Sunteți pe pagina 1din 9

10

APA ÎN SISTEMELE BIOLOGICE


1. Structura moleculei de apă
2. Forţe intermoleculare
3. Structura apei
4. Proprietăţile apei
5. Disocierea apei
6. Fenomene la nivelul interfeţelor

Apa este cea mai importantă substanţă necesară vieţii. Datorită structurii şi
interacţiunilor sale moleculare, apa prezintă proprietăţi unice, de care organismele vii depind
într-un mod complex şi ireversibil. Organismele vii conţin apă în proporţie de cel puţin 50%. În
mediul extracelular, factorii nutritivi sunt dizolvaţi în apă, fapt ce le permite să traverseze
membranele celulare, iar în interiorul celulelor, mediile în care se desfăşoară numeroase reacţii
chimice sunt medii apoase, care permit, de asemenea, apariţia unor fluxuri de substanţă în
interiorul celulei. La temperatura normală a organismului, apa se află în stare lichidă, ceea ce îi
conferă caracterul de complexitate şi dinamism, spre deosebire de starea solidă, în care libertatea
mişcărilor moleculare este extrem de limitată, sau faţă de starea gazoasă, în care gradul de
complexitate este redus, datorită dezordinii moleculare specifice acestei stări.

1. Structura moleculei de apă


Molecula de apă (H2O) este alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. In
molecula izolată de apă, atomul de oxigen formează legături covalente cu cei doi atomi de
hidrogen, distanţa dintre nucleul O şi un nucleu H fiind de cca. 0,97 Å, iar unghiul format de
cele două legături O-H este de 104,5º.
Atomul de oxigen atrage cei doi nori electronici ai atomilor de hidrogen (care iniţial au
simetrie sferică în jurul nucleului H) şi îi descentralizează, lăsând atomii H cu o sarcină parţială
pozitivă (Fig. 1). Ca urmare, apare o densitate de sarcină electrică negativă în jurul nucleului de
oxigen şi o densitate de sarcină pozitivă în jurul nucleelor de hidrogen, ceea ce determină
molecula de apă să se comporte ca un dipol electric permanent. Un dipol electric este o pereche
de sarcini electrice egale în modul, dar de semn opus, aflate la o anumită distanţă (relativ mică)
una de cealaltă. O moleculă are proprietăţile unui dipol electric dacă centrul distribuţiei sale de
sarcini pozitive nu coincide spaţial cu centrul distribuţiei de sarcini negative.

Fig. 1 Distribuţia sarcinilor electrice în molecula de apă (http://www1.lsbu.ac.uk/water/water_molecule.html )

Un dipol electric molecular poate fi:


- dipol permanent: atunci când în moleculă există doi atomi cu electronegativităţi substanţial
diferite. Densitatea de sarcină negativă este mult mai mare în jurul atomului mai electronegativ,
care atrage mai puternic electronii;
CURS DE BIOFIZICĂ 11

- dipol instantaneu: atunci când densitatea de electroni ai unei molecule este temporar mai
mare într-o regiune spaţială decât în alta;
- dipol indus: atunci când distribuţia de sarcină electrică a moleculei devine asimetrică sub
influenţa unei atracţii electrostatice (sub acţiunea unui câmp electric extern sau în apropierea
unui ion sau a unei molecule polare).
Caracterul permanent asimetric al distribuţiei spaţiale a sarcinilor electrice dintr-o
moleculă defineşte caracterul polar al moleculei. Molecula de apă este o moleculă polară. In
schimb, moleculele care au o distribuţie spaţială simetrică de sarcină electrică se numesc
molecule nepolare (de exemplu, etanul, O2, CO2). Moleculele care prezintă atât porţiuni polare
cât şi porţiuni nepolare se numesc molecule amfifile (de exemplu, lipidele).
Moleculele polare reprezintă dipoli permanenţi. Moleculele perfect simetrice (care sunt
nepolare) pot prezenta un dipol instantaneu pe timpi foarte scurţi (dipol indus), dar, prin mediere
în timp, momentul lor de dipol este zero. O moleculă cu dipol indus reprezintă o moleculă
polarizată.

