Istoria ansamblurilor muzicale din diverse zone ale lumii

Învăţământul din perioada Evului Mediu trata muzica drept ştiinţă, predată în ciclul quadrivium-
ului, alături de aritmetică, geometrie şi astronomie, astfel conform teoriei pitagoriciene perpetuată de
Platon în Timaios şi regăsită în perioada Evului Mediu de Augustin şi Boethius, esenţa muzicii era
reprezentată în număr şi propoziţie, exprimabilă în raporturi numerice, , muzica este disciplina care se
ocupa de numere –enunţă Cassiodor relaţia de legătură a muzicii cu matematică mai mult decât decât cu
arta. În manualul de muzică - muzica enchiriadis, din sec.IX - autorul anonim enunţă: sunetele neegale
sint armonizate prin relatii numerice. Tot ce e suav in melodie este produs de numar prin marimile fixe
ale sunetelor.Tot ce e delectabil in ritm, atat in melodii cit in miscarile ritmice, ce realizeaza numai prin
numar. Sunetele trec repede, numerele insa raman. Iar Scotus Euriugena concluziona că ca nu diferitele
sunete produc dulceata armoniei, ci relatiile sunetelor si propozitiilor lor, astfel, studierea muzicii ca pe
o ramură a matematicii; teoria muzicii, care i-a preocupat pe filosofii Evului Mediu, era văzută drept o
ramură a filosofiei, analiză abstractă despre muzică care a generat evoluţia - dar tot sub aspect teoretic -
întucât … oriunde exista armonie sau un raport numeric adecvat, exista muzica -sfera de exprimare a
muzicii, surprindea muzica întregului Univers, din om, şi muzica artistică vocală sau instrumentală. Prima
- muzica mundana, cerească, armonia Universului - anticii o numeau muzica sferelor – exprimă o armonie
metafizică, transcendentală, care nu poate fi perceputa ca sunet auditiv, ci doar prin intermediul spiritului,
de intelectul speculativ, …muzica cosmica se poate observa cel mai bine in lucrurile pamantesti sau
ceresti, din diversitatea elementelor si a anotimpurilor; si chiar daca sunetele ei nu ajung la urechile
noastre, stim totusi ca in cer exista o armonie muzicala remarcă Aurelianus de Reome în sec. IX, iar, şase
secole mai târziu, Adam din Fulda concluziona că ……muzica cosmica este rezonanta corpurilor
supraceresti rezultata din miscarea sferelor; armonia ei este perfecta. De acest fel de muzica se ocupa
matematicienii1.
Muzica humana, manifesta armonia dintre trup şi spirit, semnifică armonia din spiritul omului,
aptă să manifeste exprimări etice şi politice, astfel – muzica, prin masura exacta si egala a numerelor, ii
face pe oameni drepti, egali in comportari si dispusi sa accepte in mod firesc un regim politic normal –
astfel teoreticianul din secolul XV, Adam din Fulda configura concluziile analizelor sale2. .
Muzică artistică, vocală şi instrumentală, a cărei origne şi model este muzica naturii – mundana si
humana erau numiţi cei ce studiau ştiinţele naturii, inclusiv cele biologice, - numai această muzica
artistica constituie obiectul de creaţie sau de studiu al muzicienilor3.
În teoria muzicii în Evul Mediu continuă tradiţia grecilor antici, muzica este enunţată în sensul ei
cel mai general, drept o exprimare armoniosa - armonia privită drept fiica matematicii – al întregului
Univers : al corpurilor cereşti, al elementelor şi fenomenelor naturii, al trupului uman, al societăţii umane,
unde enuntul pitagorician în care legile Universului sunt legile muzicii, va fi preluat în studiul din Evul
Mediu, teoria armoniei sferelor, de asemenea – tradiţia pitagoriciana a lucrat în mod practic în teoria
muzicii perioadei Evului Mediu, iar … daca muzica europeana este ceea ce este – sintetiza J.Chailley, -
aceasta o datoreaza calculelor initiale ale lui Pitagora, care, studiind lungimea coardelor vibratoare, a
descoperit cele doua consonante fundamentale, octava si cvinta. Cu ajutorul acestor date a fost
construita in mod rational o gama, cu mici detalii, a ramas gama noastra, este cert că abordarea şi
folosirea metodelor pitagoreice şi ale grecilor antici –a trata muzică drept o ştiinţă şi de a ignoră factorul
artistic; sau, de a studia teoria antică a simfoniei, a consonantei, precum şi a clasificării modurilor şi cea a
ritmurilor, a constituit o încetinire în evoluţia artei muzicale4.
Muzică preistorică, regăsită în paleoliticul mijlociu se caracterizată prin lovituri între pietre,
lemne sau orice alte obiecte, văzute că fiind imnuri de slăvire, urlete şi dansuri, muzica neolitică se
întâlnea în templele păgâne. Au fost descoperite piei şi pergamente desenate cu instrumentele preistorice.
Pentru istoria artelor şi pentru istoria muzicii, cultura regăsită în paleoliticul superior din care s-au păstrat
elemente de arte plastice – sculpturi, desene şi picturi primitive – ornamente, precum şi instrumente

