiv. Cei cu scor scăzut la anxietatea declarată şi cu scor înalt în ceea cde priveşte
dezirabilitatea socială (reprimă manifestările conform cerinţelor sociale), prezintă caracteristici
cognitive inverse faţă de primii, ceea ce conduce către un nivel scăzut de anxietate pe plan cognitiv.
Totodată, primii raportează anxietate pe planul trăirilor emoţionale dar nu prezintă modificări fiziologice
sau comportamentale semnificative, în timp ce ceilalţi nu raportează afectiv anxietatea dar în plan
fiziologic apar extrem de anxioşi, cu importante modificări vegetative. Sub raportul diferenţierii de
normalitate merită reţinut aspectul că indivizii aparţinând ambelor categorii descrise mai sus sunt
percepuţi de către persoanele din anturaj ca fiind la fel de anxioşi, situaţiile anxiogene fiindu-le la fel de
dăunătoare.
Factorul Impulsivitate are la un pol (nivel scăzut) combinaţia stabil – introvert iar la celălalt (nivel
înalt) combinaţia nevrotic – extravert. Anxietatea apare ca fiind legată în plan fiziologic de un sistem de
inhibiţie comportamentală de susţinere, în timp ce impulsivitatea pare să fie legată de un sistem
independent încă insuficient investigat.

EVALUAREA TEORIEI LUI EYSENCK

Modelul Big-Five (Matthews, Deary, Whiseman 2003)

Modelul Big Five derivă din abordările de tip lexical în studiul personalităţii, având la bază ipoteza că
acele diferenţe individuale care sunt cele mai semnificative pe plan social şi comportamental vor fi
encodate în limbajul persoanelor. Cu cât aceste difernţe sunt mai importante, cu atât creşte probabilitatea
ca ele să fie exprimate prin înţelesul unui singur cuvânt. Primul care a încercat o descriere a
personalităţii în termeni lingvistici a fost Klages (1926), urmat apoi de cercetători precum Allport şi
Odbert, Cattell, Gough, Eysenck,etc. O parte dintre aceste abordări se înscriu pe linia deschisă de
analiza factorială, altele aparţin mai degrabă curentului empirist.
Pentru prima oară ideea modelului personalităţii în 5 factori a fost o ipoteză teoretică a unor
autori ca Fiske (1949) sau Tupes şi Christal (1961). Ea a căpătat relevanţă şi pregnanţă ştiiinţifică printr-
un studiu realizat de Norman în 1963. De atunci modelul a constituit obiectul a numeroase cercetări şi a
generat mai multe instrumente psihodiagnostice.
Chestionarele de tip Big Five se înscriu pe de o parte în sfera abordărilor lingvistice, pe de altă
parte în sfera liniei de cercetare generată de aplicarea analizei factoriale în studiul personalităţii şi foarte
general vorbind, în curentul care vizează conceperea personalităţii ca un ansamblu de trăsăsturi sau
dimensiuni. Procedura de lucru in constuirea unor instrumente de tip Big Five este aplicarea analizei
factoriale asupra unor date de autoevaluare şi heteroevaluare pentru aceleaşi loturi de subiecţi.
Majoritatea cercetărilor indică actualmente un acord general asupra modelului cu 5 factori, cu atât mai
mult cu cât au fost realizate studii pe un număr larg de limbi şi populaţii.
70
 Goldberg şi Hofstee (1990, 1992) identifică 5 factori numiţi: 1. Surgency (izbucnire) – extravert,
vorbăreţ; 2. Agreabilitate – plăcut, cooperant; 3. Conştiinciozitate – organizat, sistematic; 4. Stabilitate
emoţională – neemotiv, lipsit de invidie; 5. Intelect – creativ, intelectual.
Costa şi McCrae au realizat o serie de studii care i-au condus către realizarea unor chestionare care
cuprind 5 factori, fiecare dintre aceştia având 6 faţete: 1. Nevrotism, 2. Extraversie; 3. Deschidere; 4.
Agreabilitate; 5. Conştiinciozitate. Este vorba despre chestionarul NEO pI R cu cele două forme ale sale
(auto- şi hetero- evaluare).
Studii realizate în Olanda Brokken (1978), De Raad (1988, 1992), Hofstee, De Raad, Goldberg
(1991). Au evidenţiat în fază iniţială 6 factori, a căror analiză a condus în final spre o soluţie de 5
superfactori: 1. Extraversie – vesel, exuberant; 2. Agreabilitate – blând, tolerant; 3. Conştiinciozitate –
grijuliu, prompt; 4. Stabilitate emoţională – calm, stabil şi 5. Intelect – critic, rebel.
Cercetările germane (Ostendorf, 1990) au condus de asemenea spre 5 factori: Surgency,
Agreabilitate, Conştiinciozitate, Stabilitate emoţională, Intelect. În acest context factorul 5 – Intelect este
definit ca inteligenţă sau factor intelectual de abilităţi cognitive.
Caprara şi Perugini (1994) în cadrul unor studii realizate pe populaţie italiană, identifică de asemenea 5
mari factori: 1. Conştiinciozitate; 2. Extraversie; 3. Calmitate vs iritabilitate; 4. Egoism vs altruism şi 5.
Convenţionalitate. Factorii 3 şi 4 erau rotaţii ale Agreabilităţii şi Stabilităţii emoţionale. Factorul 5,
definit prin termeni ca: rebel, critic vs servil, conservator, este destul de apropiat de factorul 5 olandez.
Studii rezumative realizate de autori precum Digman şi De Raad (1990, 1994) indică un acord unanim
al cercetătorilor în privinţa primilor 4 factori: Extraversie, Agreabilitate, Conştiinciozitate şi Stabilitate
emoţională (Nevrotism). În ceea ce priveşte cel de-al cincilea factor denumirile sunt controversate.
În concluzie, se poate afirma că există un consens destul de larg între cercetătorii din domeniu şi
constructorii de teste de personalitate în ceea ce priveşte o viziune asupra persoanlităţii ca o structură
constând din 5 superfactori sau dimensiuni mari ale persoanalităţii. Modelul Big Five este în esenţă un
cadru general de îţelegere şi descriere a personalităţii, în care ceea ce dă sens dimensiunilor
personalităţii sunt acele grupări de înţelesuri psihologice importante în viaţa de zi cu zi şi utilizate ca
atare pentru a diferenţia indivizii în cadrul fiecărei limbi.

Tipuri de instrumente construite în cadrul modelului Big Five

Există practic două categorii de instrumente: 1. teste (inventare) de personalitate şi 2. liste de adjective.
De obicei listele de adjective sunt destinate heteroevaluării iar inventarele autoevaluării.

Liste de adjective:
a. BRS (Bipolar Rating Scale), lista de adjective a lui Goldberg, 1981, care conţine 50 adjective în scale
bipolare, câte 10 pentru fiecare superfactor. Evaluarea pentru fiecare adjectiv se face pe o scală în 9
trepte.
b. IAS – R (Interpersonal Adjective Scales – Revised), Wiggins, 1990
c. BARS (Bipolar Adjective Rating Scale), care cuprinde 179 adjective bipolare, organizate în 5 scale

71
d. SACBIF (Short Adjective Checklist Big Five), Perugini, Leone, Galluci, Lauriola, 1993, care
cuprinde 50 adjective bipolare pentru cele 5 scale.
Chestionare de personalitate
a. NEO PI R (Neuroticism Extraversion Openess Personality Inventory – Revised) si forma scurta NEO
FFI (Neuroticism Extraversion Openess Five Factor Inventory), Costa şi McCrae, 1992
b. PPQ (Professional personality Questionaire), Kline şi Lapham, 1992
c. ZKPQ – III (Zuckerman – Kuhlman Personality Inventory), forma a II-a, 1992
d. BFQ (Big Factor Questionaire), Caprara, Barbaraneli, Borgogni, Perugini, 1993.
E. BFI (Big Five Inventory), John, Srivastava, 1999
f. FF NPQ (Five Factor Nonverbal Personality Questionnaire), Jackson, Paunonen, Ashton, 2004

Modelul BIG-FIVE a lui Costa şi McCrae

Cazul celor 2 autori americani este cumva aparte printre apartenenţii modelului Big Five, ei fiind
preocupaţi nu doar de cercetare, ci mai ales de construirea unui instrument psihodiagnostic complet. În
1985 au lansat prima variantă a chestionarului NEO, după care s-au focalizat pe descoperirea şi
validarea faţetelor celor 5 mari factori şi pe construirea unui model interpretativ bazat pe acest model.
În modelul propus asupra persoanalităţii, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate apar ca
subdiviziuni fundamentale ale fiinţei umane, alături de abilităţile cognitive şi cele fizice, precum şi de
altele care intră în alcătuirea personalităţii ca „material brut”. Psihodiagnoza nu abordează în mod direct
aceste tendinţe bazale, ele nefiind observabile şi funcţionând ca şi constructe ipotetice. Ceea ce
interesează pe psihodiagnostician sunt adaptările specifice, felul în care au fost modelate tendinţele de
bază prin influenţele externe şi interne.
Trăsăturile bazale ale personalităţii, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziţii psihice
fundamentale care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele biologice (suportă influenţe de
intermediere din partea acestora din urmă). Între tendinţele bazale ale personalităţii şi biografia
obiectivă a persoanei nu există o legătură directă. Trăsăsturile măsurate prin modelul Big Five pot fi cel
mai bine înţelese dacă sunt privite ca explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice,
denumite adaptări caracteristice, care la rândul lor pot furniza explicaţii pentru comportamentele
observabile. În raport cu manifestările observabile, psihice sau psohosociale, trăsăturile de personalitate
apar doar ca explicaţii distale.
Personalitatea aşa cum apare ea în ontogeneză este supusă unor influenţe endogene (tendinţe
bazale – cu caracter de concepte ipotetice care nu sunt observabile direct dar pot fi inferate) şi unor
influenţe exogene. Trăsăturile de personalitate constituie deci o subdiviziune majoră a tendinţelor de
bază, alături de abilităţile cognitive, sexuale şi de alte materiale primare ale psihismului.
Influenţele externe includ cadrul socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele de viaţă şi
întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul vieţii. Ele operează asupra individului în
ontogeneză şi pot fi rezumate prin conceptul de „situaţie existenţială”.