2. Forţe intermoleculare
Forţele intermoleculare iau naştere între molecule diferite sau între regiuni ale aceleiaşi
macromolecule. Ele sunt rezultatul atracţiilor şi repulsiilor electrostatice dintre sarcinile parţiale
ale moleculelor, precum şi al excluderii electronilor din regiuni ale spaţiului care acoperă orbitali
moleculari deja completaţi. Forţele Van der Waals sunt interacţii între molecule care au
învelişul electronic complet (sunt neutre din punct de vedere electric), fără a produce legături
chimice (moleculele se atrag prin interacţii electrostatice între diferite regiuni ale norilor
electronici, fără a exista o suprapunere a acestora). O interacţie intermoleculară specială este
legătura de hidrogen, în care anumite molecule cu înveliş electron complet suprapun parţial
orbitali moleculari. Alte forţe intermoleculare sunt interacţii de tipul ion-ion sau ion-dipol.
Cele mai tari interacţii intermoleculare sunt cele ionice, care se produc numai între ioni.
Interacţiile ion-dipol şi legăturile de hidrogen sunt mult mai slabe. Interacţiile Van der Waals
sunt cele mai slabe interacţii intermoleculare.
În ordinea scăderii tăriei lor, forţele Van der Waals apar prin:
- interacţii dipol permanent – dipol permanent (între molecule polare);
- interacţii dipol indus – dipol indus (forţe Van der Waals de dispersie sau forţe London) (între
molecule polarizate);
- interacţii dipol permanent – dipol indus (între o moleculă polară şi o moleculă polarizată).
Legătura de hidrogen este o interacţie atractivă între două specii moleculare cu înveliş
complet, care provine dintr-o legătură de forma A-H···B, unde A şi B sunt elemente puternic
electronegative care aparţin la două molecule diferite, iar B posedă o pereche de electroni
neparticipanţi (legătura de hidrogen este reprezentată prin simbolul ···). În general, legătura de
hidrogen se întâlneşte la moleculele în care A şi B sunt N, O sau F (cele mai electronegative
elemente), dar dacă B este o specie anionică (de exemplu Cl-) atunci şi el poate participa la
legătura de hidrogen, dar N, O şi F participă cel mai eficient. Legătura de hidrogen apare prin
apropierea spaţială dintre o sarcină parţială pozitivă a lui H şi o sarcină parţială negativă a lui B,
ceea ce duce la formarea unui orbital molecular comun celor trei atomi A, H, B. Deoarece
legătura depinde de acoperirea orbitalilor, ea este de fapt o interacţie de contact, care apare
atunci când AH este foarte aproape de B şi dispare când AH se depărtează de B.
Legătura de hidrogen prezintă similitudini atât cu interacţiile dipol-dipol cât şi cu
legăturile covalente. În cazul dimerului de apă (format printr-o legătură de hidrogen între două
molecule H2O), hidrogenul (parţial pozitiv) implicat în legătură este transferat parţial celeilalte
molecule H2O, fiind atras de sarcina parţial negativă a oxigenului acesteia (Fig. 2). Se formează
astfel un compus de tipul H2O+–H(-O)–H. Procesul este oarecum similar formării unei legături
covalente coordinative prin transferul nucleului H acceptor la atomul O donor, cu deosebirea că
12

sarcinile puse în comun sunt parţiale, nu întregi ca în cazul legăturii covalente coordinative. Ca
urmare, legătura de hidrogen este mai puternică decât o interacţie dipol-dipol, dar mult mai slabă
decât o legătură covalentă.

