ISTORIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

 
 
 
Autor (selecție și adaptare):

Prof. dr. Cătălin TURLIUC

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
SUPORT CURS
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE DREPT
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

ISTORIA CONSTRUCŢIEI EUROPENE

 
 
 
Autor (selecție și adaptare):

Prof. dr. Cătălin TURLIUC

 
 
 
 
- SUPORT CURS -

Anul II
Semestrul I

2012-2013
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  
 
CUPRINSUL CURSULUI 
 
 
 
I. Introducere. Importana şi relevana cursului în contextul actual. Istoriografia. Trăsături generale 
ale procesului construției europene. Precizări metodologice. 
II. Fundamentul istoric şi teoretic al construciei europene. Originea şi evoluia ideei de Europa.  
III. Ideea federală în istoria europeană până la prima conflagrație mondială. 
IV. Organisme  şi  organizaii  europene  anterior  perioadei  postbelice;  istoric  şi  semnificaii.  Perioada 
interbelică şi problematica europeană. Predecesorii unităii europene. 
V. Europa în primul deceniu postbelic. Organizarea păcii. Planul Marshall şi implicarea americană. 
Războiul rece şi problemele continentului. “Părinii” unităii europene. 
VI. “Europa celor şase”. Tratatul de la Roma şi consecinele sale. Prima extindere: Europa de la “cei 
şase” la “cei nouă”. Deceniul opt al secolului trecut şi procesul construciei europene. 
VII. Europa de la “cei nouă” la “cei doisprezece”. Evoluii istorice şi procese semnificative în context 
mondial. Actul Unic European 
VIII. Colapsul  comunismului  şi  sfârşitul  războiului  rece:  încetarea  marii  divizări  a  continentului. 
Europa Centrală şi de Est în noul context. 
IX. Tratatul Uniunii Europene: Maastricht. Negocierea tratatului. Discuiile asupra uniunii politice şi a 
rolului ei după încheierea Războiului rece. Noua agenda transatlantică. 
X. “Europa  celor  cinsprezece”.  Perioada  post  Maastricht din  perspectiva  uniunii  politice  şi  a celei 
economice şi monetare. Tratatul de la Amsterdam. 
XI. Consolidarea Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa. Adaptarea şi ajustarea instituională. 
XII. Tratatul privind instituirea unei Constituții a Uniunii Europene și eșecul acestui demers. «Valul 
5 » şi extinderea cu 10 în 2004; 2007 și Europa celor 27. 
XIII. Tratatul de la Lisabona. Uniunea Europeană ca actor global. 
XIV. Viitorul  integrării  europene.  Potenialul  şi  limitele  extinderii  Uniunii  Europene.  Uniunea 
europeană în noua arhitectură globală. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 OBIECTIVELE CURSULUI 
 
1.  Familiarizarea  cu  procesul  constituirii  instituţiilor şi  organismelor  europene,  cu  modalitatea  în  care 
acestea  funcţionează,  cu  problematica  conexă  procesului  de  luare  şi  implementare  a  deciziilor,  cu 
problematica complexă a procesului extinderii europene.  
2.  Crearea  și  dezvoltarea  abilităților  de  analiză  și  înțelegere  a  mecanismelor  care  au  dus  la  unitatea 
europeană. 
3.  Examinarea  şi  discutarea  structurii  celor  mai  importante  organisme  şi  organizării  europene  din 
perspectiva constituirii și funcționării acestora. 
  4. Abordarea aspectelor istorice, juridice, economice, precum şi cele legate de securitatea europeană 
din perspectiva evoluţiei diacronice. 
 
 
 
 
Introducere 
 
Obiective: 
‐ dobândirea cunoștiințelor necesare pentru încadrarea disciplinei în curricula academică 
‐ familiarizarea cu principalele chestiuni de ordin istoriografic și documentar 
‐înțelegerea principalelor trăsături distinctive care pot defini procesul construcției europene 
 
  Indiferent de  domeniul  de  activitate,  de preferințe  ideologice și de ordin politic, de  simpatii  și 
antipatii,  de  gradul  de  pregătire  intelectuală,  istoria  construcției  europene  este  un  domeniu  care  nu 
poate  fi  ignorat  cu  ușurință,  căci  el  face  parte  intrinsecă  din  istoria  noastră  recentă.  Mai  mult,  fie  că 
recunoaștem  sau  nu,  realitățile  Uniunii  Europene  sunt  prezente  în  viața  noastră  cotidiană  și  ne 
influențează deciziile, ne modelează interesele, au o importanță majoră în destinul nostru atât la nivel 
colectiv,  național,  cât  și  individual.  În  consecință,  ni  se  pare  futil  să  insistăm  prea  mult  asupra 
importanței  pe  care  o  asemenea  disciplină  o  are  în  pregătirea  noastră  intelectuală,  dar  și  în  aceea 
concretă și palpabilă de cetățean european, subiect de drepturi și obligații. 
  Uniunea  Europeană,  în  ciuda  evidentului  cumul  de  crize  în  care  se  zbate  acum,  este  un  pol 
important de putere al lumii contemporane, o piață uriașă – cea mai mare a lumii ‐, magnetul pentru 
cele mai importante investiții ale globului și, în același timp, cel mai mare donator pentru economiile și 
societățile țărilor subdezvoltate și în curs de dezvoltare. Totodată Uniunea Europeană are o pondere de 
aproape o treime în Produsul Global Brut al lumii și este locul în care se desfășoară aproape jumătate 
din comerțul lumii. Cu toate acestea, influența ei pe scena internațională, din punct de vedere politic nu 
se ridică la aceleași cote înalte. Chiar dacă euro a devenit acum o monedă importantă a lumii alături de 
dolar, chiar dacă vocea Uniunii este acum mai distinctă și mai puternică în corul internațional, Uniunea 
Europeană nu este încă o superputere – în sensul clasic – care să aibă o proiecție de putere în mediul 
internațional pe măsura ponderii și succesului ei economic. Cu certitudine însă, dacă lucrurile vor evolua 
în direcția Statelor Unite ale Europei acest lucru se va schimba și o nouă balanță de putere globală va 
apare determinând noi provocări și noi responsabilități globale pentru blocul european. 
  Istoria  construcției  europene  a  apărut  recent  în  câmpul  disciplinelor  academice  din  România, 
odată cu schimbările din 1989 și atenția tot mai mare acordată de factorii decizionali și opinia publică 
procesului de integrare euroatlantică, ca o alternativă viabilă și deopotrivă dezirabilă pentru țara noastră 
în debutul ultimului deceniu al secolului trecut. Firește, preocupări nesistematice în direcția investigării 
acestui complex proces au existat în câmpul altor discipline socio‐umane și în perioada anterioară. Este 
greu de negat faptul că apariția, evoluția și dezvoltarea construcției europene în perioada postbelică nu 

1
ar fi unul din cele mai semnificative procese din cursul secolului trecut și ca urmare atenția datorată lui 
ar fi una lipsită de interes și semnificații, chiar în țări care s‐au aflat în altă orbită și sferă de interese. 
În  trecutul  recent  producția  istoriografică  dedicată  acestui  proces  a  devenit  una  respectabilă, 
mai ales sub raport cantitativ, în timp ce calitatea multor lucrări și studii dedicate domeniului poate fi 
ușor  contestată  sau  pusă  sub  semnul  întrebării.  În  general  însă,  trebuie  apreciat  faptul  că  stadiul 
accentuat  cinematic  al  evoluțiilor  pe  scena  europeană  face  dificil  un  proces  de  analiză  sistematică, 
tendințele  abordării  prezenteiste  fiind  dominante,  ca  și  cele  compilatorii  ‐  urmărite  mai  ales  de  cei 
implicați în sectorul didactic – sau cele vădit encomiastice motivate conjunctural și, mai ales, politic. Fără 
a  încerca  o  taxonomie  pretențioasă  și  elaborată  se    poate  constata,  cu  ușurință,  existența  a  trei  mari 
curente în literatura de specialitate:  
a.  un  curent  filoeuropean,  dominant  pe  piața  ideilor  și  a  cărților  dedicate  domeniului  în  care 
istoria construcției europene este privită dintr‐o perspectivă eminamente pozitivă; 
b.  un  curent  mai  puțin  ilustrat,  cel  eurosceptic  sau  uneori  eurofob,  în  care  sunt  prezente 
numeroase critici la adresa acestui proces istoric văzut doar ca o construcție artificială promovată de o 
elită interesată și de o birocrație nesătulă și  
c.  un  curent  neutru,  obiectiv,  promovat  mai  cu  seamă  de  autori  din  afara  spațiului  european 
neangajați  emoțional  în  mrejele  acestui  proces  sau  de  către  autori  din  spațiul  comunitar  dispuși  la  o 
analiză complexă sine ira et studio  și orientați cu precădere către subiecte punctuale. 
  Istoriografia domeniului este deci vastă și inegală din punct de vedere valoric. Menționăm de la 
început  că  literatura  recomandată  de  noi  spre  lectură  este  una  care  urmărește  cu  precădere  un  scop 
declarat didactic, reclamat de nevoile acestor note de curs dedicate studenților anului II ai Facultății de 
Drept.  Cele  trei  curente  menționate  mai  sus,  ilustrate  de  diverse  volume  ale  unor  autori  români  și 
străini, pot fi regăsite în bibliografia recomandată și care se găsește la sfârșitul acestor note de curs. La o 
analiză sumară, fără pretenții de exhaustivitate, cititorul interesat de domeniu poate desprinde câteva 
trăsături generale ale istoriei construcției europene: 
1. Construcția europeană a fost și a rămas încă un proces top‐down (de sus în jos) în care elitele și 
un  număr  de  personalități  ușor  identificabile  au  jucat  un  rol  fundamental.  Construcția 
europeană  a  fost  și  este  esențialmente  un  proiect  ideologic  articulat  pe  tradițiile  modernității 
care și‐a propus un etos de tip non‐național. 
2. Construcția europeană s‐a desfășurat în contexte și conjuncturi istorice și politice care au făcut 
ca  acest  proces  să  nu  fie  unul  liniar.  Evoluțiile  în  zigzag  sunt  cele  care  domină  acest  proces 
desfășurat  de  aproape  șapte  decenii.  Rareori  planurile  au  fost  duse  la  bun  sfârșit  în  timpul 
prevăzut  pentru  acestea,  de  cele  mai  multe  ori  dead  line‐urile  au  fost  prelungite  și  planurile 
inițiale corectate și amendate. 
3. Viziunea care a stat la baza întregului proces a fost una amplă, generoasă, marcată de un anume 
idealism  bine  temperat  de  o  raționalitate  de  tip  iluminist.  Ea  s‐a  bazat  pe  ideea  de  progres  și 
meliorism, pe valorile asociate păcii, drepturilor omului și democrației de factură occidentală. 
4. Procesul construcției europene nu a trecut de point of no return, nu este deci unul ireversibil, 
ineluctabil și dictat de “legile” istoriei. 
5. Construcția europeană are deopotrivă o preistorie și o istorie fără însă ca să existe o continuitate 
cauzală, fără ca viziunile să coincidă și fără ca motivațiile să fie aceleași. 
6. Procesul  construcției  europene  a  născut  cetățeanul  european,  dar  nu  încă  și  o  identitate 
europeană supranațională care să înlocuiască loialitățile tradiționale de tip național. 
7.  Uniunea Europeană a intrat în logica post‐istoriei abandonând în multe cazuri politicile prescrise 
de realismul clasic și dezvoltând cu precădere o ideologie a drepturilor omului. 
8. Uniunea  Europeană  și‐a  propus  foarte  târziu  (oficial,  abia  odată  cu  Tratatul  de  la  Lisabona)  să 
devină un vector al globalizării și nu doar o componentă pasivă a acestui proces. 

2
 9. Uniunea  Europeană  este  un  gigant  economic,  dar  un  pitic  în  planul  global  al  relațiilor 
internaționale.  Umbra  proiecției  sale  în  mediul  internațional  s‐a  redus  constant  iar  Africa, 
continent  cu  predilecție  apropiat de  interesele europene,  intră  din  ce  în  ce  mai  mult  în  orbita 
intereselor chino‐indiene. 
10. Finalitatea  procesului  construcției  europene,  ca  și  al  extinderii  geografice  a  Uniunii,  este  încă 
discutată și discutabilă existând scenarii și viziuni aflate în grade diferite de complementaritate 
sau/și adversitate. 
11. Europa  nu  mai  este  un  continent  din  care  se  emigrează  spre  toate  azimuturile  –  cum  s‐a 
întâmplat  de  la  marile  descoperiri  geografice  din  secolul  al  XV‐lea  și  până  de  curând  ‐  ci, 
începând din perioada postbelică, Europa a devenit țintă a emigranților din alte continente aflați 
în căutarea unui safe heaven, a securității și prosperității individuale.   
12. Viziunea  eurocentrică  nu mai  este una  ușor  acceptabilă  atât  ca  o  realitate  intrinsecă,  cât  și  ca 
una de ordin moral și politic în condițiile generate de globalizare. 
La  toate  aceste  considerații  se  pot  adăuga  încă  multe  altele  care  vor  rezulta  din  parcurgerea 
sistematică  a  literaturii  de  specialitate.  Metodologiile  de  cercetare  folosite  de  diverși  autori 
preocupați de domeniu includ de la metodele narativ‐descriptiviste la cele ale analizelor cantitative, 
calitative  și  de  conținut,  neomițând  pe  cele  comparativiste.  În  cazul  notelor  de  față  metodologia 
folosită este una narativ‐descriptivistă favorizând evenimențialul și factologia, bazată pe o abordare 
cronologică  de  tip  clasic.  Am  preferat  această  metodologie  din  considerente  pur  didactice.  O 
cronologie a istoriei construcției europene poate fi regăsită la sfârșitul acestor note, ca și alte anexe 
utile pentru studenți. 
  Fiecare  temă  de  curs  va  fi  însoțită  de  o  scurtă  secțiune  dedicată  verificării  cunoștințelor 
acumulate pe parcurs cu scopul fixării principalelor date și idei cuprinse în text. 
  Precizăm  că  textul  notelor  de  curs  nu  va  fi  însoțit  de  un  aparat  critic  laborios  din  rațiuni 
evidente,  care  țin  de  nivelul  și  adresabilitatea  acestora.  Caracterul  pur  didactic  și  compilatoriu  al 
oricărui  demers  de  acest  tip  nu  mai  trebuie  dovedit  (alături  de  viziunea  și  considerațiile  de  ordin 
personal  ale  autorului  se  regăsește  doar  un  travaliu  de  selecție  și  adaptare  a  informațiilor  care 
provin  din  surse  publice  larg  răspândite).  Personalitățile  amintite,  factologia  și  structura 
evenimențială  sunt  deja  cvasi‐publice  și  intrate  deja,  în  bună  parte,  în  patrimoniul  comun.  Acolo 
unde textul a impus‐o cu necesitate am făcut trimiterea la sursa exactă între paranteze. Bibliografia 
de la sfârșitul notelor de curs indică toate sursele folosite în documentare. 
  În  ceea  ce  privește  terminologia,  așa  cum  bine  se  știe,  termenii  Comunitatea  Economică 
Europeană,  Comunitatea  Europeană,  Uniunea  Europeană  sunt  aplicabili  în  secvențe  cronotopice 
diferite. Pentru ușurință și fluență vom folosi în cuprinsul acestor note de curs termenul de Uniunea 
Europeană,  cu  excepția  firească  a  cazurilor  în  care  s‐ar  pierde  din  relevanța  istorică  a  denumirilor 
folosite pe parcursul timpului. 
  Pornind  de  la  premisa  firească  a  continuei  și  necesarei  perfecționări  a  acestui  instrument  de 
lucru pus la dispoziția studenților și de la realitatea transformărilor cotidiene implicate de procesul 
construcției  europene  așteptăm  sugestiile  beneficiarilor  notelor  de  curs  pentru  îmbunătățirea 
acestora, lucru pentru care le mulțumim în avans.  
 
Verificare pe parcurs: 

1. Când și în ce condiții a apărut această disciplină academică? 
2. Ce  curente  istoriografice  majore  pot  fi  identificate  în  legătură  cu  problematica  istoriei 
construcției europene? 
3. Care ar fi câteva din trăsăturile generale ale procesului construcției europene?  

3
 Fundamentul istoric şi teoretic al construciei europene. 
Originea şi evoluia ideei de Europa. 
 
Obiective: 
‐ dobândirea cunoștiințelor necesare pentru încadrarea diacronică a procesului construcției europene în 
durata lungă a istoriei 
‐ familiarizarea cu principalele chestiuni invocate atunci când este definită Europa și europenii în diferite 
secvențe cronotopice 
‐înțelegerea modului în care a apărut și evoluat în perioada timpurie ideea de Europa 
‐dobândirea  abilității  de  a  formula  adecvat  și  coerent  demersul  legat  de  geneza  și  evoluția 
europenismului și a ideii de Europa 
 
  Una  dintre  trăsăturile  fundamentale  care  au  marcat  istoria  comunităților  umane  din  cele  mai 
vechi  timpuri și până astăzi a fost aceea  a  aglutinării  în structuri coerente și puternice  care să asigure 
nevoile  fundamentale,  primare,  ale  oamenilor.  Încă  din  perioada  apariției  statelor,  în  epoca  antică, 
acestea  au  manifestat  ‐  în  mai  aproape  toate  cazurile  cunoscute  în  istorie  ‐  tendința  de  a  expanda 
teritorial, de a acumula resurse de tot felul (materiale, umane, spirituale, simbolice) care să le amplifice 
potențialul și să le asigure o securitate și prosperitate crescute. În numele acestor nevoi, îmbrăcate sau 
nu în haine ideologice sau religioase, cu motivații economice, politice sau spirituale, competiția pentru 
hegemonia în sistemul mondial (așa cum exista el în diferite secvențe cronotopice) a devenit o constantă 
a  eșichierului  mondial.  De  la  regatele  din  Mesopotamia  antică  și  până  astăzi  s‐au  manifestat  la  nivel 
mondial tendințe de organizare a sistemului statelor, în varii forme, capabile să introducă pentru diferite 
perioade de timp o ordine, un anumit mecanism, care să fie antientropic și care să limiteze anarhia în 
mediul internațional.  
Ideea  imperiului,  apărută  în  antichitatea  timpurie,  a  devenit  o  constantă  a  istoriei  politice  a 
omenirii  și  a  dominat  universul  gândirii  politice.  Imperiul  era  menit  nu  doar  să  introducă  o  ordine 
hegemonică  –implicit  ierarhică  ‐  într‐un  mediu  divers  ci,  deopotrivă,  să  aducă  și  să  garanteze  pacea, 
stabilitatea și prosperitatea celor care intrau în orbita lui. Ce altceva puteau să exprime la nivelul primar 
pax romana, pax christiana sau recenta pax americana? Ideologizate sau nu, toate acestea dovedesc că 
exprimat simplist, la nivel global, s‐au manifestat și  se  manifestă două logici adverse: una  a  fuziunii, a 
integrării în planuri multiple și profunde și cealaltă a fisiunii, a fragmentării și particularismului.   
Procesul  globalizării  și  fenomenele  conexe  lui,  sporirea  interdependențelor  globale,  au 
determinat  și  apariția  globalizării,  a  refugiului  celor  nemulțumiți  de  acest  proces  uriaș  în  spațiul 
particularismelor,  al  contestării  modernității  de  tip  occidental,  al  revenirii  insidioase  la  parohialism  și 
tribalism. 
În acest orizont larg vom încerca identificarea unora dintre premisele teoretice și fundamentele 
practice care au stat la baza genezei ideii europene. Înainte însă de a aborda pe scurt acest subiect se 
cuvine să formulăm posibile răspunsuri la întrebările legitime: Ce este Europa? Cine sunt europenii? Ce îi 
particularizează pe europeni în concertul mondial? 
Europa poate fi definită spațial în termenii geografiei fizice, cultural în condițiile contribuției sale 
specifice la patrimoniul cultural universal al omenirii, spiritual ținând cont de specificitățile sale de ordin 
confesional,  religios.  Evident,  Europa  poate  fi  definită  geopolitic  și  implicit  geostrategic,  ea  poate  fi 
identificată în orizont civilizațional sau în temeiul unei forma mentis cu trăsături comune.  Orice definiție 
am formula ea este încărcată etic și ideologic. Astfel, chiar în sens geografic, Europa poate fi definită ca o 
mare  peninsulă  a    Asiei  (blocului  euroasiatic).  Mai  mult,  toate  definițiile  care  pot  fi  formulate  sunt 
profund  condiționate  de  secvența  cronologică  căreia  i  ne  adresăm.  Una  era  Europa  renascentiștilor  și 
alta  este  Europa  modernă,  una  era  Europa  în  viziunea  anticilor  și  alta  este  cea  din  mintea 
contemporanilor.  Cu  certitudine  însă,  Europa  și  europenii  împărtășesc  trăsături  comune  și  se 

4
diferențiază de celelalte continente și locuitorii acestora. Într‐o formulă rezumativă, posibil criticabilă din 
punctul de vedere al corectitudinii politice, dar cu mare forță de sugestie, putem spune că Europa este 
în  profunzime  greacă,  în extensiune  latină  și  în  înălțime  creștină.  Evident,  nu  excludem  aici  pe  cei  sau 
cele care nu se regăsesc în această paradigmă fiind totuși europeni. În cele din urmă a fi european este 
considerat astăzi, în canoanele moralei curente, o modalitate de dicto și nu de re. 
Termenul de Europa are o etimologie aflată în discuție încă, unii atribuindu‐i o origine semitică, 
alţii una greacă sau celtă. Numele  Europa apare mai întâi în mitologia greacă. Hesiod, marele poet grec 
trăitor în secolul al VIII‐lea înaintea erei curente, vorbea despre Europa ca fiind una din cele trei mii de 
Oceanide care hrănesc tinerețea oamenilor. Într‐o legendă din același spațiu cultural ea apare ca fiind o 
fiică a regelui Tyrului, care, răpită și sedusă de Zeus, se află la originea dinastiei cretane Minos. Geografic 
însă,  Europa  se  conturează  treptat  la  autorii  greci  antici,  pentru  a  găsi  o  descriere  mai  completă  la 
Strabon, Pliniu cel Bătrân sau Ptolemeu, în primele două veacuri ale erei noastre. Limitele spațiale ale 
continentului  se  precizează  cu  multă  acuratețe  în  direcțiile  sud  şi  vest,  în  timp  ce  întinderea 
continentului spre est şi nord‐est rămâne incertă. 

Ideea  de  Europa,  ce  desemnează  un  ansamblu  spațial  geografic,  politic,  cultural  şi  spiritual, 
datează  de  veacuri,  în  timp  ce  construcția  europeană,    ca  proces  conştient  de  formare  a  unei  unități 
economice, politice şi instituționale a acestui teritoriu, are o vechime măsurabilă în decenii. Acest proces 
complex a pornit de la ideea unificării europene, care are, în mod cert, atât o preistorie cât şi o istorie. 
Începuturile  conturării  acestei  idei  poate  fi  plasat  încă  în  Evul  Mediu  creştin,  dominat  de  ideea  pax 
christiana.  Mai  apoi,  treptat,  în  secolul  al  XVII‐lea,  ideea  se  desprinde  de  baza  sa  funciar  religioasă 
pentru  a  servi  scopului  politic  al  cuceririi  sau  pacificării  continentului  în  următoarele  două  secole.  În 
debutul secolului trecut, complexul de crize provocat de prima mare conflagrație mondială alimentează 
proiectele  federative  sau  confederative  din  cele  două  decenii  interbelice.  Soluția  federativă  implica 
realizarea unei structuri instituționale suprastatale, căreia statele participante îi cedează, într‐o măsură 
mai mare sau mai mică, atributele suveranității lor. Formula confederativă menține intacte prerogativele 
suverane  ale  statelor  participante,  care  se  asociază  în  vederea  realizării  unor  obiective  precis 
circumscrise,  de  natura  politică  sau  economică.  În  cele  din  urmă,  procesul  propriu‐zis  de  integrare  și 
construcție  europeană  s‐a  declanşat  efectiv  în  contextul  genezei  și  desfășurării  primelor  etape  din 
războiul  rece,  al  bipolarității  mondiale,  instaurate  după  secunda  conflagrație  mondială.  Astfel,  în 
conjunctura  unei  necesități  stresante  și  imediate,  Europa  găsea  cale  optimă  de  a‐și  putea  salva  locul, 
rolul şi identitatea istorică prin transpunerea în practică a premiselor generale ale unității sale. 

De‐a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate și, 
de asemenea, factori care au pus în evidență diversitatea. Validarea sau invalidarea idealului integrării 
europene nu este consolidată și nici slăbită de considerațiile asupra precedentelor istorice. Istoria poate 
revela  obstacole  care  s‐au    dovedit  redutabile  în  trecut,  sau  poate  aduce  la  lumină  noțiuni,  tendințe, 
mișcări și aspirații care ar putea oferi premise pentru realizarea unei unități necunoscute de generațiile 
anterioare.  Termenul  “Europa”,  așa  cum  am  văzut  mai  sus,  nu  desemnează  o  cantitate  constantă. 
Individualitatea  de  care  Europa  dispune  este  mai  mult  rezultatul  decât  premisa  istoriei  sale.  Așadar 
“Europa” este o idee forjată istoric cu diferite conotații de la o epocă la alta.  
Unitatea  culturală  și  intelectuală,  solidaritatea  în  cunoaștere,  a  favorizat  geneza  și  conținutul 
ideii  de  „Europă  Unită“  care  și‐a  găsit  sorgintea  în  conștiința  şi  sentimentul  identității  europene.  Mai 
mulți gânditori au argumentat încă din debutul perioadei postbelice că această unitate europeană poate 
fi întemeiată pe cele trei concepte invocate de noi mai sus: „conceptul grec al individualității“ oglindit și 
în  principiul  alterității,  „conceptul  roman  al  justiției  şi  cetățeanului“  ca  și  tradiția  statalismului  și 
instituționalismului  de  factură  romană  şi,  în  cele  din  urmă,  „conceptul  biblic  al  persoanei  umane“  din 

5
tradiția iudeo‐creștină, comunitatea rezultând din umanismul şi raționalismul greco‐latin îmbogățit prin 
creştinism.  Desigur,  luându‐se  în  considerare  nu  doar  fundamentul  îndepărtat,  ci  şi  realitățile  Europei 
moderne  şi  contemporane,  fără  îndoială  decisive  pentru  înfățișarea  actuală  a  continentului,  specialiști 
din  alte  orizonturi  geografice  (americani,  australieni  și  asiatici),  consideră  că  nu  este  neglijabilă  nici 
tradiția  spirituală a nordului germanic şi scandinav sau, de ce nu, a centrului și estului Europei. Se poate 
remarca astfel o tendință de lărgire a înțelesului specificității europene, prin înglobarea unor zone lipsite 
de  prestigiul  antichității  clasice,  dar  valorizate  divers  de  contemporanitate.  Aportul  nordic  se  poate 
vedea și în ceea ce Max Weber numea „etica protestantă“ sau modelul reformator al lui Grundtvig din 
Danemarca.  Atâta  vreme  cât  ea  a  produs  prosperitatea  economică  pe  care  o  cunoaştem  şi  avansul 
tehnologic din perioada modernă, contribuțiile nordului european nu pot fi trecute cu vederea. În ceea 
ce  privește  centrul  și  mai  ales  estul  continentului  acesta  poate  oferi  modelul  unei  interculturalități 
fecunde și a unor caracteristici de adaptare și aculturație în sensul antropologiei culturale care nu sunt 
de neglijat în creuzetul european. 