72
 Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor şi trăirilor care
formează viaţa individului. Comportamentul observabil este o secţiune temporală a biografiei
obiective şi include gânduri, sentimente, acţiuni, atitudini etc.
Punctul de focalizare (întâlnire) în modelul celor doi autori este nivelul „adaptărilor
caracteristice”, constituite atât din personalitate cât şi din cultură, ele având valoare de expresii
fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a persoanei şi conţin obiceiuri,
deprinderi, valori, motive, roluri, relaţii.
Un rol important la nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o subdiviziune a
nivelului. Conţinuturile itemilor chestionarului sunt legate direct şi în înaltă măsură de acest nivel al
imaginii de sine.

CAPITOLUL IV. ABORDAREA PERSONALITĂŢII DIN PERSPECTIVA

ÎNVĂŢĂRII SOCIALE
IV.1. TEORIA LUI SKINNER
Skinner a considerat că Psihologia nu va fi o ştiinţă adevărată atâta vreme cât comportamentul
este atribuit unor cauze interioare neobservabile. „A spune ca un organism mananca pentru ca ii e
foame, ataca pentru ca se simte suparat sau se uita in oglinda pentru ca e narcisic nu explica nimic
pentru ca ramane intrebarea: de ce organismul e suparat, narcisic, infometat” (Skinner). Psihologia poate
scapa de „anii intrunecati , studiind cum comportamentul observabil este influentat de mediul extern si
respingand constructele nestiintifice” (Skinner).
Astfel, Skinner propune analiza ştiinţifică a comportamentului. Scopul acestei analize este
observarea comportamentului şi a contingenţelor lui (contingenţe – antecedente comportamentale,
răspunsurile şi consecinţele). O analiză ştiinţifică a comportamentului ia în considerare atât moştenirea
genetică, cât şi istoria comportamentelor care se relaţionează cu un comportament studiat. O analiză
ştiinţifică începe prin a izola părţi similare ale unui eveniment complex astfel încât acea parte să fie bine
înţeleasă. „Personalitatea este o colecţie de patternuri comportamentale” (Skinner).
Skinner foloseşte termenul „ficţiuni explicative” (explanatory fictions) pentru a defini conceptele
pe care oamenii le utilizează atunci când nu înţeleg un comportament sau patternul de întăriri care
precede şi urmează comportamentului (de exemplu, libertate, autonomie, adică termeni vagi).
Spre exemplu, potrivit lui Skinner, a fi autonom înseamnă a avea un comportament fără o cauză
anterioară, care nu deriva din comportamentele anterioare si care nu poate fi atribuit unor evenimente
exterioare. Skinner nu gaseste nici o dovada in acest sens. Referitor la creativitate, Skinner spune că
oamenii creativi nu sunt constienti de istoria lor care reprezinta de fapt cauza asociatiilor pe care le fac.
„Obiecţia mea contra stărilor interioare nu este că ele nu există, ci că nu sunt relevante pentru o
analiză cauzală” (Skinner).

73
- Cea mai controversată aserţiune a lui Skinner este: „Omul nu are capacitatea de a-şi planifica viitorul,
nu are scopuri, nici voinţă. Toate comportamentele sunt determinate de o condiţionare anterioară, de
obicei operantă”.

CONCEPTELE FUNDAMENTALE ALE LUI SKINNER

1. Condiţionarea clasică vs. condiţionarea operantă
Condiţionarea clasică a fost introdusă de Pavlov (1908, 1928). El a asociat lumina cu un stimul
necondiţionat (mâncarea), care a determinat salivarea (răspuns necondiţionat). După câteva astfel de
repetări, lumina a devenit un stimul condiţionat care putea evoca salivarea singur (răspuns condiţionat).
Şi experimentul lui Watson este un exemplu de condiţionare clasică (L-a învăţat pe micul Albert teama
de un şobolan alb). Skinner a fost de acord cu Pavlov şi Watson că anumite comportamente sunt învăţate
prin condiţionare clasică. În condiţionarea clasică, stimulul condiţionat (lumina) precede şi reuşeşte să
obţină un răspuns condiţionat (salivarea). Însă Skinner consideră că cea mai mare parte a învăţării se
datorează a ceea ce urmează după ce comportamentul apare. „Comportamentul este modelat şi menţinut
prin consecinţele sale”, spune Skinner. Drept urmare, comportamentul operant este întărit sau slăbit de
evenimentele care urmează răspunsului. Procesul se numeşte condiţionare operantă.
Comportamentul condiţionat este controlat de antecedentele sale, iar comportamentul operant de ceea ce
urmează.
Întărirea este orice stimul care urmează unui răspuns comportamental şi care măreşte sau
menţine probabilitatea acelui răspuns.
Întărirea poate fi: pozitivă (când măreşte probabilitatea apariţiei comportamentului) sau negativă (când
reduce sau anulează comportamentul). Aceste întăriri controlează comportamentul.
Întăririle mai pot fi: primare (prezente la naştere: aer, apă, mâncare, adăpost) şi secundare (exemplu:
banii, care au valoare intrinsecă, dar se asociază cu întăririle primare, adică putem obţine cu ei mâncare,
adăpost etc.)

2. Principii ale condiţionării operante:

a. Deşi Skinner era interesat de predicţia şi controlul comportamentului uman, cercetările sale s-au
axat pe studiul comportamentului animalelor (a folosit porumbei şi şobolani).
El a utilizat un aparat (Skinner box – cutia lui Skinner), care i-a permis să studieze contingenţele
întăririlor, adică interrelaţiile dintre stimulii exteriori, răspunsuri şi consecinţele de întărire.
b. Un alt principiu este modelarea (shaping). Modelarea apare atunci când se întăreşte fiecare
secvenţă comportamentală care este orientată spre comportamentul-ţintă.

c. Programul de întăriri
Deşi cutia lui Skinner putea fi programată să ofere întărire după fiecare răspuns corect (întărire
continuă), aceasta nu este cea mai comună formă de învăţare. Skinner a condus studii extinse asupra
felului în care comportamentul este afectat de programe variate de întărire intermitentă sau parţială şi

74
a concluzionat că întărirea continuă creşte viteza învăţării, iar cea intermitentă va produce un
comportament mai stabil care va continua chiar dacă întărirea încetează.
Acest program de întărire este la fel de important ca şi întărirea în sine.
d. Întărirea condiţionată sau secundară
Dacă un stimul neutru este în mod repetat asociat cu un întăritor, el va dobândi putere de acţiune ca un
întăritor în sine. De exemplu, banii sau laudele.
e. Deprivare şi saţietate (îndestulare)
Întărirea nu este singurul factor care afectează probabilitatea unui comportament operant. Deprivarea
măreşte probabilitatea apariţiei unui comportament, iar saţietatea poate fi utilizată pentru a-l descreşte
(de exemplu, foamea, setea apar ca urmare a deprivării).
f. Un alt principiu este generalizarea stimulului şi răspunsului
Un comportament operant tinde să se generalizeze la stimulii care seamănă cu un stimul condiţionat fără
vreo altă condiţionare. De exemplu, un porumbel care a învăţat să apese o pedală roşie, va apăsa şi pe
una portocalie pentru a obţine recompensa.
Acest proces apare şi la om. De exemplu, atunci când aştepţi un telefon, te poţi repezi să ridici
receptorul chiar dacă sună la uşă.
Această generalizare a stimulului este necesară pentru învăţare, pentru că nu există două situaţii care să
fie identice în aceleaşi aspecte. Conditionarea intareste raspunsurile care sunt similare comportamentului
operant (generalizarea raspunsului).
g. Discriminarea
Dacă un organism poate percepe diferenţa între doi stimuli sau între prezenţa sau absenţa stimulului,
atunci poate fi învăţat să răspundă la ele în moduri diferite. De exemplu, un copil învaţă să discrimineze
binele de rău atunci când se întăresc comportamentele corecte şi nu cele incorecte. Discriminarea joacă
un rol important în învăţarea unor abilităţi. De exemplu, un pianist devine capabil sa recunoasca si sa
corecteze erori fizice subtile si e intarit de fiecare performanta.
h. Extincţia
Se referă la următorul aspect: când întărirea dispare, dispare şi comportamentul.
Un răspuns care este supus extincţiei îşi măreşte, uneori, frecvenţa la început fără vreo condiţionare în
plus (revenire spontană).