δ+ δ+
H H
\ /
O · · · H - O
/ δ- δ+ δ-
H
δ+

Fig. 2 Un atom de hidrogen (parţial pozitiv), aparţinând unei molecule de apă, implicat în legătură este transferat
parţial moleculei vecine cu formarea unui compus de tipul H2O+–H(-O)–H
(http://www.columbia.edu/cu/biology/courses/c2005/lectures/lec2_10.html)

3. Structura apei
Molecula de apă poate lega alte 1-4 molecule de apă prin legături de hidrogen. În stare
solidă (gheaţa), legăturile de hidrogen sunt permanente, în timp ce în stare lichidă aceste legături
au un timp de viaţă foarte scurt (de ordinul 10-12 – 10-9 s), fiind rupte prin mişcările de agitaţie
termică ale moleculelor. Totuşi, numărul foarte mare de legături de hidrogen care se formează
continuu în apa lichidă determină apariţia tranzitorie a unor grupări multimoleculare ordonate.
Gruparea cea mai stabilă este cea dimerică; aceasta poate fi întâlnită chiar şi în faza gazoasă. În
cazul în care o moleculă de apă formează legături de hidrogen cu alte 4 molecule, acestea se
dispun în vârfurile unui tetraedru aproape regulat, centrat pe molecula coordonatoare. În anii
1950 a fost propusă ipoteza grupărilor temporare („flickering clusters”, Fig. 3a) de dimensiuni
variabile (formate prin legături de hidrogen între un număr variabil de molecule de apă), dar apoi
s-a realizat că această ipoteză nu poate explica proprietăţile apei lichide.

flickering cluster
clusters icosaedric

(a) (b)
Fig. 3 Modele ale apei în stare lichidă (a) Modelul grupărilor temporare („flickering clusters”); (b) Modelul
clusterului icosaedric (adaptat după http://www1.lsbu.ac.uk/water/polyoxomolybdate_nanodrop.html)

În modelul care este acceptat în mod curent, se consideră că pe timpi foarte scurţi
(~10-9 s) apa se comportă ca un gel format dintr-un singur cluster de mari dimensiuni, în care pot
exista discontinuităţi locale, a căror dimensiune şi influenţă depind de temperatură şi presiune.
Prin ruperea şi refacerea legăturilor de hidrogen, clusterul îşi schimbă configuraţia, dar este
posibil ca în spaţii restrânse să se formeze clusteri polimerici (H2O)n a căror stabilitate să
CURS DE BIOFIZICĂ 13

crească. Diferite studii teoretice au arătat că dimensiunea unui astfel de cluster este în medie de
90 de molecule H2O la 0ºC şi de cel mult 25 molecule la 70ºC. Recent a fost de asemenea
prezisă existenţa unui cluster icosaedric, care cuprinde 280 de molecule de apă (Fig. 3b). Acest
model este în concordanţă cu datele experimentale de difracţie cu raze X şi poate explica toate
proprietăţile neobişnuite ale apei. Totuşi, în prezent nu există un consens cu privire la structura
apei lichide; experimental nu a putut fi detectată nici o astfel de grupare a moleculelor de apă,
datorită instabilităţii unor astfel de aranjamente moleculare.
Lichidele care prezintă legături de hidrogen între molecule se numesc lichide complexe
(sau lichide asociate). Lichidele simple sunt formate din molecule care interacţionează numai
prin forţe Van der Waals (heliu, alcool etc.). De exemplu, în cazul gazelor rare (atomii gazelor
rare sunt foarte stabili şi tind să nu interacţioneze) singurele interacţii care pot să apară între
atomi sunt forţe Van der Waals de dispersie. Fără existenţa acestora, gazele rare nu s-ar putea
lichefia.
În faza solidă a apei, energia legăturilor de hidrogen devine mult mai mare decât energia
de agitaţie termică, astfel încât se formează structuri ordonate (reţele cristaline) stabile în care se
formează numărul maxim posibil de legături de hidrogen (fiecare moleculă de apă leagă alte 4
molecule H2O). Un astfel de aranjament este gheaţa cubică, în care moleculele de apă se dispun
în structuri de tip diamant. În Fig. 4 este prezentată structura cristalină fundamentală a gheţii
cubice; aceasta se repetă pe distanţe mari în spaţiul tridimensional. Gheaţa cubică este stabilă
numai la temperaturi mai mici de -80ºC.