Modalitățile  preconizate  în  cursul  timpului  pentru  unificarea  spațiului  european  s‐au 
concentrat, în esență, în jurul a două soluții posibile: cea imperială, o unificare prin foră a continentului 
în  jurul  unei  puteri  hegemonice,  şi  cea  a  asocierii  statelor  europene,  pe  baza  propriei  voinţe,  într‐o 
formă  federativă  sau  confederativă.  Soluția  federativă  implică  realizarea  unei  structuri  instituționale 
suprastatale,  căreia  statele  participante  îi  cedează,  într‐o  măsură  mai  mare  sau  mai  mică,  atributele 
suveranității  lor.  Formula  confederativă  menține  intacte  prerogativele  suverane  ale  statelor 
participante, care se asociază în vederea realizării unor obiective precis circumscrise, de natură politică 
sau economică. 

Cele două soluții, în forme specifice, cu ponderi diferite, se regăsesc şi în abordările teoretice 
sau inițiativele practice ale politicienilor, artiştilor, filosofilor din secolul al XIX‐lea şi  din prima jumătate 
a secolului trecut. 

Verificare pe parcurs: 

1. Ce forme de aglutinare socială și politică sunt dominante în istoria umanității? 
2. Ce particularizează Europa și pe europeni? 
3. Care este geneza ideii de Europa și cum a fost formulată ideea unității europene? 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

6
 Ideea federală în istoria europeană până 
la prima mare conflagrație mondială 
 
Obiective: 
- înțelegerea federalismului și a particularităților acestuia în spațiul european 
- cunoașterea principalelor proiecte de tip federalist formulate în perioada anterioară primului 
război mondial 
- dobândirea abilității de a analiza în context istoric proiectele de tip federalist și adecvarea lor în 
spațiul european  
 
Generată de realitatea suferințelor și pagubelor produse de conflictele armate de tot felul, de 
ideea  că  unirea  aduce  putere,  stabilitate  și  implicit  prosperitate,  de  faptul  că  starea  de  pace  este  nu 
numai  moral  întemeiată  dar  și  profund  dezirabilă,  o  pleiadă  de  personalități  ale  istoriei  europene, 
gânditori și savanți, conducători ai unor state, au meditat și au propus contemporanilor lor soluții vizând 
pacea și unitatea. 

Marele filosof grec Platon a fost primul gânditor care a susținut ideea păcii prin organizarea de 
confederații.  În  vremea  sa,  confederația  cetăților  grecești  dispunea  de  instituții  religioase  și  politice 
comune,  forumul  de  soluționare  a  diferendelor  dintre  cetăți  constituindu‐l  Consiliul    Amphictyonilor 
(amfictionilor). În epoca romană, datorită prevalenței pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită 
ideea  de  arbitraj,  romanii  neacceptând  în  general  ideea  soluționării  în  alt  mod  decât  prin  război  a 
diferendelor dintre ei și popoarele considerate „barbare”. Pax romana avea în vedere unificarea întregii 
Europe – așa cum era cunoscută atunci ‐ sub dominația proprie. Apariția și oficializarea creștinismului în 
perioada  medievală  timpurie  duce  la  ideea  unei  unificări  motivate  la  nivel  spiritual  și  confesional  – 
unitatea lumii creștine – bazată pe ideea universalismului de această esență. În mod evident, teologia 
imperială a favorizat ideea unui imperiu mundan unic după chipul și asemănarea imperiului celest al lui 
Dumnezeu. Sfârșitul iconoclasmului, proclamarea lui Carol cel Mare ca împărat și schisma între Răsărit și 
Apus  au  redus  considerabil  forța  unificatoare  în  plan  politic  a  creștinismului  european.    Încercarea  de 
refacere  a  granițelor  fostului  imperiu  roman  în  perioada  lui  Carol  cel  Mare,  care  a  realizat  pentru  un 
scurt timp, până la pacea de la Verdun (843) unitatea politică a unei mari părți a Europei, a avut notabile 
consecințe  în  plan  religios,  moral  și  intelectual,  pentru  ideea  de  unitate  europeană.  Perioada 
carolingiană  a  readus  în  plan  vizibil  comunitatea  religioasă,  morală  și  intelectuală  moștenită  de  la 
civilizația antică într‐o mare parte a continentului. Imperiul carolingian poate fi descris ca fiind, în viziune 
occidentală, «nașterea primei Europe». 

În  plan  teoretic,  pe  fondul  cronicizării  conflictelor  specifice  perioadei  medievale,  apar 
numeroase proiecte de organizare a păcii. În 1306, avocatul și filosoful francez, Pierre Dubois a scris De 
recuperatione  Terrae  Sanctae  în  care,  printre  altele,  se  propunea  organizarea  unei  confederații 
europene  a  prinților  și  orașelor,  o  republică  creștină,  cu  un  organism  central  sub  forma  un  conciliu 
format  din  nouă  oameni  înțelepți,  pricepuți,  credincioși  și  bogați  pentru  a  fi  feriți  de  corupție  care  să 
arbitreze  eventualele  dispute.  Papa  urma  să  fie  instanța  de  apel  supremă  în  această  organizare. 
Propunerea francezului se adresa suveranului său Filip cel Frumos care însă a ignorat‐o. 
George  de  Podebrady,  regele  Boemiei,  singurul  ales  de  Stări  în  secolul  al  XV‐lea,  inspirat  de 
diplomatul Antonio Marini, elaborează un proiect de uniune a statelor europene în 1464. Excomunicat 
de  Papă  pentru  politica  sa  tolerantă,  el  sesizează  pericolul  otoman  și  propune  o  soluție  comună 
europeană  fără  mare  succes  însă.  Conceput  în  principal  pentru  a  stăvili  pericolul  otoman,  proiectul 

7
Congregatio Concordiae pornea de la principiile non‐agresiunii și ajutorului mutual și lansa propunerea 
unui sistem politic european, compus din Adunare, Curte de justiție, Buget comun, armată comună. 
Marele  poet  italian  Dante  în  lucrarea  De  monarhia,  preconiza  o  soluție  de  tip  federalist  a 
Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor europeni unui conducător suprem, unei unice 
și legitime autorități care să vegheze la pace și stabilitate. 
Ducele  de  Sully,  fost  ministru  al  regelui  Henric  al  IV‐lea,  dezvoltă  o  serie  de  idei  cu  privire  la 
edificarea unei Europe formate din 15 state în care problemele de interes comun sunt tratate în cadrul 
unui Consiliu, numit Consiliu foarte creștin, format din delegații tuturor statelor participante la uniune și 
care ar fi trebuit să beneficieze și de o armată comună. 
Ēmeric  Crucé  sau  Ēmeric  de  la  Croix,  reprezentant  al  pacifismului  radical,  a  publicat  în  1623 
lucrarea  Nouveau  Cynée  ou  Discours  d'Estat  représentant  les  occasions  et  moyens  d'establir  une  paix 
générale et la liberté de commerce pour tout le monde în care preconiza organizarea păcii internaționale 
prin  arbitraj,  o  adunare  permanentă  a  prinților  sau  reprezentanților  lor  cu  sediul  la  Veneția  care  să 
vegheze în acest scop și în care să fie reprezentate mai multe confesiuni, inclusiv necreștine. Viziunea sa 
opusă  fundamental  celei  promovate  de  Jean  Bodin  prevedea    liberul  schimb,  o  monedă  și  unități  de 
măsură comune. 
În 1625, celebrul Hugo Grotius propunea crearea unei societăți a națiunilor. O propunere a sa 
viza constituirea unei adunări în cadrul căreia diferendele între puterile creștine să fie judecate de către 
terți,  cu  scopul  evident  de  a  găsi  mijloacele  optime  prin  care  părțile  aflate  în  litigiu  să  fie  obligate  să 
încheie  pace  în  condiții  rezonabile.  Astfel,  ideea  arbitrajului  a  apărut  pentru  a  evita  apelul  la  arme  în 
cazul unor conflicte. Ideea de societate a națiunilor,  de grupare organizată de state, merită reținută.  
Pe linia aceluiași raționament William Penn propune în lucrarea sa Eseu pentru pacea actuală și 
viitoare  a  Europei,  în  1693,  o  Dietă  a  reprezentanților  statelor  europene  unde  cu  o  majoritate  de  trei 
pătrimi să fie luate decizii privitoare la pace, Dieta fiind împuternicită să dispună și de o forță armată. 
La începutul secolului al XVIII‐lea, Abatele de Saint‐Pierre publică lucrarea Proiect pentru a face 
pacea permanentă în Europa (1712), în care se schițează imaginea unui Senat european compus din 40 
de  membri,  reunit  la  Haga,  care  ar  avea  competențe  legislative  și  judiciare.  Tot  el  invoca  necesitatea 
fondării unui sistem de securitate colectivă, care să garanteze integritatea și evident, existența, statelor 
participante.  
Planul unificării europene al cardinalului Alberoni (1735) încheie perioada proiectelor îndreptate 
spre alungarea turcilor din Europa, iar după Războiul de șapte ani (1756‐1763), care marchează debutul 
partajului sferelor de influență, majoritatea ideilor vor avea ca scop pacificarea europeană. 
 
Un  alt  Proiect  pentru  pacea  eternă  este  cel  al  filosofului  german  Immanuel  Kant,  avansat  în 
1785, cu ocazia Tratatului de la Basel, în care acesta propune federalizarea statelor libere intr‐un stat de 
națiuni,  bazat  pe  principii  democratice  și  capabil  să  garanteze  libertatea  cetățenilor  săi,  condamna 
războiul și amestecul în treburile interne ale altor state. 
 
Contele  de  Saint‐Simon  a  expus  în    opera  sa  publicată  în  1814,  Reorganizarea  comunității 
europene… utilitatea pe care ar avea‐o instituirea unor instituții comune europene fără însă ca statele 
să‐și piardă independența. La rândul lor Voltaire, J.J. Rousseau, E. Vattel, gânditori și cărturari francezi, 
au susținut în variate forme ideea unei unități europene întemeiate pe diverse instituții sau realizate de 

8
diverși contemporani ai lor. Jeremy Bentham, celebrul liberal utilitarist britanic, propunea încă din 1789 
o adunare europeană și o armată comună. 
 
În  siajul  revoluției  franceze  –  cea  care  a  marcat  sfârșitul  Vechiului  Regim  ‐,  războaiele 
declanşate pentru transformarea „Europei monarhilor absolutiști“ în „Europa națiunilor“, au degenerat, 
în perioada napoleoniană, în războaie clasice de cucerire care aveau în vedere promovarea intereselor 
naționale  specifice  ale  Franţei,  marcând  lipsa  de  temei  a  speranțelor  puse  în  realizarea  unei  unități 
federale  paşnice  a  continentului.  În  proiectele  și  acțiunile  lui  Napoleon  Bonaparte  se  observă  clar 
ataşamentul  său  faţă  de  varianta  imperială  a  unificării  europene  pe  calea  forţei  şi  sub  egida  Franţei. 
Redesenarea  hărţii  politice  a  continentului,  noile  confederații,  republici  şi  regate  atribuite  membrilor 
familiei sale, sistemele de alianțe impuse altor state, blocada continentală nu au constituit decât etape şi 
instrumente  ale  cristalizării  ideii  imperiului  continental.  Astfel,  în  momentul  său  de  glorie,  Napoleon  I 
era împărat al Franței, în granițele fostei Galii romane având anexate teritorii ca Țările de Jos, Piemont, 
provinciile  Ilirice,  părți  din  regatul  Prusiei,  era  rege  al  Italiei,  protector  al  Confederației  Elvețiene  și  al 
Confederației Rhinului, al Marelui Ducat al Varșoviei, pe tronul Spaniei se afla unul din frații săi, aceeași 
situație  fiind  și  în  cazul  Westfaliei.  În  Regatul  Neapolelui  se  afla  pe  tron  unul  din  mareșalii  săi,  lucru 
similar întâmplându‐se și în cazul Regatului Suediei, unde rege devenise mareșalul Bernadotte. Iată cum 
vedea Napoleon situația Europei dacă nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia potrivit lui Las 
Cases  (Memorialul  de  Sfânta‐Elena,  Editura  Minerva,  București,  1975,  p.63‐64):  „Pacea  de  la  Moscova 
desăvârșea  și  încheia  expedițiile  mele  războinice.  Pentru  marea  cauză  era  sfârșitul  hazardului  și 
începutul  securității.  Un  orizont  nou,  lucrări  noi,  urmau  să  se  desfășoare,  pentru  bunăstarea  și 
prosperitatea  tuturor.  Sistemul  european  era  întemeiat;  trebuia  doar  să  fie  organizat.  Satisfăcut  în 
privința acestor mari probleme, liniștit din toate părțile, aș fi avut și eu un congres și o sfânta alianță. 
Sunt idei care mi‐au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre 
interesele noastre și am fi avut o altă greutate în fața popoarelor.” El propunea și următoarele la nivelul 
întregului  continent: un cod european, o  curte de  casație  europeană care să îndrepte greșelile pentru 
toți, aceeași monedă sub înfățișări diferite, același sistem de măsură și legi comune. Afirma el: „În acest 
fel, în curând  Europa ar  fi format cu adevărat un singur popor și fiecare, oriunde  ar fi  călătorit,  s‐ar fi 
găsit tot timpul în patria comună”. 

Reacţii  vehemente  faţă  de  politica  Franței  napoleoniene  se  înregistrează  în  mai  toate  statele 
continentului dar, mai  ales în  zona germană, unde filosoful și diplomatul  prusac  Friederich von  Gentz, 
admirator  al  constituționalismului  britanic,  traducător  al  operei  lui  Edmund  Burke,  viitor  secretar  al 
Congresului  de  la  Viena,  abordează,  într‐o  lucrare  apărută  la  1801,  problema  păcii  perpetue,  subiect 
abordat  și  de  alți  gânditori.  Gentz  critică  proiectele  privind  sistemul  federativ  de  state,  respingând  în 
acelaşi  timp  formula  statului  naționalist  autarhic  al  lui  Fichte,  ca  şi  utopia  unui  stat  mondial  de  tip 
republican. El teoretizează avantajele sistemului echilibrului de forţe, prin care tendințele hegemonice 
sunt contracarate  de  acțiunea comună  a celorlalte state, iar evitarea  războiului se  bazează  nu  pe fora 
coercitivă a unor instituii supranaționale, ci pe recunoaşterea raională a faptului că războaiele nu aduc 
foloase  nici  măcar  învingătorilor.  Prieten  și  apropiat  al  lui  Metternich,  Gentz  va  participa  la  toate 
reuniunile Sfintei Alianțe până la cea de la Verona din 1822. 

Sistemul creat de Congresul de la Viena din 1815, dublat de cel al Sfintei Alianţe, a dat naștere 
aşa‐numitului  concert  european  al  marilor  puteri,  areopagul  Europei,    care  chiar  dacă  nu  a  reuşit  în 
intenţia sa de a stăvili ascensiunea naţionalismului, liberalismului şi democraţiei, în apărarea monarhiilor 
legitimiste  în  faţa  constituirii  statelor  naţionale,  cu  un  sistem  politic  constituţional,  a  ferit  totuşi 

9
continentul european, timp de mai multe decenii, de ravagiile unui război general, localizând şi anihilând 
focarele potenţiale, rezolvând diferitele crize, mai cu seamă în problematica „chestiunii orientale“. 

O  nouă  perspectivă  asupra  ideii  europene  o  aduce  ascensiunea  romantismului,  elementul 

dominant  fiind  ideea  creştină  ca  bază  spirituală  a  unităţii  şi,  de  aici,  nostalgia  unei  Europe  medievale 
unite. Poetul Novalis (Friedrich von Hardenberg), în eseul său din 1799 intitulat Creştinismul sau Europa, 
evocă  imaginea  unei  unităţi  europene  anterioare  Reformei,  care  a  distrus  acest  ideal,  singura  cale  de 
restabilire  a  concordiei  fiind  renaşterea  religioasă,  printr‐un  mare  conciliu  european  ecumenic,  cu 
participarea  tuturor  confesiunilor,  a  misticilor  şi  reformatorilor  deopotrivă.  Această  concepţie  este 
reluată  şi  dezvoltată  de  Josef  Görres  (1776‐1848),  care  vede  şi  el  în  Reformă  izvorul  tuturor  relelor, 
soluţia sa fiind constituirea unei republici europene, având la bază Sfânta Alianţă. 

Friedrich von Schlegel (1772‐1829), autorul unei Filosofii a istoriei universale şi redactor, între 
anii 1803‐1805, la Frankfurt, al primei reviste din secolul XIX care poartă titlul de „Europa“, contrapune 
idealul  Europei  creştine  universale,  realizate  sub  Carol  cel  Mare,  care  a  conţinut  în  germeni  toate 
instituțiile  europene  ulterioare,  imaginii  de  confuzie  şi  conflict  care  a  urmat  distrugerii  moravurilor 
consacrate  prin  evoluția  în  timp  şi  prin  cutumă.  Diversitatea  născută  după  dezmembrarea  Imperiului 
Roman este văzută ca principalul element distinctiv al spiritualității europene, garanţia libertăţii sale şi 
unitatea neputând fi făurită decât prin respectarea şi salvarea acestei diversităţi. 

Ascensiunea liberalismului, în condițiile genezei şi afirmării noii societăți industriale, generează 
alte  abordări,  menite  a  pune  în  concordanță  idealul  Europei  unite  cu  realitățile  social‐economice  ale 
unei interdependențe crescânde între părțile sale componente. Cel mai elaborat proiect în acest sens îi 
aparţine  lui  Henri  de  Saint‐Simon‐Sandricourt  (1760‐1825),  autor,  în  1814,  împreună  cu  istoricul 
Augustin Thierry, al unui plan de reorganizare a societăţii europene, prin reunirea popoarelor sale într‐
un  singur  corp  politic,  cu  păstrarea  totodată  a  independenţei  lor  naţionale.  Este  un  adevărat  proiect‐
pilot  al  Statelor  Unite  ale  Europei,  în  care  se  încorporează  deopotrivă  elemente  ale  liberalismului, 
pacifismului şi socialismului utopic, într‐o formulă de organizare de natură federativă. Reluând ideea lui 
Rousseau, el concepe noua Europă nu ca o alianţă a monarhilor, ci ca o înfăptuire a popoarelor acesteia, 
pe  baza  intereselor  comune.  Propune  alegerea  unui  parlament  general,  situat  deasupra  guvernelor 
naţionale, investit cu puterea de a judeca toate diferendele dintre statele europene. El se va constitui 
prin  reprezentarea  proporţională  a  diferitelor  corporaţii  profesionale,  fiecare  milion  de  locuitori  ai 
continentului alegând un delegat din fiecare categorie pe un termen de 10 ani. Parlamentul european va 
rezolva problemele de interes general, va coordona mari lucrări publice, de anvergură continentală, va 
elabora  un  cod  moral  general,  pe  care  să  se  întemeieze  federaţia  europeană,  va  dirija  instrucţiunea 
publică şi va garanta libertatea conştiinţei şi exercitarea liberă a tuturor religiilor. 

Tendinţa  de  îmbinare  şi  conciliere  a  exigenţelor  de  unitate,  inspirate  din  ascensiunea 
liberalismului  economic  şi  politic  din  prima  jumătate  a  secolului  al  XIX‐lea  generatoare  de 
interdependenţe crescânde ale societăţii industriale moderne în formare, dincolo de limitele statale, cu 
aspiraţiile naţionale spre afirmare culturală, politică şi instituţională a identităţii proprii, pot fi regăsite în 
gândirea  politică  a  celor  ce  pregătesc  valul  revoluţionar  al  anului  1848,  primăvara  popoarelor.  Aceste 
idei, de factură masonică, îşi găsesc forma caracteristică de exprimare în viziunea asupra Europei a lui 
Giuseppe  Mazzini  (1807‐1872),  creatorul  mişcării  Tinerei  Europe  (1834).  Pentru  Mazzini,  valoarea 
supremă este omul. Idealul suprem este libertatea şi frăţia universală, care nu pot fi realizate nici prin 
individualism, dar nici prin cosmopolitism. Mijlocul esenţial este naţiunea, care va permite trecerea de la 
egoismul  fazei  individualiste  a  comportamentului  uman  la  faza  organică  a  frăţiei  generale.  Naţiunile, 
conştiente  de  misiunea  lor,  vor  da  naştere  statelor  naţionale,  iar  umanitatea  va  deveni  o  familie  a 

10
naţiunilor.  Dacă  trecutul  Europei  a  reprezentat  o  epocă  a  diviziunii,  bazat  pe  interesele  divergente, 
dictate  de  raţiunile  de  stat  ale  monarhiilor  dinastice,  viitorul  aparţine  unităţii  naţiunilor,  pe  baza 
virtuţilor şi principiilor morale ale umanităţii. Concepţia lui Mazzini a reprezentat o viziune ideală asupra 
umanităţii,  capabilă  să  renunţe  la  obiectivele  unei  situaţii  privilegiate  a  naţiunii  proprii  în  favoarea 
valorilor supranaţionale. Diferenţa dintre lumea ideilor sale şi realitatea politică a momentului, explică şi 
lipsa din opera sa a unor proiecte concrete de realizare a unităţii europene, manifestul de la Berna din 
1834, al Tinerei Europe, rezumându‐se la enunţarea unor principii morale, a unor aspiraţii de solidaritate 
a tinerelor naţiuni în formare. 

O abordare interesantă a problematicii europene o are Victor Hugo (1802‐1885), care, în 1842, 
considera  că  alianţa  Franţei  cu  Germania  reprezintă  „constituia  Europei”,  în  fapt  piatra  de  temelie  a 
unificării acesteia. El spera într‐un senat european asemănător Adunării Naţionale a Franţei, iar în 1849, 
când prezidează Congresul prietenilor păcii, este primul care lansează celebra formulă Statele Unite ale 
Europei. 

În  acest  spirit,  Vincenzo  Gioberti  (1801‐1852),  prim‐ministru  al  Piemontului,  opinează  pentru 
unificarea  Italiei  și  apoi  a  întregii  Europe  sub  forma  unei  confederații  de  state regionale suverane  sub 
egida Papalităţii, având la baza unitatea etnografică, morală, religioasă, civilă a locuitorilor continentului, 
dar  păstrându‐se,  în  același  timp,  diversitatea  naționalităților  politice  și  spirituale  într‐o  unitate 
dialectică a contrariilor conciliate. Subordonarea tuturor statelor puterii spirituale unificatoare și pașnice 
a Papalității, care să exercite un drept de arbitraj, va avea ca rezultat, în concepția lui Gioberti, uniunea 
statelor europene în condițiile salvgardării invidualității lor specifice. 
 

În pofida unei evoluţii nefavorabile ideii de unitate europeană, în condiţiile constituirii statelor 
naţionale unificate, italian şi german, precum şi a celor din sud‐estul continentului, odată cu acutizarea 
crizei Imperiului Otoman, proiectele de realizare a unităţii nu încetează a fi formulate în a doua jumătate 
a secolului al XIX‐lea. 

Pierre‐Joseph Proudhon (1809‐1865), reprezentant a unui socialism de tip reformist, porneşte 
în definirea principiului federativ de la un punct de vedere comun cu liberalismul, respectiv eliminarea 
intervenţiei statului în economie. Dacă însă liberalismul rămâne la ideea menţinerii structurilor politice 
naţionale,  liberul  schimb  internaţional  realizându‐se  prin  colaborare  interguvernamentală  între  state 
care  îşi  păstrează  atributele  suveranităţii  naţionale,  iar  în  interior  îşi  perfecţionează  modelul 
parlamentar,  în  schimb  socialistul  francez  preconizează  eliminarea  totală  a  statului  şi  instaurarea 
„anarhiei pozitive“. Principiul fundamental este egalitatea mijloacelor puse la dispoziţia fiecărui individ, 
independenţa sferei sale de acţiune, proporţional cu capacităţile pe care le deţine. Statul centralizat şi 
organizat ierarhic va fi înlocuit de comunităţi restrânse, concepute ca asociaţii productive, care schimbă 
între ele produsele muncii lor, pe baza principiilor reciprocităţii. Ele se vor uni într‐o structură federală, 
pe  baza  unui  pact  contractual,  întemeiat  pe  principiul  egalităţii.  Pe  măsură  ce  federaţia  se  va  extinde 
prin creşterea numărului asociaţiilor membre, atributele centrale se vor restrânge, până la dispariţie. În 
plan internaţional, în timp ce statele centralizate nu pot decât să se coalizeze, să încheie tratate pe baza 
raporturilor  de  forţe,  aceste  federaţii  se  vor  putea  uni  treptat  în  confederaţii  regionale,  care  prin 
descentralizarea marilor state şi imperii vor crea premisele transformării Europei într‐o confederaţie a 
confederaţiilor. 

Juristul  elveţian  Johann  Kaspar  Bluntschli  (1808‐1881),  profesor  de  drept  internaţional  al 
Universităţii  din  Heidelberg  şi  autor  al  Codului  civil  al  cantonului  Zürich,  publică  în  1878  proiectul 

11
organizării  unei  societăţi  a  statelor  europene,  în  care  încearcă  extinderea  la  nivel  continental  a 
experienţei federale elveţiene. El vede o naţiune europeană instituţionalizată sub forma Uniunii Statelor 
Suverane,  cu  un  Consiliu  Federal  incluzând  reprezentanţii  statelor  participante  şi  un  Senat  cuprinzând 
delegaţii  aleşi  de  popoarele  europene.  Deciziile  urmau  a  fi  adoptate  pe  baza  principiului  majorităţii  şi 
erau duse la îndeplinire prin colaborarea între guverne. Statele asociate şi‐ar fi păstrat independenţa şi 
suveranitatea prin menţinerea guvernelor şi armatelor proprii. 

În  acelaşi  spirit  moderat  îşi  formulează  propunerile  de  realizare  a  unificării  Germaniei  şi  de 
federalizare  treptată  a  continentului,  filosoful  şi  diplomatul  prusac  Constantin  Frantz  (1817‐1891). 
Acesta  consideră  categoria  marilor  puteri  o  noţiune  istorică,  apărută  la  un  moment  dat  al  evoluţiei 
societăţii şi care va dispărea în momentul încetării condiţiilor care i‐au favorizat geneza. Drept urmare, în 
cazul  specific  al  naţiunii  germane,  soluţia  optimă  nu  poate  fi  decât  unitatea  de  tip  federalist,  fiind 
exclusă  formula  statului  centralizat.  Germania  federală  urma  a  se  integra  într‐o  federaţie  mai  largă  a 
ţărilor central şi nord‐europene, care să contracareze tendinţele de hegemonie ale Franţei şi Rusiei, să 
protejeze popoarele din zonă, constituind în acelaşi timp o importantă piaţă economică. Federaţia urma 
să se extindă treptat la nivel continental şi chiar mondial. 