1
Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei, Vol.III, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1990, Pag. 562.
2
Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, vol. I, Estetica Antica, Editura MERIDIANE, Bucuresti, 1978, pag.44.
3
Ovidiu Drimba, Vol.III,op. cit. Pag. 563.
4
Ovidiu Drimba, Vol.III,op. cit. vol. III. , pag. 563.

6
muzicale – care se acţionau prin frecare, de tipul buhaiului, obiecte de suflat confecţionate din oase de
animale cu artificii perforate – unde configurările animalelor şi ale scenelor de vânătoare rămase pe
pereţii peşterilor dovedesc acţiunea colectivă a oamenilor primitivi unde dansul se regăsea în compania
muzicii, concluzia fiind că la acea perioada pantomima regăsită în picturi era însoţită de sunete ritmice ale
unor fluiere, ale unor obiecte muzicale de percusiune, sunete care se manifestau alături de strigătele
colective5. În timp muzica a evoluat făcând pasul spre muzică antică.
Muzica în antichitate. Izvorul fonic muzical îsi, are originea în istoria omenirii, arta fonică poate
fi catalogată când sunetele devin conştiente şi sunt aranjate conştient, drept nivel al evoluţiei în raţiunea
omului primitiv, care ajunge creator de artă în momentul în care are puterea de a stăpânii raţiunea şi
exprimarea articulată, astfel primele semne de manifestare artistica s-au concretizat prin munca colectivă,
prin ordine ritmate, strigăte sau chemări, imitări sau încurajări, ulterior drept ritualuri sau incantaţii de
magie, iar compoziţia melodie - ritm se manifestă şi prin îmbinarea dintre dans şi cuvânt, o artă sincretică
regăsită într-o perioada istorică veche6. În China antică, colaborarea umană pentru concretizarea roadelor
muncii colective în activitatea muzicală primeşte o diversificare, astfel, se regăseşte muzica de cult,
imnurile dedicate împăratului şi o amplă formă de exprimare în muzică a poporului, iar ca instrumentele
muzicale se întâlneau : instrumente cu coarde, care scoteau sunete prin ciupire, frecare sau lovire,
instrumente de percuţie - gongurile de mari dimensiuni cu vibraţii largi şi grave care asigurau ambianţa la
oficierea cultului, iar în evenimentele teatrale - instrumente de suflat - tipuri şi variante de fluiere.
Programul ceremoniilor şi al ritualurilor de curte şi de cult a Chinei vechi, era riguros conceput, se
interpretau cântece şi imnuri cu acompaniament orchestral, forme de dans şi pantomime însoţite de
muzică instrumentală şi vocală. O mare originalitate o conferă muzicii chineze populare şi profesionale,
arhaice şi contemporane, sistemul muzical de cinci sunete – pentatonic, instituit de teoreticienii muzicali
chinezi încă din secolul IV i.e.n7 .
Din cultul Indiei antice unde colaborarea şi muncă comună îmbracă manifestări generale, astfel,
unde muzică era impartita muritorilor de către zeii: Brahma, Indra, Sivă, Sarasvati, în cartea de ritualuri a
vechilor indieni – Veda – se regăseau melodii pentru toate evenimentele, folosirea practicii muzicale şi
prezenţa în manifestările de spiritual reliefa preţuirea de care se bucură arta sunetelor prin cântul vocal şi
cel instrumental unde se regăseau harpa, flautul ,cimpoiul şi diferite tipuri de gonguri, darabane şi
castagnete. Muzica claselor dominante ale Indiei vechi, era etalată maiestuos, aşa cum se relata în
poemele epice şi în mărturiile contemporanilor greci. În Ramayana este descrisă intrarea festivă a regelui
într-un oraş împodobit, în sunetele timpanelor şi ale unor instrumente muzicale făcute din scoici,
Ramayana vorbeşte şi despre muzică populară, cu participarea cântăreţilor a dansatorilor şi a
scamatorilor, care se manifestau în spectacolele teatrelor de păpuşi şi ale teatrelor de umbră, spectacole
păstrate până în zilele noastre în popor, fiind acompaniate de muzică executată la tot felul de instrumente.
Pentru muzica de templu a Indiei antice, specificitatea o manifestă recitarea silabică, apropiată de cant, a
textelor sacre din Rigveda. Accentele jucau un rol important în mersul vocilor din treaptă în treaptă în
moduri diatonice, care nu depăşeau intervalul de cvarta.8
Dintre toate statele lumii antice, cea mai bine studiată a fost istoria ţărilor din jurul Mediteranei.
Cele mai vechi date existente se referă la formarea statului egiptean antic. Obiceiuri identice, dar şi
specifice numai unei anumite culturi, în arta muzicală a popoarele asiro-babiloniene, a evreilor sau a
egiptenilor, popoare care definitivau harta lumii antice, unde munca comună în muzica fastului de cult -
la evrei - era grandioasă, la templul regelui Solomon au cântat 2.000 de muzicanţi. Ritualul de cult al
egiptenilor ocupa un loc primordial, o muzică numai pentru regii evrei şi faraonii egipteni care configura
ceremonialul palatelor, o muzică a oamenilor, necenzurată, în care exprimau dorul şi elanul, starea de
sclavie, de robie în care se regăseau. Instrumentele muzicale erau comune cu cele regăsite în alte culturi,
dar şi harpa egipteană, şi lira în muzică evreilor, la care cânta regele David. Muzica de curte şi muzică