3. Condiţionarea operantă şi teoria personalităţii

Skinner a acceptat existenţa gândurilor şi a emoţiilor, dar nu a fost de acord cu explicaţia cauzală. El a
încercat să le explice în termenii condiţionării operante. Astfel:
a. Emoţiile
Pentru Skinner, emoţiile reprezintă predispoziţia de a ne comporta în anumite moduri, predispoziţie care
este determinată de evenimentele externe. De exemplu, o persoană anxioasă este predispusă să se
comporte în modalităţi ineficiente datorită unor stimuli aversivi, cum ar fi expresia facială a părinţilor
care precede o pedeapsă.
Emoţia este reală şi internă, dar comportamentul este cauzat de stimuli exteriori identificabili.
b. Gândurile:
Luarea deciziilor
75
Referitor la procesul luării deciziilor, indecizia apare pentru că un răspuns nu poate fi emis deoarece
interferează cu un alt răspuns cu o putere egală şi are un caracter aversiv pentru că împiedică individul
să obţină recompensa. Decizia apare când forţa unui răspuns creşte semnificativ pentru a le depăşi pe
altele.
Rezolvarea de probleme
Referitor la acest aspect, Skinner spune că o problemă apare atunci când un răspuns cu o probabilitate
mare nu poate fi emis pentru că există un impediment exterior care face ca întărirea să fie imposibilă.
Rezolvarea de probleme implică comportamente care schimbă situaţia externă astfel încât răspunsul
corect să poată fi obţinut.
Pedeapsa este o procedură desemnată să reducă probabilitatea unui comportament operant (este opusul
întăririi). Pedeapsa constă în prezentarea unei întăriri negative (de exemplu, bătaia) şi eliminarea întăririi
pozitive. Skinner a considerat pedeapsa o procedură defectuoasă. El spunea: „Pedeapsa nu reduce
tendinţa de a răspunde, ceea ce este în acord cu descoperirea lui Freud referitoare la tensiunea
dorinţelor reprimate” Mai mult, efectele pedepsei interferează cu comportamentele sănătoase de mai
târziu. De exemplu, dacă adolescenţii sunt sever pedepsiţi pentru un act sexual, acest lucru poate duce la
probleme în sexul marital.
O cale mai bună pentru a reduce proibabilitatea unui comportament operant este întărirea
comportamentelor acceptabile care sunt incompatibile cu răspunsurile nedorite (de exemplu, dacă vreau
ca un copil să se comporte bine, reacţionez la lucrurile bune pe care le face, nu reacţionez numai la cele
rele).
4. Constructele Freudiene şi teoria lui Skinner
Pentru că Skinner a atribuit toate comportamentele condiţionării anterioare, abordarea sa este la
fel de deterministă ca şi a lui Freud (Freud spunea că toate comportamentele actuale au fost determinate
de istoria noastră, aflată în inconştient).
Pe de altă parte, cercetările lui Skinner susţin ideea lui Freud potrivit căreia evenimentele
copilăriei influenţează comportamentul adult (efectele condiţionării au durat jumătate din viaţa
porumbeilor). Skinner a acceptat existenţa actelor ratate, dar le-a atribuit cauzelor externe şi nu celor
inconştiente. Reprimarea apare pentru că este întăritor să eviţi un stimul aversiv. O persoană care pare
influenţată de un impuls al Sinelui (cum spunea Freud; de exemplu, un copil care smulge jucăria altui
copil) a fost întărită în acest comportament.

5. Teoria Trăsăturilor si teoria lui Skinner

Skinner a fost de acord că trăsăturile (ignorant, entuziast, inteligent) oferă o informaţie utilă despre
persoană, dar a afirmat că astfel de concepte nu explică în nici un fel comportamentul pe care îl descriu.
El a afirmat, în acest sens, că o analiză cauzală trebuie bazată pe contingenţele întăririi. De exemplu, o
persoană „învăţată” (studioasă) a fost întărită să acumuleze cunoştinţe, pe când „ignorantul”, nu.

76
 6. Intenţii şi teleologie
Skinner spunea că oamenii nu au scopuri sau voinţă. Intenţiile sunt doar răspunsuri la stimulii
interni. De exemplu: „Am chef să joc cărţi” poate fi tradus: „Mă simt ca de fiecare dată când încep să
joc cărţi”. Potrivit lui Skinner, comportamentul este cauzat nu de emoţii interioare, ci de contingenţele
relevante ale întăririi.

7. Psihopatologia
Referitor la psihopatologie, Skinner consideră nevroza drept un comportament care este avantajos
sau periculos pentru individul respectiv sau pentru alţi oameni. Acest comportament poate rezulta în
urma unor întăriri şi, mai ales, ca urmare a unor pedepse. Cu cât este mai frecventă pedeapsa, cu atât
este mai mare numărul de comportamente care generează stimulii condiţionaţi aversivi şi cu atât mai
inhibat este individul.

8. Aplicaţiile teoriei lui Skinner

a. Teoria lui Skinner a avut cel mai mare impact în psihoterapia comportamentală, care încearcă să
schimbe comportamentul clientului prin stabilirea unor contingenţe ale întăririi mai eficiente (de ex.
Tehnici de intarire pozitiva, extinctia, terapia aversiva). Multi terapeuti moderni utilizeaza tehnici care
implica ideile lui Skinner (inhibitia reciproca a lui Mary Cover Jones si Joseph Wolpe; desensibilizarea
sistematica a lui Wolpe; trainigul asertiv a lui Wolpe, Salter, Lazarus).
b. Un alt domeniu este educaţia, în care teoria lui Skinner a avut impact prin programele de instruire
(instruire programată). Prin intermediul acestora, răspunsurile elevilor sunt întărite pentru a produce
învăţarea optimă.

9. Evaluarea teoriei lui skinner

a. Critici şi controverse
Pot apărea abuzuri semnificative atunci când comportamentul este controlat prin forţe exterioare. S-a
spus ca behaviorismul seamana cu totalitarismul unui dictator care crede ca scopul scuza mijloacele.
Skinner a fost de acord că schimbarea comportamentului poate fi indusă atât constructiv, cât şi
distructiv, dar a susţinut că formele dictatoriale de comportament sunt mai puţin probabile dacă omul
devine conştient de întăririle care reglează acţiunile sale, dacă construieşte programe de întărire mai
eficiente şi stabileşte metode de supracontrol.
Skinner a accentuat ideea că cea mai eficientă formă de control a comportamentului este una
benignă (întărirea pozitivă). Acest argument însă nu ia în considerare faptul că condiţionarea operantă
nu este posibilă fără deprivare, o stare pe care mulţi oameni o consideră aversivă.
Regula de bază a lui Skinner a fost importanţa condiţiilor de mediu, dar acest lucru ridică
următoarea problemă: cum pot fi organismele controlate suficient de libere pentru a schimba
contingenţele întăririi?

77
 Skinner nu a fost preocupat să clarifice de ce o întărire întăreşte. Definiţia lui este una circulară:
„Întărirea este orice măreşte probabilitatea răspunsului”.
Pe de altă parte, pedeapsa este considerată de unii psihologi moderni drept o tehnică valoroasă
dacă este administrată corect (adică prin administrarea pedepsei imediat după răspunsul indezirabil şi
oferirea unei alternative).
Skinner a fost acuzat că şi-a bazat concluziile pe studii făcute cu şobolani şi porumbei, negând
calităţile unice ale oamenilor. În apărarea sa, Skinner a spus că comportamentul uman este cel mai greu
de studiat din punct de vedere ştiinţific, astfel încât cea mai bună cale de a începe este de a studia
principiile cele mai simple şi uşor de revelat (procedură pe care o urmează toate ştiinţele). El a
considerat că oamenii şi animalele nu diferă mult în privinţa acestor aspecte bazale ale
comportamentului. Chiar dacă oamenii sunt unici în anumite aspecte, o înţelegere completă a acestor
caracteristici poate să nu fie necesară pentru a atinge aspecte importante (aşa cum este dovedit de toate
aplicaţiile de succes ale condiţionării operante).

b. Contribuţiile teoriei lui Skinner

Modificarea comportamentului s-a dovedit de o valoare considerabilă în multe aspecte, iar formele
de terapie comportamentală au câştigat acceptare largă în ultimii 40 de ani. Behaviorismul este bazat pe
studii empirice vaste, iar statutul lui Skinner, de teoretician al învăţării, nu poate fi pus la îndoială.
Deşi Skinner a avut contribuţii numeroase la înţelegerea comportamentului uman, lucrările celorlalţi
teoreticieni (psihologia umanistă, psihanaliza, teoria trăsăturilor) nu pot fi, totuşi, înlocuite de acest
behaviorism radical. Drept urmare, mulţi behaviorişti moderni acceptă acum nevoia de a investiga
măcar câteva stări umane interioare (aşa cum vom vedea în continuare).

IV.2. TEORIA LUI ALBERT BANDURA

I. Principii de bază:
1. Determinismul reciproc
Bandura l-a criticat dur pe Skinner pentru accentul pus pe un mediu total controlat. El a afirmat că toate
comportamentele, influenţele de mediu şi factorii interni personali (credinţe, gânduri, expectanţe,
autopercepţii) operează ca şi reglatori care se blochează reciproc. Drept urmare, funcţionarea
psihologică este explicată în termenii unei interacţiuni continue reciproce a determinanţilor personali şi
de mediu.
Determinismul reciproc sugerează o anumită libertate de acţiune a oamenilor, dar numărul de opţiuni
este limitat de constrângerile externe şi/sau de incapacităţi proprii.
2. Cauze cognitive
Bandura a acceptat existenţa cauzelor cognitive, ca şi Dollard şi Miller. De exemplu, oamenii pot deveni
furioşi numai gândindu-se la insulte.
3. Întărirea
Pavlov, Skinner, Dollard şi Miller au afirmat că întărirea operează fără aportul conştiinţei. Bandura
consideră că omul trebuie să fie conştient de întărire pentru a o face mai eficientă.
78
Întărirea implică o schimbare în anticipările noastre conştiente: ne comportăm în modul expectat pentru
a produce recompense şi pentru a evita pedepse. „Noţiunea de întărire a răspunsurilor e cel mult o
metaforă. Rezultatele schimbă comportamentul uman prin influenţa gândirii. Chiar dacă anumite
răspunsuri au fost pozitiv întărite, ele nu vor fi mai probabile dacă indivizii cred că aceste răspunsuri
nu vor fi recompensate” (Bandura).
Întărirea intermitentă produce o rezistenţă mai mare, pentru că ne aşteptăm ca eforturile noastre să se
termine cu un succes în cele din urmă (mecanism care este aplicat în cazul jocurilor de noroc).
Întăritorii condiţionaţi (bani, aprobarea, critica) sunt stimuli anterior neutri, în legătură cu care ne
aşteptăm să fie asociaţi cu întăritori primari.
Fricile iraţionale sunt greu de eliminat pentru că evităm situaţiile care le cauzează, ceea ce confirmă
expectanţele şi stopează învăţarea faptului că nu există pericol real. „Oamenii nu răspund doar la
stimuli, ci îi şi interpretează” (Bandura).