Pornind  de la  o soluţie federalistă  în cazul unificării  Italiei,  filozoful şi  istoricul  Carlo Cattaneo 

(1801‐1869), conducător al revoluţiei milaneze din martie 1848, considera că efortul civilizator va duce 
inevitabil  la  integrarea  federală  progresivă  a  continentului.  Adversar  al  naţionalismului  economic,  el 
susţinea realizarea unei largi uniuni vamale europene, iar ca model politic pleca de la exemplele elveţian 
şi  american,  preconizând  crearea  Statelor  Unite  ale  Europei.  În  concepţia  sa,  sistemul  federal  era 
singurul  în  măsură  a  garanta  libertatea  cetăţenilor  în  faţa  centralizării  şi  birocraţiei,  iar  în  plan 
internaţional o pace durabilă. 

În  aria  central‐europeană,  confruntată  cu  tendinţe  naţionale  divergente  şi  concurente,  se 
formulează  numeroase  proiecte  de  federalizare  în  cadrul  Monarhiei  Habsburgice.  Multe  din  aceste 
propuneri îşi au originea în perioada revoluției europene de la 1848. 

Reprezentanţii  emigraţiei  revoluţionare  poloneze,  maghiare  şi  cehe  de  la  Paris,  dezbat  o 
recompunere  posibilă  a  spaţiului  danubian,  după  dezmembrarea  Monarhiei  austriece,  prin  formarea 
unei  confederaţii  incluzând  Polonia,  Ungaria,  România,  teritoriile  slavilor  din  sud,  cu  sprijinul  Turciei, 
care ar fi putut să contracareze opoziţia Austriei şi Rusiei. Personalitatea cea mai importantă din Europa 
Centrală care s‐a pronunţat pentru federalizare a fost liderul ceh František Polacky (1798‐1876). Acesta 
publică  numeroase  lucrări,  dintre  care  cea  mai  importantă  rămâne  Geschichte  von  Bohemen,  în  cinci 
volume, tipărite la Praga între 1836‐1864. Împreună cu Francisc Ladislau Riegen (1818‐1903), unul din 
marii oratori în parlamentul din Viena, elaborează planul de federalizare a Europei Centrale. Aşa numita 
formulă  austro‐slavistă  propunea  reorganizarea  imperiului  într‐o  construcţie  federativă,  compusă  din 
opt mari unităţi culturale şi lingvistice autonome: provinciile germano‐austriece, ceho‐slovace, polono‐
ucrainene, ilirice, italiene, sud‐slave, maghiare şi române, care să se bucure de o deplină egalitate. 

Victoria contrarevoluţiei şi instaurarea în Monarhia  austriacă  a regimului neoabsolutist, bazat 

pe  centralizare  şi  germanizare,  a  închis  pentru  un  deceniu  dezbaterea  asupra  reorganizării  federale, 
pentru ca apoi prăbuşirea sistemului, în condiţiile crizei financiare şi ale înfrângerilor militare, să readucă 
în  actualitate  proiectele  de  această  natură.  Formula  la  care  s‐a  ajuns,  cea  a  dualismului  austro‐ungar 
(1868),  a  stârnit  numeroase  proteste  în  rândul  celorlalte  naţionalităţi,  excluse  din  sfera  exercitării 
puterii,  lucru  ce  a  favorizat  revenirea  în  actualitate  a  proiectelor  de  federalizare  care  preconizau  fie 

12
transformarea dualismului în trialism, prin asocierea slavilor la conducerea imperiului, fie reorganizarea 
monarhiei într‐o federaţie de naţionalităţi, cu un anumit grad de autonomie. 

Cel mai interesant şi coerent proiect în acest sens îi aparţine românului Aurel C. Popovici, care 
în lucrarea sa privind Statele Unite ale Austriei Mari, publicată în 1906, elaborează un model de soluţie 
federală în cele mai mici detalii, având în vedere experiența elveiană şi americană. Monarhia urma a fi 
reorganizată  în  15  state  federale  (Austria  germană,  Boemia  germană,  Moravia,  Boemia  cehă,  Galiţia 
Occidentală,  Galiţia  Orientală,  Transilvania,  Croaţia,  Slovenia,  Slovacia,  Voivodina,  Ungaria,  Secuimea, 
Trento şi Triest), fiecare cu constituie, guvern, parlament, justiţie proprie şi cu menţinerea unor instituii 
federale la Viena, incluzând un guvern central, un parlament ales prin vot direct şi organe federale de 
justiție.  Limba  germană  urma  a  se  păstra  ca  limbă  oficială,  iar  împăratul  ca  centru  vital  de  putere. 
Respectând  şi  garantând  drepturile  națiunilor,  monarhul,  prin  încrederea  şi  autoritatea  de  care  se 
bucura, trebuia să rezolve divergentele dintre acestea sau dintre națiuni şi autoritățile  centrale. Acest 
proiect  s‐a  bucurat  de  interesul  arhiducelui  Franz‐Ferdinand  care  îşi  dădea  seama  că  nesfârşitele 
conflicte între popoarele imperiului reprezenta un pericol major pentru soarta monarhiei. Lucrarea sa nu 
a fost însă primită cu bucurie de toată lumea, mai mult ea a fost arsă în piața publică la Budapesta.  

Deşi  progresul  economic,  industrial,  comercial,  științific  este  marcant  în  ultimele  decenii  ale 
secolului al XIX‐lea, iar în planul relațiilor internaționale sistemul echilibrului, asigurat temporar fie prin 
Alianța celor trei împărați, fie prin funcționarea celor două mari alianțe politico‐militare (Tripla Alianță și 
Tripla Înțelegere), reuşeşte parțial să dezamorseze crizele succesive legate de „problema orientală“ şi de 
rivalitățile  coloniale,  factorii  de  contestare  a  acestei  ordini  se  acumulează  în  praporii  îngrijorătoare. 
Realizarea  unității  Germaniei  şi  Italiei  prin  războaie  succesive,  repunându‐se  la  proiectele  de  tip 
federativ, graduale şi paşnice, deschide calea rivalităților naționale şi a luptei pentru dobândirea unui loc 
şi  rol  cât  mai  avantajos  în  contextul  continental.  Aceste  aspirai  generează  în  plan  intern  centralizare, 
înarmare şi naționalism, iar în plan internațional constituirea unor blocuri militare opuse. 

Prin profunzimea analizelor şi pragmatismul soliilor preconizate se remarcă o importantă şcoală 
federalistă engleză, ale cărei idei se coagulează în lucrările lordului Acton, ale lui Henry Sidywick, James 
Bryce, A.V. Dicey, E.A. Freeman, W.T. Stead, J.R. Seeley. Ei pleacă de la idealul kantian al păcii perpetue 
şi  eliminarea  războiului  ca  instrument  al  rezolvării  conflictelor  între  state.  Cauza  principală  a  acestora 
este  văzută  a  fi  starea  de  anarhie  care  domneşte  în  relațiile  internaționale  în  conidiile  suveranității 
absolute a statelor naționale, care nu acceptă alt criteriu pentru politica lor în afara interesului propriu. 
Politica  externă  deţine  primatul  asupra  celei  interne,  libertatea  interioară  a  unui  stat  fiind  invers 
proporţională cu presiunile externe exercitate asupra lui. Aici intervine şi factorul geografic, statele de 
tip  insular  liberalizând  mai  uşor  sistemul  politic  intern,  spre  deosebire  de  cele  continentale,  supuse 
ameninărilor  externe  din  partea  vecinilor.  Eliminarea  războiului  devine  o  condiţie  indispensabilă 
supraviețuirii  omenirii,  principalul  mijloc  preconizat  fiind  federalizarea  continentului,  un  instrument 
constituțional  capabil  să  îmbine  garantarea  supranațională  a  păcii  cu  o  amplă  autonomie  internă.  În 
sfera  relaţiilor  interstatale  se  propunea  adoptarea  modelului  federal  american,  o  îmbinare  organică  a 
statalităţii continentale cu autonomia internă a statelor naționale componente. Deşi amplu dezbătute la 
sfârşitul  veacului  al  XIX‐lea  în  opinia  publică  engleză  aceste  idei  nu  au  reuşit  să  se  afirme  şi  în  planul 
politicii guvernamentale. 

Ernest  Renan  (1823‐1892)  teoretizează  o  nouă  concepție  despre  națiune,  respingând 

întemeierea  acesteia  pe  comunitatea  de  origine,  rasă  sau  limbă,  națiunile  europene  fiind  văzute  ca 
rezultatele  unor  procese  de  amalgamare  între  diferitele  elemente  componente.  Există  națiuni  diferite 
care vorbesc aceeaşi limbă şi națiuni vorbitoare de mai multe limbi. Națiunea  constituie în viziunea sa 

13
un  principiu  spiritual  izvorât  dintr‐un  trecut  comun  şi  un  viitor  bazat  pe  un  program  de  înfăptuit. 
Granițele naturale nu separă ci unesc națiunile, iar viitorul Europei şi salvarea ei de la decădere constă în 
reconciliere  şi  în  corijarea  principiului  naţionalităţii  prin  cel  al  federației,  continentul  fiind  transformat 
într‐o confederaţie de state, unite prin idealurile comune ale civilizaţiei, constituită printr‐un congres al 
Statelor Unite ale Europei. 

În spiritul acestor idealuri îşi desfăşoară activitatea Paul d’Etournelles de Constant (1851‐1924), 
diplomat, laureat al Premiului Nobel pentru Pace pe anul 1909. În publicistica sa politică, el accentuează 
pericolele cu care se confruntă Europa, prin pierderea poziţiei economice şi politice în faţa noilor forţe 
de pe eşichierul mondial. Apatia şi conservatorismul ţărilor europene le fac vulnerabile, iar în cazul unui 
război industria lor va fi ruptă de sursele de materii prime şi de pieţele sale, iar perioada postbelică – 
arată  el  în  mod  profetic  –  va  fi  mai  dificilă  decât  însuşi  războiul.  Soluţia  văzută  nu  e  decât  unitatea 
continentului,  care  nu  e  un  ideal,  ci  o  consecinţă  pragmatică  a  progresului  material  şi  moral.  Doar  o 
Europă unită va putea apăra pacea şi exclude războiul, dezastruos deopotrivă pentru toți, prin faptul că 
ar  crea  un  teren  favorabil  mişcărilor  revoluţionare.  Spre  deosebire  de  muli  dintre  predecesorii  şi 
contemporanii săi, el nu s‐a limitat la fundamentarea teoretică a unor principii, ci a desfăşurat o intensă 
activitate pentru transpunerea lor în practică. În cadrul primei Conferinţe a Păcii de la Geneva din 1899, 
în  calitate  de  secretar  al  Comitetului  pentru  Reglementarea  Paşnică  a  Diferendelor  Internaționale, 
elaborează proiectul unei curţi permanente de arbitraj, în cadrul căreia părţile implicate într‐un conflict 
să  aibă  obligaţia  de  a‐şi  supune  motivele  diferendului  spre  decizie.  Chiar  dacă  opoziţia  acerbă  a 
reprezentanţilor  Germaniei  a  împiedicat  includerea  în  convenţia  finală  a  principiului  obligativităţii 
arbitrajului, statele şi‐au rezervat posibilitatea de a recurge la această cale de rezolvare a conflictelor. În 
1902, în Camera Deputaţilor de la Paris, susţine ideea unui acord economic între Franţa şi celelalte state 
europene, pentru înfruntarea în comun a concurenţei externe. El militează pentru concilierea intereselor 
naționale  cu  cele  general‐europene,  în  conidiile  în  care  acestea  vor  deveni  prevalente  în  domenii  ca 
industria,  agricultura,  comerţul,  învăţământul,  sănătatea,  politica  vamală.  Conflictele  urmau  a  fi 
rezolvate  pe  calea  justiţiei  şi  arbitrajului.  Rezultatele  eforturilor  sale  constante  se  vădesc  la  cea  de  a 
doua  Conferinţă  a  păcii  de  la  Haga,  din  1907,  la  care  participă  reprezentanții  a  44  de  state,  unde  se 
accepta principiul arbitrajului obligatoriu, se adoptau convenii privitoare la „umanizarea“ războiului, se 
instituia un tribunal internaţional. 

Tendinţa  noilor  state  naționale  de  a  dobândi  un  loc  şi  un  rol  pe  măsura  potenţialului  şi 
aspiraţiilor  lor,  duce  la  o  febrilă  politică  de  înarmare,  de  căutare  a  unor  alianţe  militare,  care  se 
repercutează în organizarea lor internă prin întărirea tendinţelor de autoritarism şi centralizare statală. 
Marile  puteri,  confruntate  atât  cu  ascensiunea  şi  ameninţarea  noilor  state  naționale,  dar  şi  cu 
concurenţa  între  ele,  intră  în  jocul  primejdios  al  formării  blocurilor  militare,  care  scindează  în  loc  să 
unească Europa, renunţând la consolidarea firavelor începuturi ale unei ordini internaționale guvernate 
de  precepte  de  drept.  Rezultatul  este  bine  cunoscut:  izbucnirea  Primului  Război  Mondial  infirmă 
speranţele  pacifismului  internaţional,  efectele  conflagraţiei  depăşind  cele  mai  pesimiste  previziuni  ale 
celor ce au avertizat asupra consecinţelor confruntării. Dincolo de uriaşele pierderi umane şi materiale, 
cea mai gravă consecinţă a războiului a fost prăbuşirea ordinii internaționale, intrarea continentului într‐
o stare de anarhie, sfârşitul dramatic al iluziilor într‐o evoluţie paşnică. Trauma spirituală va genera însă 
şi  noi  căutări,  perioada  interbelică  consemnând  astfel  un  şir  de proiecte,  concepte  şi  dezamăgiri,  care 
deschid o nouă etapă în dificila istorie a construcţiei europene. 

14
  

Verificare pe parcurs: 

 1.Care sunt principalele cauze care au generat ideile de tip federalist în istoria europeană? 

2.  Enumerați  câteva  proiecte  de  federalizare  semnificative  pentru  spațiul  european  din  perioada 
modernă. 

3. Care considerați că ar fi principalele motive pentru care planurile federaliste europene nu au avut nici 
ecoul și nici succesul scontat de inițiatori? 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

15
 Organisme şi organizaii europene anterior perioadei postbelice; istoric şi semnificaii. 
Perioada interbelică şi problematica europeană. 
Predecesorii unităii europene. 
 
Obiective: 
- înțelegerea federalismului și a particularităților acestuia în spațiul european interbelic, a locului 
și rolului Ligii Națiunilor 
- familiarizarea cu principalele  proiecte de tip federalist formulate în perioada interbelică și 
valoarea lor euristică 
- dobândirea abilității de a analiza în context istoric proiectele de tip federalist și capacitatea de a 
explica eșecul lor în perioada interbelică  
 
Dezastrele  care  au  acompaniat  prima  mare  conflagrație  mondială,  prăbuşirea  sistemului 
echilibrului  european,  provocările  marcate  de  revoluţia  rusă  şi  pericolul  propagării  extremismului  de 
stânga,  au convers către definirea unui nou  sistem de securitate internaţională, bazat pe  o organizare 
instituţională menită a oferi garanţia unei stabilităţi atât de mult dorite. 

Conceptul de “societatea naţiunilor” apare din nou în 1907, în preambulul convenţiei adoptate 
la a doua Conferinţă a păcii de la Haga, dar are încă, mai mult o semnificaţie morală. Léon Bourgeois îi 
conferă un sens precis juridic şi politic în cartea sa Pentru Societatea Naţiunilor, apărută în 1910, în care 
se propune un nou sistem de organizare a relaţiilor internaţionale. Ideea este preluată şi susţinută de 
grupuri şi asociaţii din mai multe țări ale lumii. Președinții americani Th. Roosevelt și H. Taft, în debutul 
secolului trecut, susțin crearea unui mecanism internațional care să pedepsească agresorii prin sancțiuni 
economice  și  militare.  Apare  în  1915,  în  Statele  Unite,  o  Ligă  pentru  întărirea  păcii,care  se  pronunță 
pentru  o  societate  a  națiunilor  bazată  pe  principiul  securității  colective  și  întărirea  dreptului 
internațional. Preşedintele american, Woodrow Wilson, este cel care formulează, pentru prima oară, în 
termeni concreţi, instituţionali,  proiectul  unei astfel de organizaţii. El  propune  o asociaţie  universală  a 
naţiunilor, care, pe lângă garanţiile de securitate, să asigure prosperitatea economică generală, accesul 
la materii prime, administrarea coloniilor printr‐un sistem de mandate. Prevenirea războaielor urma a se 
realiza prin garanţii reciproce, utilizarea diplomaţiei deschise şi transparente, apelul la opinia publică, cei 
refractari la aceste principii urmând a fi supuşi sancţiunilor economice, dar nu şi celor militare. 
Pentru  rezolvarea  conflictelor  se  preconiza  folosirea  de  mijloace  juridice  precum  arbitrajul 
obligatoriu,  întrunirea  unor  reuniuni  ale  statelor  relevante  în  cazuri  de  criză,  înființarea  unei  Curți 
internaționale  permanente.  Crizele  urmau  a  fi  puse  sub  control  prin  împiedicarea  transformării  lor  în 
conflicte,  se  apela  la  un  moratoriu  obligatoriu  pentru  aplicarea  mijloacelor  pașnice  de  rezolvare  a 
diferendelor, la dezbaterea publică a motivelor de conflict. Garanția păcii sustenabile pe termen lung era 
considerată dezarmarea și  instituirea unui sistem de  control al  armamentelor. Liga  Națiunilor urma să 
devină  nu  numai  un  mijloc  de  prevenire  a  războiului,  ci  și  un  instrument  al  dezvoltării  pașnice,  al 
cooperării,  al  unor  reglementari  internaționale  în  varii  domenii,  unele  concepute  ca  trepte  spre  o 
integrare.  
Proiectul  care  urma  să  asigure  o  pace  trainică  Europei  și  lumii,  în  concepția  promotorilor  lui, 
urma să fie  constituirea unei structuri internaționale cu rol major în ordinea mondială. Liga Națiunilor 
urma  să  se  constituie  pornind  de  la  un  acord  general,  care  să  includă  toate  statele  mari  şi  mici, 
concretizându‐se instituţional pe măsura punerii în aplicare a prevederilor acestui pact. Ideea asumată 
de  Woodrow  Wilson  a  fost  materializată  în  cursul  anului  1919,  prin  mai  multe  proiecte  propuse  de 
americani,  britanici,  francezi  şi  italieni.  Principiul  fundamental  era  asigurarea  securităţii  colective  prin 
opunerea faţă de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru 

16
realizarea  obiectivului  erau  diferite:  americanii  acceptau  doar  sancţiuni  economice,  britanicii  vroiau 
îmbinarea  mijloacelor  economice  şi  a  celor  militare  de  coerciţie,  în  timp  ce  francezii  militau  pentru 
constituirea  unei  armate  internaţionale  permanente.  Pentru  rezolvarea  conflictelor  se  preconizau 
mijloace  juridice,  crizele  urmând  a  fi  tratate  prin  punerea  lor  sub  control,  împiedicarea  escaladării, 
aplicarea mijloacelor paşnice, dezbaterea publică a motivelor de conflict. Statutul Ligii Naţiunilor, inclus 
în  tratatul  de  pace  semnat  cu  Germania  la  Versailles  la  28  iunie  1919,    a  fost  rezultatul  unui  dificil 
compromis între interesele iniţiatorilor, reflectând un consens limitat în domeniul asigurării securităţii şi 
al cooperării internaţionale, al extinderii rolului dreptului internaţional şi al acceptării unor standarde de 
comportament  al  guvernelor  bazate  pe  perceptele  acestuia.  Statutul  a  cuprins  şi  multe  ambiguităţi, 
lacune,  contradicţii,  care  au  devenit  şi  mai  evidente  în  cursul  punerii  în  aplicare  a  prevederilor  sale. 
Eşecul tentativei reprezentate de Liga Naţiunilor, în asigurarea securităţii internaţionale şi în eliminarea 
pericolului de război, s‐a prefigurat încă de la începuturile constituirii sale, ca urmare a direcţiei pe care 
au luat‐o reglementările noului sistem de organizare a continentului prin tratatele semnate la Conferința 
Păcii de la Paris 1919‐1920. 

Ideile  fundamentale  ale    concepţiei  wilsoniene  aveau  în  vedere  reglementarea  globală  a 
problemelor  păcii  şi  războiului,  cu  includerea  tuturor  statelor,  învingătoare  sau  învinse,  pe  baza 
principiului  autodeterminării  naţionale  a  popoarelor,  a  egalităţii  de  tratament  a  statelor  indiferent  de 
calibrul lor. Așa cum bine se știe, Congresul american nu a ratificat nici unul dintre tratatele semnate de 
Woodrow  Wilson și  delegația  americană  la  Paris.  Marile  puteri  europene  învingătoare  au  pus,  în  prim 
plan, asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse. Un obiectiv important l‐a 
constituit  și  izolarea  Rusiei  Sovietice.  Subsecvent,  în  Europa  s‐au  conturat  trei  tabere  cu  interese 
contrarii:  una  anglo‐franceză  interesată  în  menţinerea  Germaniei  în  stare  de  inferioritate  şi  a  Rusiei 
Sovietice în stare de izolare; alta germană, cu susținători în rândul statelor învinse (Ungaria, Bulgaria), 
dar nu numai, interesată în revizuirea prevederilor tratatelor de pace, considerate nedrepte; în fine, alta 
sovietică, interesată în spargerea „cordonului sanitar“ impus de anglo‐francezi și promovarea revoluției 
proletare  mondiale.  La  aceste  contradicţii  fundamentale  s‐au  adăugat  cele  de  natură  economică,  în 
condiţiile  în  care  tratatele  de  pace  nu  au  inclus  căi  pentru  renaşterea  economică  a  continentului,  iar 
dependenţa  faţă  de  Statele  Unite  ale  Americii  a  devenit  tot  mai  accentuată  şi  pentru  statele 
învingătoare. Se naște acum adagiul: dacă Statele Unite tușesc, restul lumii are pneumonie. 
Organizarea instituțională prevedea în fruntea Ligii Națiunilor un Consiliu care putea decide, în 
condiții de unanimitate și acțiuni militare.  Consiliul  a  fost organizat ca un organ  executiv și decizional, 
format din cele cinci mari puteri învingătoare (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia) ca 
membri permanenți si patru reprezentanți ai celorlalte state, în calitate de membri nepermanenți, prin 
rotație,  după  criteriul  geografic.  Numărul  membrilor  nepermanenți  ai  Consiliului  a  crescut  ulterior  la 
șase  și  apoi  la  nouă.  Adunarea  generală,  un  alt  organ  important  al  Ligii,  s‐a  constituit  din  câte  trei 
delegați din  fiecare  țară.  În  reuniunile  anuale  Adunarea  generală  trebuia  să  dezbată  toate problemele 
importante legate de activitatea Ligii și de menținerea păcii în lume, membrii având dreptul de a aduce 
discuție orice fapt considerat a amenința securitatea comunității internaționale. Consiliul avea obligația 
de  a  prezenta  rapoarte  anuale  în  fața  Adunării,  care  avea  și  rolul de  a  controla  gestiunea  financiară  a 
organizației,  modul  de  exercitare  al  mandatelor,  putea  iniția  și  dezbate  convenții  și  proiecte  privind 
relațiile internaționale. Cel de‐al treilea organ de conducere, Secretariatul, ca organ administrativ al Ligii, 
avea personalul recrutat pe baza reprezentării statelor conform criteriului geografic iar membrii săi erau 
responsabili doar față de organizație și nu în fața a statelor lor de proveniență.  
Garantarea independenței și integrității teritoriale a statelor membre nu a fost prevăzută fiind 
înlocuită  cu  angajamentul  membrilor  de  a  respecta  și  prezerva  aceste  valori.  Era  prevăzută  și 
nerecurgerea la forță în eventualele dispute reciproce precum și obligația de a se supune unui arbitraj 

17
sau hotărârilor Curții internaționale permanente de justiție. Aceasta avea competență în toate cauzele 
care  nu  puteau  fi  rezolvate  pe  canale  diplomatice  obișnuite,  dar  sfera  sa  de  activitate  nu  se  limita  la 
disputele interstatale. 
Prevederile privind dezarmarea au fost si ele prevăzute, Consiliul fiind însărcinat cu formularea 
unor proiecte de reducere a armamentelor și control al comerțului cu armament. Se înființa un Comitet 
permanent consultativ în probleme militare și se introducea principiul revizuirii periodice a obligațiilor 
internaționale  în  acest  domeniu.  În  privința  sistemului  colonial,  s‐a  reglementat,  prin  sistemul 
mandatelor,  doar  situația  coloniilor  aparținând  fostelor  state  inamice,  prevăzându‐se  interdicția 
exploatării  excesive  a  resurselor  economice  și  umane,  asigurarea  unor  condiții  de  muncă  civilizate, 
libertatea circulației, tratamentul corect în domeniul comerțului.  
Statele  Unite  s‐au  retras  din  Liga  Națiunilor  încă  din  1920,  datorită  neratificării  tratatelor 
semnate  la  Paris  de  către  Senatul  Statelor  Unite;  Japonia  s‐a  retras  în  1933,  datorită  condamnării  ei 
pentru invadarea Manciuriei, iar Italia în 1937, după impunerea sancțiunilor, altfel ineficiente, votate de 
Liga  Națiunilor  împotriva  ei  din  cauza  invadării  Abisiniei.  A  fost  admisă,  în  schimb,  ca  membră 
permanentă  Germania,  în  1926,  care  s‐a  retras  însă  la  scurt  timp  după  venirea  la  putere  a  naziștilor. 
Uniunea Sovietică a fost acceptată în Liga Națiunilor în anul1934.  
Statutul  Ligii  Națiunilor  a  fost  rezultatul  unui  compromis  între  diferitele  interese  ale  marilor 
puteri învingătoare în război, reflectând un consens limitat privind anumite obiective și interese comune 
ale  statelor  în  domeniul  asigurării  securității  și  a  cooperării  internaționale,  extinderii  rolului  dreptului 
internațional  și  acceptării  unor  standarde  și  norme  de  comportament  ale  guvernelor  bazate  pe 
preceptele  acestuia.  El  a  avut  însă  și  multe  ambiguități,  lipsuri  și  chiar  contradicții,  care  au  devenit 
limpezi în cursul punerii în aplicare a prevederilor sale. 
Cu certitudine, încă de la începuturile sale atât de tumultoase, s‐a putut prefigura eșecul viitor al 
Ligii Națiunilor în direcția asigurării securității internaționale și a eliminării pericolului unui nou conflict 
militar.  Sistemul  versaillez  a  conținut  in  nuce  semințele  propriei  sale  distrugeri.  Generoasele  idei 
wilsoniene nu au putut fi aplicate decât parțial și doar în anumite regiuni ale globului. Interesele egoiste 
ale diferitelor puteri au fost evidente și ele s‐au manifestat constant în mediul internațional interbelic. 
Rezultatul  major  și  durabil  al  noii  organizări  europene  croite  la  Paris  în  1919‐1920  a  fost 
dispariția  marilor  imperii  multinaționale  și  crearea  de  state  naționale.  Unele  principii  invocate  la 
Conferința  Păcii,  dar  nu  aplicate,  precum:  egalitatea  de  tratament  a  statelor,  indivizibilitatea  păcii, 
diplomația  deschisă,  transparența  frontierelor  au  lăsat  urme  în  evoluțiile  viitoare.  Momentan  însă, 
împărțirea  continentului  în  state  învingătoare  și  învinse,  în  state  puternice  și  altele  slabe,  tendințele 
manifeste de hegemonie sau revizionism,  au creat intense divergențe, care au făcut dificilă asigurarea 
unei depline securități și menținerea păcii, stabilității și statu‐quo‐ului teritorial. Contradicțiile izvorâte 
astfel au fost completate de cele de natură economică, în condițiile în care tratatele de pace nu au inclus 
prevederi  pentru  o  eventuală  renaștere  economică  a  continentului,  iar  dependența  în  acest  domeniu 
față  de  Statele  Unite  a  devenit  tot  mai  accentuată  pentru  toți  foștii  beligeranți.  Protecționismul  și 
naționalismul  economic  al  statelor  europene  au  împiedicat  oarecum  punerea  în  valoare  a  avantajelor 
tehnologice  înregistrate  în  ultimii  ani.  Criza  instituțiilor  și  valorilor  democratice  a  deschis  calea 
regimurilor autoritare, a favorizat ascensiunea naționalismului de factură antropologic exclusivistă, a pus 
în  pericol  constant  pacea  și  liniștea  în  interiorul  societăților  europene,  dar  și  pe  cea  din  mediul 
internațional.  Retragerea Statelor Unite, principalul artizan al Ligii Națiunilor, care au refuzat să gireze 
acest  sistem,  a  lipsit  organizația  de  una  din  garanțiile  majore  ale  reușitei  sale,  astfel  încât  obiectivul 
refacerii unei balanțe de putere a sistemului european  nu a putut fi atins în mod convenabil. Retragerea 
Statelor Unite, a favorizat ca deciziile ulterioare ale Ligii Națiunilor să fie controlate de Anglia și Franța 
lucru care a diluat și mai mult garanțiile privind securitatea colectivă datorită intereselor lor particulare. 