5
R.I. Gruber, Istoria muzicii universale, vol.I., Editura Muzicala a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., Bucuresti, 1963, pag. 7.
6
R.I. Gruber,vol.I,op. cit., pag. 48
7
R.I. Gruber, vol.Iop.cit., vol I, pag. 57.
8
R.I.Gruber, vol.Iop.cit, Pag.69.

7
religioasă erau în antiteză cu cântecele populare, întrucât rigiditatea solemnă a muzicii de curte şi a
muzicii de templu erau configurate semnificaţiei arhitecturale exacte şi geometrice în viziunea întregului.
Religia care impunea orânduirea slavagista garanta abuzurile sociale şi tirania faraonului, impunerea
forţată a muncii colective generând evolutia în arta monumentală, culminând cu morminte ale faraonilor –
piramidele, întrega sfera a artei specifică egiptului antic reflectau muritorilor de rând – sclavilor –
viziunea tiranică a puterii faraonului9.
În Grecia antică muzică se regăsea în toate manifestările activităţilor sociale, colaborarea şi
munca comună, prima printre activităţile şcolilor cu rol în formarea caracterelor de om al cetăţii, iar
muzica umplea manifestările dramaturgice ale tragediei şi comediei, iar profesionalismul muzical a
culminat cu celebre concursuri, puterea interioară a muzicii este enunţată de greci din perioada antică
fiind cea care generează maturizarea caracterului uman - teoria etosului, privind-o ca o artă imitativă care
avea puterea să reproducă însuşirile morale şi să le transmită, astfel în statul ideal, Platon consideră că
muzică îi îndreaptă pe cei tineri spre armonie şi frumuseţe spirituală. Aristotel adânceşte căutările lui
Platon prin conceptul de catharsis – care credea ca muzica vindeca boli mentale prin ascultatul unor
melodii exaltante care creează o stare de extaz care la rândul ei provoacă o dezlănțuire spirituală care
restaurează balansul mintal, cu toate astea, acceptă funcţia muzicii că divertisment. Filodemus ridică
muzică la rang de lux, cu menirea de a crea plăcere10.
Teoria muzicală la greci antici era evoluată, teoriile acusticii, matematicii şi filosofiei slujind
perioadei iniţiale a teoriei muzicii, unde sunetele manifestate în teorie ca folositoare cuprind o scară
diatonică coborâtoare de două octave şi foloseşte patru tetracorduri, denumite după locul deţinut pe scară
generală: hiperboleion (înalte), diazeugmenon (separate), meson (mijlocii), hipoton (grave), prosiam
banomenos (sunet adăugat) - scările, unde melodia era compusă, se denumeau după regiunile geografice
de origine, iar în concursuri şi în teatru, muzica se folosea din toate scările, scara era descrescătoare şi