4. Comportamentul auto-reglat şi auto-întărit

- Comportamentul este influenţat şi de criteriile învăţate pe care le stabilim pentru noi înşine
(autoîntărirea). De exemplu, scriitorii nu au nevoie de cineva să le întărească comportamentul de a scrie.
Ei au un criteriu interior, un standard pe care vor să-l atingă.
- Omul stabileşte standarde mai înalte pentru sine dacă o activitate este importantă, dacă se compară cu
alţi oameni capabili sau dacă au realizat foarte multe lucruri în trecut. Adesea, însă, standardele
personale sunt relaţionate cu cele externe. „Comportamentul auto-întărit tinde să fie menţinut mai
eficient decât dacă ar fi întărit extern”.
5. Învăţarea socială (observaţională) – modelarea
- Spre deosebire de Skinner, Bandura a afirmat că comportamentul nu are nevoie să fie întărit pentru ca
învăţarea să apară. El spune că învăţarea poate apărea prin observarea comportamentelor altor persoane
şi a consecinţelor lor, proces pe care îl numeşte modelare.
- Bandura este de părere că modelarea este răspunzătoare de majoritatea proceselor de învăţare umană.
Modelarea este vitală pentru dezvoltare şi supravieţuire (Greşelile pot produce, uneori, consecinţe fatale.
De aceea, posibilităţile de supravieţuire ar fi mici dacă omul ar învăţa numai prin încercare şi eroare).
În apariţia învăţării sociale, cogniţiile joacă un rol vital: ne imaginăm în aceeaşi situaţie şi
suportând aceleaşi consecinţe.
Bandura a susţinut convingerile lui Fromm şi ale lui Rogers, potrivit cărora distructivitatea umană se
datorează învăţării sociale şi nu instinctelor înnăscute (la fel şi comportamentele social acceptabile).
Învăţarea socială apare şi fără ca modelul sau observatorul să fie întăriţi, dar schimbarea
comportamentului nu va apărea dacă subiecţii nu observă acţiunile relevante, dacă nu încearcă să-şi
amintească aceste informaţii sau nu doresc să performeze acest comportament. Astfel, întărirea poate fi
utilă prin motivarea subiectului de a fi atent şi de a-şi aminti.
Rezultate mai bune se obţin dacă modelul este atractiv şi similar la vârstă şi sex cu cel ce învaţă.
Bandura a criticat sever impactul TV şi al media asupra comportamentelor violente.
6. Psihopatologia
79
În ceea ce priveşte psihopatologia, Bandura a atribuit-o învăţării defectuoase sau anticipărilor incorecte
(fobia – generalizare incorectă).
Copiii dezvoltă comportamente patologice pentru că aceste acţiuni sunt întărite. De exemplu, părinţii
acordă atenţie copiilor numai când aceştia urlă, ţipă (la fel ca Skinner).
Cea mai dureroasă dintre probleme: seturi de standarde personale, care duc la încercări de evitare a
culpabilităţii sau pedepsele exterioare prin auto-critică excesivă.
Spre deosebire de Skinner, Bandura a atribuit o importanţă deosebită cauzelor cognitive ale
psihopatologiei „pentru că, în mintea lor, oamenii se luptă cu trecutul şi viitorul, se depotenţializează
printr-o autoevaluare dură”.
7. Psihoterapia
Din punct de vedere psihopatologic, oamenii suferă pentru că nu se pot comporta astfel încât să câştige
recompense sau să evite pedepse. Acest sentiment al neputinţei determină depresii, paranoia, chiar
suicid.
Scopul principal al psihoterapiei este restabilirea sentimentului auto-eficienţei (credinţa că pot obţine
rezultatele dorite prin eforturi proprii).
Bandura a optat pentru formele de terapie care implică performarea sarcinilor temute. „Conversaţia nu
e o modalitate eficientă de a schimba comportamentul uman. Pentru a se schimba, oamenii au nevoie
de experienţe de învăţare corective”.
Procedura terapeutică pe care o propune Bandura este modelarea.

8. Evaluarea teoriei lui Bandura:

a. Critici:
Bandura a fost criticat pentru că a ignorat aspectele importante şi complicate ale comportamentului
uman (conflictele conştiente şi inconştiente) şi pentru că s-a îndepărtat excesiv de psihanaliză.
Totodată, a fost criticat pentru că a acceptat prea repede rezultatele studiilor despre mecanismele de
apărare şi a respins valoarea datelor clinice fără să ia în considerare şi punctul lor de vedere.
b. Contribuţii:
- S-a bazat pe studii empirice pe oameni (mai puţin pe animale).
- A accentuat importanţa învăţării sociale.
- A acceptat şi apreciat importanţa cauzelor interne (cogniţiile);
- A adus o argumentaţie mult mai convingătoare pentru behaviorism decât Skinner, Dollard şi Miller.
- Există multe similarităţi între ideile lui Bandura şi cele ale teoreticienilor personalităţii, respectiv:
a) importanţa interpretării mediului şi a expectanţelor şi predicţiilor noastre (Kelly);
b) sentimentul competenţei şi efectele neputinţei (lipsei de putere) şi ale unui complex de inferioritate
(ca la Adler, Erikson şi Fromm);
c) Supraeu sever (ca la Freud)
d) mila de sine (ca la Horney)
BEHAVIORISMUL: CONTROVERSE ŞI NOI DESCOPERIRI
Un efort major de a lega schisma dintre behaviorism şi celelalte teorii ale personalităţii a fost
făcut de John Dollard şi Neal Miller. Ca şi Rogers, Dollard a considerat foarte importantă atât observaţia
clinică, cât şi cercetarea experimentală (Psihoterapia relevă aspecte personale adânci pe care un pacient
nu le discută într-un laborator, iar cercetarea de laborator are avantajul rigorii ştiinţifice).
80
Scopul lui Dollard şi Miller (în contrast cu Rogers) a fost de a integra aspectele cele mai importante din
două teorii aparent ireconciliabile: teoria lui Freud şi teoria lui Pavlov.
Teoria lui Dollard şi Miller este considerată de o importanţă istorică datorită efortului pe care l-au depus
în a unifica două şcoli radical diferite, dar şi pentru că a influenţat un alt behaviorist foarte apreciat,
anupe pe Albert Bandura (Bandura a modificat behaviorismul într-o direcţie şi mai eclectică, accentuând
importanţa cauzelor cognitive ale comportamentului, şi anume expectanţe, credinţe, gânduri).
TEORIA LUI DOLLARD ŞI MILLER
Dollard şi Miller au considerat cadrul clinic ca pe o sursă importantă de informaţii, dar au împărtăşit şi
convingerea lui Skinner potrivit căreia principiile de bază ale comportamentului uman pot fi descoperite
prin studii pe animale, în laborator.
Principiile de bază ale teoriei lui Dollard şi Miller:
1. Teama este învăţată:
Spre deosebire de impulsurile înnăscute (foamea, setea), care pot fi satisfăcute, dar nu şi
eliminate, anumite impulsuri umane sunt învăţate şi pot fi eliminate (furia, culpabilitatea, nevoia de
putere).
Cel mai important impuls învăţat este teama sau anxietatea, care poate fi obţinută prin stimuli neutri
anteriori. Dollard şi Miller au demonstrat această idee prin experimente cu şobolani, şi anume teama de
compartimentul alb din cutia lui Skinner a reprezentat nu numai un răspuns obţinut printr-un stimul
condiţionat aversiv (alb), ci şi un impuls învăţat care a fost capabil să motiveze noi comportamente.
Stimulul alb a determinat atât răspunsul de fugă, cât şi impulsul învăţat al fricii (acest tip de cauzalitate
interioară a fost respins de Skinner).
2. Învăţarea de tip stimul-răspuns
Învăţarea apare atunci când sunt întărite conexiunile dintre stimulii specifici şi anumite răspunsuri pe
care aceştia le obţin. Întărirea este orice eveniment care întăreşte probabilitatea ca răspunsul să se repete.
Întărirea îşi realizează efectele fără ca subiectul să fie conştient şi determină imediat răspunsul dorit.
Omul învaţă să-şi reducă impulsurile (prin satisfacerea lor) răspunzând la stimulii din mediu care
servesc drept semnale. Astfel, orice răspuns care conduce la satisfacerea impulsurilor este mai probabil
să apară din nou la acelaşi semnal.
Comportamentul poate fi motivat de mai multe impulsuri (aşa cum afirma şi Freud prin conceptul său de
supradeterminare). De exemplu, într-un experiment, o fetiţă a căutat bomboana nu numai pentru că îi era
foame, ci şi pentru a-l mulţumi pe experimentator. Dacă nici un impuls nu este activat, atunci întărirea şi
învăţarea sunt imposibile. Dollard şi Miller afirmau că oamenii care sunt satisfăcuţi învaţă prost. Drept
urmare, dezvoltarea se bazează şi pe frustrările pe care le primim de la mediu.
Majoritatea răspunsurilor şi impulsurilor învăţate se vor stinge dacă nu sunt în mod repetat urmate de
întărire. Astfel, întărirea este importantă nu numai în comportamentul de învăţare, ci şi în cel de
menţinere. Anxietăţile şi fricile sunt o excepţie în acest caz, pentru că sunt învăţate foarte repede şi au o
rezistenţă mare la stingere.