18
Mecanismul  sancțiunilor  a  fost  relativizat  și  nu  s‐a  realizat  nici  obiectivul  unui  tratat  de  asistență 
mutuală pe baze regionale. 
În  general  Liga  Națiunilor  s‐a  limitat  de  cele  mai  multe  ori  la  rezolvarea  unor  probleme  de 
importanță  regională  și  locală,  nesemnificative  din  punctul  de  vedere  al  intereselor  marilor  puteri,  de 
tipul  unor  delimitări  de  graniță  în  Europa  centrală,  răsăriteană  și  nordică  (  între  Suedia  și  Finlanda, 
Iugoslavia  și  Albania,  în  Silezia  Superioară  etc.),  de  tratament  al  minorităților  în  unele  state  care  au 
semnat  tratate  cu  prevederi  în  acest  sens  pentru  ele  –  printre  care  și  România  ‐  de  rezolvare  a  unor 
conflicte  de  natură  economică.  Liga  Națiunilor  a  împiedicat  transformarea  unor  crize  minore  în 
confruntări  majore,  a  fost  un  bun  mediu  în  care  s‐au  experimentat  tehnici  de  soluționare  pașnică  a 
conflictelor, de tipul anchetei, concilierii, încetării focului sau menținerii păcii.  
Activitatea  Ligii  Națiunilor  în  domeniul  dreptului  internațional  și  a  promovării  cooperării  între 
state  in  diferite  domenii  ale  vieții  economice,  sociale  și  culturale  a  fost  notabilă.  Astfel,  eforturile 
organizației au  fost dedicate instituirii unor norme de  conduită în  relațiile interstatale care  să  limiteze 
anarhia din sistemul internațional generată de suveranitatea absolută a statelor naționale, generatoare, 
în ultima instanță, de conflicte cu potențial de generalizare. Curtea internațională de justiție, creată în 
1922,  formată  din  11  și  apoi  15  judecători  aleși  de  Consiliu  și  Adunare,  a  avut  atribuția  de  a  judeca 
disputele care i se prezentau spre decizie și de a oferi opinii consultative în diferite probleme, la cererea 
Ligii Națiunilor. Statele care recurgeau la Curte trebuiau să declare în prealabil că vor accepta jurisdicția 
acesteia. Deși nu a reușit să devină un pilon al stabilității și păcii Curtea a avut totuși un rol important în 
acceptarea  treptată  de  către  state  a  ideii  unor  norme  generale,  care  să  reglementeze  relațiile 
internaționale.  Tot  în  cadrul  Ligii  Națiunilor  au  fost  adoptate,  până  în  1939,  un  număr  de  120  de 
convenții  internaționale.  S‐a  născut  astfel  practica  dezbaterii  aspectelor  principiale  și  concrete  ale 
dreptului internațional în acord cu realizarea unor elemente de consens interstatal. S‐au instituit comisii 
de  experți  pentru  codificarea  dreptului  internațional  în  domeniul  protecției  minorităților,  al  statutului 
străinilor, al regimului apelor teritoriale. Administrarea internațională a unor teritorii (regiunea Saar sau 
orașul  Danzig),  sistemul  mandatelor  coloniale,  duc  la  instituirea  practicii  unui  control  internațional,  cu 
elaborarea unor documente normative, a unor charte ale administrației mandatare, cu rapoarte anuale 
prezentate Comisiei Ligii Națiunilor pentru mandate.  
Problemele  cooperării  economice  prevăzute  în  articolul  23  al  Statutului  Ligii  s‐au  bucurat  de 
atenția membrilor organizației. Diverse conferințe asupra unor probleme economice globale au avut loc 
sub  egida  Ligii  Națiunilor,  cea  din  1927  adoptând  principii,  în  spiritul  interdependenței  economice  a 
statelor,  pentru  promovarea  progresului  economic,  reducerea  barierelor  comerciale,  limitarea 
șomajului. Au fost înființate comitete de experți pentru examinarea diferitelor probleme economice și 
financiare,  pentru  combaterea  agresiunii  economice.  S‐au  obținut  succese  concrete  în  stabilizarea 
financiară a unor țări ca Austria, Ungaria, Bulgaria, Grecia. Activitatea organismelor economice ale Ligii 
Națiunilor a prilejuit acumularea unei mari cantități de informații și a unor experiențe importante pentru 
conștientizarea necesității unei noi ordini economice internaționale.  
Organismele specializate ale Ligii Națiunilor în domeniul sănătății, al comunicațiilor, al protecției 
femeilor  și  copiilor,  al  muncii,  al  refugiaților,  au  adus  contribuții  importante  la  extinderea  cooperării 
internaționale,  încheindu‐se  convenții,  realizându‐se  studii  pentru  combaterea  epidemiilor,  educația 
sanitară, standardizarea medicamentelor, instituindu‐se norme minimale privind legislația muncii pentru 
îmbunătățirea condițiilor de muncă, nivelul corespunzător al salarizării, prevenirea și limitarea șomajului 
și altele de același fel. 
 Liga Națiunilor a reprezentat, fără îndoială, un început notabil în procesul de democratizare și 
evoluție  a  vieții  internaționale.  Au  fost  obținute  succese  în  diferite  domenii  concrete  ale  cooperării 
interstatale,  s‐au experimentat  unele  mecanisme  de  asigurare  si  menținere  a  păcii,  s‐au  făcut  eforturi 

19
pentru  promovarea  dezvoltării  economice  în  acord  cu  interdependențele  tot  mai  accentuate  pe  plan 
global. 
 Caracterul limitat al Ligii Națiunilor ca organism menit să elimine pericolul unui nou război și să 
garanteze  pacea  și  securitatea  pe  termen  lung  a  devenit  vizibil  încă  din  faza  sa  de  proiect,  iar  criticile 
formulate  au  determinat  clarificarea  pentru  prima  oară,  cu  rigoare  teoretică,  a  unor  căi  alternative 
pentru  unificarea  europeană  printr‐o  formula  federalistă,  elaborată  mai  bine  ca  înainte  cu  argumente 
temeinice izvorâte din realitățile continentului. 
Analizele  care  au  urmat  experienţei  traumatice  a  Marelui  Război  au  subliniat  accentuarea 
contradicţiei între dimensiunile statelor naţionale europene şi nivelul crescând al interdependenţelor în 
plan  economic,  ceea  ce  impunea  teoretic  depăşirea  limitelor  naţionale  în  direcţia  unei  organizări  de 
anvergură  continentală.  Pe  de  altă  parte,  sistemul  balanței  de  forțe  europene,  care  a  dominat 
continentul,  aparent  nu  mai  era  în  măsură  să  elimine  pericolul  unor    războaie.  Soluţiile  de  ieşire  din 
crizele economice şi politice s‐au conturat în două direcții: fie prin instaurarea unor regimuri autoritare 
și/sau totalitare de dreapta sau de stânga, care să urmărească unificarea „spaţiului vital“ economic pe 
calea forţei şi a cuceririi, fie reorganizarea sistemului european într‐o formulă federativă, prin asocierea 
statelor  continentului,  care  ar  fi  acceptat  să  transfere  o  parte  a  suveranităţii  lor  unor  organisme 
supranaţionale.  Adepţii  acestei  ultime  formule  fac,  spre  deosebire  de  antecesorii  lor  din  veacul 
precedent,  distincţia  netă  între  federaţie  şi  confederaţie,  între  unificare  suprastatală,  cu  cedarea  unor 
atribuii  esenţiale  ale  suveranităţii,  şi  simpla  colaborare  între  entităţi  statale  care‐şi  păstrează  neatinsă 
suveranitatea naţională. În concepţia lor, esenţială pentru realizarea obiectivului eliminării războiului nu 
este structura politică internă a acestora, ci caracterul raporturilor internaţionale. Linia de demarcaţie se 
trasează acum, mai limpede, nu între adepţii unor soluţii de dreapta sau de stânga, ci între cei care pun 
accentul  pe  salvarea  independenţei  şi  suveranităţii  naţionale  şi  cei  care  văd  rezolvarea  tuturor 
problemelor  europene  prin  instituirea  cu  prioritate  a  unui  sistem  internaţional  continental  de  tip 
federativ. 
Cel care pune pentru prima dată cu claritate ideea unei alternative la soluția wilsoniană a Ligii 
Națiunilor a fost Luigi Einaudi (1874‐1961), profesor de economie la Universitatea din Torino, publicist, 
eliminat din presă și învățământ în perioada fascistă, exilat în 1943‐1944, apoi, în perioada postbelică, 
primul  președinte  ales  al  Republicii  italiene  intre  1948‐1955.  Fidel  în  decursul  întregii  sale  activități 
ideilor  federaliste,  Luigi  Einaudi  și‐a  exprimat  de  timpuriu  aceste  opțiuni,  când,  încă  in  1897,  recenza 
favorabil proiectele formulate de englezul W.T. Stead privind Statele Unite ale Europei. După publicarea 
proiectului  wilsonian  in  1916,  el  s‐a  exprimat  elogios  la  adresa    sa  dar  a  ezitat,  mai  apoi,  să  supună 
proiectata Liga a Națiunilor unei analize critice, din punct de vedere federalist, critică devenita punct de 
plecare și referință pentru o dezbatere amplă pe aceasta temă. El opta pentru o confederație de state, 
cu  menținerea  independenței  și  suveranității  absolute,  chiar  dacă  istoria  a  demonstrat  anterior  că  o 
confederație nu poate asigura, pe termen lung, menținerea păcii și înțelegerii între statele confederate, 
apărarea împotriva agresiunii externe și progresul civilizației. Formula federativă, în care statele cedează 
o  parte  a  atribuțiilor  lor  suverane  unor  organisme  suprastatale,  cu  suveranitate  directă  asupra 
cetățenilor  din  fiecare  stat  component  al  federației,  având  în  sfera  de  atribuții  încasarea  impozitelor, 
armata comună și administrația supranațională părea cea mai potrivită în vederea asigurării obiectivelor 
menționate  mai  sus.  Liga  Națiunilor  menținea  suveranitatea  absolută  a  statelor  și  nu  elimina,  ci, 
dimpotrivă,  prilejuia  apariția  de  noi  motive  de  discordie  și  conflict,  legate  de  repartizarea  cheltuielilor 
comune ale organizației, de sancțiunile împotriva statelor recalcitrante sau agresoare. Simpla colaborare 
între statele membre, bazată pe bunele intenții, fără o autoritate care să impună o asemenea politică, 
era  sortită  eșecului.  Tendințele de  hegemonism  în mediul  internațional  vor  putea  fi  înlăturate  nu  prin 
simpla  restaurare  a  sistemului  statelor  naționale  independente,  ci  doar  printr‐o  reorganizare  a 

20
continentului  într‐o  formulă  federativă,  pașnică  și  voluntară,  care  să  corespundă  interdependențelor 
crescânde pe plan european și mondial. Realizarea practică a acestui obiectiv urma să aibă loc în mod 
treptat,  prin  formarea  unor  federații  regionale  ale  popoarelor  latine,  germane,  slave,  Liga  Națiunilor 
devenind o asociație a acestora cu scopul final al unificării federale a continentului.  
Ideile  lui  Einaudi  au  fost  preluate  și  dezvoltate  în  1918,  de  Giovanni  Agnelli  (1866‐1945) 
întemeietor  și  președinte  al  firmei  FIAT,  și  Attilio  Cabiati  (1872‐1950),  profesor  de  drept  si  economie, 
publicist, om de stânga. Ideea cărții apărută la Torino a aparținut lui Agnelli, care a reușit să‐l convingă 
pe Cabiati asupra necesității căutării unor soluții pentru reorganizarea democratica a lumii, astfel încât 
să fie eliminate naționalismul agresiv, suspiciunea generalizată, militarismul și, mai cu seamă, tendințele 
de dominație hegemonică. Autorii avertizau împotriva pericolului înlocuirii, în urma războiului, a unui tip 
de hegemonie cu altul, al învingătorilor, care nu va face altceva decât să trezească spiritul de revanșă, ca 
premisă  a  unui  nou  conflict  major.  Cartea  celor  doi  autori  dezvolta  critica  adusă  proiectului  Ligii 
Națiunilor de către Luigi Einaudi din punct de vedere federalist.  
Aplicarea  în  practică  a  soluţiilor  alternative  la  Liga  Naţiunilor,  cristalizate  în  dezbaterea 
teoretică  din  anii  următori  războiului,  a  fost  obiectivul  atât  al  unor  organizaţii  şi  mişcări 
nonguvernamentale,  cât  şi  al  unor  iniţiative  politice  la  nivel  oficial.  Mişcările  nonguvernamentale  au 
urmărit  mobilizarea  opiniei  publice  europene,  pentru  a  crea  o  atmosferă  propice  unificării  în  spirit 
federal  şi  pentru  a  exercita  o  presiune  asupra  guvernelor,  în  vederea  efectuării  unor  paşi  practici  în 
această direcţie. Dintre aceste iniţiative, cea mai influentă s‐a dovedit mişcarea paneuropeană condusă 
de contele austriac Richard Coudenhove‐Kalergi. 

Pe  baza  studiului  efectuat,  între  anii  1920‐1922,  asupra  proiectelor,  experimentelor  şi 
modelelor  federaliste  anterioare,  Coudenhove‐Kalergi  conturează  imaginea  unei  ere  a  primatului 
valorilor internaţionale în faţa celor naţionale. Programul mişcării paneuropene este formulat în cartea 
Pan‐Europa ( vom folosi în continuare ediția tradusă Richard Coudenhove‐Kalergi, Pan‐Europa, Editura 
Pro  Europa,  Târgu  Mureş  ,  1997),  publicată  la  Viena  în  octombrie  1923,  fiind,  din  punct  de  vedere 
cronologic,  primul  manifest  proeuropean  articulat  și  coerent.  Pornind  de  la  necesitatea  reconcilierii 
istorice a naţiunilor europene şi oferind soluţii concrete de unificare a acestora într‐o structură politică 
stabilă,  Statele  Unite  ale  Europei,  bazată  pe  comunitatea  de  valori  şi  interese,  autorul  propune  un 
program  care avea drept scop să redea  Europei importanţa de  odinioară şi  capacitatea competitivă în 
concurenţa economică mondială, dotând‐o cu instituii şi alianţe capabile să zădărnicească un posibil nou 
război. Lucrare marchează un moment important în gândirea politică europeană, chiar dacă nu e lipsită 
de  accente  utopice.  Ea  impresionează  prin  pertinenţa  analizelor  şi  luciditatea  prospectivă.  În 
introducerea Pan‐Europei, autorul nota: „Europa stă cu privirea aţintită înspre trecut, în loc să scruteze 
viitorul.  Piaţa  de  carte  este  invadată  de  memorii.  În  dezbaterile  publice,  consideraţiile  privitoare  la 
originea războiului recent încheiat sunt mult mai numeroase decât cele vizând prevenirea celui următor. 
Această eternă orientare spre trecut este principala cauză a declinului şi fărâmiţării Europei“(p.10). Pan‐
Europa  este  structurată  în  unsprezece  capitole,  simpla  lor  înşirare  fiind  edificatoare  asupra 
dimensiunilor şi complexităţii acestui eseu‐manifest. Sunt abordate temele majore care‐i frământă şi azi 
pe  contemporani  şi  alimentează  polemicile  asupra  Europei:  rădăcinile  europenismului,  limitele  sale 
geografice şi spirituale, adversarii şi  aliaţii paneuropenismului, prevenirea unui  nou război, naţiunea  şi 
supranaţiunea,  majorităţi  şi  minorităţi,  Europa  instituţională  etc.  Pentru  Coudenhove‐Kalergi  Europa 
este,  înainte  de  orice,  o  comunitate  de  valori,  o  cultură  şi  o  civilizaţie  comună.  Astfel,  limitele  ei 
geografice coincid cu limitele democraţiei de sorginte antică, ale „civilizaţiei de tip creştin, ai cărei poli 
sunt individualismul elen şi socialismul creştin“(p.33). 

21
 Istoria pune Europa în faţa unei alternative: ori trece peste ostilităţile naţionale şi se va uni într‐
o federaţie, ori va fi supusă cuceririi ruseşti. Totuşi, cei mai temui adversari ai unificării sunt considerai 
cei  din  interior,  respectiv  rivalitatea  de  secole  dintre  Franţa  şi  Germania.  În  consecinţă,  Coudenhove‐
Kalergi  face  un  apel  în  favoarea  reconcilierii  franco‐germane,  condiţie  a  unificării  Europei  şi  de 
menţinere  a  păcii.  Primul  pas,  credea  autorul  în  1923,  s‐ar  putea  face  printr‐o  uniune  a  cărbunelui  şi 
oţelului şi crearea unei siderurgii europene… lucru care s‐a şi întâmplat de altfel mai târziu. Părerile lui 
Coudenhove‐Kalergi,  asupra  chestiunii  naţionale,  sunt  şi  ele  de  o  mare  actualitate:  „Naţiunea  – 
consideră  el  –  nu  este  o  comunitate  de  sânge,  ci  una  spirituală“,  teoria  purităţii  de  rasă  fiind  un  mit 
pentru  „dogma  naţionalismului  european“(p.119).  Europa  este  văzută  ca  un  spaţiu  al  metisajului 
lingvistic  şi  rasial,  frontierele  statale  neavând  cum  să  coincidă  cu  cele  ale  limbilor  şi  etniilor.  Pentru 
pacea Europei, chestiunea minorităţilor e considerată primordială, deoarece prin retrasarea frontierelor, 
în  urma  tratatelor  de  pace  de  la  Paris,  toate  noile  state  naţionale  includ  importante  minorităţi, 
nerezolvarea  acestor  chestiuni  fiind  văzută  ca  o  permanentă  sursă  de  instabilitate.  S‐ar  impune  astfel 
promulgarea  unui  „edict  de  toleranţă…  o  neîngrădită  (în  măsura  în  care  aceasta  este  tehnic  posibilă) 
folosire a limbii materne în justiţie şi administraţie, fără ca aceasta să‐i aducă un prejudiciu, precum şi 
posibilitatea  educării  copiilor  săi  în  sânul  comunităţii  culturale  de  care  aparţine“(p.128).  Coudenhove‐
Kalergi  concluzionează  că  prin  trecerea  de  la  anarhie,  militarism  şi  naţional‐şovinism  la  reconciliere, 
cooperare economică şi dezvoltare culturală, Europa şi‐ar îndeplini datoria faţă de propriul destin şi ar 
deveni un pol de stabilitate a lumii. 

Pentru  a  pune  în  aplicare  programul  prezentat  în  cartea  sa  Coudenhove‐Kalergi  a  lansat,  în 
1924, un Manifest european, în care cerea tuturor forţelor democratice ale Europei să militeze pentru 
unificarea economică, politică şi militară a continentului, reorganizarea Ligii Naţiunilor în colaborare cu 
Marea  Britanie,  Rusia  Sovietică,  Statele  Unite  şi  ţările  din  Extremul  Orient,  reconciliere  cu  Germania 
pentru  a  anula  spiritul  de  revanşă.  Personalităţi  ale  vieţii  culturale  şi‐au  asumat  obiectivele  mişcării 
paneuropene, precum Paul Claudel, Paul Valéry, Jules Romains, Thomas şi Heinrich Mann, Rainer Maria 
Rilke, Stefan Zweig, Sigmund Freud, Albert Einstein, José Ortega y Gasset şi mulți alţii. 

Danezul  Heerfordt,  în  eseul  Europa  Comunius  publicat  în  1924,  critica  slăbiciunea  Societății 
Națiunilor  privind  interzicerea  recurgerii  la  război  și  lansa  ideea  înfăptuirii  unui  stat  federal  european 
prin  alcătuirea  unui  sistem  instituțional  cu  o  adunare  parlamentară,  un  directorat  de  șefi  de  state  cu 
drept de veto, un minister federal răspunzător în fața adunării, un regim special pentru agricultura și o 
perioada  de  tranziție  înainte  de  realizarea  unei  uniuni  vamale  care  să  faciliteze  libera  circulație  pe 
continent.  
          Alfred Nossia (1924) prezintă proiectul unei “Noi Europe” care să facă față concurenței americane 
și  expansiunii  sovietice,  iar  Gaston  Rion  (1926),  autorul  cărții  Europe,  una  patrie  propune  o  Uniune 
economică și vamală. 
Încă  din  1924,  primul‐ministru  francez  Edouard  Herriot  se  pronunţa  favorabil  ideii  Statelor 
Unite  ale  Europei,  iar  ministrul  de  externe  german  Gustav  Stresemann  se  declara  interesat  de 
obiectivele economice ale uniunii preconizate.  

Ministrul  de  externe  francez,  Aristide  Briand,  acceptă  preşedinţia  de  onoare  a  Uniunii 
paneuropene, care cunoaşte un oarecare succes organizatoric în octombrie 1926 prin convocarea unui 
congres Paneuropean la Viena. 

Tendinţele  de  integrare  economică  a  continentului  înregistrează  în  anii  ’20  câteva  realizări 
concrete,  prin  crearea  în  1926  a  cartelului  internaţional  al  oţelului,  între  Franţa,  Germania,  Belgia  şi 
Luxemburg,  cu  reglementarea  producţiei  pe  bază  de  cote  anuale,  şi  a  Comitetului  franco  ‐  german  de 

22
informare  şi  documentare,  pentru promovarea  unităţii  economice  a  continentului  şi    a  unei  mai  bune 
cunoaşteri reciproce. 

Ministrul  de  externe  francez  Aristide  Briand  în  cursul  unei  întâlniri  la  Madrid  cu  Gustav 
Stresemann,  la  11  iunie  1929,  i‐a  prezentat  acestuia  proiectul  unei  federaţii  europene,  sprijinite  din 
exterior  de  Marea  Britanie,  care  să  asigure  pacea  continentului  şi  totodată  să  contracareze 
preponderenţa  economiei  americane,  care  ajunsese  să  egaleze  volumul  total  al  exporturilor  şi 
importurilor  tuturor  statelor  europene.  Ministrul  de  externe  german  s‐a  arătat  favorabil  obiectivelor 
economice, exprimând în schimb rezerve faţă de o eventuală slăbire a Ligii Naţiunilor prin crearea unor 
structuri instituţionale paralele, ca şi faţă de o posibilă confruntare cu Marea Britanie şi Statele Unite, de 
la care Germania spera sprijin în tendinţele sale de revizuire a tratatelor de pace. La 5 septembrie 1929, 
în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor, Aristide Briand pune, oficial, în dezbatere proiectul uniunii 
europene, sub forma unei legături federale, ca să permită discutarea în comun a tuturor problemelor de 
interes  general  continental,  adoptarea  de  decizii  şi  încheierea  unui  acord  de  garantare  a  securităţii. 
Asociaţia statelor europene trebuia să dezbată, în principal, problemele economice, dar această legătură 
federală urma să se extindă treptat şi asupra planului social şi politic. Briand propunea adoptarea ideii 
unificării  europene  şi  iniţierea  de  dezbateri  oficiale  pentru  concretizarea  ei.  În  discursul  lui  Gustav 
Stresemann, din 9 septembrie 1929, erau sprijinite ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, 
dar se exprima, în schimb, necesitatea precizării obiectivelor politice, astfel ca unificarea să nu limiteze 
suveranitatea  naţională  a  ţărilor  participante  şi  să  nu  fie  îndreptată  împotriva  nici  unei  puteri 
extraeuropene. Briand a fost solicitat să prezinte, pentru viitoarea Adunare generală a Ligii Naţiunilor, 
un  memorandum  scris  cu  proiectul  detailat  al  uniunii  europene  preconizate.  Această  amânare  a 
pecetluit  practic  soarta  proiectului,  izbucnirea  crizei  economice  mondiale  ducând  la  un  val  de  măsuri 
protecţioniste, tocmai atunci când o componentă esenţială a unificării ar fi fost demontarea barierelor şi 
liberalizarea  schimburilor.  Moartea  lui  Gustav  Stresemann  şi  venirea  la  putere  în  1930  a  guvernului 
Brüning, marchează o întărire a poziţiilor dreptei, pentru care ideea reconcilierii cu Franţa cedează locul 
intransigenţei privind revizuirea tratatelor de pace. Schimbări au loc şi în mediul politic francez, guvernul 
Briand  este  înlocuit  cu  un  guvern  condus  de  Andre  Tardieu,  în  care  Briand  păstrează  portofoliul 
externelor,  dar  presiunea  elementelor  naţionaliste  îl  obligă  la  amendări  ale  proiectelor  sale,  care 
trebuiau acum să ţină seama într‐un grad mai mare de interesele pur franceze. 