compunea din legătura a două tetracorduri de acelaşi fel, astfel din alăturarea în grav a unui tetracord
identic se forma modul dorian, cu încă două aspecte: hipo - prin alăturarea unui tetracord inferior şi hiper
- prin alăturarea unui tetracord superior11.
Ritmul se regăsea în metrică versului, piciorul metric emitea gruparea ritmică care putea fi
formată din 2,4,8 timpi - piric, spondeu, dactil, anapest, sau din 3,6,9 timpi - iamb, troheu, tribrah12.
Instrumentele erau lira, chitara şi aulosul, care prin evoluţie au generat o epoca a artei
interpretative, chitarodie şi aulodie, chitara ca instrument de acompaniament al vocilor, aulosul
instrument de suflat cu numeroase variante: unele simple, tuburi cu găuri - ca fluierele - altele, prevăzute
cu o ancie identică cu a oboiului13.
Munca în comun şi colaborarea din lirica corala au atins punctul culminant în odele lui Pindar şi
discipolilor acestuia. Pindar a creat ode în onoarea învingătorilor la jocurile pitice şi la alte jocuri. De aici,
atmosfera solemnă, caracterul moralizator, structura specială a odei. În centul ei se situează o naraţiune
legendara, încadrată în slăvirea învingătorului sau în lauda unei sărbători populare. Dezvoltarea culturii
corale era legată de existenţa unor grupări corale specifice- uniuni ale cântăreţilor şi dansatorilor. În
aceste grupări se studiau lucrări din ce în ce mai dificile. După cântecele corale şi dansurile închinate
zeilor, faptele de seamă ale unor personalităţi istorice devin tot mai des tema liricii corale14.
În Roma antică, după contactul cu lumea elenică, cultura română contopea practica şi teoria
muzicală a grecilor, cu variantele pe care le avea, practicate numai de munca comună a sclavilor, muzică
în secolul I d.Hr. se bucură de onoarea care i-a fost conferită şi în democratică Grecie, astfel ajunge un
element esenţial în educaţia şi formarea colaborării şi muncii în comun a tineretului, astfel coruri din
tineri şi tinere din clasa nobilimii, care cântau imnuri la festivităţile oficiale, manifestând pasiunea
colaborării pentru ascultarea muzicii, şi un profesionism al interpretării instrumentale şi vocale. Domitian

9
R.I. Gruber, vol.I,op.cit, Pag.48.
10
Wladyslaw Tatarkiewicz, op.cit, vol. I, pag.143.
11
Grecia antica, disponibil pe https://cpciasi.wordpress.com/lectii-de-istoria-muzicii/lectia-2/grecia-antica, accesat, 22.05.2017.
12
Wladyslaw Tatarkiewicz, op.cit, vol. I, pag. 45.
13
R.I.Gruber, vol.I, op.cit, Pag.76.
14
R.I.Gruber, vol.I, op.cit, Pag.79.