81
3. Procese mentale înalte
Comportamentul uman nu constă numai din răspunsuri automate la stimuli exteriori, ci implică şi
fenomene interne importante, şi anume lanţuri de gânduri.
Ca şi George Kelly, dar spre deosebire de Skinner, Dollard şi Miller au considerat cogniţiile ca fiind
cauzale. De exemplu, dacă un student etichetează un examen ca fiind foarte greu înainte de a-l susţine,
atunci asta va fi o cauză pentru comportamentul lui anxios din timpul examenului. Invers, dacă îl
etichetează ca fiind uşor, el va fi în timpul examenului calm, plin de încredere.
Procesele mentale superioare determină oamenii să se comporte mai eficient, judecând şi planificând
dinainte acţiunile.
Orice impediment în calea proceselor mentale superioare are consecinţe grave, aşa cum se întâmplă cu
reprimarea, care este frecventă în psihopatologie.
4. Teama şi psihopatologia
Ca şi pentru Freud, psihopatologia la Dollard şi Miller se datorează conflictelor inconştiente puternice
care îşi au originea în copilărie. Aceste conflicte sunt învăţate de la părinţi şi nu se datorează structurilor
şi energiilor intrapsihice. Dollard şi Miller consideră că există 4 situaţii din copilărie care au
probabilitatea mai mare de a cauza învăţarea patogenă:
a) hrănirea
b) educarea toaletei
c) educaţia sexuală
d) actele de furie ale copilului
De exemplu, dacă copilul este lăsat nemâncat şi plângând, atunci frica de înfometare se va generaliza,
iar copilul va învăţa să reacţioneze disproporţionat la orice fel de impulsuri (va deveni impulsiv).
Hrănirea la timp şi alintul mamei ajută la stăpânirea acestei învăţări patogene şi determină ca mama să
devină un întăritor pozitiv secundar.
Alt exemplu: dacă părinţii reacţionează cu furie excesivă în educarea toaletei, acest lucru va genera
învăţarea unor frici puternice, chiar şi faţă de părinţii înşişi.
Dollard şi Miller au acceptat importanţa sexualităţii infantile şi au fost de acord cu complexul lui
Oedip, pe care l-au explicat astfel: tatăl care îşi tratează copilul ca pe un rival sau mama care caută
compensare emoţională de la fiul său pentru frustrările sale vor cauza ca impulsul sexual al copilului să
devină semnalul ce determină frica intensă – anxietatea de castrare. Aceasta se va generaliza în relaţiile
adulte şi va provoca impotenţă (sexuală sau psihologică).
Răspunsurile agresive ale copilului la frustrare determină de multe ori pedepse severe şi atunci
anxietatea se poate generaliza, conducând la timiditate excesivă.
Fricile şi conflictele învăţate în copilărie devin în mod automat inconştiente. În aceste condiţii, ele sunt
foarte greu de rezolvat datorită incapacităţii de a utiliza limbajul pentru a le identifica corect.
Ca şi Karen Horney, Dollard şi Miller au distins corect între conflicte conştiente (normale) şi
conflicte inconştiente (care joacă un rol major în psihopatologie).
5. Psihoterapia

82
 Referitor la psihoterapie, Dollard şi Miller, în contrast cu toţi behavioriştii, au afirmat că
simptomele nu pot fi remise fără tratamentul cauzelor anterioare. Drept urmare, în opinia lor,
psihoterapia trebuie să abiliteze pacienţii să-şi reducă fricile iraţionale, să abandoneze răspunsul de
reprimare şi să înceapă să aplice procesele mentale superioare la problemele lor emoţionale.
Ei au pus accent pe aducerea materialului inconştient în conştient (abordarea lor este freudiană).
Rezistenţele sunt depăşite învăţând pacientul să eticheteze corect materialul reprimat şi să discrimineze
bine între prezent şi trecut.

Contribuţiile teoriei lui Dollard şi Miller

Teoria lui Dollard şi Miller a definit reprimarea fără constructele freudiene Eu-Sine-Supraeu.
A accentuat şi clarificat două variabile importante: anxietatea şi conflictul
A atras atenţia asupra importanţei învăţării sociale.

CAPITOLUL V. ABORDAREA FENOMENOLOGICĂ A PERSONALITATII

V.1. TEORIA LUI CARL ROGERS
O teorie a personalităţii este în mod semnificativ influenţată de viziunea asupra naturii umane:
 Extrem negativă – Freud – trebuie să sublimăm dorinţele ilicite (incest, crimă) în actiuni mai
putin placute care sunt acceptate social
 Poziţii moderate – Jung, Erikson, Murray – orice personalitate are o parte întunecată dar posedă
şi impulsuri innăscute constructive cum ar fi creativitatea, identitatea, sentimentul de competenţă
 Extrem pozitivă – toate potentialele inascute sunt pozitive, chiar daca nu la fel pentru toti
(psihopatologia apare cand omul abandoneaza potentialele interioare sanatoase pentru a se simti
securizat sau pentru a satisface standardele altor oameni (parintii) – sunt teorii umaniste)
Teoriile care se focalizeaza pe modul in care ne percepem si devenim noi insine se numesc teorii ale
sinelui (self theories). Teoria lui Rogers este umanista si a sinelui.

1. Natura umana si motivatia

Numai omul insusi poate stii, alege directia corecta in viata. (a numit abordarea sa terapia centrata pe
client), apoi si-a extins ideile si la arii nonclinice (educatia, parentalitatea) – a numit abordarea sa teoria
centrata pe persoana.
 Tendinta de actualizarea
Omul este motivat de o singura forta pozitiva: tendinta innascuta de a dezvolta capacitati
constructive, sanatoase (tendinta de actualizare care include atat comportamentul de reducere cat si de
crestere a tensiunii, la fel ca in teoriile lui Allport si Maslow).
Aspectele orientate spre crestere personala ale actualizarii: reproducerea, creativitatea, curiozitatea si
dorinta de a depasi experientele de invatare dureroase pentru a deveni mai eficient si independent. Desi
evenimentele din copilarie joaca un rol important in formarea personalitatii adulte, comportamentul
actual este determinat de nevoile actuale curente si de scopul actualizarii.
Rogers a atribuit capacitatile umane distructive, agresive fortelor externe.

83
 Nivelele fundamentale ale personalitatii sunt pozitive si tendinta de actualizare, in conditii ideale,
dezvolta numai aceste potentiale constructive. Dar exista multiple obstacole pe drumul actualizarii iar
aceste circumstante nefavorabile pot cauza comportamente care ataca natura interioara pozitiva.
 Nevoia de consideratie pozitiva neconditionata
Nevoia de caldura, respect, acceptare mai ales din partea celorlalti semnificativi (parintii)
- este innascuta si ramane activa in timpul vietii;
- devine partial independenta de contactele specifice cu alti oameni, conducand la o nevoie
secundara invatata: nevoia de positive self-regard (adica felul in care ceilalti semnificativi ne
privesc, gandesc despre noi, influenteaza puternic felul in care ne vom privi si gandi pe noi
insine)
- aceasta cautare de a satisface nevoia puternica de privire pozitiva reprezinta cel mai important
impediment al tendintei de actualizare.

2. Structura si dezvoltarea personalitatii

Pentru ca tendinta de actualizare implica intregul organism, Rogers nu a simtit nevoia de a specifica
constructe structurale specifice. Totusi, teoria lui nu este intrutotul holistica pentru ca a impartasit
convingerea lui Horney ca omul este subiectul unor conflicte intrapsihice dureroase.
 Experienta
Ca si Allport, a considerat personalitatea ca un proces care apare in interiorul fiecarui individ –
fiecare om exista in centrul lumii private si mereu schimbatoare a experientei interioare (care nu poate
fi perfect inteleasa de altul).
Experienta include tot ce este disponibil constiintei la un moment dat: gandurile, emotiile, perceptii,
nevoile chiar si cele momentan ignorate. Totusi, doar o mica parte a experientei este constienta, cea mai
mare parte constand din situatii si evenimente care sunt percepute sub nivelul constientizarii.
Ca si Kelly, a afirmat ca omul isi evalueaza propriile experiente formuland si testand ipoteze. La fel
ca si Kelly, felul in care omul interpreteaza evenimentele este mai important decat realitatea obiectiva.
 Procesul valorizarii organismice
Rogers sustine ca nu este important ca omul sa invete ce este si ce nu este actualizat. Printre
aspectele inconstiente ale experientei se afla si capacitatea innascuta de a valoriza pozitiv tot ce
percepem ca actualizant si negativ tot ce percepem ca nou actualizant (=procesul valorizarii
organismice)
La acest nivel profund al Personalitatii, omul stie ce este bun (actualizant) si numai omul insusi (si
nu parintii, psihoterapeutul) poate identifica valorile adevarate organismice si stie cum sa si actualizeze
pozitiv.
 Actualizarea si auto-actualizarea
Imaginea de sine si auto-actualizarea : ghidat de tendinta actualizanta, copilul isi extinde plaja
experientelor si invata sa se perceapa pe sine ca o entitate separata si distincta.
Aceasta imagine de sine este total constienta. (Rogers a definit imaginea de sine ca total constienta
mai degraba din motive practice decat teoretice. Pentru el, o teorie a Personalitatii trebuie testata prin

84
studii empirice iar considerarea self-concept ca partial inconstient are cauza dificultatii majore pentru ca
nu pot fi operationalizate).
O parte din tendinta actualizanta devine implicata in incercarea de a atinge scopuri reprezentate de
self-concept – tendinta de a satisface imaginea de sine se numeste auto-actualizare (termen popularizat
pentru prima oara de Kurt Goldstein 1939).
Felul in care se dezvolta conflictele intre tendinta actualizanta si tendinta de auto-actualizare:
Pentru a actualiza potentialele innascute, omul trebuie sa urmeze liniile directoare interioare oferite
de procesul valorizarii organismice dar auto-actualizarea e obtinuta diferit: imaginea de sine trebuie
sustinuta de consideratia pozitiva neconditionata a celorlalti semnificativi (parintii).
In mod ideal, parintii nu ar face nimic care sa interfereze cu procesul valorizarii organismice a copilului
– ei ar demonstra o consideratie pozitiva neconditionata pentru imaginea de sine si sentimentele
copilului si si-ar limita criticile la comportamente specifice indezirabile (tendinta de auto-actualizare) si
de actualizare sunt congruente). In realitate insa, parintii se raporteaza la copil cu o consideratie pozitiva
conditionata.
Pentru ca nevoia de consideratie pozitiva este atat de puternica, copilul renunta in final, la emotiile sale
adevarate (ca in teoria lui Horney) – copilul va incorpora standardele parintilor in imaginea de sine
(introectia, termen imprumutat de la Freud) – consideratia de sine pozitiva depinde acum de satisfacerea
acelor conditii ale valorii personale introiectate, care inlocuiesc procesul valorizarii organismice.
Tendintele de actualizare si tendinta de auto-actualizare devin incongruente si lucreaza in directii
diferite. La o vasrta mai inaintata calatoria spre autocunoastere este inconjurata de grupuri si institutii
sociale – multi introiecteaza aceste standarde externe si le vad ca fiind proprii desi ele pot merge
impotriva nevoilor si valorilor organismice reale.
Apararea
Ca in teoria psihanalitica, a considerat ca omul utilizeaza mecanisme de aparare pentru a face fata
conflictelor interioare. Experientele care amintesc de incongruenta dintre imaginea de sine si experienta
(tendinta actualizanta si tendinta de auto-actualizare) vor fi „aparate” prin distorsionarea lor sau prin
expulzarea lor de la nivelul constiintei (mai putin frecventa) Exemplu: un student care se crede prost
poate atribui o nota mare norocului sau erorii profesorului
Alte aspecte ale dezvoltarii Personalitatii
Nu a specificat stadii de dezvoltare – a accentuat nevoia de a raspunde copilului printr-o consideratie
pozitiva neconditionata.
 in familiile autoritare parintii iau fiecare decizie („curata camera chiar acum! Trebuie sa fiec
curata!) – copiii vor cauta strategii pentru ca castiga un pic de putere personala
 in familiile centrate pe persoana sentimentele se impartasesc fara evaluari, judecati („ma simt
rau cand casa e in dezordine si as avea nevoie de ajutor”) – copiii vor gasi strategii ingenioase de
a mentine curatenia pentru ca problema e definita clar ca fiind a mamei si nu a lor.