În  mai  1930,  Memorandumul  asupra  organizării  uniunii  federale  europene  este  prezentat 
tuturor guvernelor din Europa, cu excepţia Uniunii Sovietice şi a Turciei, de către ambasadorii francezi. 
Memorandumul  suferise  corecţii  în  spiritul  forţelor  naţionaliste  de  dreapta,  reprezentate  în  cabinetul 
Tardieu, rezultând un text final diferit în multe privinţe de principiile generale enunţate în septembrie 
1929  de  Briand.  În  consideraţiile  generale  se  explica  relaţia  între  preconizata  Europă  Unită  federală  şi 
Liga  Naţiunilor,  pe  de  o  parte,  şi  statele  naţionale  suverane,  pe  de  altă  parte.  Unificarea  federală  a 
Europei  nu  era  prevăzut  a  se  realiza  în  afara  Ligii  Naţiunilor  ci,  dimpotrivă,  se  urmărea  aducerea  în 
concordanţă  a  intereselor  europene  sub  egida  şi  în  spiritul  ei.  Proiectul  nu  era  îndreptat  împotriva 
vreunei puteri extraeuropene, ci avea în vedere colaborarea cu toate statele, în interesul asigurării păcii. 
Relaţiile federale nu erau menite a afecta suveranitatea naţională a ţărilor participante. În prima parte 
se  propunea  un  tratat,  care  să  proclame  principiile  unităţii  morale  ale  Europei  şi  întărirea  solidarităţii 
între state. În cea secundă se preconiza ca principalele decizii să fie adoptate de o conferinţă europeană, 
care se va întruni periodic şi va cuprinde  reprezentanţii tuturor guvernelor europene membre ale Ligii 
Naţiunilor. Organul executiv urma să fie Comitet Politic Permanent, care va avea menirea de a analiza 
procedurile  necesare  realizării  şi  aplicării  proiectului  de  unificare  şi  va  căuta  mijloacele  constituirii 
federaţiei europene. Se va întocmi un inventar general al programelor de cooperare în domeniile social, 
economic şi politic, iar după adoptarea proiectului de cooperare se va încredinţa unor comitete speciale 

23
examinarea  problemelor  specifice,  încă  neabordate  în  cadrele  instituţionale  ale  Ligii  Naţiunilor,  sub 
controlul  Comitetului  Politic  şi  sub  responsabilitatea  guvernelor  participante.  În  partea  a  treia  se 
proclama  prioritatea  problemelor  politice  în  raport  cu  cele  economice.  Sacrificiile  reclamate  de 
integrarea economiilor naţionale ale ţărilor participante puteau fi acceptate doar în schimbul instaurării 
încrederii şi păcii reale pe continent. Acest obiectiv urma a fi realizat prin crearea unui sistem european 
de securitate, generalizarea arbitrajului, extinderea garanţiilor internaţionale instituite prin Tratatul de 
la  Locarno  asupra  întregii comunităţi  europene.  După  aceste  măsuri,  se  va  trece  la  crearea  unei  pieţe 
comune  a  Europei,  printr‐un  pact  de  solidaritate  economică.  Va  fi  utilizată  intervenţia  statului  în 
economie  şi  colaborarea  interguvernamentală,  integrarea  desfăşurându‐se  gradual,  prin  lărgirea 
treptată a structurilor comune, în faze succesive de unificare politică şi integrare economică, realizate cu 
includerea  de  la  început  a  tuturor  statelor  europene.  În  ultima  parte  sunt  enumerate  domeniile 
economice,  financiare,  sociale  care    urmau    să  facă  obiectul  analizei  primei  conferinţe  europene  şi  a 
Comitetului Politic Permanent, în final cerându‐se răspuns guvernelor europene până la data de 15 iulie 
1930, pentru ca Adunarea Generală a Ligii Naţiunilor, din toamna aceluiaşi an, să poată adopta bazele 
unui acord european. 

Memorandumul  reprezenta  o  tentativă  notabilă  de  soluţionare  realistă  a  gravelor  probleme 

postbelice,  dar  i‐a  dezamăgit  pe  adepţii  mişcării  paneuropene,  pentru  că  reprezenta  doar  un  acord 
general de principii şi pentru că nu s‐a trecut imediat la adoptarea unei constituii europene elaborate în 
detaliu.  Proiectul  se  afla  sub  semnul  căutării  compromisului  între  diversele  interese  naţionale  şi 
caracterul supranaţional al viitorului edificiu european. 

Esenţial pentru soarta proiectului Briand era răspunsul oficial al guvernelor europene, o poziţie 
importantă în  acest sens revenindu‐i Germaniei.   Cancelarul  Brüning respinge  formula lui Stresemann, 
de realizare treptată a obiectivelor germane pe cale paşnică prin reconciliere cu Franţa, contrapunând 
revendicarea radicală a revizuirii tratatelor de pace şi a anulării reparaţiilor de război. La 15 iulie 1930 se 
dă  răspunsul  oficial  german,  prin  care  se  afirmă  că  actuala  configuraţie  politică  şi  economică  a 
continentului  este  o  piedică  în  calea  dezvoltării  popoarelor  sale,  Germania  dorind  o  schimbare  a 
raporturilor existente, în sensul egalităţii în drepturi şi fără eliminarea vreunei ţări europene, inclusiv a 
Uniunii Sovietice şi a Turciei. Refuzul german, care punea capăt perspectivelor politicii de reconciliere, a 
oferit  un  bun  prilej  şi  celorlalte  mari  puteri  europene  de  a  refuza  propunerea  franceză  fără  însă  o 
respingere în sine a ideii de unificare europeană. Celelalte state europene, mici şi mijlocii, cu excepţia 
Ungariei şi Irlandei, acceptă principial ideea unui tratat general de unificare europeană, dar cu rezerve şi 
condiţionări specifice, potrivit intereselor lor particulare. 

În  aceste  condiții,  puțin  favorabile,  la  9  septembrie  1930  se  întruneşte  la  Geneva  Conferinţa 
Reprezentanţilor  Statelor  Europene,  care  era  chemată  să  dea  verdictul  asupra  proiectului  Briand. 
Datorită  neînţelegerilor,  la  propunerea  Angliei,  rezoluţia  finală  a  prevăzut  doar  constituirea,  în  cadrul 
Ligii  Naţiunilor,  a  unui  comitet  de  studiu  al  problemei  uniunii  europene,  cu  un  secretariat  condus  de 
secretarul general al ligii, Eric Drummond. Comitetul s‐a întrunit din ianuarie 1931 până în septembrie 
1932, la Geneva, fără a adopta rezoluţii, ci doar rapoarte adresate Adunării Generale a Ligii. Dezamăgit, 
Aristide  Briand,  cu  puţin  timp  înaintea  morţii  sale  intervenite  în  martie  1932,  a  declarat  retragerea 
proiectului său şi limitarea disponibilităţii viitoare a Franţei pentru o politică de înţelegere cu Germania. 

Chiar dacă revizionismul şi împrejurările complexe de la începutul anilor `30 ai secolului trecut 
nu au permis punerea în practică a planului Briand, el rămâne un jalon important în istoria construcţiei 
europene, dovedindu‐şi actualitatea prin concepţia federală. 

24
 Eşecul proiectului Briand spulberă iluziile într‐o soluţionare a problemelor europene postbelice 
pe calea concilierii paşnice a intereselor, iar criza economică duce la întărirea tendinţelor protecţioniste, 
autarhice. Rezultatul acestor evoluţii nefavorabile se concretizează în întărirea statelor naţionale bazate 
pe  o  doctrină  a  naţionalismului  economic  şi  politic,  pe  o  ascensiune  a  regimurilor  autoritare  şi 
accentuarea  tendinţelor  de  confruntare,  lucru  care  creează  o  stare  de  anarhie  ce  nu  mai  poate  fi 
controlată  prin  instrumentele  fragile  aflate  la  dispoziţia  Ligii  Naţiunilor.  În  aceste  împrejurări 
nefavorabile, mişcarea pentru  unificare europeană îşi continuă  eforturile, fără  a  reuşi însă dobândirea 
unei  reale  audienţe  în  cercurile  largi  ale  opiniei  publice  a  continentului.  Este  vorba,  mai  degrabă  de 
grupuri intelectuale de dezbatere, care continuă să făurească proiecte ce‐şi vor dovedi importanţa abia 
după a doua conflagrație mondială. 

Activitatea  contelui  Coudenhove‐Kalergi  menţine  în  viaţă  mişcarea  paneuropeană.  Au  loc 
congrese internaţionale cu efecte minime. În timpul războiului contele Coudenhove‐Kalergi îşi continuă 
activitatea în Statele Unite, unde creează un grup paneuropean la New‐York. Aici a reuşit să întrunească 
în martie 1943 cel de‐al cincilea Congres Paneuropean la care au participat circa 500 de personalităţi. În 
timpul  lucrărilor  s‐a  elaborat  un  proiect  de  Constituie  al  Confederaţiei  Europene.  El  cuprindea  95  de 
articole  şi  a  fost  prezentat  în  martie  1944.  Erau  prevăzute  drepturi  şi  obligaţii  pentru  toate  statele 
membre, o Curte Europeană pentru apărarea drepturilor omului, forţe armate comune supranaţionale, 
coordonarea politicii externe, comunitate economică. 

Deși mișcarea pan‐europeană a lui Richard Coudenhove‐Kalergi a avut inițiativa în promovarea 
ideii unificarii europene, nu au lipsit nici alte organizații non‐guvernamentale care și‐au asumat un rol în 
aceasta privință. Astfel, în 1924 ia ființă Uniunea vamală europeană, prezidată de Edgar Stern‐Rubath, 
Charles  Gide  și  profesorul  Emil  Hantos.  Mișcarea  își  propunea  uniunea  vamală  treptată  a  țărilor 
europene  în  jurul  unui  nucleu  central  reprezentat  de  Franța,  Germania,  Belgia  și  Luxemburg,  prin 
înțelegeri regionale, acorduri de cartel, cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii Britanii și a Statelor Unite, 
ca o etapă spre liberalizarea comerțului mondial sub egida Ligii Națiunilor. Uniunea a editat trei reviste și 
a  creat  comitate  naționale  în  diferite  țări  europene,  bucurându‐se  de  sprijinul  unor  cercuri  din  cadrul 
Ministerului  de  externe  francez,  care  suspectau  mișcarea  pan‐europeană  a  lui  Coudenhove‐Kalergi  de 
simpatii filogermane, considerând totodată Statele Unite ale Europei o himeră, iar tendința de excludere 
a Uniunii Sovietice și a Statelor Unite o greșeală.  
Asociația pentru cooperarea europeană, înființată în 1924 de Wilhelm Heile și având în fruntea 
comitetului  național  francez  pe  matematicianul  Émile  Borel,  încerca  să  coaguleze  unitatea  elitei 
economice,  politice și  intelectuale din  țările  europene  în  jurul  unui program  de  extindere  a  cooperarii 
economice, de atragere a Marii Britanii în Europa unită, de dezvoltare a colaborării cu Uniunea Sovietică, 
Turcia,  Statele  Unite  și  dominioanele  britanice.  În  cercurile  de  afaceri  britanice  apar  de  asemenea 
tendințe de promovare a relațiilor economice cu continentul, principalii exponenți ai acestei orientări, ca 
industriașul Sir Alfred Mond, liderul industriei chimice engleze, politicianul conservator Leo Amery, care 
aderă și la mișcarea pan‐europeană, liderul sindical laburist Ernest Bevin, militând pentru contracararea 
concurenței industriei americane printr‐un bloc economic european, care sa includă și Anglia, evitându‐
se orientarea exclusivă a acesteia spre propriul Imperiu și izolarea ei între Statele Unite și Europa unită. 
Un  important  nucleu  de  promovare  a  ideii  unificării  federale  a  Europei  în  anii  ’30  l‐a 
reprezentat  Şcoala  federalistă  engleză.  Deşi  o  grupare  prin  excelenţă  intelectuală,  ea  a  devenit  în  anii 
1939‐1940  un  important  factor  de  influenţare  a  politicii  externe  britanice,  care  a  luat  în  serios 
posibilitatea unei alternative de acest gen. Reprezentanţii proeminenţi ai anilor ’30 au fost Philipp Kerr,  
Lionel Robins, Lionel Curtis, Harold Laski, Barbara Wootton, William Beveridge, Ivor Jennigs şi alţii. 

25
 Philipp Kerr, secretar al primului‐ministru Lloyd George în perioada războiului şi a Conferinţei 
de  Pace,  un  bun  cunoscător  al  politicii  europene,  aduce  critici  severe  sistemului  Ligii  Naţiunilor  şi 
pacifismului  idealist,  în  numeroasele  sale  lucrări,  militând  pentru  o  federaţie  a  statelor  democratice, 
menită  să  impună  în  plan  internaţional  domnia  legii.  Cartea  care  sintetizează  punctele  sale  de  vedere 
apare în 1935 cu titlul sugestiv Pacifism is not enough. Federaliştii englezi, preluând conceptele kantiene 
privind  analiza  surselor  anarhiei  internaţionale,  fac  pasul  spre  cristalizarea  unei  soluţii  politice,  ca 
alternativă  concretă  de  tip  federal  la  sistemul  statelor  naţionale,  generatoare  de  violenţă.  O  a  doua 
sursă  importantă  o  constituie  federalismul  american.  În  concepţia  şcolii  federaliste  engleze,  cauza 
tuturor  relelor,  a  anarhiei  internaţionale  şi  a  războaielor,  este  sistemul  european  al  statelor  naţionale 
suverane.  Naţionalismul  de  stat,  legătura  între  naţionalism  şi  interesele  de  stat,  este  cel  care 
alimentează  şi  motivează  conflictele  ce  degenerează  în  război.  Adevărata  sorginte  a  confruntărilor 
militare o reprezintă nu conflictele de interes în sine, ci lipsa unui mecanism adecvat de soluţionare a 
lor. Soluţia este considerată a fi limitarea suveranităţii prin structuri federale, Europa având misiunea de 
a da tonul pentru un astfel de proces la nivel global. 

Un rol important în promovarea soluţiilor federaliste i‐a revenit organizaţiei Federal Union, ce a 
luat fiinţă în 1939, din iniţiativa lui Charles Kimber, Patrick Ransome şi Derek Rawnsley. În martie 1940 a 
fost înfiinţat un institut de cercetare al acestei organizaţii. Au fost elaborate proiecte constituţionale ale 
Europei federale, iar comitetele speciale de studiu au abordat probleme juridice, economice şi coloniale. 
Măsurile  preconizate  erau:  instituirea  unei  adunări  legislative  europene  bicamerale,  cu  o  Cameră 
Populară  şi  o  Cameră  a  Statelor,  organe  executive  răspunzătoare  în  faţa  acesteia,  trecerea  apărării,  a 
politicii externe şi a celei economice în atribuia instituţiilor federale, o constituie europeană amendabilă 
doar  prin  votul  comun  al  celor  două  camere  şi  a  cărei  interpretare  şi  aplicare  să  revină  unei  Curţi 
Federale, garantarea unor alegeri libere şi respectarea drepturilor cetăţeneşti din fiecare stat, monedă 
comună,  asigurarea  liberei  circulaţii,  integrarea  federaţiei  europene  într‐o  organizaţie  mondială,  cu 
participarea Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice.  

Formula  unificării  europene  prin  foră,  sub  egida  puterii  hegemonice  a  unei  mari  puteri,  nu  a 
dispărut însă. Această formulă devine de o periculoasă actualitate în secolul trecut datorită ideologiilor 
totalitare  şi transformarea  lor  în  idei directoare  ale  politicii unor  mari  puteri  ca  Uniunea  Sovietică  sau 
Germania nazistă. 

Cel  mai  consecvent  susţinător  al  ideii  unificării  europene  şi  mondiale  în  mişcarea  comunistă 
internaţională a fost Lev Troţki. Privind din perspectiva clasei muncitoare, Troţki consideră că atitudinea 
optimă  este  cea  a  creării  Statelor  Unite  Socialiste  ale  Europei,  ca  o  fază  de  tranziţie  spre  Federaţia 
Socialistă  Mondială.  El  respingea  ideea  autodeterminării  popoarelor  şi  se  pronunţa  pentru  eliminarea, 
prin revoluţie generală, a barierelor economice şi politice ce divizează continentul. Ideile lui Troţki fost 
criticate  de  Lenin  care  considera  că  o  asemenea  formulă  poate  avea  doar  o  valoare  tactică  imediată, 
pentru destabilizarea marilor imperii multinaţionale, însă ca obiectiv strategic Statele Unite ale Europei 
constituie o utopie pacifistă, dăunătoare cauzei revoluţiei, o asemenea unificare reprezentând, de fapt, 
o alianţă între puterile imperialiste europene pentru sufocarea mişcării socialiste. Stalin a preluat ideile 
lui Lenin şi a considerat că sub paravanul unificării europene preconizată de mişcarea paneuropeană sau 
de ministrul de externe francez Aristide Briand, se ascund intenţiile de sufocare a mişcării revoluţionare 
a proletariatului. Izbucnirea războiului cu Germania şi realizarea coaliţiei antihitleriste cu Statele Unite şi 
Marea Britanie nu au modificat esenţial poziţia sovietică în problema unificării europene. Dimpotrivă, pe 
măsura  creşterii  importanţei  Uniunii Sovietice în cadrul coaliţiei,  respingerea  oricărui proiect postbelic 
de  organizare  federativă  a  continentului  devine  o  dogmă  intangibilă  a  politicii  externe  sovietice, 
obiectivul esenţial fiind păstrarea câştigurilor teritoriale dobândite în 1939‐1940 şi extinderea influenţei 

26
sovietice în Europa. De altfel, sovieticii, care prin politica lor urmăreau atomizarea Europei, au perceput 
corect  tendinţele  de  unificare  europeană  care  erau  şi  o  contrapondere  la  tendinţele  hegemonice  ale 
URSS. 

Naţional‐socialismul  și‐a  asumat  proiectul  unei  noi  ordini  europene,  care  să  pună  capăt 
„anarhiei“  belicoase  a  statelor  naţionale,  cu  mijloacele  unei  politici  naţionaliste,  de  foră.  Ideea  de 
asociere între parteneri egali a fost înlocuită cu ideea supremaţiei rasiale. Cooperarea a fost substituită 
cu  lupta  pentru  putere,  iar  politicii  bazate  pe  principii  i‐a  fost  preferată  aceea  Realpolitik  a  faptelor 
împlinite în folosul exclusiv al propriei naţiuni. Expansiunea în dauna popoarelor considerate inferioare 
este  apanajul  popoarelor  mari  şi  izvorăşte  din  necesitatea  asigurării  supravieţuirii  lor  şi  a  îndeplinirii 
misiunii care le revine prin dobândirea spaţiului vital cuvenit, fără a ţine seama de celelalte state. În ceea 
ce priveşte relaţiile dintre popoarele mari, acestea pot rămâne paşnice doar dacă îşi respectă reciproc 
sferele  de  influenţă,  indiferenţa  faţă  de  interesele  celorlalte  fiind  principala  garanţie  a  păcii.  După 
izbucnirea  războiului  cu  URSS  componenta  unităţii  europene  a  crescut  considerabil  ca  pondere  în 
discursul  politic  şi  propagandistic  al  nazismului  german,  accentuându‐se  ideea  intereselor  comune  ale 
europenilor  în  „cruciada  contra  bolşevismului  asiatic“.  Mediatizării  puternice  prin  aparatul  de 
propagandă condus de Goebbels i s‐au adăugat şi o serie de iniţiative instituţionale, cum a fost crearea 
unui  Europa  Komité,  menit  a  elabora  bazele  principiale  ale  confederaţiei  europene,  şi  a  unui  institut 
pentru  studiul  ţărilor  străine.  S‐a  lucrat  la  proiecte  de  unificare  economică  şi  politică  a  continentului 
chiar şi după dezastrul de la Stalingrad, până târziu în 1944, deşi devenise evident caracterul iluzoriu al 
perspectivelor de unificare europeană în formula naţional‐socialismului german. 

În  opoziţie  cu  viziunea  naţional‐socialistă,  în  ultimii  ani  ai  celui  de‐al  doilea  război  mondial, 
diferite  grupuri  ale  Rezistenţei  au  pus  problema  ordinii  postbelice  a  Europei  şi  s‐au  pronunţat  pentru 
înlocuirea ostilităţii cu unitatea naţiunilor, urmând trei direcţii principale: înlăturarea ocupaţiei fasciste, 
restabilirea sistemului democratic de organizare a societăţii, reorganizarea continentală, astfel încât să 
se  elimine  posibilitatea  unui  nou  război.  Dacă  în  privinţa  primelor  două  obiective  punctele  de  vedere 
erau  cvasi  unanime  în  cadrul  mişcării  europene  de  Rezistenţă,  în  ceea  ce  priveşte  soarta  postbelică  a 
continentului  opiniile  se  înscriu  pe  o  scală  largă,  de  la  stabilirea  sistemului  statelor  naţionale, 
independente şi suverane (susţinute de comunişti, de o parte din socialişti şi gaullişti) la dezvoltarea, în 
spiritul  formulei  confederative,  a  relaţiilor  de  colaborare  economică,  socială,  culturală  în  cadrul  unei 
societăţi a naţiunilor independente, până la ideea unificării federale a Europei şi transformarea ei într‐o 
foră economică şi politică de anvergură comparabilă cu Statele Unite. Ideea federalistă s‐a bucurat și ea 
de sprijin în rândurile Rezistenței.  În 1942 europeniștii Altiero  Spinelli și  Ernesto Rossi   au redactat  un 
manifest  intitulat  „l’Unita  Europea”  și  revista  cu  același  nume,  solicitând  federalizarea  Europei.  Ideea 
unei  Europe  federale  a  câștigat  și  susținerea  partidului  socialist  belgian,  a  presei  clandestine  franceze 
care încă din 1943 cerea instaurarea după momentul victoriei a unor „State Unite ale Europei”. În 1944 
la Lyon este fondat un Comitet francez pentru federarea Europei care a luat contract și cu alte mișcări de 
rezistență. Acestea, reunite la Geneva în primăvara anului 1944, reprezentând Franța, Italia, Norvegia, 
Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Germania dădeau publicității în iulie același an un document 
intitulat  „Declarația  rezistențelor  europene”  în  care  se  pronunțau  pentru  o  uniune  federală  a  țărilor 
europene.    Europa  federală  trebuia  să  constituie,  împreună  cu  Statele  Unite  și  Commonwealth‐ul 
britanic, un sistem al echilibrului mondial, asigurând stabilitatea, cooperarea și progresul. Europa urma 
să  se  transforme  într‐o  piață  unică.  În  viziunea  federalistă  propusă  sistemul  federativ  va  rezolva 
contradicția dintre suveranitatea națională și interdependența crescândă dintre națiuni, prin îmbinarea 
organizării  suprastatale  cu  menținerea  autonomiilor  naționale,  compatibile  cu  sistemul.  Astfel,  un 
guvern european central va prelua atribuțiile în sfera politicii externe și apărării comune, a finanțelor și a 
politicii vamale, în timp ce domenii alte domenii vor rămâne în competența statelor. Delegații mișcărilor 

27
de  rezistență  motivau  necesitatea  uniunii  prin  rolul  pe  care  acesta  l‐ar  juca  în  participarea  poporului 
german  la  viața  europeană,  fără  a  pune  în  pericol  alte  popoare,  al  rezolvării  chestiunii  frontierelor  în 
zonele cu populație minoritară, eliminării naționalismului agresiv,  reconstrucția economică, menținerea 
democrației etc. 
Mișcărilor  de  rezistență  europene  li  se  adaugă  în  aceasta  perioadă  în  demersuri  similare, 
mișcările  proeuropene  din  țările  libere,  precum:  Federal  Union  din  Marea  Britanie  deja  amintită,  sau 
mișcarea  condusă  de  contele  Coudenhove‐Kalergi.  Existau  apoi,  în  aceiași  perioadă  a  sfârșitului 
războiului,  preocupări  ale  guvernelor  pentru  organizarea  Europei  postbelice,  între  care  amintim 
inițiativele belgiano ‐ olandeze pentru încheierea unui acord de uniune vamală, acordul greco  ‐ iugoslav, 
comitetul  de  coordonare  ceho  –  polonez  ca  și  inițiativa  lui  Paul  Henry  Spaak,  ministrul  de  externe  al 
Belgiei în exil, viitorul promotor al Comunităților Economice Europene.  
Amintim  și  planul  de  uniune  vamală  a  Europei  Occidentale  propus  de  Paul  Van  Zeeland,  fost  prim 
ministru al Belgiei ca și propunerile primului ministru al guvernului polonez aflat în exil la Londra. Un pas 
în această direcție a fost decizia celor trei țări Belgia, Olanda și Luxembourg, care, la 5 septembrie 1944 
au decis să formeze o uniune vamală și economică. 
Jean  Monnet,  devenit  comisar  al  aprovizionării  și  armamentului  în  Comitetul  de  Eliberare 
Națională  al  generalului  de  Gaulle  propunea  la  5  august  1943  constituirea  unei  federații  sau  a  unei 
entități europene bazată pe o unitate economică. Un an mai târziu el anunța planul ce prevedea crearea 
unei  administrații  supranaționale  a  Ruhr‐ului  bazată  pe  principiul  transferului  de  suveranitate  și  pe 
crearea unei piețe comune. Acest plan fost discutat în cadrul Comitetului de Eliberare Națională francez. 
Aici a fost propus un proiect de federalizare a Europei Occidentale a cărei construcție pornea de la un 
nucleu  economic,  o  uniune  vamală  ce  presupunea  o  politica  economică  comună,  consilii  regionale 
europene cărora  guvernele  trebuiau să le cedeze din atributele lor suverane  etc. Generalul  de  Gaulle, 
din  considerente  strategice,  va  semna  cu  U.R.S.S.  un  acord  la  10  decembrie  1944,  moment  în  care  va 
vorbi de o unitate europeană constituită în jurul a trei poli: Moscova, Londra și Paris. 
Propunerea  lui  Winston  Churchill  de  a  crea  un  Consiliu  european  în  cadrul  unei  organizații 
regionale  care  să  cuprindă  America,  Asia  și  Europa  n‐a  avut  succes.  Partizan  al  consolidării 
Commnonwealth‐ului  și strângerii legăturilor cu  Statele  Unite ale Americii, liderul englez era  conștient 
de  vidul  politic  care  se  putea  crea  prin  retragerea  americanilor  și  avansul  sovieticilor  înspre  Europa 
Vestică.  Într‐o  adresă  către  Congresul  Mișcării  Paneuropene  din1943  el  propunea  un  „Consiliu  al 
Europei”, un organism dotat cu un Tribunal suprem având rolul de a tranșa diferendele între state și cu 
forțe armate menite a împiedica agresiunea. 
Toate  aceste  proiecte  și  discuții  vor  fi  reluate  și  amplificate  în  perioada  imediat  postbelică,  în 
contextul pronunțatei diviziuni ideologice care va conduce la nașterea războiului rece. 
 

Verificare pe parcurs: 

 1.Cum s‐au conturat ideile de tip federalist în perioada interbelică și cine au fost principalii exponenți ai 
acestora? 