8
a organizat în 86 d.Hr. concursuri muzicale, asemănătoare olimpiadelor greceşti, o dată la patru ani pe
Câmpul lui Marte, unde s-a ridicat o arena Odeum, în care încăpeau 10 000 de oameni. Muzica în teatrul
latin era prezenta prin instrumentale care însoţeau declamaţia, sau cântărea vocală cu text, ca Bucolicele
lui Vergiliu şi Heroidele lui Ovidiu- au fost declamate pe fond muzical15.
La întrunirile familiilor de nobili se cânta vocal sau la instrumente, uşurând apariţia şi
dezvoltarea unor curente muzicale: cântece de leagăn, de nuntă, de petrecere, cântece legate de muncă 16.
Instrumentele întâlnite în Roma antică erau tibia - flaut, chitară, harpă - de o anumită construcţie,
trompete - trâmbiţe şi instrumente care generau ritmul în dans.
În Palestina antică colaborarea muncii comune a poporului evreu antic s-a concretizat in creatia
muzical-poetica prin psalmi –grup de cântări religioase şi rugăciuni din Vechiul Testament atribuite de
cutumă creştină regelui David, care recită acompaniindu-se la un instrument cu coarde ciupite. Numărul
total al psalmilor este de 150. Creştinismul a preluat biblia ebraică împreună cu cartea psalmilor -în
traducerea greacă a celor şaptezeci . Psalmii erau citiţi într-un anumit mod – o recitare apropiată de cânt,
de unde s-a dezvoltat principiul psalmodiei, al psalmodierii – o varietate a cântului bisericesc.
În cultul evreiesc existau genuri de psalmodie: cântatul solistic al cantorului – cântăreţul care
conducea serviciul religios, cântatul solistic al cantorului cu răspunsuri ale comunităţii, manifestate coral,
cântatul coral al întregii comunităţii, conţinutul muzical-poetic al psalmilor care izvora din arta populară,
a păstrat multe imagini şi din viaţă, trăirile triste sau vesele, adesea în contradicţie cu religia, dar psalmii
reprezintă cele mai vechi varietăţi de cântări lirice17.
Formarea, între primul şi al doilea mileniu i.e.n, a unui stat sclavagist a generat la nucleizarea
cultului în Ierusalim, la profesionismul preoţilor şi muzicanţilor – crescând considerabil numărul
executanţilor, astfel muzicologul Kurt Sachs, specializat în problemele culturii muzicale antice, afirmă că
din 38 de mii de leviti nu mai putin de patru mii erau muzicanti. Ei erau impartiti in 24 de grupe cu 12
conducatori. Se alcatuiesc mari ansambluri vocal-instrumentale, astfel, la solemnitatea sfintirii templului
lui Solomon au participat 120 de preoti cu trambite, iar din analizele lui Idelsohn, se pot trage o serie de
concluzii în legătură cu caracteristicile melodiilor muzicii vechi evreieşti practicarea unei monodii
consecvente de origine vocala; existenta unor modele melodice tipice, caracterul de improvizatie al
reproducerii unor astfel de makam-uri si rolul extrem de important al ornamentatiei melismatice, lucru
legat de transmiterea orala a melodiilor; impartirea caracteristica a melodiilor in recitarea psalmodica
si in melodii cu caracter imnic, cu ritmul bine marcat, legate de dans, mars, acompaniate de batai din
palme ,dansuri si baterea tactului la tobe mici18.
Munca şi colaborarea în muzică europeană din evul mediu (500 - 1400) era sub semnul neumelor
- note medievale formate din varianta cântată a evenimentelor religioase ortodoxe şi catolice, în perioada
timpurie a evului mediu care prezenta o unică linie melodică, o monodie - o singură voce, un cant religios
– în vederea întonării de către un cântăreţ sau un grup, şi se manifesta pe o suprafaţă melodică – ambitus -
restrnas, putea prezenta un context felurit, de la psalmodia cu un singur sunet, până la cântul propriu-zis,
plin de melisme19.
Cântările liturgice ortodoxe din secolul al VIII-lea au fost transcrise de Ioan Damaschinul în
Octoih, dar cele mai vechi fiind întâlnite din secolul al IX-lea, cântările gregoriene - Papa Grigore I a
adunat şi transcris din anul 600, cele mai vechi păstrate fiind din secolul al X-lea, unde cântul exprimă
manifestarea ideologică creştină în evul mediu, unde atitudinea bisericii era respectata de masa
credincioşilor, dintre care făceau parte şi conducătorii statelor medievale, cântările liturgice gregoriene
reprezentau o modalitate concretă de manipulare prin care biserica ţinea în lanţurile sclaviei sufletul
maselor, fără a putea împiedica manifestările paralele, creaţia folclorică, dar dreptul la notare era al