Gheaţa cubică Gheaţa hexagonală

legături de hidrogen
legături
de hidrogen

Fig. 4 Structura gheţii (adaptat după http://www.chemguide.co.uk/atoms/structures/molecular.html


http://27.109.7.67:1111/econtent/water/hydrogen-bonding.php)

La presiune atmosferică normală şi temperaturi cuprinse între -80ºC şi 0ºC, structura


cristalină a apei prezintă o dispunere a moleculelor în prisme aproximativ hexagonale (gheaţa
hexagonală), care au fost evidenţiate cu ajutorul difracţiei razelor X pe cristale de gheaţă.
Numărul mare de legături de hidrogen prezente în faza solidă a apei impun aranjarea
moleculelor în vârfurile unor prisme regulate. Între -4ºC şi 0ºC se formează clusteri de mari
dimensiuni, determinând o creştere uşoară a volumului gheţii (Fig. 5).
În procesul de topire a gheţii (la 0ºC), pe măsură ce legăturile de hidrogen se rup, spaţiul
liber din interiorul acestor prisme tinde să fie ocupat de moleculele libere, ceea ce duce la
scăderea volumului (cu cca. 9%) şi, implicit, la creşterea densităţii apei. Acest proces continuă
până la o temperatură de 4ºC, conducând la o comportare anomală a apei, care prezintă densitate
maximă la 4ºC. În procesul invers (de îngheţare), odată cu scăderea temperaturii se stabilesc din
ce în ce mai multe legături de hidrogen între moleculele de apă, rezultând o extindere spaţială a
apei; densitatea scade. Ca urmare, gheaţa pluteşte pe apă. Majoritatea lichidelor prezintă o
creştere a densităţii în procesul de solidificare (se contractă). La temperaturi mai mari de 4ºC,
14

datorită agitaţiei termice, moleculele libere devin din ce în ce mai numeroase odată cu creşterea
temperaturii şi au energie suficientă pentru a se deplasa pe distanţe mai mari; volumul apei
creşte, iar densitatea scade. Aceasta este comportarea normală a lichidelor în procesul de
încălzire.

Volumul unui kg de apă (cm3) lichid


îngheţare
topire
densitate maximă
la 4 ºC
gheaţă

Temperatura (ºC)

Fig. 5 Dependenţa volumului unui kilogram de gheaţă de temperatură (adaptat după


http://www.chem1.com/acad/sci/aboutwater.html)

4. Proprietăţile apei
În intervalul termic specific organismelor homeoterme (35ºC – 41ºC), cca. 50% din
legăturile de hidrogen ale apei sunt rupte; apa este mai puţin vâscoasă, structura microcristalină
dispare, proporţia de dimeri este cea mai mare şi apa devine mai reactivă din punct de vedere
chimic.
La temperaturi mai mari de 100ºC, apa se află în stare gazoasă, sub formă de vapori.
Aproape toate legăturile de hidrogen se rup, datorită agitaţiei termice foarte intense. Majoritatea
moleculelor de apă sunt libere, dar mai pot persista unii dimeri. În absenţa legăturilor de
hidrogen, punctul de fierbere al apei a fost estimat la cca. -90ºC, ceea ce constituie o altă
proprietate anomală a apei.
Structura moleculară a apei şi capacitatea sa de a forma legături de hidrogen determină o
serie de proprietăţi deosebite ale apei, cum ar fi:
- coeziune puternică;
- tensiune superficială mare;
- căldură specifică mare;
- căldură de evaporare mare;
- apa este în stare lichidă la temperatura camerei;
- conductibilitate termică mare;
- apa este un foarte bun solvent polar;
- repulsia hidrofobă.
Legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă determină coeziunea puternică
specifică apei (coeziune = atracţie între moleculele aceleiaşi substanţe). Între cele două pleure
care căptuşesc cavitatea toracică există o peliculă subţire de lichid seros. Pleura pulmonară aderă
la plămân, iar pleura parietală aderă la peretele toracic. În timpul inspiraţiei volumul cavităţii
toracice creşte, iar plămânii urmează mişcările peretelui toracic datorită coeziunii moleculare
puternice în lichidul pleural, care determină deplasarea simultană a ambelor pleure.
Apa are coeficientul de tensiune superficială cel mai mare dintre toate lichidele (cu
excepţia mercurului), datorită faptului că legăturile de hidrogen dintre moleculele de apă aflate
în stratul superficial sunt mult mai puternice decât interacţiile cu moleculele de aer, astfel încât
CURS DE BIOFIZICĂ 15