2. Comentați locul și rolul Ligii Națiunilor ca for de dezbatere pentru ideile proeuropene. 

3. Care a fost viziunea ideologiilor totalitare cu privire la unificarea europeană? 

 
 

28
 
 
Europa în primul deceniu postbelic. Organizarea păcii. 
Planul Marshall şi implicarea americană. 
Războiul rece şi problemele continentului. “Părinii” unităii europene. 
Obiective: 
- înțelegerea contextului care a favorizat construcția europeană postbelică, a rolului și locului 
factorilor endogeni ca și acela al celor exogeni. 
- familiarizarea cu principalele instituții și organisme europene apărute în siajul celei de‐a doua 
conflagrații mondiale pe continentul nostru.  
- dobândirea abilității de a analiza modul concret în care s‐a pășit pe drumul construcției 
europene postbelice. 
- cunoașterea rolului pe care părinții fondatori ai Europei Unite l‐au jucat în istoria construcției 
europene.   
 
După încheierea celei de‐a doua conflagrații mondiale, ideea unificării europene avea să capete 
un nou suflu și un nou avânt, dar va trebui să ia în considerare noua configuraţie bipolară a lumii, având 
ca  principali  actori  două  superputeri,  SUA  şi  URSS,  a  căror  relaţie  tensionată  va  determina  implicit  și 
cursul desfăşurării evenimentelor în Europa. Un alt factor extrem de important în această direcție a fost 
realitatea economică, socială, politică, culturală și ideologică generată de uriașele distrugeri provocate 
de  război.  Practic,  Europa  se  afla  în  ruină  atât  la  modul  practic,  cât  și  la  cel  figurat.  Mai  mult,  vârf  de 
lance  al  civilizației  și  progresului  în  sens  modernizator,  centrul  economic  al  lumii  până  la  a  doua 
conflagrație  mondială,  Europa  se  afla  în  fața  luării  unor  decizii  cruciale,  ea  fiind  continentul  care  a 
generat în mai puțin de jumătate de secol două războaie totale. 

Încă  din  luna  iulie  1944  reprezentanții  a  44  de  țări  s‐au  întâlnit  la  Bretton  Woods  în  Statele 
Unite pentru a anvizaja un plan economic pentru lumea postbelică. Toți au fost de acord cu principiile 
promovării comerțului liber, al nediscriminării, al unei rate stabile de schimb valutar. Trei noi organizații 
internaționale urmau a fi create: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială (Banca Internațională 
pentru  Reconstrucție  și  Dezvoltare)  și  Acordul  General  pentru  Tarife  si  Comerț  (înființat  la  Geneva  în 
octombrie 1947). 

Spre deosebire de primul război mondial, când prin Conferința Păcii de la Paris liderii lumii au 
încercat realizarea unei păci generale și stabile, cea de‐a doua conflagrație mondială nu s‐a încheiat cu o 
astfel  de  pace.  Germania,  Japonia  și  Austria  au  intrat  sub  un  regim  de  ocupație  iar  foștii  aliați  sau 
participanți la război alături de Germania au fost chemați să semneze, fără prea multe negocieri, o pace 
la  Paris  în  vara  anului  1946.  Devenise  de  atunci  clar  că  între  puterile  occidentale  și  URSS  apăruseră 
diferențe  ireconciliabile  și  că  lumea  intrase  într‐un  sistem  bipolar  tensionat.  Problema  unui  tratat  de 
pace cu Germania și cu apoi cu Japonia au rămas pe agenda diplomatică în tot cursul războiului rece. 

  Noul președinte american Harry Truman era convins că, pentru a împiedica Europa occidentală 
și  nu  numai  să  cadă  sub  influența  comunismului,  continentul  avea  nevoie  de  un  ajutor  economic  și 
financiar rapid și substanțial. Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei vizite 
prin Europa a redactat un raport secret privind distrugerile provocate de război din care reieșea situația 
dramatică  a  continentului.    Concluzia  raportului  era  că,  deși  soluția  trebuia  formulată  de  europeni, 
ajutorul de plecare trebuia furnizat de Statele Unite, singura țară care avea resursele și putea face așa 
ceva.  Sprijinul american, concretizat sub forma Doctrinei Truman (martie 1947), a fost  grăbit de decizia 
Marii  Britanii de a suspenda sprijinul militar  acordat  Greciei  și Turciei, ajutor la care  se angajase  după 

29
război  pentru  a  limita  influența  sovietică  într‐o  zonă  extrem  de  sensibilă  pentru  interesele  imperiale 
britanice.  
Doctrina  Truman  care  prevedea  acordarea  a  circa  400  milioane  de  dolari  sub  formă  de  sprijin 
financiar și militar Greciei și Turciei a fost urmată de inițiativa lui George Marshall, secretarul de stat al 
Statelor Unite care formulează un plan de ajutorare al tuturor țărilor Europei care fuseseră angajate în 
războiul  mondial.  Planul  Marshall  venea  în  contrapartidă  cu  Planul  Morgenthau,  propus  de  secretarul 
trezoreriei  americane  –  Henry  Morgenthau  Jr.,  plan  care  viza  transferarea  pe  seama  responsabilităţii 
Germaniei  plata  de  mari  despăgubiri  de  război  cu  scopul  de  a  stimula  reconstrucţia  ţărilor  atacate  de 
aceasta.  Indirect,  planul  Morgenthau  urmărea  și  pedepsirea  dură  a  Germaniei  precum  și  împiedicarea 
refacerii fostului stat fascist.  
Un alt plan de revitalizare economică pentru continentul european a fost Planul lui Jean Monnet 
care propunea ca Franţa să preia controlul zonelor carbonifere germane Ruhr şi Saar pentru a‐şi spori 
producţia până la 150% faţă de nivelul de dinaintea războiului. 

Era limpede pentru lumea că Europa se afla atunci la limita credibilităţii şi rezistenţei economice 
şi  sociale  și  ea  trebuia  salvată  din  pragul  colapsului.  În  această  optică,  planurile  de  reconstrucţie 
economică  europeană  au  reprezentat  o  parte  a  strategiei  americane  de  containment  şi  anume  de  a 
combate  comunismul  prin  arme  economice  şi  nu  prin  violenţă  şi  de  a  răspunde  cu  fermitate 
intimidărilor. Statele Unite ale Americii au conştientizat acest lucru nu numai pentru că starea precară a 
guvernelor  europene  ducea  inevitabil  la  măsuri  protecţioniste  care  periclitau  politica  open‐door,  ci  şi 
pentru că o criză iremediabilă a Europei ar fi lipsit S.U.A de o piaţă de comerţ şi desfacere importantă, 
declanşând recesiunea mondială. E o realitate faptul că ajutorul american pentru Europa nu a încetat de 
fapt niciodată de la votarea legii contractelor de împrumut (Lend‐Lease Act) încă în martie 1941. Ajutorul 
s‐a  desfăşurat  începând  din  1943  prin  intermediul  unei  instituii  care  grupa  44  de  ări,  United  Nations 
Relief  and  Rehabilitation  Administration  (U.N.R.R.A.).  Această  organizaţie  a  distribuit  alimente  gratuit, 
aproape în întregime din fonduri americane, celor mai sărace ţări europene până în anul 1947, inclusiv 
României  afectată  de  faimoasa  secetă  postbelică.  Să  notăm  că  diverse  ţări  ale  Europei  de  Vest  au 
continuat  să  beneficieze  de  credite  americane  şi  după  încetarea  legii  Lend  and  Lease,  în  august  1945: 
Marea Britanie, Franţa, Italia, şi alte state, au primit credite rambursabile de peste 12 miliarde de dolari. 

În acest context politic, financiar şi social a fost promovat The Marshall Plan, cunoscut oficial 
sub  numele  de  European  Recovery  Program  (E.R.P.).  Acesta  a  reprezentat  un  plan  de  reconstrucţie 
general  a  Europei  epuizată  după  război.  Conceput  de  Statele  Unite  ale  Americii    acest  program  îşi 
propunea un sistem profesionist de implementare şi supraveghere a metodelor de refacere economică a 
statelor  europene.  La  data  de  5  iunie  1947,  secretarul  de  stat  George  Catlet  Marshall,  a  făcut  public 
vastul program american  de asistenţă economică, prin celebrul discurs rostit  la Universitatea Harvard, 
gândit şi întocmit împreună cu trei personaje cheie, membrii ai Consiliului American de Relaţii Externe, 
Dean Acheson, William A. Clayton şi George Kennan. Clayton şi Kennan avuseseră consultări prelungite 
cu omul care era la cârma economiei franceze, prietenul lor de la Washington din timpul războiului, Jean 
Monnet.    Marshall  spunea:  Adevărul  este  că  nevoile  Europei  de  hrană  şi  de  alte  produse  esenţiale 
importate din străinătate – şi mai ales din America ‐ pentru următorii trei sau patru ani sunt mult mai 
mari  decât  capacitatea  sa  actuală  de  plată,  încât  ea  va  trebui  să  primească  ajutor  suplimentar  foarte 
important  sau    să  se  expună  unei  dizlocări  economice,  sociale  şi  politice  foarte  grave.  (…)  Este  deja 
evident că înainte ca guvernul Statelor Unite să poată să continue eforturile pentru remedierea situaţiei 
şi  sprijinirea  Europei  pe  calea  însănătoşirii,  ar  trebui  să  se  realizeze  un  acord  de  către  ţările  Europei, 
asupra  nevoilor  lor  actuale  şi  asupra  ceea  ce  aceste  ţări  ale  Europei  vor  face  ele  însele  pentru  a 
eficientiza toate măsurile pe care acest guvern ar putea să le ia. (...)Rolul Americii trebuie să constea în 

30
oferirea unui ajutor prietenesc, la stabilirea unui program european şi să ajute apoi la aplicarea acestuia 
în măsura în care va fi posibil să o facă. Acest program va trebui să fie unul general, stabilit în comun 
măcar  de  către  un  număr  de  naţiuni  europene,  dacă  nu de  toate.  (Apud  Charles  Zorgbibe,  Construcţia 
Europeană.  Trecut,  prezent,  viitor,  Editura  Trei,  București,  1998,  pag.  26‐29).  Programul  de  ajutor  era 
condiţionat: statele care acceptau oferta consistentă de 20 de miliarde de dolari americani trebuiau să 
adere la o instituie însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului acordat şi să elaboreze un program de 
reconstrucţie  europeană.  Marshall  a  oferit  de  asemenea  un  ajutor  material  gândit  în  parametri  diferii 
Uniunii Sovietice şi statelor socialiste din Europa de Est, dar Stalin a etichetat programul drept un truc şi 
a refuzat să participe. 

Planul  Marshall  nu  trebuie  interpretat  doar  ca  un  gest  caritabil  plin  de  noblețe,  pentru  că  a 
fost gândit şi în beneficiul economiei americane. Banii urmau să fie folosii pentru a cumpăra bunuri din 
Statele Unite, care erau transportate peste Atlantic cu vase comerciale americane. Planul a funcţionat, 
America a prosperat alături de revenirea la standard acceptabile a statelor europene, iar  până în anul 
1953  Statele  Unite  au  transferat  între  13  și  17  miliarde  de  dolari  (cifra  variază  în  funcție  de  sursele 
folosite).  

Dacă  în  perioada  interbelică  Statele  Unite  ale  Americii  au  promovat  o  politică  tradiţional‐
izolaţionistă,  cel  de‐al  doilea  război  mondial  şi,  mai  ales,  apariţia  „Cortinei  de  Fier”  au  plasat  Statele 
Unite în poziția de hegemon de necontestat al lumii libere.  Planul Marshall, reciproc avantajos pentru 
Statele  Unite  și  pentru  Europa,    a  stat  la  baza  reconsolidării  europene  şi  la  apariţia  Europei  ca  putere 
economică global și a însemnat un impuls major pe calea unificării europene. După război, Statele Unite 
dețineau rezerve de aur de 20 miliarde de dolari, aproape două treimi din totalul mondial.  
În  iulie  1947  s‐a  desfăşurat  la  Paris  Conferinţa  de  Cooperare  Economică  Europeană  al  cărei 
principal obiectiv a fost întocmirea unui bilanţ al nevoilor economice comune. Această întrunire la nivel 
înalt  a  reprezentanţilor  celor  16  state  europene  a  creat  premisele  formării  Comitetului  European  de 
Cooperare  Economică,  care  în  septembrie,  acelaşi  an,  avea  să  finalizeze  raportul  asupra  situaţiei 
economice europene, estimând nevoile şi costurile Programului de Reconstrucţie Europeană pe o durată 
de  4  ani.  Preşedintele  acestei  instituii  era  britanicul  Oliver  Franks,  dar  personajul  activ  din  spatele 
cortinei era vicepreşedintele Jean Monnet. Congresul Statelor Unite ale Americii a votat la 2 aprilie 1948 
Actul de Cooperare Economică care autoriza Planul Marshall, iar preşedintele american Harry Truman l‐a 
promulgat a doua zi.  
Detaliile Planului Marshall au fost analizate până în aprilie 1948 în cadrul negocierilor dintre 
Statele Unite ale Americii şi ţările vest‐europene, negocieri complexe datorită viziunii diferite a fiecărui 
stat  european.  Din  partea  S.U.A.,  Administraţia  Cooperării  Economice,  cu  sediul  la  Paris,  urma  să 
evalueze  necesarul  de  ajutor  şi  să  supervizeze  cheltuielile  efective.  Din  partea  Europei  de  Vest  a  fost 
înfiinţată, la 16 aprilie 1948, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană cu scopul coordonării 
ajutoarelor solicitate şi  a  promovării liberalizării comerţului şi plăţilor în  Europa. Această  organizaţie a 
avut  ca  membre:  Austria,  Belgia,  Danemarca,  Elveţia,  Franţa,  Grecia,  Irlanda,  Islanda,  Italia,  Marea 
Britanie, Norvegia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia şi zona de vest a Germaniei. În afara 
repartizării  ajutorului  american,  Organizaţia  pentru  Cooperare  Economică  Europeană    a  avut  drept 
obiective şi coordonarea politicilor economice naționale, statele membre abandonând treptat condiţia 
de asistați de către Statelor Unite.  

Cheltuielile din cadrul Planului Marshall au început în aprilie 1948 şi au atins nivelul maxim în 
anul fiscal 1949. La mijlocul anului 1952, când cheltuielile ajunseseră la mai puţin de jumătate din nivelul 
pe care îl atinseseră cu trei ani în urmă, Planul Marshall a fost înlocuit cu mult mai puţin generoasele 

31
Proceduri de Acordare a Asistenţei Mutuale. Programul de Reconstrucţie Europeană (Planul Marshall) a 
fost înlocuit cu Ajutorul Social Reciproc la 31 decembrie 1951 (aceasta și pe fondul izbucnirii războiului în 
Coreea).  

Putem  sublinia  trei  urmări  importante  pe  care  le‐a  avut  Planul  Marshall:  ţările  europene  au 
fost determinate să coopereze din nou în chestiuni economice şi politice; țărilor europene le‐a fost dată 
posibilitatea să achiziţioneze bunuri de investiţii plătind cu valutele lor depreciate după război; influenţa 
comunistă  promovată  de  Uniunea  Sovietică  a  fost  diminuată  și  limitată  considerabil  în  Europa 
occidentală.  La 15 decembrie 1949, Republica Federală Germania a devenit stat beneficiar al Planului 
Marshall. 

În  perioada  1948  –  1952  s‐a  înregistrat  una  din  cele  mai  semnificative  creșteri  din  istoria 
Europei apusene: producţia industrială şi agricultura au crescut cu circa 35% iar sărăcia şi foametea din 
Europa s‐au estompat în mod considerabil. Aspectele pozitive ale planului american au fost numeroase: 
acesta a prevăzut un plan raional de refacere a economiilor europene şi de dezvoltare a acestora, a creat 
un  regim  multilateral  de  schimburi  reciproce,  a  liberalizat  schimburile,  a  redus  contingentele,  a 
coordonat planurile economice naţionale, a organizat convertibilitatea monedelor. Politic vorbind, prin 
promovarea  gestionării  în  comun  a  ajutorului  american  se  evita  ca  respectivul  ajutor  să  presupună  o 
dependenţă  brutală  faţă  de  S.U.A.,  pe  de  o  parte,  şi  pe  de  alta,  se  oferea  Europei  prilejul  unei  ample 
cooperări. În același timp, slăbiciunea economică a Europei a oferit guvernului american oportunitatea 
de a exercita presiuni asupra guvernelor europene astfel încât acestea să adopte reguli comerciale mai 
liberale,  netezind  drumul  exporturilor  americane.  Mai  mult,  condiţiile  impuse  ţărilor  europene 
beneficiare erau concepute în mod deliberat spre a promova o Europă federală. 
Jean  Monnet  apreciază,  în  Memoriile  sale  planul  ca  fiind  momentul  apariției  unui  nou  tip  de 
relații  internaționale:”a  ajuta  pe  alţii  pentru  a  se  ajuta  pe  sine”  (Jean  Monnet,  Memoires,  Ed.  Fayard, 
Paris, 1976, p. 383).  
În acest context complicat, un număr de lideri europeni au readus în prim plan argumentul legat 
de  faptul  că  statele  europene  ar  trebui  să‐și  lase  la  o  parte  divergențele  și  să  stabilească  metode  de 
cooperare, care să asigure – în măsura în care acest lucru era posibil ‐ eliminarea cauzelor războiului și, 
eventual,  promovarea  unității  europene.  Deși  prioritățile  interne  erau  relativ  diferite,  guvernele 
occidentale din Europa au înțeles că era nevoie de o nouă gândire. Ideile de tip federalist încep să anime 
în această perioadă și o parte a mediilor guvernamentale europene. Belgia Olanda și Luxemburgul sunt 
preocupate să se asocieze într‐o uniune vamală, punând din septembrie 1944 bazele Beneluxului. 
  La  19  septembrie  1946,  Winston  Churchill  într‐un  discurs  la  Universitatea  din  Zürich 
relansează  ideea  unificării  europene  sub  forma  Statelor  Unite  ale  Europei.  Fostul  prim‐ministru  evoca 
starea  deplorabilă  a  continentului  și  amintea  eforturile  contelui  Richard  Coudenhove‐Kalergi  și  ale  lui 
Aristide  Briand,  aratând  totodată  că  europenii  trebuie  să  pună  capăt  urii  și  dorinței  de  răzbunare,  să 
privească spre viitor. Winston Churchill exprima opinia că pentru a realiza aceste lucruri și pentru a da 
uitării trecutul primul pas trebuia făcut de fostele adversare Franța și Germania. 
Din acel moment ideea unități europene a devenit un numitor comun al satelor democratice din 
Europa  apuseană.  Istoria  ideii  de  unitate  europeană  se  sfârșea  pentru  a  face  loc  istoriei  Uniunii 
Europene așa cum o cunoaștem astăzi.  
La  câteva  luni  după  declaraţia  de  la  Zurich,  Winston  Churchill  înfiinţează  în  Marea  Britanie 
Mişcarea pentru Europa Unită. În Franţa, Raul Dantry creează Consiliul Francez pentru Unitatea Europei. 

32
La începutul lui 1947 se conturează Mişcarea Socialistă petru Statele Unite ale Europei‐ strămoșul stângii 
europene de astăzi.  
Mişcările europene, reunite în cadrul Congresului Europei, la Haga (7 – 10 mai 1948), lansează o 
rezoluţie politică prin care cer constituirea unei Adunări Parlamentare Europene. Sunt emise acum, din 
nou,  primele  idei  federaliste  cu  privire  la  instituţii  comune,  piaţa  comună,  carta  drepturilor  omului. 
Lucrările  la  care  participă  peste  800  de  delegați  din  aproape  toate  țările  europene  și  numeroși 
observatori din Statele Unite, Commonwealth numeroși jurnaliști au fost prezidate de Winston Churchill. 
 Ulterior,  „ideea  europeana”  a  fost  însuşită  rapid  de  guvernele  vest‐europene,  iar  construcţia 
europeana a devenit, esenţialmente, o preocupare interguvernamentala.   
La 16  aprilie 1948, se constituia Organizaţia de Cooperare Economică Europeană – organizaţie 
menită să asigure continuitatea  acestor programe de liberalizare economică şi politică  şi să promoveze 
cooperarea europeană. Fondatorii au fost: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, 
Luxemburg,  Norvegia,  Olanda,  Portugalia,  Marea  Britanie,  Suedia,  Elveția  și  Turcia,  precum  și  zonele 
occidentale de ocupație din  Germania și teritoriul Triestului. 
O  alta  direcție  de  cooperare  a  fost  cea  militară  care  a  debutat  cu  semnarea  de  către  statele 
Beneluxului, Franța și Marea Britanie a Tratatului de la Bruxelles care a dat naștere unei prime forme de 
organizație internațională numită Uniunea Occidentală. Pe lângă latura diplomatică și militară, tratatul 
creează premisele unei cooperări economice, sociale și culturale extinse. După ce Germania și Italia sunt 
invitate să facă parte din această uniune ea își va schimba denumirea în Uniunea Europei Occidentale. 
În  ideea  unei  mai  bune  cooperări  militare  și  conștientizând  lipsa  mijloacelor  unei  apărări 
eficiente  împotriva  unei  eventuale  agresiuni  sovietice,  europenii  se  pun  sub  umbrela  potențialului 
militar american, semnând la 5 aprilie 1949 Tratatul de la Washington, actul de înființare al Organizației 
Tratatului Atlanticului de Nord. 
La  5  mai  1949,  a  luat  naștere  Consiliul  Europei,  cadru  de  dialog  şi  cooperare    între  statele 
europene,  ca  rezultat  al  compromisului  dintre    susţinătorii  metodei  interguvernamentale    (strictă 
dependenţă de guvernele naţionale) şi cei ai metodei supranaţionale. Prin Tratatul semnat la Londra de 
cele cinci state ale Uniunii Occidentale,  Belgia, Franţa, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, cărora li se 
alătură  Irlanda,  Italia,  Danemarca,  Norvegia  şi  Suedia,  se  pun  bazele  acestui  important  organism  al 
continentului.  Consiliul  Europei  a  devenit  cea  mai  veche  și  mai  durabilă  organizaţie  politică  a 
continentului,  un  garant  al  drepturilor  omului,  al  democraţiei  parlamentare,  al  statului  de  drept,  al 
supremaţiei legii, un promotor al identităţii europene bazate pe valori împărtăşite care transpar dincolo 
de diferitele culturi, un nucleu al cooperării europene.  Menționăm că nici un stat nu a aderat la Uniunea 
Europeană fără să adere, mai întâi, la Consiliul Europei. 
În postura de părinți fondatori ai Uniunii Europene sunt unanim recunoscuți Jean Monnet (1888 
– 1979) și Robert Schuman (1886‐1963). Ambii au promovat un set similar de idei privitoare la destinul 
unificării  europene și  ambii  au  avut  un  rol  crucial  în  acest  proces.  Unificarea  europeană  însemna,  mai 
întâi, un proces de integrare a diferitelor ţări. În 1950, Robert Schuman a lansat primul program de acest 
fel: „Unificarea naţiunilor europene presupune dispariţia antagonismului vechi de secole dintre Franţa şi 
Germania.  Acţiunea  plănuită  se  adresează,  de  aceea,  în  prima  linie,  Franţei  şi  Germaniei.  În  această 
intenţie guvernul francez propune să orientăm această acţiune spre un punct delimitat, dar hotărâtor. El 
propune  să  subordonăm  ansamblul  producţiei  franceze  şi  germane  de  cărbune  şi  oţel  unei  autorităţi 
supreme comune, care este deschisă cooperării cu alte state europene. Această asociere a producţiei de 
cărbune şi oţel va asigura imediat edificarea bazelor comune ale dezvoltării economice, ca primă etapă, 
a  federalizării  europene;  ea  va  schimba  şi  soarta  acelor  domenii  care  au  servit  de  multă  vreme 
producţiei  de  material  de  război,  ale  cărei  victime  ele  au  devenit.  Solidaritatea  producţiei,  care  se  va 

33
atinge în acest fel, va duce la aceea că orice război între Franţa şi Germania va fi nu numai de negândit, 
dar  va  fi  şi  imposibil  din  punct  de  vedere  material”  (Apud,    R.  Hostiou,    Robert  Schuman  et  l’Europe,  
Ed.Cujas,  Paris,  1969,  pp.  137‐138).  Planul  lui  Robert  Schuman,  enunțat  public  într‐un  celebru  discurs 
radiodifuzat  la  9  mai  1950  (Ziua  Europei  a  fost  fixată  la  această  dată,  în  anul  1986,  tocmai  pentru  a 
marca acest eveniment), ministrul de externe al Franţei, cel care preluase de fapt ideea lui Jean Monnet, 
era revoluţionar în domeniul relaţiilor internaţionale, el înfiinţând o autoritate independentă de guverne 
ale  cărei  decizii  vor  lega  statele.  Concentrând  aciunea  spre  un  punct  limitat,  dar  decisiv,  Schuman  şi 
Monnet  se  pregătesc  pentru  metoda  funcţionalistă.  „Supranaţionalitatea“  este  punctul  de  plecare  al 
unei  construcţii  mai  vaste,  instituind  pe  fondul  solidarităţii  primele  baze  ale  unei  federaţii  europene. 
Planul are deci meritul de a fi abordat într‐o manieră nouă problema construcției europene, impunând 
principiul supranaționalismului, abandonând metoda clasică a cooperării interguvernamentale care și‐a 
dovedit  ineficiența  în  primii  ani  după  război  și  propunând  o  nouă  formă  de  cooperare,  integrarea. 
Originalitatea  ideii  lui  Jean  Monnet  consta  în  unirea  oamenilor  și  a  națiunilor  prin  propunerea  unui 
obiectiv comun în care să se regăsească. Odată cu planul se declanșa  un proces cu totul nou în materia 
relațiilor internaționale și anume exercitarea în comun a suveranității în anumite domenii. 
Planul  Schumann,  acceptat  fără  rezerve  de  Germania,  Italia  şi  cele  trei  ţări  din  Benelux,  este 
supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Paris, 
prin  care  lua  fiinţă  Comunitatea  Europeană  a  Cărbunelui  şi  Oţelului,  era  încheiat  pentru  50  de  ani  (a 
dispărut  abia  în  iulie  2002).  Comunitatea  Europeană  a  Cărbunelui  și  Oțelului  şi‐a  propus  să  înlăture 
obstacolele  din  calea  circulaţiei  libere  a  celor  două  produse  de  bază  şi  să  transpună  în  practică  un 
ansamblu de reguli comune şi loiale de concurenţă, să renunţe la taxele vamale şi restricţiile cantitative 
în interior şi să transfere o parte din deciziile suverane pe seama instituţiilor comunitare create, cu rol 
consultativ (Adunarea Parlamentară) şi rol de decizie (Consiliul Ministerial). Primul semn al reconcilierii 
franco‐germane,  Comunitatea  Europeană  a  Cărbunelui  și  Oțelului  este  și  punctul  de  plecare  pentru 
Europa  comunitară.  Apare  astfel  un  sistem  juridic  original  unde  se  articulează  apărarea  interesului 
național cu promovarea interesului comun, exprimat prin instituțiile supranaționale. 