85
Ca si Allport, a formulat o lista extensiva de criterii ale sanatatii mentale – persoana total functionala
(fully- functioning person):
 nu are conditionari ale valorilor personale;
 e ghidata total de procesul valorizarii organismice;
 tendintele de actualizare si auto-actualizare raman congruente si lucreaza impreuna
pentru a implini potentialele innascute;
 nu au nevoie de mecanisme de aparare;
 aceasta deschidere catre experienta determina ca alegerile gresite sa fie corectate pentru
ca aceste erori sunt percepute deschis si adecvat;
 au sentimentul valorii personale in fata celorlalti si sunt capabili sa-si satisfaca nevoia de
consideratie pozitiva prin intretinerea de relatii interpersonale armonioase;
 traiesc total si liber fiecare moment – raspund spontan la experiente si privesc fericirea
nu ca pe o utopie ci ca pe o calatorie intr-o continua schimbare (ca un proces, nu ca o
stare. Este o directie, nu o destinatie)
Aplicatii ale teoriei lui Rogers
In terapie centrata pe persoana; grupuri de intalnire (encounter groups)
In educatie – profesorul centrat pe persoana va avea un climat psihologic care faciliteaza capacitatile
innascute ale studentilor de a gandi si invata pentru sine.
Evaluarea teoriei lui Rogers
a. Critici si controverse
- optimism exagerat si perspectiva simplificata asupra naturii umane (persoane cu capacitati innascute
constructive nu s-ar angaja in razboaie, crime, etc., doar datorita comportamentelor patologice ale
parintilor);
- psihoterapeutii de diferite orientari nu sunt de acord ca trebuie sa se bazeze pe conditiile rogersiene
(autenticitate, empatie, consideratie pozitiva neconditionata) si sa se dispenseze de alte proceduri: unele
studii sustin ca conditiile rogersiene sunt semnificativ relationate cu schimbarea terapeutica pozitiva;
alte studii – conditiile rogersiene nu sunt suficiente pentru ca clientii sa devina bine adaptati;
- desi, Rogers considera ca teoriile se extind in lumina noilor descoperiri, el si-a schimbat foarte putin
teoria in 20 de ani (a acceptat mai mult procesele inconstiente – ridica indoieli asupra validitatii
conceptului de imagine de sine care era considerata total accesibil constiintei).
b. Contributii
- a fost un terapeut eficient si a atras atentia asupra unor aspecte importante ale relatiei client – terapeut.
- a fost printre primii care au dezvaluit misterele sedintelor de terapie (casete si transcripturi) – studii
empirice;
- a adugat explicatii suplimentare de comportamente parentale patogenicesi felul in care acestea conduc
la patologie;
- conceptul de sine (self) s-a dovedit important si a fost studiat pe larg;
- accentul pe potentialele innascute sanatoase a reprezentat o alternativa importanta („a III-a forta”) la
accentul pus de analiza pe instinctele ilicite si de behavioristi pe comportament;
- a oferit o extensie provocativa a principiilor democratice pe care se bazeaza societatea (toti oamenii
sunt egali si trebuie sa fie liberi sa-si urmeze drumul actualizarii);
86
- pentru a fi sanatosi din punct de vedere psihologic, fiecare om trebuie sa tina seama de potentialitatile
pozitive interioare unice fiecaruia;

IV. 2 TEORIA LUI ABRAHAM MASLOW

Maslow a fost unul dintre cei 3 exponenti originali ai psihologiei umaniste (alaturi de Rogers si
Rollo May). Ca si Rogers, Maslow are o abordare umanista si a sinelui. In mare parte a fost de acord cu
optimismul lui Rogers privind natura umana.
A. Maslow este tot un reprezentant al psihologiei umaniste. A criticat atât behaviorismul, cât şi
psihanaliza, mai ales concepţia lui Freud. Studiind numai ceea ce era mai rău în om (nevrozele şi
psihozele) psihologia aparţinând acestor şcoli a ignorat toate stările afective benefice cum ar fi:
fericirea, mulţumirea, satisfacţia sau pacea spiritului.
Maslow spunea: „studiul unor specimene handicapate, imature, bolnave poate conduce doar la
o psihologie handicapată". Ea arată că psihologii au subestimat natura umană neluând în considerare
exemplarele cele mai creative, mai mature şi mai sănătoase.
Studiul celor mai reprezentative personalităţi ale speciei umane reprezintă trăsătura distinctivă
cea mai pregnantă a teoriei personalităţii la Maslow. Dacă vrei să studiezi cât de repede aleargă un om
trebuie să-i studiezi pe cei mai buni alergători, nu pe cei mediocri, pentru a determina nivelul cel mai
înalt al potenţialului uman.
Teoria personalităţii la Maslow este de fapt o teorie a motivaţiei. El a studiat biografiile unor
personalităţi marcante şi a ajuns la concluzia că oamenii posedă în interiorul lor nişte tendinţe
ins tinctiv e spre creştere, dezvoltare şi autoactualizare, mai precis spre valorificarea propriilor
disponibilităţi.
Motivaţie şi personalitate: Ierarhia trebuinţelor
Maslow afirmă că omul poseda un număr de t r e b u i n ţ e înnăscute care activează şi direcţionează
comportamentul subiectului. Trebuinţele au un caracter instinctiv. Comportamentele puse în a c ţ i u n e
pentru a satisface respectivele trebuinţe au un caracter dobândit şi variază de la un i n d i v i d la altul.
Aceste trebuinţe universale sunt organizate ierarhic. O trebuinţă de nivel superior nu este activată pană
cănd nu sunt satisfăcute trebuinţele de nivel inferior (să fie satisfăcute măcar parţial). Astfel, de pildă, o
persoană flămândă sau ameninţată nu va simţi nevoia de apartenenţă sau de dragoste. Când nevoia de
apartenenţă sau cea de dragoste sunt satisfăcute, omul poate simţi nevoia de stimă şi respect, iar dacă şi
acestea sunt satisfăcute, va fii pusă în funcţiune nevoia de atitoactualizare.
Trebuinţă de actualizare
Trebuinţă de stimă: de la sine însuşi şi de la alţii
Trebuinţe de apartenenţă şi dragoste
Trebuinţe de securitate siguranţă, ordine, stabilitate.
Trebuinţe fiziologice: hrană, apă, sex.

87
 Oamenii nu sunt motivaţi de toate aceste trebuinţe în acelaşi timp, doar o singură trebuinţă
fiind dominantă. De pildă, o femeie de afaceri nu va mai fi dominată de trebuinţe fiziologice, ci va căuta
stima şi auto-actualizarea.
Cu toate acestea ierarhia trebuinţelor poate fi răsturnată: astfel, dacă se produce o recesiune
economică şi persoana îşi pierde serviciul şi îsi cheltuieşte economiile, trebuinţele fiziologice revin pe
primul loc.
Trebuinţele cu poziţie inferioară în ierarhie sunt mai puternice.
Caracteristicile trebuinţelor:
©Trebuinţele superioare apar mai târziu în cursul evoluţiei speciei; toate fiinţele vii au nevoie de
hrană şi apă, dar, numai omul are nevoie de autoactualizare, de a şti, de a înţelege. Cu cât o
trebuinţă este mai înalta, cu atât ea este mai umană.
©Trebuinţele superioare apar mai târziu în evoluţia individului: trebuinţele biologice apar în
copilărie, cele de apartenenţă şi stimă, în adolescenţă, iar cele de autoactualizare, la mijlocul
vi eţ ii .
©Cu cât trebuinţele sunt mai sus în ierarhie, cu atât mai puţin importante sunt pentru
supravieţuire, satisfacerea lor putând să fie amânată. Nesatisfacerea unor trebuinţe superioare nu
produce o criză atât de puternică aşa cum se întâmplă în cazul nesatisfacerii trebuinţelor
inferioare. Din acest motiv trebuinţele inferioare sunt numite de Maslow „trebuinţe de deficit".
© Deşi sunt mai puţin necesare pentru supravieţuire, t r e b u i n ţ e l e superioare c o n t r i b u i e la
rândul lor la supravieţuire şi dezvoltare. Astfel, satisfacerea unor trebuinţe de nivel superior
conduce la o viaţă mai lungă, la o mai bună stare de sănătate şi, în general la creşterea
e f i c i e n ţ e i biologice a persoanei. Din acest motiv trebuinţele superioare sunt denumite
„trebuinţe de creştere" sau „trebuinţe ale eu-lui".
©Satisfacerea trebuinţelor superioare este benefică nu numai sub aspect biologic, ci şi
psihologic, pentru că produce o pace mai profundă şi dă un sentiment de împlinire a vieţii.
©Satisfacerea trebuinţelor superioare are nevoie de îndeplinirea mai multor precondiţii complexe,
comparativ cu trebuinţele inferioare. Astfel, de pildă, trebuinţa de autoactualizare pune condiţia ca toate
celelalte trebuinţe să fie satisfăcute şi implică nişte comportamente mai sofisticate decăt cele orientate
în direcţia procurării hranei.
©Satisfacerea trebuinţelor superioare implică, de asemenea, condiţii externe mai bune: sociale,
economice, politice. Astfel, de pildă, pentru trebuinţa de autoactualizare este necesară o mai mare
libertate de expresie.
O trebuinţă nu trebuie sa fie total şi pe deplin satisfăcută, înainte ca o altă trebuinţă din ierarhie să-
şi facă simţită prezenţă. Maslow vorbeşte despre aşa-numita satisfacere parţială. Astfel, de pildă, el dă
exemplul ipotetic al unui individ care şi-a satisfăcut nevoile fiziologice în proporţie de 85%, cele de
securitate, în proporţie de 70%, cele de dragoste şi apartenenţă 50%, cele de stimă 40% şi cele de
autoactualizare în proporţie de 10%.