stratul superficial de apă se comportă ca o membrană elastică sub tensiune mecanică, ce tinde să
minimizeze aria suprafeţei de contact aer-apă.
Comparativ cu multe alte substanţe, apa are căldură specifică mare, adică absoarbe
multă căldură pentru a-şi creşte temperatura. Intr-adevăr, o creştere a temperaturii înseamnă
intensificarea mişcărilor de agitaţie termică ale moleculelor, ceea ce necesită mai întâi ruperea
unor legături de hidrogen dintre molecule, deci o mare parte din căldura absorbită de apă este
utilizată pentru ruperea unor legături de H. De asemenea, în procesul de răcire, apa reţine mai
multă căldură decât alte substanţe, deoarece încetinirea moleculelor permite formarea de noi
legături de hidrogen, proces în care se degajă energie. De aceea, apa este mai rezistentă la răcire
decât multe alte substanţe. Faptul că apa are căldură specifică mare are un rol foarte important în
termoreglarea organismelor, prin stabilizarea temperaturii în procese cu variaţii de energie
relativ mari.
Tot datorită legăturilor de hidrogen, apa are cădură de vaporizare mare, necesitând
multă căldură pentru a rupe aproape toate legăturile de hidrogen şi a se evapora. Acesta este şi
motivul pentru care apa se află în stare lichidă la temperatura camerei.
Conductibilitatea termică a apei este de câteva ori mai mare decât cea a majorităţii
lichidelor. Putem vorbi despre un “amortizor termic” al apei în organism, deoarece variaţiile de
temperatură ale mediului înconjurător sunt amortizate prin inerţia termică mare a apei din
organism, inerţie conferită atât de masa mare de apă, cât şi de căldura specifică ridicată a
acesteia. De asemenea, hipertermiile locale produse prin procese catabolice exoterme sunt
evitate datorită difuziei rapide a căldurii, fluxul de căldură fiind favorizat de conductibilitatea
termică mare a apei. La nivelul tegumentelor, sângele pierde o mare cantitate de căldură tot
datorită conductibilităţii termice a apei, care asigură astfel un flux de căldură substanţial între
organism şi mediu.
Apa poate dizolva uşor substanţe cu care poate forma legături de hidrogen sau ale
căror molecule sunt polare. Mai mult, moleculele solvitului trebuie să interacţioneze mai uşor cu
apa decât între ele pentru a părăsi structura solidă şi a se dispersa în soluţia apoasă.
Apa mai poate forma legături de hidrogen cu molecule care prezintă regiuni expuse de
tip –OH sau –NH2; de exemplu molecule simple precum alcoolii, moleculele suprafeţelor de
sticlă, sau macromolecule precum proteinele. Activitatea biologică a proteinelor depinde esenţial
nu numai de compoziţia lor, ci şi de configuraţia spaţială, iar aceasta este determinată de
legăturile de hidrogen formate între proteină şi moleculele de apă din vecinătatea ei sau între
diferite părţi ale proteinei. Distrugerea acestor legături de H denaturează ireversibil proteina şi îi
compromite activitatea (acest lucru se întâmplă de exemplu prin coagulare). De notat de
asemenea faptul că între cele două catene ale ADN-ului se stabilesc legături de hidrogen de tip
H–N···H, care menţin stabilitatea dublului helix.
Apa interacţionează puternic cu ionii (atomi sau molecule încărcaţi electric), prin
interacţii de tip ion-dipol. Datorită caracterului lor puternic polar, moleculele de apă aflate în
imediata apropiere a unui ion sunt puternic atrase de acesta, formând învelişul interior (primar)
de hidratare, care prezintă un aranjament ordonat al moleculelor în jurul ionului. Aceste
molecule leagă alte molecule de apă din exterior (prin legături de hidrogen), formând învelişul
exterior (secundar) de hidratare, cu o structură mai puţin ordonată (Fig. 6).
Electroliţii se disociază la dizolvarea în apă în ioni negativi şi pozitivi, fenomen favorizat
de constanta dielectrică mare a apei. Electroliţii tari sunt disociaţi complet. Ionii astfel formaţi
atrag dipolii apei, astfel că un ion pozitiv atrage polul negativ şi invers. În general moleculele de
apă formează legături covalente coordinative cu ionii pozitivi, în timp ce cu ionii negativi
formează legături de hidrogen. Apar structuri radiale (cu simetrie sferică) - apa devenind apă de
hidratare. Procesul se numeşte solvatarea (hidratarea) ionilor. Acest tip de apă are proprietăţi
diferite de cele ale apei obişnuite: densitatea apei creşte, se modifică temperaturile de
solidificare şi fierbere etc.
16