La  25  mai  1950,  declanşarea  ostilităţilor  în  Coreea  agravează  războiul  rece.  Statele  Unite  fac 
presiuni  pentru  ca  Germania  de  Vest  să  fie  repede  reînarmată.  Ostilă  renaşterii  unei  armate  germane 
necontrolate,  Franţa  propune  integrarea  acesteia  într‐o  armată  europeană,  în  urma  declaraţiei 
preşedintelui Consiliului, René Pleven, din 24 octombrie 1950.  

Pentru René Pleven şi Jean Monnet este imperativ să se răspundă preocupării americanilor de a 
permite Germaniei să participe la efortul de apărare occidentală, însă fără a pune în pericol proiectul de 
înfiinţare  a  Comunităţii  Cărbunelui  şi  Oţelului.  Guvernul  francez  refuză  reînarmarea  unilaterală  a 
Germaniei  şi  nu  concepe  redobândirea  unei  suveranităţi  militare  a  Bonnului  decât  în  cadrul  unei 
organizaţii comune. 

Propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţiate la Paris pe 15 februarie 1951. Tratatul 
care  instituie  Comunitatea  Europeană  de  Apărare  este  semnat  de  cele  şase  state  membre  ale 
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, la 28 mai 1952. Clasa politică franceză se divizează însă 
profund  în  momentul  în  care  Adunarea  Naţională  lansează  apelul  de  semnare  a  tratatului.  Tratatul 
asupra Comunității Europene de Apărare este adoptat de către Adunarea Naţională, la 30 august 1954, 
dar disputa dintre adepţii şi adversarii proiectului au creat tensiuni puternice în sânul fiecărei formaţiuni 
politice. Acestor controverse li se atribuie lipsa, în viitoarele tratate ale Euroatomului şi ale Comunităţii 
Economice  Europene,  a  unor  organe  executive  puternice  de  tipul  Înaltei  Autorităţi  a  Comunității 
Europene  a  Cărbunelui  și  Oțelului.  Comunitatea  Europeană  de  Apărare  a  creat  o  breşă  între  cei  ce 

34
sperau în integrarea politică a Europei şi cei care optau pentru susţinerea stării de fapt sau cel mult într‐
o „Europă a patriilor“ de tip confederal. 

Aceste  evenimente  au  deschis  perspectiva  trecerii  concrete  la  unificarea  treptată  a  Europei 
Occidentale, ca un model şi o premisă pentru realizarea idealului paneuropean. Se trecea astfel din faza 
proiectelor privind  construcţia europeană, marcată  de  idei, concepte,  proiecte ce  păreau  de  multe ori 
utopice,  dar  care  au  prefigurat  cea  mai  mare  parte  a  elementelor  esenţiale  ale  acestui  edificiu,  la 
realizarea practică a Europei unite, proces aflat şi în zilele noastre în plină desfăşurare. 

Verificare pe parcurs: 

 1.Care a fost rolul Planului Marshall în debutul procesului construcției europene? 

2.  Comentați  locul  și  rolul  lui  Jean  Monnet  și  Robert  Schuman  în  debutul  procesului  construcției 
europene. 

3. Cum poate fi explicată trecerea de la metoda interguvernamentală la cea supranațională? 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

35
  
 
 
Prima extindere: Europa de la “cei şase” la “cei nouă”. 
Deceniul opt al secolului trecut şi procesul construciei europene. 
 
Obiective: 
- înțelegerea modului în care s‐a ajuns la semnarea Tratatului de la Roma 
- cunoașterea principalelor prevederi ale Tratatului de la Roma și ale Euratomului  
- dobândirea abilității de a analiza în context istoric constituirea Comunității Economice Europene  
- înțelegerea și cunoașterea mecanismului care a dus la primul val de extindere europeană 
 

Sub presiunea războiului rece, cele șase ţări membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și 
Oțelului  încep  să  se  gândească  şi  la  o  eventuală  cooperare  în  domeniul  politic  şi  militar,  dar  opinia 
publică  nefiind  încă  pregătită să  accepte  o astfel de  formă de  cooperare dezavuează  acest proiect.  Ca 
prim reflux al ideii europene după război, eşecul Comunităţii Europene de Apărare atrage după sine mai 
multe  consecinţe.  În  primul  rând,  un  recul  momentan  al  influenţei  franceze,  iniţiativa  revenind  unor 
reprezentanţi  ai  Beneluxului,  precum  Paul  Henri  Spaak  şi  Johan  Willem  Beyen.  La  Messina,  la  1  iunie 
1955, cele şase state vor adopta principiul unei noi comunităţi fondate pe o piaţă comună industrială. 
Marea Britanie deși a fost invitată la insistența țărilor din Benelux a refuzat participarea la conferință. În 
al  doilea  rând,  o  renunţare  temporară  a  obiectivului  unei  „federaţii  europene“  cuprins  în  declaraţia 
Schuman, care nu e reţinut în noul text al tratatului.  Cele şase ţări membre ale Comunităţii Europene a 
Cărbunelui şi Oţelului au trecut în 1957 la etapa a doua a integrării lor economice semnând Tratatele de 
la  Roma  cu  privire  la  Comunitatea  Economică  Europeană  (C.E.E.  sau  Piața  comună)  şi  Comunitatea 
Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). 

Conferinţa de la Messina, din 1‐2 ianuarie 1955, a miniştrilor de externe a statelor membre ale 
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a luat în discuţie iniţiativa ţărilor din Benelux, cuprinsă în 
planul  Beyen  şi  care  propunea  crearea  unei  pieţe  comune  cu  libera  circulaţie  a  mărfurilor,  serviciilor, 
capitalurilor  şi  muncitorilor.  Acest  lucru  a  reprezentat  momentul  relansării  construcţiei  comunitare, 
după eşecul înregistrat al proiectului Comunităţii Europene de Apărare. Reprezentanţii la Conferinţă au 
aprobat iniţiativa, iar la data de 9 iulie 1955, sub preşedinţia belgianului Paul Henri Spaak, şi‐a început 
activitatea un Comitet Interguvernamental, însărcinat cu studierea unui program privind: stabilirea unei 
reţele  europene  de  căi  de  transport,  dezvoltarea  schimburilor  de  gaze  şi  curent  electric,  organizarea 
comună  a  utilizării  paşnice  a  energiei  atomice,  pregătirea  progresivă  a  unei  pieţe  comune  fără  taxe 
vamale şi licenţe de import. La data de 23 aprilie 1956, Comitetul Spaak a prezentat celor şase state un 
raport  prin  care  se  propunea  crearea  unei  Comunităţi  Economice  Europene  şi  a  unei  Comunităţi 
Europene a Energiei Atomice. Acest raport a fost discutat şi aprobat cu prilejul Conferinţei de la Veneţia 
din  29‐30  mai  1956.  La  Roma,  pe  25  martie  1957,  şefii  de  guvern  din  Belgia,  Franţa,  Germania,  Italia, 
Luxemburg  şi  Olanda  au  semnat  cele  două  tratate  instituind  Comunitatea  Economică  Europeană  şi 
Comunitatea  Europeană  a  Energiei  Atomice.  Aceste  tratate  au  intrat  în  vigoare  la  data  de  1  ianuarie 
1958. 

Momentul  semnării  Tratatului  de  la  Roma  a  consfinţit  sfârşitul  etapelor  premergătoare,  de 
pregătire a integrării şi a marcat începutul extinderii şi consolidării acesteia într‐un triunghi comunitar, 
Comunitatea  Economică  Europeană,  Comunitatea  Europeană  a  Cărbunelui  și  Oțelului  şi  Comunitatea 
Europeană a Energiei Atomice cu trei etape succesive: Uniunea vamală, Uniunea economică şi Uniunea 

36
politică. Tratatul de la Roma este actul de naştere al Comunităţii Europene. Atunci au fost puse bazele 
unei  Europe,  care  se  spera  să  devină  una  comunitară.  În  momentul  semnării  tratatului,  preşedintele 
Franţei  de  atunci  s‐a  opus  cu  tărie  abandonării  de  către  Comunitatea  Economică  Europeană  a 
principiului unanimităţii şi înlocuirea acestuia cu un vot majoritar. 

  Tratatul  de  la  Roma, considerat  a  fi  mai mult  decât  o bornă  de  hotar în  construirea  identităţii 
europene, a răspuns unui important set de întrebări legate de viitorul Europei Occidentale. În domeniul 
strict  economic,  acest  tratat  prevede  eliminarea  tarifelor  vamale  şi  a  altor  bariere  comerciale  între 
statele  membre,  formarea  unei  uniuni  vamale,  interzicerea  trusturilor,  cartelurilor  şi  a  altor  structuri 
monopoliste cu poziţii dominante pe piaţă. De asemenea, a fost proclamată incompatibilitatea cu Piaţa 
Comună a sprijinului direct al statului acordat entităților economice, întrucât acesta distruge competiţia. 
Libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului şi a persoanelor sunt considerate a fi o prioritate. Tratatul a 
fost încheiat pe o perioadă nelimitată şi fost conceput ca un „tratat cadru”, care îşi propune şi realizează 
definirea  obiectivelor,  competenţelor  şi  procedurilor  în  termeni  generali  (precizările  privind  conţinutul 
politicilor şi strategiilor economice urmând să se facă ulterior). Trebuie menţionat şi faptul că Tratatul a 
determinat apariţia unei noi ordini juridice integrate în dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a 
fost dotată cu atribuii proprii, cu personalitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională, cu 
puteri reale izvorâte din  limitarea unor competențe  ale statelor membre sau din transferul de atribuii 
ale  acestora  în  favoarea  Comunităţii.  Comunitatea  Economică  Europeană  era  o  comunitate  de  drept, 
aceasta  însemnând  că  nici  statele  membre  şi  nici  instituţiile  lor  nu  puteau  scăpa  controlului  de 
conformitate  al  actelor  lor  și  nici  prevederilor  din  Tratat.  Tratatul  are  șase  părţi,  după  cum  urmează: 
Principiile Comunităţii; Fundamentele Comunităţii; Politica Comunităţii; Asocierea ţărilor şi teritoriilor de 
peste mări; Instituţiile Comunităţii; Dispoziţii generale şi finale. 
 
Chiar  din  Preambulul  tratatului  de  instituire  a  C.E.E.  rezultă  intenţia  semnatarilor  de  a  pune 
bazele  unei  uniuni  tot  mai  strânse  între  popoarele  europene,  de  a  asigura,  printr‐o  acţiune  comună, 
progresul economic şi social al ţărilor lor, prin eliminarea barierelor care divizează Europa. Articolul 2 din 
Tratat  precizează  obiectivul  general  al  Comunităţii  Economice  Europene.  Astfel,  Comunitatea  are  ca 
misiune,  prin  instituirea  unei  pieţe  comune  şi  prin  apropierea  treptată  a  politicilor  economice  ale 
statelor  membre,  să  promoveze  în  întreaga  Comunitate  o  dezvoltare  armonioasă  a  activităţilor 
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de 
trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte. În consecinţă, Comunităţii îi revine ca obiectiv 
fundamental  instituire  unei  pieţe  comune  care  să  se  sprijine  pe  o  uniune  vamală,  pe  armonizarea 
politicilor economice,  pe libertatea întregii viei economice: a producţiei, a serviciilor,  a schimburilor, a 
factorilor umani şi financiari. Piaţa comună presupunea şi liberalizarea unor sectoare şi stabilirea unor 
politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) lucru care ar permite 
o intensificare a activităţii economice din statele membre.  
  Comunitatea Economică Europeană se fundamentează astfel pe patru libertăţi fundamentale: a 
capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor şi a persoanelor şi pe mai multe politici comune, cu deosebire în 
domeniul agricol, al dezvoltării regionale, al transporturilor, precum şi în domeniul social. 
   
Obiectivele  Comunităţii,  prevăzute  în  art.  3  al  Tratatului,  sunt  următoarele:  eliminarea,  între 
statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a 
oricăror altor măsuri cu efect echivalent; stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale 
comune  în  raport  cu  statele  terţe;  eliminarea,  între  statele  membre,  a  obstacolelor  care  stau  în  calea 
liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; adoptarea unei politici comune în domeniul 
agriculturii;  adoptarea  unei  politici  comune  în  domeniul  transporturilor;  instituirea  unui  regim  care  să 
împiedice  denaturarea  concurenţei  pe  piaţa  comună;  aplicarea  unor  proceduri  care  să  permită 

37
coordonarea  politicilor  economice  ale  statelor  membre  şi  împiedicarea  dezechilibrelor  în  balanţele  de 
plăţi ale acestora; apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune; crearea 
unui  Fond  Social  European  pentru  a  îmbunătăţi  posibilităţile  de  angajare  a  lucrătorilor  şi  pentru  a 
contribui  la  ridicarea  nivelului  de  trai;  instituirea  unei  Bănci  Europene  de  Investiţii,  destinată  facilitării 
extinderii economice a Comunităţii prin crearea de resurse noi; asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste 
mări  în  vederea  creşterii  schimburilor  comerciale  şi  continuării  în  comun  a  efortului  de  dezvoltare 
economică şi socială. 
 
Noţiunea  de  „piaţă  comună”    a  fost  definită  printr‐o  hotărâre  a  Curii  de  Justiţie  ca  vizând 
eliminarea tuturor piedicilor în calea schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii pieţelor naţionale 
într‐o piaţă unică, realizând condiţii pe cât posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevărate pieţe 
interioare. Conform art. 8 din Tratatul de la Roma, Piaţa Comună urma să fie instituită progresiv, de‐a 
lungul  unei  perioade  de  tranziţie  de  12  ani,  divizată  în  trei  etape  de  patru  ani  fiecare,  etape  a  căror 
durată putea fi modificată în condiţiile prevăzute în Tratat. Deşi Piaţa Comună ar fi trebuit instaurată cel 
mai târziu în anul 1970, acest lucru nu s‐a realizat.  
   
Tratatul de la Roma a încurajat substanţial progresul economic. Sunt analiști care susţin că anul 
1958  a  fost  un  punct  marcant  al  boom‐ului  general  postbelic  din  Europa  Occidentală,  care  includea 
miracolul economic german şi rezultatele constantei creşteri economice franceze din epocă.  
   
Realizarea  obiectivelor  Comunităţii  a  fost  asigurată  de  următoarele  instituii  majore:  Adunare, 
Consiliu,  Comisia  şi  Curtea  de  Justiţie.  Fiecare  instituie  acţiona  în  limitele  atribuţiilor  care  îi  erau 
conferite  de  tratat.  Potrivit  art.  137  şi  art.  138  din  Tratat,  Adunarea  este  alcătuită  din  delegaţii 
desemnaţi de parlamente dintre proprii lor membri, conform procedurii stabilite de fiecare stat membru 
şi  îşi  exercită  atribuţiile  de  deliberare  şi  control  care  îi  sunt  acordate  de  tratat.  Consiliul  era  format, 
conform art. 146 din Tratat, din reprezentanţii statelor membre, fiecare Guvern delegând pe unul dintre 
membrii săi. Consiliul, pentru a asigura realizarea obiectivelor stabilite de Tratat şi în condiţiile prevăzute 
de acesta, asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre şi dispune de atribuii 
de  decizie.  Comisia  ‐  potrivit  art.  155  din  Tratat  ‐  îndeplinea  următoarele  atribuii:  veghea  la  aplicarea 
dispoziţiilor  tratatului,  precum  şi  a  dispoziţiilor  adoptate  de  instituii  în  temeiul  acestuia;  formula 
recomandări sau avize în domeniile care fac obiectul tratatului, în cazul în care se prevede acest lucru în 
mod expres  în tratat sau Comisia  considera că este  necesar;   dispunea  de atribuii proprii de decizie  şi 
participa  la  adoptarea  actelor  Consiliului  şi  ale  Adunării;  exercita  competenţele  conferite  de  Consiliu 
pentru  aplicarea  normelor  stabilite  de  acesta.  O  ultimă  instituie  o  reprezenta  Curtea  de  Justiţie,  care, 
potrivit art. 164 din Tratat, asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului. Curtea 
de Justiţie a fost alcătuită iniţial din şapte judecători, întrunindu‐se în plen sau în camere compuse din 
trei sau cinci judecători, pentru a lua anumite măsuri de instrucţie sau pentru a judeca anumite categorii 
de cauze, în condiţiile prevăzute de un regulament stabilit în acest scop. De asemenea, Curtea de Justiţie 
era asistată de doi avocaţi generali care aveau rolul de a prezenta, imparţial şi independent, în cauzele 
prezentate Curii, concluzii motivate cu scopul de a sprijini Curtea în îndeplinirea misiunii sale. 
   
Trebuie menţionat şi faptul că două instituii, respectiv Consiliul şi Comisia, erau asistate de un 
Comitet  Economic  şi  Social,  cu  funcţii  consultative,  iar  controlul  conturilor  era  asigurat  de  o  Curte  de 
Conturi.  Consiliul,  la  propunerea  Comisiei  şi  în  cooperare  cu  Parlamentul  European,  poate  decide  cu 
majoritate calificată, orice reglementare.  
 

38
 Comunitatea Economică Europeană a devenit cea mai reprezentativă grupare pentru integrarea 
economică. Din 1973 au aderat la C.E.E.: Marea Britanie, Danemarca și Irlanda prin semnarea Tratatului 
de la Bruxelles. 
 
În 1973 a fost semnat la Paris un tratat de fuziune a celor trei comunităţi adoptându‐se 
şi denumirea oficială de Comunităţile Europene.  
     
Un  alt  Tratat  semnat  la  Roma  în  anul  1957,  în  cadrul  aceleiaşi  festivităţi,  a  creat  Comunitatea 
Europeană  a  Energiei  Atomice,  cunoscută  sub  numele  de  EURATOM.  Dacă  Tratatul  de  instituire  a 
Comunităţii Economice Europene a creat o integrare economică globală, Tratatul EURATOM  a avut un 
obiectiv  sectorial  –  acela  al  energiei  atomice  civile.  Comunitatea  avea  ca  misiune  să  contribuie  la 
pregătirea  şi  dezvoltarea  rapidă  a  industriilor  nucleare,  exclusiv  pentru  aplicaţii  civile  ale  acestora.  Şi 
acest Tratat, ca şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, era alcătuit din șase titluri, 
precedate de un Preambul. Titlurile sunt structurate astfel: Misiunea Comunităţii; favorizarea progresul 
în  domeniul  energiei  nucleare;  Instituii;  dispoziţii  referitoare  la  regulile  financiare;  Dispoziţii  generale; 
Dispoziţii relative la perioada de început a activităţii. 
 
Şi  acest  document  a  trecut  dincolo  de  recomandările  Raportului  Spaak.  Obiectivul  principal  al 
EURATOM‐ului  a  fost  dezvoltarea  proaspătului  sector  al  energiei  atomice,  esenţial  pentru  creşterea 
economică europeană. EURATOM‐ul urma să fie implicat în asigurarea distribuţiei know‐how‐ului tehnic, 
în  elaborarea  normelor  de  securitate  pentru  lucrători  şi  pentru  populaţie  în  general,  în  a  sprijini 
investiţiile, în a asigura acces egal la sursele de finanţare şi în lărgirea pieţei şi maximizarea capacităţii 
tehnice  prin  fuzionarea  pieţelor  naţionale  pentru  materiale  şi  echipamente  specializate,  ca  şi  libera 
circulaţie  a  experţilor.  Alte  obiective  fundamentale  al  Tratatului  EURATOM  au  fost  cele  de  a  asigura 
înfiinţarea instalaţiilor de bază necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare în Comunitate şi de a se 
asigura că toi consumatorii primesc o cantitate regulată şi echitabilă de combustibil nuclear şi minerale.  
   
În  conformitate  cu  prevederile  Tratatului,  atribuţiile  EURATOM  sunt  următoarele:  promovarea 
cercetării şi asigurarea diseminării informaţiilor tehnice, stabilirea standardelor de securitate uniforme 
care să asigure sănătatea muncitorilor şi a cetăţenilor şi asigurarea că acestea sunt aplicate, facilitarea 
investiţiilor şi asigurarea realizării instalaţiilor de bază necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare în 
Uniunea Europeană, asigurarea că toi utilizatorii primesc o cantitate regulată şi echitabilă de minereuri şi 
combustibil  nuclear,  asigurarea  că  mineralele  nucleare  sunt  folosite  în  scopuri  paşnice,  exercitarea 
dreptului  de  proprietate  conferit  lui  cu  privire  la  materialele  fisionabile,  înregistrarea  de  progrese  în 
folosirea  în scopuri paşnice a energiei nucleare prin  colaborarea  cu alte  state precum şi cu organizării 
internaţionale, stabilirea de acţiuni comune. 
   
Creat  iniţial  pentru  a  coordona  programele  de  cercetare  din  domeniul  utilizării  paşnice  a 
energiei nucleare în statele membre, documentul semnat în capital italiană ajută în prezent la punerea 
în comun de cunoştinţe, infrastructură şi fonduri în domeniul nuclear. Principala instituie înfiinţată sub 
auspiciile EURATOM este Euratom Supply Agency, agenţie operativă din 1960, cu personalitate juridică şi 
autonomie  financiară.  Misiunea  agenţiei  este  de  a  asigura  aprovizionarea  regulată  şi  echitabilă  a 
consumatorilor  europeni  cu  combustibil  nuclear.  Această  agenţie  îşi  desfăşoară  activitatea  sub 
supravegherea Comisiei Europene care îi dă directive, are drept de veto asupra deciziilor ei şi numeşte 
directorul general. Tratatul EURATOM conferă Agenţiei dreptul de opţiune pentru achiziţia de minereuri, 
materie primă şi produse în Comunitate, precum şi un drept exclusiv de a încheia contracte de furnizare 
în  şi  din  afara  Comunităţii.  Un  alt  aspect  important  îl  constituie  faptul  că  atât  Agenţia,  cât  şi  Comisia, 
urmăresc  obiectivul  întăririi  securităţii  prin  măsuri  de  diversificare  a  surselor,  evitarea  dependenţei 

39
excesive  de  o  singură  sursă,  asigurându‐se  că,  în  contextul  unui  schimb  echitabil,  viabilitatea  ciclului 
combustibilului nuclear este menţinut. Trebuie menţionat faptul că EURATOM nu a devenit ceea ce s‐a 
sperat întrucât sectorul energiei nucleare nu a urmat drumul industriilor grele ale cărbunelui şi oţelului, 
de  integrator  economic  natural  al  Europei.  Dezvoltarea  separată  a  programelor  civile  pentru  energia 
nucleară  în  diferite  state  membre,  inclusiv  Franţa  şi  Germania,  a  dovedit  că  cel  puţin  în  acest  sector 
sensibil, modelul naţional rămâne predominant. 
 
Un  aspect  interesant  îl  reprezintă  faptul  că,  deşi  a  sprijinit  obiectivul  strategic  general  al 
unificării europene, Marea Britanie nu a semnat nici unul din cele două Tratate de la Roma. Deşi în anul 
1948 părea evident multora că Marea Britanie va fi în fruntea viitoarei Europe Unite, până în anul 1951 a 
devenit  clar  faptul  că  această  țară  avea  o  agendă  distinctă.  Astfel,  deşi  Churchill  popularizase  ideea 
Statelor Unite ale Europei, nu a fost intenţia lui ca Marea Britanie să devină parte a unui astfel de stat și 
nici a urmașului său imediat. 
 
Perioada  dintre  1958  și  1962  a  fost  considerată  ca  o  adevărată  lună  de  miere  pentru  noile 
Comunități. Chiar dacă generalul De Gaulle revenise la cârma Franței la nici șase luni după evenimentul 
de la Roma,  el nu s‐a manifestat  împotriva noilor  comunități  în ciuda  faptului că crezul său politic era 
antiintegraționist și în favoarea statului națiune. 
 
La  începutul  sfârșitul  deceniului  deceniului  șase  și  la  începutul  celui  următor  viziunile  despre 
Europa s‐au conturat în două direcții. Marea Britanie a încercat să promoveze o zonă de comerț liberă, 
finalizată  după  negocieri  în  cadrul  Organizației  Economice  de  Cooperare  Europeană  împreună  cu  alte 
șase  țări  (Austria,  Danemarca,  Norvegia,  Portugalia,  Suedia  și  Elveția)  prin  semnarea  Convenției  de  la 
Stockholm în ianuarie 1960. Europa occidentală s‐a văzut astfel împărțită în grupul celor șase (sâmburele 
Uniunii Europene) și, respectiv, cel al celor șapte reunit în Zona Economică Europeană de Liber Schimb. 
Începe  acum  constituirea  axei  Paris‐Bonn  în  încercarea  de  a  da  o  dimensiune  politică  procesului 
integrării  europene (în 1963, la Versailles  se  va semna tratatul franco‐german  care va pune cele două 
țări într‐un nou raport istoric).  
 
Noua  perioadă  a  debutului  anilor  60’  a  fost  una  de  încetinire  a  ritmului  în  direcția  integrării 
europene.  Acest  fapt  s‐a  datorat  opoziției  liderului  francez  Charles  De  Gaulle  la  idea  intrării  în 
Comunitate  a  Marii  Britanii  (1961‐1963)  și  ostilității  aceluiași  personaj  cu  privire  la  ideea  supra‐
naționalității.  O  solicitare  de  aderare  a  Marii  Britanii  va  fi  respinsă  în  ianuarie  1963  din  inițiativă 
franceză.  În  1967  însă,  Marea  Britanie  își  va  depune  din  nou  candidatura  pentru  intrarea  în  clubul 
european, aceasta în pofida agriculturii sale și a valorii lirei sterline. "Europa europenilor" era opusă în 
acest  mod  "Europei  atlantice",  pentru  faptul,  că  singurul  reper  politic  stabil  era  considerat  statul 
național, idee opusă federalizării.  
   
După  prima  întâlnire  la  nivel  înalt  între  șefii  de  state  și  de  guverne  din  cele  șase  state 
comunitare, la 18 iulie 1961, conferința de la Bonn se finalizează cu Declarația de la Bad Godesberg,  prin 
care  o  comisie  interguvernamentală  este  însărcinată  să  studieze  și  să  propună  un  proiect  de  uniune 
politică,  considerat  parte  integrantă  a  Tratatului  de  la  Roma.  Primul  proiect  supus  dezbaterii,  Planul 
Fouchet  I,  relua  ideile  enunțate  în  declarația  din  iulie,  cu  accent  pe  supranaționalitate,  apărare  și 
problema Marii Britanii. Clauza, stipulată în proiect, care a generat numeroase discuții, prevedea ca la 
trei  ani  după  intrarea  în  vigoare  a  Planului  acesta  să  fie  revizuit  pentru  ca  uniunea  să  poată  stabili  o 
politică externă comună și o centralizare în sensul uniunii politice. În al doilea rând, în domeniul apărării, 
se dorea menținerea atributelor de apărare și politică mondială în competența NATO, adică acceptarea 
unei politici europene de apărare, dar fară a aduce prejudicii Alianței (amintim că în vara anului 1961 s‐a 

40
luat decizia ridicării Zidului Berlinului ajungându‐se din nou la o criză internațională). În al treilea rând, se 
contesta absența valorilor federaliste și condiționarea acestui proiect de acceptarea candidaturii Marii 
Britanii (lucru dorit mai ales de olandezi și belgieni). 
   