15
R.I.Gruber,vol.I.,op.cit, Pag. 78.
16
Idem.
17
R.I.Gruber, vol.I, op.cit, pag. 71.
18
R.I.Gruber, vol.I., op.cit, pag. 72.
19
Ovidiu Drimba, op. cit. vol. III. Pag. 567.

9
cântului şi cunoştinţa scrierii notelor/neumelor o posedau numai clericii, iar muzica populară care se
dezvolta deranja puterea religioasă20.
În vestul Europei, Carol cel Mare, a ajutat biserica să îşi menţină puterea, încercând oprirea
manifestărilor care întinau puritatea cântării liturgice … revertimini vos ad notem sancti Gregorii, quia
manifeste corrupisti cantum - Voi care stricati cantarile, respectati notarea sfantului Grigore– legifera
acesta21.
Felul scrierii notelor în muzică devine exact şi evoluează în vestul Europei spre scrierea din
prezent, facilitând o traducere exactă a semnelor din textele care au ajuns până la noi, călugărul
benedictin, Guido d’Arezzo avut un rol în exprimarea corectă a sistemului de notaţie, dar în estul Europei
biserica ortodoxă nu a permis noul sistem de notaţie - neumele sunt încă folosite, paralel cu notaţia
modernă – astfel polifonia nu a fost introdusă în manifestarea religiosă ortodoxă .
Polifonia în concretizarea rodului muncii comune din perioada evului mediu manifestată în vestul
Europei într-o bogată viaţă religioasă, în care muzica polifonică a generat din muzica populară, a atins
variantele superioare ale muzicii sacre în cadrul Bisericii romano- catolice22.
Contribuţia adusă de muzica populară coralului gregorian, a concretizat colaborarea în cântării
corale pe mai multe voci, modalitate de a cânta care a atins simţul muzical al călugărilor cu o afinitate la
frumos, care fermecaţi de diversitatea expresivităţii a cântului pe mai multe voci, au configurat în
liturghie tehnicile vocale întâlnite în cântecul popular, au spart şi lărgit modelele cântării pe o singură
voce, şi astfel psalmodia în unison a coralului gregorian primeşte a doua voce care evoluează într-un strict
paralelism cu ea, la interval de cvartă sau cvintă –organum, unde vocea de bază era cantus firmus, iar
vocea suprapusă era vocea organală23.
În sec X–XI, melodia care se suprapunea peste cantus firmus primeşte mai multă independenţa,
emană acţiuni în contrast în raport cu direcţia vocii de fundal, emite vocalize care îmbracă sunetele
tărăgănate expuse – discantus - denumirea melodiei care se dezvoltă având baza psalmodii gregoriene
care, din cantus firmus s-au transformat în tenor - adică melodia interpretată în registrul grav24.
Ca rod al muncii de colaborare cu manifestările populare, cântul bisericesc se diversifică, muzica
sună mai creativ, mai amplu, generând în evenimentul liturgic reculegere şi plăcere artistică, comuniunea
cu Divinitatea nu se poate stabili decât în armonia emanată de cântecele compuse de Antifonarul papei,
anatemele pe care conciliile ecleziastice le emiteau cu privire la atmosfera creatoare care lua amploare în
afara contextului bisericesc, voind să îi stopeze amploarea, să repună muzica liturgică pe tiparele
gregorianului, dar nu au reuşit să împiedice euforia sentimentelor muzicale care doreau a se desprinde de
povara monodiei, pentru a putea crea şi alte manifestări de expresie25.
În geneza polifoniei se întâlnesc primele încercări timide care avea să atingă perfecţiunea prin
expresia cântării pe mai multe voci, din această întâlnire dintre etapele progresului expresiei muzicale
configurează o nouă viziune a raţionamentului muzical prin care muzica poate fi compusă, cântată şi
ascultată pe mai multe planuri în acelaşi interval de timp prin armonizarea eforturilor muncii în comun26.
Colaborarea şi nevoia muncii în comun concretizate în perioada de manifestare a barocului(1600-
1730) în muzică surprinde perioada de început, perioada de mijloc şi perioada târzie, cu aspecte între care
se întâlnesc şi substituirea muzicii vocale cu muzică instrumentală, necesitatea de a compune sunete
melodice mai finisate şi apariţia altor instrumente muzicale de percuţie şi instrumente muzicale de
suflat27.
Suita caracterizată de contraste tematice şi unităţi tonale, regăsite în dansurile specific barocului,
sarabanda, allemanda, giga, couranta, rondeau, bouree şi poloneză, concertul denumit grosso care implică
două grupe de instrumente: soli şi tutti, sonata surprinde două variante - da chiesa – religioasă, şi da