înveliş exterior de hidratare

înveliş interior de hidratare

apa

Fig. 6 Învelişurile primar şi secundar de hidratare din jurul unui cation (adaptat după
http://www.chem1.com/acad/sci/aboutwater.html)

Moleculele care pot forma legături de hidrogen, precum şi cele cu moment dipolar
permanent, se integrează cu uşurinţă în reţeaua apei fără a produce modificări structurale
semnificative.
Moleculele fără moment dipolar permanent interacţionează cu moleculele de apă prin
legături Van der Waals slabe de tip dipol permanent - dipol instantaneu. Moleculele de acest tip
sunt numite molecule hidrofobe. Sistemul apă-solvit, în acest caz, tinde spre minimizarea
energiei sale libere - deci spre realizarea unui număr maxim de legături între componente.
Moleculele hidrofobe nu pot realiza legături cu moleculele de apă şi, de aceea, un mod de a
realiza cât mai multe legături este mărirea numărului de legături de H între moleculele de apă
din jurul moleculelor hidrofobe. Se formează astfel structuri cristaline (12 feţe pentagonale -
dodecaedre, 16 - hexacaidecaedre) numite clatraţi, în centrul cărora se află câte o moleculă
hidrofobă. Apa capătă o structură asemănătoare gheţii - apă de clatrare. Un alt mod de mărire a
numărului de legături se realizează prin apropierea moleculelor hidrofobe una de alta. Din punct
de vedere energetic, moleculele de apă preferă să realizeze legături cu alte molecule de apă în
defavoarea legăturilor cu alte molecule mai puţin polare. De aceea, în prezenţa apei, moleculele
hidrofobe tind să formeze conglomerate nemiscibile cu apa, pentru a reduce suprafaţa de
interacţie cu apa; în acest fel este minimizat numărul de legături distruse dintre moleculele de
apă. Acesta este procesul de excludere (repulsie) hidrofobă.
Moleculele amfifile (cum sunt proteinele şi acizii nucleici) conţin atât grupări polare
(hidrofile) cât şi nepolare (hidrofobe). Grupările hidrofile pot forma cu uşurinţă legături cu alte
grupări sau molecule polare prin atracţii electrostatice, iar cele hidrofobe se apropie unele de
celelalte, ca urmare a excluderii hidrofobe, şi interacţionează între ele prin forţe Van der Waals
de dispersie. În felul acesta macromoleculele îşi organizează atât propria structură, cât şi pe cea
a moleculelor de apă din jur (se formează apa de hidratare şi apa de clatrare). Aceasta apă de
structură se numeşte apă legată.
Cele mai importante proprietăţi ale apei în sistemele biologice sunt solvabilitatea polară
şi excluderea hidrofobă. De exemplu, formarea membranelor lipidice se datorează excluderii
hidrofobe. Într-un mediu apos, proteinele globulare îşi aranjează în mod spontan conformaţia
pentru a-şi expune regiunile hidrofile spre apă şi a evita interacţia regiunilor hidrofobe cu apa.
Organismul uman conţine apă în proporţie de 65-70%. O mare parte a apei din organism
este apă legată, cu proprietăţi fizice deosebite: se evaporă foarte greu, îngheaţă la temperaturi
mult sub 0°C, nu dizolvă cristaloizii, nu participă la osmoză. Problema apei în structurile vii nu
este complet elucidată. Existenţa apei legate se explică prin prezenţa unui mare număr de specii
moleculare, macromoleculare şi ionice, care structurează apa din jur. O mare parte a apei
intracelulare prezintă un grad superior de ordonare. Această ordonare are un rol important în
desfăşurarea proceselor celulare (excitaţie, contracţie, diviziune, secreţie etc.). O serie de studii
CURS DE BIOFIZICĂ 17