88
 I. Trebuinţele fiziologice
Sunt trebuinţele de hrană, apă, somn şi sex.
Sunt cele mai puternice trebuinţe şi sunt capabile să blocheze total manifestarea celorlalte
trebuinţe.
N.B.! O trebuinţă care este satisfăcută nu mai reprezintă o trebuinţă şi joacă un rol
minimal în viaţa omului.
II Trebuinţele de securitate
Maslow este de părere că trebuinţele de securitate au o importanţă deosebită pentru copii şi
pentru adulţii nevrotici.
Subiecţii normali si-au satisfăcut bine aceste trebuinţe.
Ele implică: nevoia de siguranţă, stabilitate, protecţie, structurare, ordine şi absenţa fricii şi
anxietăţii.
Maslow subliniază că lipsa structurării mediului înconjurător produce anxietate la copii.
Copilului trebuie să i se " acorde libertate, dar numai în limitele unor situaţii cărora acesta le poate face
faţă.
La fel, un adult nevrotic are o mare nevoie de structură şi ordine în mediu pentru că la el
nevoia de securitate este încă dominantă. Nevroticul are tendinţa compulsivă de a evita noul şi îşi
organizează existenţa astfel încăt ea să fie cât mai predictibilă (se conduce după rutine rigide).
Maslow subliniază că deşi oamenii normali şi-au satisfăcut aceste trebuinţe, ei mai au totuşi
nevoie de un anumit grad de s ec ur it at e. Majoritatea oamenilor preferă prediciibilul necunoscutului,
ordinea haosului, un loc de muncă sigur unuia care presupune aventura. Dar, la normali, spre deosebire
de nevrotici, nevoia de securitate nu are un caracter compulsiv.
III. Trebuinţe de apartenenţă şi dragoste
Acestea pot fi satisfăcute în mai multe moduri: prin relaţii afectuoase cu alţi oameni în
general, prin intermediul relaţiei cu o anumită persoană (iubit, prieten) sau prin ocuparea unei
anumite poziţii într-un gnip sau în societate.
Maslow nu confunda iubirea cu sexul, dar recunoaşte faptul că a c t i v i t a t e a sexuală poate fi
un mod de exprimarea nevoii de dragoste.
Eşecul satisfacerii trebuinţei de dragoste reprezintă, după Maslow una din cauzele
fundamentale ale dezadaptării în societatea occidentală.
IV. Trebuinţele de stimă
Implica nevoia de respect d i n partea propriei persoane (sentimente de valoare personală), cat
şi din partea celorlalţi, sub forma trebuinţei de statut, recunoaştere, succes social, faima etc.
=> Nevoia de - autostimă;
- stimă şi respect din partea celorlalţi.
Satisfacerea trebuinţei de autostimă îl face pe individ să se simtă puternic, valoros şi adecvat.
Drept rezultat el devine mai competent şi'mai productiv în toate domeniile existenţei.
Atunci când autostimă lipseşte, subiectul se simte inferior, neajutorat şi descurajat. Maslow
subliniază că autostimă pentru a fi eficientă, trebuie să se bazeze pe aprecierea realistă a propriilor
posibilităţi. In acelaşi timp, prestigiul, statutul şi buna reputaţie trebuie să fie acordate pe merit.

89
 V. Trebuinţa de autoactualizare
Se referă la realizarea deplină a tuturor posibilităţilor şi d i s p o n i b i l i t ă ţ i l o r fiinţei umane.
Omul trebuie sa devină ceea ce poate deveni în plan potenţial.
Chiar dacă celelalte trebuinţe sunt satisfăcute, persoana care nu este autoactualizată va fi
neliniştită şi nemulţumită.
Autoactualizarea poate îmbrăca multiple forme, nu doar realizarea artistică, ştiinţifică sau
politică. Astfel, o femeie care îşi c r e ş t e bine c o p i i i şi este m u l ţ u m i t ă de acest lucru este
autoactualizată.
Autoactualizarea presupune îndeplinirea mai multor condiţii: libertatea faţă de restricţiile
impuse de cultură sau de sine î n s u ş i , faptul ca persoana să nu fie distrasă de satisfacerea trebuinţelor
de nivel inferior, persoana trebuie să se autocimoască bine, să aibă o apreciere realistă a puterilor şi
slăbiciunilor sale, a aptitudinilor şi abilităţilor sale.
Trebuinţele de cunoaştere şi înţelegere: O ierarhie secundară
Maslow se referă şi la un alt set de trebuinţe umane -trebuinţele de cunoaştere şi înţelegere, pe
care nu le plasează în cadrul piramidei sale. El consideră că nevoia de înţelegere şi curiozitatea au, la
rândul lor un caracter înnăscut.
Argumente în favoarea existenţei acestor trebuinţe:
1 ) S t u d i i l e de laborator au arătat că animalele îşi explorează mediul fără alt
motiv decât curiozitatea;
2) Istoria, a arătat că u n i i oameni şi-au riscat viaţa în
interesul cunoaşterii;
3) Studiile au arătat că mulţi adulţi sănătoşi şi maturi sunt
puternic atraşi de nou şi necunoscut;
4) Maslow a întâlnit în practica sa clinică mulţi adulţi sănătoşi care sufereau
de pl ic ti s e a l ă datorită existenţei lor monotone. Aceştia s-au simţit mult mai bine când
au fost implicaţi în activităţi intelectuale cu caracter provocaţiv.
Maslow sublinia faptul că interesele de cunoaştere încep să se manifeste spre sfârşitul vârstei
sugarului şi la începutul copilăriei timpurii.
Maslow este de părere că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere
este mai puternică decât nevoia de a înţelege.
Intre cele două ierarhii de trebuinţe există o interacţiune reciprocă. Astfel, este imposibil
ca un subiect să devină autoactualizat dacă trebuinţele sale de cunoaştere sau înţelegere nu sunt
satisfăcute.
Maslow arată că există şi excepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii care s-au dedicat
unei cauze cu preţul vieţii şi-au negat trebuinţele fiziologice sau pe cele de securitate.
Metamotivaţiile:
In urma studiului asupra persoanei autoactualizate, Maslow ajunge la concluzia că acestea sunt
conduse de ceea ce el numea metamotivaţii. El afirma că persoana autoactualizată nu se străduieşte să
obţină ceva ci evoluează.

90
 Persoanele la care funcţionează metamotivaţii le nu luptă pentru reducerea unor deficienţe şi
nu caută să reducă nişte tensiuni, scopul lor fiind să-şi îmbogăţească existenţa, să crească tensiunea
psihică căutând noul şi experienţele cu caracter provocativ.
Maslow arată că persoana autoactualizată nu este motivată în sens obişnuit (să reducă o
tensiune) ci în direcţia maximizării propriului potenţial.
Metamotivaţiile reprezintă mai curând moduri de a fi, decât căutarea şi atingerea unor
obiective.
Frustrarea atingerii metamotivaţii lor produce, ceea ce Maslow numea metapatologia.
(Maslow, 1967). în astfel de cazuri sursa îmbolnăvirii psihice este mai puţin explicită pentru individ.

91
 Metamotivaţii Metapatologie
Nevoia de adevăr Neîncredere, cinism scepticism
Bunătate Ură, repulsie, dezgust, tendinţa de a