20
Ovidiu Drimba, op. cit. vol. III. Pag. 569.
21
Idem.
22
R.I.Gruber, vol.I, op.cit, pag. 153.
23
Ovidiu Drimba, op. cit. vol. III. Pag. 585.
24
Ovidiu Drimba, op. cit. vol. III. Pag. 587.
25
R.I.Gruber, vol.I, op.cit, pag. 156.
26
Ovidiu Drimba, op. cit. vol. III. Pag. 591.
27
http://muzicaclasica.weebly.com/barocul-in-muzica.html, accesat, 31.05.2017.

10
camera - laică, preludiul cu plan tonal inconstant, fuga privită din viziune monotematică cu structura
împărţită în expunere, divertisment şi final. Se nasc naratorii, compozitorii remarcaţi ai barocului fiind
Johann Sebastian Bach, Georg Friedrich Händel, Antonio Vivaldi, şi Arcangelo Corelli28.
Clasicism-ul, unde munca în colaborare şi roadele eforturilor depuse se regăsesc pe o perioada
mai extinsă, cuprinde muzica barocă şi muzică romantică, şi semnifică o filozofie a artei şi a
manifestărilor sociale care se caracteriza prin simplitate, echilibru şi ordine29. Manifestarea
concretizărilor de colaborare şi muncă comună în perioada curentului romantic se oglindeşte în prima
jumătate a secolului al XIX-lea, şi a contribuit inovator în retorica muzicală, precum şi în noile
manifestări stilistice în opera muzicală, a lui Beethoven, Schubert şi Weber30.
Colaborarea în munca regăsită în secolul XX se manifestă prin naşterea muzicii dodecafonice şi
prin muzică serială31.

28
Galina Covalciuc, Genuri muzicale din perioada barocului, Decembrie, 10, 2014., disponibil pe https://galinacovalciuc.wordpress.com,
2014/12/10/ genuri-muzicale-din-perioada-barocului, accesat, 22.05.2017.
29
Alex Vasiliu, Clasicismul muzical.Trăsături caracteristice ale muzicii instrumentale, joi, 30 aprilie 2015, disponibil pe http://vasiliualex.
blogspot.ro /2015/04/ clasicismul-muzical. html, accesat, 22.05.2017.
30
Valeriu Turcanu, Muzica,disponibil pe https://sites.google.com/site/muzicaclasica97/, accesat, 22.05.2017.
31
Prf. Lazar MihaielaLiceul de Artã „Ioan Sima” Zalãu, Muzica Secolului ai XX-iea, diversitatea stilurilorin creatia muzicala, disponibil pe
http://www.asociatia-profesorilor.ro/muzica-secolului-al-xx-lea.-diversitatea-stilurilor.html, accesat, 22.05.2017.

11