au arătat ca apa este “compartimentalizată”: există apă liberă, apă parţial legată şi apă legată,
fiecare din aceste compartimente având proprietăţi specifice.

5. Disocierea apei
Moleculele de apă se pot disocia în ioni: H+ (ionul de hidrogen, care este un proton) şi
OH (ionul hidroxil). Fiecare din ionii H+ / OH- se poate recombina cu un alt ion OH- / H+,
-

reformând o moleculă de apă. Ambele reacţii sunt reversibile:


H2O ↔ OH- + H+
O soluţie în care ionii OH- sunt în exces se numeşte soluţie bazică. O soluţie în care ionii
+
H sunt în exces se numeşte soluţie acidă.
Concentraţiile ionilor H+ şi OH- în apa pură la 25°C sunt egale:
[H+] = [OH-] = 10-7 moli/l
Logaritmul in baza 10 cu semn schimbat al concentraţiei molare a ionilor H+ se numeşte pH:
pH = 7 (neutru), <7 (acid), >7 (bazic). În organism valoarea medie a pH-ului este 7,4.
De asemenea, protonul se poate lega la o moleculă H2O, putând trece cu uşurinţă de la o
moleculă la alta (are mobilitate mare):
H+ + H2O → H3O+ (hidroniu)
Sistemele biologice folosesc solviţi care să menţină pH-ul într-un domeniu restrâns de
valori, deoarece stabilitatea pH-ului este esenţială pentru activitatea optimă a enzimelor.

6. Fenomene la nivelul interfeţelor


Interfaţa este suprafaţa care separă două faze aflate în contact. În cazul interfeţei lichid-
gaz, interfaţa are tendinţa de a realiza o suprafaţă minimă de contact între cele două faze.
Aceasta se datorează faptului că rezultanta forţelor de atracţie intermoleculară exercitate
asupra moleculelor din stratul superficial de lichid este nenulă şi îndreptată spre interiorul
lichidului; spre deosebire, rezultanta forţelor de coeziune exercitate asupra unei molecule aflate
în interiorul lichidului este zero (Fig. 7). În stratul superficial se exercită deci forţe de tensiune
superficială.
Gaz
Lichid