Frumuseţe se baza doarnelinişte,

Vulgaritate, pe sine însuşi.
lipsă de gust.
Unitate, integritate Dezintegrare
Dihotomie - Transcendenţă Tendinţa de a găndi în extreme (alb-
negru). O viziune simplistă asupra
Vivacitate Robotizare. Sentimentul de
determinare
totală;
Unicitate lipsa emoţiilor
Pierderea şi entuziasmului;
sentimentului individualităţii;
pierderea sentimentului eului propriu.
Perfecţiune Lipsă de speranţă.
Necesitate Haos, lipsă de predictibilitate.
Completitudine-finalitate Incompletitudine, încetarea demersului
de orientare spre scop; lipsă de
Justiţie Supărare, cinism,
neîncredere, absenţa legii,
Ordine Insecuritate, pierderea siguranţei
şi predictibilităţii, nevoia de a fi în
Simplitate Complexitate inutilă. Confuzie.
1 Pierderea orientării.
Bogăţie interioară, Depresie, stânjeneală,
totalitate, pierderea interesului pentru
Uşurinţă (lipsă de efort) Oboseală, încordare,
rigiditate, atitudine
Tendinţă ludică Depresie, lipsă de umor, lipsii de
entuziasm, lipsa de bucurie în viaţă.
Auto-suficienţă A pune responsabilitatea pe seama altora.
Semnificaţia Lipsa de sens, disperare.
Metapatologia reprezintă diminuarea dezvoltării plenare a potenţialităţilor fiinţei
umane.
Caracteristicile persoanei autoactualizate:
Maslow este de părere că pers onalităţile autoactualizate nu reprezintă mai mult de 1%
din populaţie.
Caracteristicile acestora sunt:
1. O percepere eficientă asupra realităţii.
Personalitatea autoaclualizata este capabilă să perceapă lumea, inclusiv pe ceilalţi
oameni în mod clar şi obiectiv. Percepţiile lor nu suni d i s t o r s i o n a t e de teamă sau de
a n u m i t e nevoi nesatisfacute. Nu au prejudecăţi şi idei preconcepute.
2. Se acceptă pe sine, pe ceilalţi şi natura în general.
92
 Personalităţile autoactualizate îşi admit punctele tari şi slăbiciunile fără a avea
tendinţa de a distorsiona imaginea de sine şi iară tendinţa de a simţi o ruşine şi o culpabilitate
excesive referitoare la eşecurile şi imperfecţiunile sale.
3. Personalitatea autoactualizată se caracterizează prin spontaneitate, simplitate şi
naturaleţe.
Comportamentul personalităţii autoactualizate este d e s c h i s , d i r e c t , natural şi nu
este bazat pe jocul de rol social.Personalitatea actualizată nu are nevoie să-si ascundă
sentimentele şi să pretindă că este altceva decât este. Astfel de persoane sunt ele însele, fără a fi
agresive sau rebele.
4. Concentrare pe probleme mai curând decât pe propria persoană.
Personalităţile autoactualizate consideră că au un sens în viaţă, o anumită datorie de
îndeplinit. Ele se dedică unui scop.
Personalităţile autoactualizate nu se angajează în activitate p e n t r u bani, g l o r i e sau
putere, ci pentru satisfacerea metatrebuinţelor, pentru dezvoltarea propriilor posibilităţi,
pentru actualizarea disponibilităţilor eului.
5. Nevoia de intimitate şi independenţă.
P ers onalităţile autoactualizate nu numai că sunt sănătoase psihic şi pot suporta
izolarea de ceilalţi, fără efecte psihopatologice, ci chiar mai mult, ele au o anumită nevoie de
izolare şi solitudine decât alţi oameni.
Ei se bazează mai mult pe ei înşişi în satisfacerea trebuinţelor şi nu au o dependenţă
excesivă faţade ceilalţi. Datorită independenţei, aceste persoane pot părea la prima vedere mai
reci si mai neprietenoase deşi nu aceasta este intenţia lor. Ei sunt pur şi simplu mai autonomi
decât ceilalţi oameni şi nu caută cu orice preţ să o b ţ i n ă căldură şi susţinere de la ceilalţi.
6. Prospeţimea permanentă a evaluărilor
Personalităţi autoactualizate au capacitatea de a percepe lumea înconjurătoare cu
prospeţime, mirare şi entuziasm. Ele vor ii capabile să se entuziasmeze de un răsărit de soare, de
o floare sau de o simfonie.
7. Trăirea unor experienţe de vârf („peak experiences").
Personalităţi autoactualizate au momente de extaz intens, de fericire, de bucurie extremă
- experienţe asemănătoare cu cele religioase. In cadrul unor astfel de experienţe ego-ul este
depăşit în cadrul unei trăiri de tip transcendent.
In timpul experienţelor de vârf, persoana se consideră puternică, încrezătoare, hotărâtă.
8. Interese sociale
La fel ca şi Adler, Maslovv consideră că oamenii

93
iiitoactualizaţi, sănătoşi psihic sunt capabili să trăiască sentimente de simpatie şi empatie pentru
omenire în general. Ei au atitudinea fratelui mai mare faţă de ceilalţi oameni (continuă să-i
simpatizeze chiar dacă aceştia îi dezamăgesc).
9. Relaţii interpersonale mai intense.
Deşi cercul de prieteni ai oamenilor autoactualizaţi nu este prea larg, prieteni ile lor
sunt mult mai intense şi mai profunde decât ale c el or la l ţ i oameni. Frecvent ei au discipoli şi
admiratori.
10. Subiecţii autoactualizaţi sunt mai creativi decât restul populaţiei, deşi ei nu sunt
totdeauna producători de opere artistice sau ştiinţifice. Ei pun în evidenţă inventivitatea şi
originalitatea în toate aspectele vieţii lor. Sunt spontani, flexibili, deschişi şi nu se tem de
faptul că ar putea face greşeli sau că ar putea face un lucru stupid.
11.Structura de caracter de tip democratic, îi acceptă pe ceilalţi şi nu dau dovada de
prejudecăţi rasiale, religioase sau sociale.
Ei sunt dispuşi să asculte şi să înveţe de la oricine şi nu se poartă cu superioritate faţă
de persoanele cu o educaţie mai puţin elevată.
12. Rezistenţa la enculturaţie
Personalităţi foarte sănătoase sub aspect psihic, sunt autonome, suficiente lor însele şi
independente. Drept rezultat ele pot rezista presiunilor culturale şi sociale care le impun anumite
linii de gândire şi comportament. Ele nu se răzvrătesc în mod deschis împotriva ordinii sociale şi
normelor culturale, dar se conduc după regulile lor interioare.
N.B.! P e r s o n a l i t ă ţ i l e a u t o a c t u a l i za te au şi ele imperfecţiunile lor. Subiecţii pot
fi adesea reci, duri, ascunşi, pot avea momente de îndoială sau teamă, ruşine sau culpabilitate,
conflicte sau încordări.
Dar, astfel de t r ă i r i , r e p r e z i n t ă e x c e p ţ i i de la comportamentul lor firesc (sunt mai
puţin frecvente şi au durată mai scurtă decât la personalităţile obişnuite).
Dacă trebuinţa de autoactualizarc este înnăscută, se pune problema de ce nu devin toţi
oamenii autoactualizaţi.
Un motiv ar fi că, cu cât o trebuinţă se situează mai sus în ierarhia trebuinţelor, cu atăt ea
este mai puţin puternică. Trebuinţa de autoactualizare nefiind puternică este uşor inhibată de
condiţiile ostile de mediu.
Astfel, de pildă, Maslow dă exemplul modului în care s e x - r o l u r i l e din c u l t u r a
o c c i d e n t a l ă i n h i b ă tandreţea şi sentimentalismul la băieţi.
În cazul în care copilul este hiperprotejat, el nu va putea pune în acţiune noi tipuri de
comportament, ceea ce îl va împiedica să-şi dezvolte noi deprinderi şi abilităţi.

94
 Un alt motiv pentru care autoactualizarea poate fi blocată este ceea ce numeşte Maslow
„complexul lui Iona". Aceasta înseamnă că noi ne temem şi ne îndoim de propriile posibilităţi şi
capacităţi. Ne temem, dar în acelaşi timp ne simţim provocaţi de propriile noastre capacităţi.
Al treilea motiv pentru care sunt atât de puţine persoane autoactualizate constă în faptul că,
drumul spre autoactualizare presupune mult curaj. Chiar atunci când trebuinţele inferioare au
fost satisfăcute, autoactualizarea presupune efort, disciplină, autocontrol şi muncă intensă.
Din acest motiv pare mai comod să ne menţinem acolo unde ne aflăm, decât să căutăm
mereu noi situaţii cu caracter provocaţi v.
A renunţa la rutini, la siguranţă şi la „căile bătătorite4' presupune un mare act de curaj.
Se pare că experienţele copilăriei sunt cruciale în inhibarea sau stimularea trebuinţei de
autoactualizare. Controlul excesiv şi rutina impuse c o p i l u l u i , dar şi permisivitatea excesivă
pot reprezenta factori nocivi.
Maslow atrage atenţia că o libertate excesivă poate conduce la anxietate şi insecuritate la
copil, ceea ce va frâna dezvoltarea viitoare.
L i n i a corectă constă, după Maslow, în a acorda copilului libertate în anumite limite. In
acelaşi timp el subliniază rolul dragostei acordate copilului cât şi satisfacerii nevoilor de bază în
primii doi ani de viaţă pentru a asigura premisele tendinţei spre autoactualizare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
Bonchiș, E. și al. (2006), Introducere în psihologia personalității, Editura Universității din
Oradea, Oradea
Adler, A. (1995), Sensul vieții, Editura IRI, București
Adler, A. (1996), Cunoașterea omului, Editura IRI, București
Burger, J. M. (1993), Personality (3rd ed.) Pacific Grove, CA: Brooks/Cole
Carver, C. S., și Scheier, M. F. (2000), Perspectives on personality (4th ed.) Boston: Allyn
and Bacon.
Cloninger, S.C. (1996), Personality. Description, Dynamics and Development, W.H.
Freeman and Company, New York
Cretu, R.Z. (2005), Evaluarea personalitatii. Modelele alternative., Editura Polirom,
Bucuresti
Ewen, R.B. (2003), An introduction to theories of personality, Lawrence Elrbaum
Associates, New York
Eysenck, H.J. (1998), Dimensions of personality, Transaction Publishers, New Jersey
Fordham, F. (1998), Introducere în psihologia lui C.G. Jung, Editura IRI, București
Furnham, A., Heaven, P. (1999), Personality and social behaviour, Arnold, London
Hogan, R. (1998), What is personality psychology?, Psychological Inquiry - Commentaries
Jung, C.G. (1997), Tipuri psihologice, Editura Humanitas, Bucuresti

95
Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994), Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas,
București
Lieury, A. (1990), Manual de psihologie generală, Editura Antet, București
Minulescu, M. (2001), Introducere in analiza jungiana. Editura Trei, Bucuresti
Munteanu, A. (1997), Un început care se numește Freud, Editura Sedona, Timișoara
Zlate, M. (1999), Eul si personalitatea, Editura Trei, Bucuresti
Zlate, M. (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Prohumanitate, Bucuresti
Zlate, M. (2000), Introducere in psihologie, Editura Polirom, Bucuresti

96