Fig. 7 Forţele de interacţie dintre moleculele din stratul superficial şi cele din interiorul lichidului (adaptat după
http://www.chem1.com/acad/sci/aboutwater.html)
Ca urmare, cantităţi mici de lichid aflate într-un gaz iau formă sferică (forma geometrică
pentru care suprafaţa este minimă la un volum dat).
O mărime caracteristică este coeficientul de tensiune superficială σ:
σ = dF/dl
(forţa pe unitatea de contur)
sau:
σ = dL/dS
(lucrul mecanic necesar pentru a mări suprafaţa stratului superficial cu o unitate).
18

Există substanţe care scad coeficientul de tensiune superficială, numite substanţe


tensioactive. Conform legii lui Traube, tensioactivitatea unei substanţe este cu atât mai
pronunţată cu cât moleculele substanţei au mai multe grupări hidrofobe.
Unul dintre efectele tensiunii superficiale este ascensiunea în vase capilare. Fenomenele
capilare sunt foarte importante într-o serie de procese biologice (ascensiunea sevei, accidente
vasculare de tipul emboliilor gazoase - pătrunderea de gaze în sânge poate bloca capilarele).
Structura pulmonară cu rol determinant în respiraţie este peretele alveolo-capilar, la
nivelul căruia se produce schimbul de gaze între sânge şi aer. Bronhiile se ramifică în bronhiole,
care se termină cu sacii alveolari. Aceştia conţin alveole pulmonare (Fig. 8), care au în medie o
rază de 0,05 – 0,1 mm, sunt în număr de circa 700 de milioane, iar suprafaţa totală pe care o
ocupă este de 70-90 m2 (prin comparaţie, pielea are 2 m2). Prin alveole se realizează deci cel mai
important contact cu aerul atmosferic. Suprafaţa alveolelor variază în cursul ciclului respirator
cu cca. 7 m2. Alveolele sunt înconjurate de o reţea densă de capilare sanguine. Epiteliile alveolar
şi capilar formează un perete permeabil, cât mai subţire posibil, având o grosime de cca. 0,2 µm.
Moleculele de oxigen şi de dioxid de carbon traversează peretele alveolo-capilar în sensul
gradientului de concentraţie (prin difuzie), fără consum de energie. Peretele intern al unei
alveole este acoperit de un film lichid foarte subţire (0,5 µm), care este întreţinut prin prezenţa
vaporilor de apă prezenţi atât în aerul inspirat cât şi în cel expirat.

Arteriolă
ar pulmonară
ol
lve
ca
Sa

Alveolă

Venulă
pulmonară

Fig. 8 Alveolele pulmonare (adaptat după http://sphweb.bumc.bu.edu/otlt/MPH-


Modules/PH/RespiratoryHealth/RespiratoryHealth3.html)
În această peliculă de lichid apare tensiune superficială, care determină o diferenţă de
presiune în interiorul alveolei, conform legii Laplace:
∆p = 2σ/r
unde r = raza alveolei. Pentru apă ∆p ≅ 12 - 24 Torr. Sub acţiunea acestei presiuni interne,
alveola tinde să colapseze şi să elimine tot aerul din interiorul său în sacul alveolar şi în
bronhiolă. În realitate ∆p este doar de câţiva Torr. Această diferenţă se datorează existenţei unui
agent tensioactiv - surfactant pulmonar - având drept cel mai important constituent o
fosfolipidă care reduce tensiunea superficială. Rolul acestui agent tensioactiv este acela de a face
ca ∆p să fie suficient de mic şi să nu varieze prea mult în cursul ciclului respirator, împiedicând
golirea completă a alveolelor mici în cele mai mari (în absenţa surfactantului, ∆p ar fi mai mare
în alveolele cu rază mai mică). Prin distribuţia diferită a surfactantului pulmonar în alveole este
posibilă egalizarea presiunii la o valoare medie pentru alveolele de dimensiuni diferite, care
trebuie să funcţioneze simultan. Insuficienţa acestui agent tensioactiv sau distribuţia sa
defectuoasă în alveole în timpul inspiraţiei pot conduce la grave accidente respiratorii.