La  18  februarie  1962,  este  prezentat  un  nou  proiect,  Fouchet  II,  în  care  sunt  făcute,  de  către 
Franța, câteva concesii: este recunoscută legătura dintre politica comună de apărare și colaborarea ce 
trebuie  stabilită  în  cadrul  NATO,  introducându‐se  și  elemente  comunitare,  un  secretar  general 
independent    scos  de  sub  influența  statelor,  o  adunare  parlamentară,  ale  cărei  puteri  să  depășească 
treptat simpla  consultare, o clauză  de revizuire specificată pentru a elimina  orice incertitudine privind 
integritatea structurilor comunitare. De asemenea, era formulat principiul conform căruia, statele care 
vor adera la Comunitățile Europene se vor angaja să adere și la  Uniune. În cadrul negocierilor purtate 
ulterior,  părțile  vor  intra  din  nou  în  dezacord,  în  privința  respectării  concurenței  economice,  a 
competenței NATO, introducerea votului majoritar în Consiliu, precizarea rolului Adunării Parlamentare 
și regruparea Comunităților și Uniunii într‐un cadru care să respecte tratatele de la Paris și Roma. 
 
În perioada 1962 – 1964 Curtea de Justiție a stabilit deja primatul legilor europene asupra celor 
naționale. De altfel, acesta perioadă a fost una fastă pentru întregul proces al construcției europene.   
 
Ideea  unificării  politice  europene  va  fi  reluată  de  germani  și  italieni  în  1964,  separat,  dar 
propunerile lor se vor lovi din nou de scepticismul Franței, care le va respinge în 1965. Cu toate acestea, 
în aprilie 1965 se va semna Tratatul de fuziune prin care se instituia o Comisie și un Consiliu unic pentru 
toate cele trei comunități. Tratatul va intra în vigoare abia în anul 1967. 
 
Controversele privind instituțiile comunitare și funcționarea Comunității Economice Europene se 
vor  acutiza  în  momentul  instituirii  Pieței  Agricole  Comune  și  încercărilor  de  alcătuire  a  unui  buget 
comunitar. În 1964, Comisia propune Parlamentului European urmărirea efectelor financiare ale politicii 
comune  agricole.  De  aceea,  se  considera  necesar,  nu  numai  alcătuirea  unui  buget  federal,  ci  și 
participarea Parlamentului la procedura bugetară, adică sporirea competenței acestuia. Se făcea astfel 
trecerea  de  la  contribuțiile  statelor  membre  la  constituirea  resurselor  comunitare.  Executivul  olandez, 
de  exemplu,  nu  accepta  constituirea  resurselor  proprii  Comunității  Economice  Europene  decât  sub 
controlul Parlamentului.  
 
Franța se va retrage de la Bruxelles în martie 1965 punând în primejdie însăși achizițiile făcute 
până  atunci  în  procesul  construcției  europene,  ea  declarându‐se  de  la  început  împotriva  instituțiilor 
tehnocratice și a transferului de prerogative guvernamentale. Ea va reveni însă și la 28‐30 ianuarie 1966 
se va semna Compromisul de la Luxemburg. De acum încolo, se va aplica regula majorității, dar în cazul 
în care un stat invoca un interes foarte important pentru el, discuțiile trebuiau sa continue până se găsea 
un acord unanim într‐un termen rezonabil. Însă nici o procedură nu a fost prevazută pentru a determina 
care  probleme  prezintă  interese  foarte  importante.  Excepția  va  deveni  regula  până  la  Actul  Unic 
European din 1986. Tot în 1966, în martie, Franța va părăsi comanda militară integrată a NATO. 
 
Comunitatea  Economică  Europeană  va  fi  afectată  în  anii  ’70  de  schimbarea  regulilor  jocului 
monetar  internațional și  de  criza  energetică. Ordinea monetară  mondială instituită  prin  sistemul de la 
Bretton  Woods  în  1944  și  Planul  Keynes  al  britanicilor  au  avut  drept  consecințe  faptul  că  dolarul  a 
devenit singura monedă stabilă, convertibilă în aur la un preț fix de 35$ uncial. Tot aceste aranjamente 
prevedeau  că  vor  fi  respectate  principiile  de  stabilitate  a  ratelor  de  schimb,  interdicția  de  manipulări 
monetare și convertibilitatea monedelor. Acest edificiu se va prăbuși acum generând mari probleme pe 
piețele financiare ca și în politica financiară a statelor.   

41
  
În comunicatul final al summit‐ului de la Haga din 1‐2 decembrie 1969 se stabilește un nou cadru 
pentru  procesul  comunitar:  finalizarea  (ea  exprima  voința  de  a  trece  de  la  etapa  de  tranziție  la  cea 
definitivă  în  Comunitatea  Europeană,  adică,  perfecționarea  politicii  agricole  comune,  rezolvarea 
problemelor  privind  resursele  Comunității  și  puterea  de  control  a  Parlamentului  European), 
aprofundarea  (aceasta  viza  elaborarea,  în  cursul  anului  1970,  a  unui  plan  pe  etape  în  vederea  creării 
unei uniuni economice și monetare. Premierul luxemburghez, în cadrul planului care îi poartă numele, 
Planul  Werner  definește  ca  obiectiv  ideal  înlocuirea  monedelor  naționale  cu  o  monedă  comună.  Până 
atunci însă, monedele naționale rămâneau interschimbabile după o paritate fixă o mare necesitate după 
turbulențele din 1969 când s‐a devalorizat francul francez) și extinderea (regula de bază, care urma a fi 
aplicată era aceea potrivit căreia candidații trebuiau să accepte tratatele și aquis communantaire și să se 
stabilească o perioadă de tranziție, pentru ca statele care vor adera să se poată adapta condițiilor din 
comunitate.  
 
În luna aprilie 1969 generalul de Gaulle va demisiona ca urmare a unui referendum desfășurat în 
Franța și acest lucru va oferi o nouă oportunitate în vederea deschiderii de noi negocieri pentru aderare 
lucru  pus  în  evidență  și  la  Haga,  când  cuplul  Brandt‐Pompidou  își  dovedește  eficiența  în  procesul 
construcției europene prin deschiderea față de candidați. 
 
În 1970 se va semna Tratatul bugetar de la Luxemburg moment în care se va vorbi despre taxa 
pe  valoare  adaugată  și  despre  asigurarea  independentă  a  resurselor  financiare  pentru  Comunitate  un 
lucru  cu  consecințe  importante  pentru  viitor.   
La  30  iunie  1970,  se  deschid  la  Luxemburg  negocierile  cu  țările  candidate,  negocieri  axate  în  principal 
asupra perioadei de tranziție necesară adaptării la sistemul economic comunitar. Tratatele de adeziune 
la Comunitate ale Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei sunt semnate la 22 ianuarie 1972 și 
vor  fi  aplicabile  începând  cu  1  ianuarie  1973.  Ratificarea  tratatelor  va  demonstra  complexitatea 
procesului  de  integrare.  Așa  cum  se  știe  Norvegia  va  renunța  la  calitatea  de  membru  al  comunității. 
Ulterior,  alte  state  Grecia  la  12  iunie  1975  (pentru  a  doua  oară,  prima  tentativă  fiind  încă  în  1959), 
Portugalia la 28 martie 1977 și Spania la 28 iulie 1977 își vor depune candidaturile pentru admiterea în 
Comunitatea Economică Europeană.  Anul 1973 marchează deopotrivă realizarea Europei celor nouă ca 
și, spre sfârșitul lui, o puternică criză care demonstra în fapt că limitele Tratatului de la Roma fuseseră 
oarecum atinse. 
 
Primul șoc petrolier a demonstrat fără putință de tăgadă că economiile europene aveau ritmuri 
și viteze diferite ca și o capacitate de adaptare variabilă. În plus, lipsa de viziune în acei ani a generat și o 
serioasă  criză  în  spațiul  comunitar  pe  fondul  unor  performanțe  economice  discutabile.  Numeroase 
rapoarte  au  fost  redactate  (Marjolin,  Optica  ș.a.).  Marea  Britanie  a  deschis  seria  lungă  a  discuțiilor 
privitoare la contribuția ei la bugetul comun, discuții care se vor prelungi până la finalizarea lor de către 
Margaret Thatcher. 
 
În contextul unei aderări concrete a statelor europene la o comunitate europeană s‐a ridicat și o 
problemă  mult  discutată  până  atunci,  dar  care  nu  primise  încă  o  rezolvare  unanimă  și  anume,  ce 
înseamnă, de fapt, această uniune europeană despre care se discutase atât de mult anterior. Astfel, în 
decembrie 1974, la Paris în cadrul unui summit, premierul belgian Leo Tindemans este însărcinat de șefii 
de state cu redactarea unui raport care sa definească conceptul de Uniune Europeană până la sfârșitul 
anului  1975.    Raportul  său  aducea  două  precizări  importante:  mai  întâi  extinderea  procesului  spre 
domenii  politice,  politica  externă,  uniune  economică  și  monetară,  politica  socială  și  regională;  în  al 
doilea rând o extindere fără intervenții majore în structurile comunitare, ci doar adaptarea acestora. Era 

42
în realitate o mixtură între pozițiile maximaliste și cele minimaliste lucru care a făcut să se discute mult 
despre acest raport fără să se ia măsuri concrete. 
Sfârșitul deceniului a adus o perioadă de euroscleroză în care singurele puncte luminoase au fost 
stabilirea  unui  sistem  monetar  european,  desfășurarea  primelor  alegeri  directe  pentru  desemnarea 
membrilor Parlamentului European (1979) și începerea negocierilor de aderare cu Grecia. După o ușoară 
revenire  în  ani  1976‐1978,  al  doilea  șoc  petrolier  din  1979  a  slăbit  din  nou  economia  occidentală  și  a 
marcat intrarea într‐o etapă inflaționistă. 
 
Verificare pe parcurs: 

 1.Care au fost principalele prevederi ale tratatelor semnate la Roma în martie 1957? 

2. Comentați evoluția și crizele apărute în procesul construcției europene în anii 60’ ai secolului trecut. 

3. Cum  s‐a desfășurat primul val de extindere al Comunității Economice Europene? 

 
     
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

43
  
 
 
 
 
 
 
Europa de la “cei nouă” la “cei doisprezece”. 
Evoluii istorice şi procese semnificative în context mondial. 
Actul Unic European 
 
 
Obiective: 
- înțelegerea contextului care a favorizat procesul extinderii europene de la nouă la doisprezece. 
- familiarizarea cu principalele instituții și organisme europene apărute ca urmare a adoptării 
Actului Unic European.  
- dobândirea abilității de a analiza perioadele de euroscleroză și cele de avânt din procesul 
construcției europene. 
- cunoașterea rolului pe care contextul internațional l‐a jucat în anii 80’ în contextul construcției 
europene.   
 
 
 
 
Debutul  deceniului  nouă  al  secolului  trecut  găsea  Europa  într‐o  perioadă  de  euroscepticism 
generată,  printre  altele  și  de  intrarea  în  recesiune  economică  după  al  doilea  șoc  petrolier  din  1979.  
Statele  europene  vor  promova  o  serie  întreagă  de  măsuri  prin  care  vor  încerca  să  favorizeze  propriile 
interese  economice  în  defavoarea  celor  general  europene.  Pe  plan  extern,  venirea  la  putere  a 
președintelui  american  Ronald  Reagan  a  schimbat  în  mod  substanțial  modul  în  care  au  evoluat 
raporturile Vest‐Est și, în același timp,  a  sporit angoasa  europenilor  raportat la poziția  lor în concertul 
internațional. 
 
Începutul  deceniului  a  fost  marcat  și  de  negocierile  dure  duse  de  Marea  Britanie,  în  fruntea 
guvernului căreia din 1979 se afla Margaret Thatcher, pentru a obține un discount la contribuția anuală 
pe care o datora bugetului european. Abia în iunie 1984 se va ajunge la un acord în această direcție în 
reuniunea  Consiliului  European  de  la  Fontainebleau.  În  anul  1985  se  va  semna  Acordul  Schengen, 
document care va crea un spațiu fără frontiere în interiorul Comunității. 
 
Încercările  de  consolidare  a  procesului  construcției  europene  nu  au  încetat  însă  nici  în  acest 
deceniu care a marcat o nouă extindere a Comunității spre sudul continentului. Mai întâi Grecia în 1981 
și apoi Portugalia și Spania în 1986 au devenit membre ale clubului european. 
Nevoia de adâncire a procesului integrării europene a fost resimțită acut încă de la începutul 
anilor 80’. Astfel, ministrul de externe al Germaniei, H. D. Genscher și ministrul de externe al Italiei, E. 
Colombo au prezentat în 1980 Parlamentului European un proiect de Act european, care viza: 
dezvoltarea unei politici externe comune; armonizarea pozițiilor în privința problemelor de securitate; 
cooperarea în domeniul culturii; instituirea unei uniuni juridice și întărirea unei conștiințe europene 
comune în domeniul dreptului; acțiuni concertate în domeniul ordinii publice și combaterii terorismului. 
Din punct de vedere instituțional proiectul prevedea o structură de decizie sub autoritatea Consiliului 

44
European. Pentru luarea deciziilor se preconiza recurgerea la "interesul vital" așa cum a fost el 
subînțeles încă din perioada Compromisului de la Luxemburg. Un stat care susținea că interesele sale 
vitale sunt în discuție trebuia să ofere motivația sa în scris, motivație care urma să stea la baza amânării 
deciziei de către Consiliu.  
           Proiectul Spinelli, adoptat la 14 februarie 1984, a apărut în urma inițiativei primului Parlament 
European ales prin sufragiu universal direct în 1979. Noutatea proiectului consta în principiul de 
subsidiaritate, principiu specific statelor federale și care urma să stea la temelia Uniunii Europene. 
Proiectul încorpora tratatele în vigoare și textele privind cooperarea politică, ca și sistemul monetar. 
 
Problema  reformei  instituționale  este  reluată  în  cadrul  Consiliului  European  reunit  la 
Fontainebleau  (iunie  1984),  care  hotărăște  constituirea  unui  comitet  de  lucru  a  cărui  bază  să  fie 
Declarația  solemnă  de  la  Stuttgart  și  Proiectul  de  Uniune  Europeană  al  Parlamentului.  Raportul  final, 
prezentat  în  martie  1985,  prevedea:  o  Piață  Comună  până  la  sfârșitul  deceniului;  îmbunătățirea 
competitivității; promovarea valorilor comunitare comune; căutarea identității externe; un mecanism de 
vot  în  luarea  deciziilor;  întărirea  rolului  Comisiei;  participarea  Parlamentului  în  procesul  legislativ; 
convocarea Conferinței pentru realizarea tratatului asupra Uniunii Europene.  
 
Elementele  comune  ale  Raportului  Dooge  și  ale  Proiectului  Spinelli  constau  în  diagnosticarea 
identică  a  ineficacității  instituțiilor  comunitare  și  a  insuficientei  acțiunii  comune,  lărgirea  cooperării 
politice în materie de politică externă și apărare; consolidarea acțiunii comune. Cele două documente ca 
și Raportul Cockfield vor sta la originea Actului Unic European. 
Crearea Uniunii Europene n‐ar fi fost posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din 
decembrie 1985, care a hotărât reunirea într‐un singur text a amendamentelor asupra Tratatului de la 
Roma  și  a  dispozițiilor  privind  cooperarea  politică,  toate  discutate  anterior  în  diferite  documente  și 
reuniuni. Toate aceste amendamente au fost cuprinse în Actul Unic European semnat de șefii de stat sau 
de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 și intrat în vigoare, după ratificare, la 1 iulie 1987. 
Scopul  declarat  al  documentului  era  crearea  până  la  31  decembrie  1992  a  unui  spațiu  fără  frontiere 
interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor să fie asigurată.  
Actul Unic European a consacrat instituționalizarea formală a Consiliului European ca principalul 
organism  responsabil  pentru  stabilirea  direcțiilor  de  dezvoltare  a  Comunității;  introducerea  sistemului 
de  vot  al  majorității  calificate  în  cadrul  Consiliului  de  Miniștri.  În  cele  din  urmă,  introducerea  votului 
majoritar  în  Consiliu  va  permite  scoaterea  Comunității  Economice  Europene  din  impas  și  adoptarea  a 
282 de directive privind crearea, în perspectivă, a Pieței Interne. S‐a stipulat înființarea Tribunalului de 
Primă Instanță, alături de Curtea Europeană de Justiție. 
 Actul  Unic  European  marchează  o  nouă  etapă  în  procesul  de  realizare  a  pieței  interne  și  a 
relansat acțiunea comunitară constituind astfel un moment important al istoriei Uniunii Europene. Deși 
realizarea  pieței  unice  a  fost  prevazută  în  tratatele  originare  ale  Comunităților  europene,  progresul  în 
această direcție a fost unul lent. Acest lucru s‐a schimbat din momentul intrării în vigoare a Actului Unic 
European,  moment  care  evidențiază  voința  statelor  membre  de  a  pune  capăt  stagnării  construcției 
comunitare. De altfel,  preambulul  Actului  Unic  European se referă clar la  transformarea într‐o Uniune 
Europeană. 
Principiile fundamentale luate în calcul la elaborarea documentului au fost: capacitatea juridică 
a  Comunității  de  a  legifera  pe  teritoriul  comunitar  în  domeniile  de  competență;  prioritatea  liberei 
circulații  în  dezvoltarea  pieței  interne;  principiul  subsidiarității  (înfăptuirea  unei  acțiuni  la  nivelul  de 
putere  cel mai  apropiat de cetățeni);  principiul de separare între metoda comunitară și  cooperarea în 
materie de politică externă. 

45
 Reformele relevante introduse de tratat au fost următoarele: în materie instituțională, prin art. 
2,  se  remarcă  apariția  Consiliului  European  (devenit  o    categorie  de  drept  internațional)  precum  și 
instituirea  votului  cu majoritate calificată în  Consiliu.  Poziția  Parlamentului European este întarită  prin 
introducerea procedurii de cooperare în anumite domenii. Are loc o întărire a politicilor comunitare și 
realizarea  unor  noi  transferuri  de  competențe,  de  la  statele  membre  către  Comunități,  cu  scopul 
îndeplinirii  obiectivelor  fundamentale  ale  procesului  de  integrare  precum:  formarea  unei  adevarate 
piețe interne unice; cooperarea statelor membre în scopul realizării unei Uniuni Economice și Monetare; 
întărirea  competențelor  comunitare  în  materie  de  politică  socială;  regularizarea,  pentru  prima  dată  a 
Cooperarii  Politice  Europene  în  materie  de  politică  externă  (art.  30),  recunoscându‐se  obligativitatea 
cooperării  în  formularea  și  aplicarea  unei  singure  politici  externe  în  sectoarele  de  interes  comun  (în 
practica  însă,  acest  angajament  a  fost  mult  diluat  datorită  obligativității  unanimității).  Comunitățile 
dobândesc  noi  competențe  în  politica  de  mediu,  cercetare  și  dezvoltare  și  politică  regională. 
Protecționismul devine ilegal și se inițiază o politică antimonopolistă. 
Prin ultimul titlu al Actului Unic European, compus din dispoziții generale și finale, se consacră, 
în mod special, separarea ordinii juridice comunitare și a cooperarii politice. 
Perspectivele  deschise  de  Actul  Unic  European,  ale  cărui  insuficiențe  constau  în  persistența 
deficitului  democratic,  conduc  la  trecerea  rapidă  într‐o  nouă  etapă  în  evoluția  construcției  europene. 
Meritul Actului Unic European rezidă în faptul că pentru prima dată intr‐un tratat internațional ratificat, 
este menționată realizarea Uniunii Europene ca obiectiv major al statelor membre, fiind adusă astfel în 
prim plan, după o perioadă destul de mare, ideea de uniune europeană și facându‐se încă un pas spre 
realizarea sau spre încercarea de a crea o federație a statelor europene. Coeziunea a fost un alt element 
extrem  de  important  avut  în  vedere.  Acum  s‐au  stabilit  și  semnele  distinctive  ale  Uniunii  Europene 
(drapel, imn, un pașaport european). 
 
 

Verificare pe parcurs: 

 1.Care au fost principalele prevederi ale Actului Unic European? 

2. Comentați cauzele eurosclerozei de la începutul deceniului și analizați măsurile preconizate în diferite 
rapoarte pentru a depăși această situație . 

3. Cum și în ce condiții s‐a desfășurat noul val de extindere al Comunității Economice Europene? 

 
 
 
 
 
 
 
 

46
  
 
 
 
Colapsul comunismului şi sfârşitul războiului rece: încetarea marii divizări a continentului 
Europa Centrală şi de Est în noul context. 
 
Obiective: 
- înțelegerea contextului care a favorizat colapsul comunismului. 
- familiarizarea cu principalele evoluții internaționale la sfârșitul războiului rece.  
- dobândirea abilității de a analiza situația creată în Europa centrală și de sud‐est după prăbușirea 
comunismului. 
- cunoașterea preocupărilor europene pentru zona central și sud‐est europeană.   
 
 
 
Anul  1989  a  intrat  în  conștiința  public  drept  anul  marii  schimbări  petrecute  odată  cu  implozia 
comunismului. Indiferent cum se pot interpreta evenimentele acestui an, indiferent de evaluările și 
care  au  la  bază  un  background  ideologic,  rămâne  cert  că  la  împlinirea  bicentenarului  Revoluției 
franceze,  o  nouă  revoluție  s‐a  produs  în  estul  continentului,  o  revoluție  cu  consecințe  vizibile  și 
durabile la scara istoriei. Dispariția comunismului ca ideologie dominantă în central și estul Europei a 
marcat un șir de vizibile transformări atât la scară geopolitică și geostrategică, cât și la cea privitoare 
la destinul unității continentului. În intervalul 1989 ‐1991 s‐au produs mutații profunde, structurale, 
care  au  pus  cursul  istoriei  continentale  și  globale  pe  un  nou  făgaș.  Literatura  extrem  de  bogată 
dedicată acestor evenimente nu prezintă o imagine unitară, dar, cu toate acestea, ea este unanimă 
în a confirma cele mai sus enunțate. 
 
Crizele succesive din interiorul lagărului socialist (1948, 1956, 1968, 1981 ș.a.m.d.), incapacitatea 
de a obține o legitimare populară prin succes economic și prosperitate, spirala competiției cu lumea 
liberă  consumatoare  de  resurse  din  ce  în  ce  mai  importante,    epuizarea  treptată  a  rezervelor 
ideologiei  comuniste  în  lupta  propagandistică  cu  Occidentul,  alături  de  multe  alte  cauze 
identificabile  atât  în  interiorul  sistemului,  cât  și  în  afara  lui  au  condus  în  cele  din  urmă  la 
deznodământul din 1989. Prăbușirea comunismului a fost un eveniment desfășurat extrem de rapid 
și surprinzător în bună măsură pentru mulți dintre analiști.  
 
Venirea  la  putere  a  lui  Mihail  Gorbaciov  în  1985,  după  un  șir  de  decese  rapide  ale  unor  lideri 
sovietici  îmbătrâniți,  a  deschis  un  nou  drum  în  evoluția  comunismului.  Încercând  un  program 
meliorist concretizat în perestroika și glasnost, Gorbaciov a încercat construirea unui comunism cu 
față  umană,  lucru  care  s‐a  dovedit  istoricește  imposibil.  Distopia  comunistă  a  ajuns  la  capătul 
rezervelor sale și s‐a prăbușit zgomotos. Judecând post festum e ușor de sesizat că socialismul gulaș 
din Ungaria, criza prelungită din Polonia, falimentul politicilor economice promovate în România ca 
și  alte  asemenea  evoluții  nu  au  făcut  decât  să  anticipeze  sfârșitul  abrupt  al  comunismului  care  a 
înlănțuit pentru jumătate de secol popoarele din central și estul continentului. Imperialismul rus sub 
masca comunismului și‐a pierdut forța gravitațională iar costul menținerii sistemului de către URSS a 
devenit insuportabil.  
 
Întâlnirea  de  la  Malta  dintre  George  Bush  și  liderul  sovietic  nu  a  marcat  decât  solicitarea 
sovieticilor pentru o aterizare lină a comunismului. Așa cum rapid s‐a constatat, acest lucru a devenit 

47
imposibil.  Odată  aprinsă  scânteia  libertății  ea  nu  a  mai  putut  fi  stinsă  și  nici  limitată  la  măsuri 
cosmetice și superficiale. În mai puțin de un an, Cortina de Fier s‐a prăbușit iar popoarele captive nu 
au  mai  putut  fi  oprite  din  drumul  lor  spre  emancipare  și  libertate.  Ce  s‐a  întâmplat  atunci  este  o 
dovadă  peremptorie  a  faptului  că  o  cale  de  mijloc,  o  a  treia  cale,  nu  este  decât  o  aspirație  de  tip 
utopic.  
 
Cronologic vorbind și limitându‐ne la anul 1989, prăbușirea comunismului din 1989 a pornit de 
la discuţiile purtate la masa rotundă în Polonia (februarie‐aprilie 1989), la care guvernul a negociat 
pentru prima dată cu sindicatul muncitoresc Solidaritatea, la acea vreme interzis. S‐a încercat atunci 
înăbuşirea  protestelor  sociale  tot  mai  dese.  S‐au  obţinut  primele  alegeri  parţial  libere  într‐o  ară 
comunistă, în data de 4 iunie, care au condus la formarea unui nou guvern coordonat de un prim 
ministru care nu era comunist şi la includerea membrilor din opoziţie. Prăbuşirea comunismului în 
Ungaria  a  avut  un  curs  asemănător,  printr‐o  tranziţie  la  democraţie  negociată  cu  activiştii 
reformatori.  Ungaria  a  contribuit  la  diminuarea  influenţei  blocului  comunist  prin  deschiderea 
graniţei sale cu Austria, permiţând câtorva mii de persoane din Germania de Est să se refugieze în 
vest.  În  luna  octombrie  a  anului  1989,  Republica  Democratică  Germană  îşi  serba  cea  de‐a  40‐a 
aniversare, iar la câteva săptămâni după aceasta, la data de 9 noiembrie, dispărea Zidul Berlinului, 
simbol  al  războiului  rece  și  al  divizării  continentului.  Dincolo  de  faptul  că  a  însemnat  debutul 
procesului de unificare al Germaniei, acest eveniment a fost privit de foarte multă lume ca un sfârşit 
simbolic  al  comunismului  în  Europa.  Preşedintele  bulgar  Todor  Jivkov  a  fost  înlăturat  de  la 
conducere  a  doua  zi  după  căderea  zidului  şi  chiar  dacă  locul  acestuia  era  luat  de  un  veteran  al 
mişcării comuniste, Petar Mladenov, evenimentul a încurajat mişcarea pro‐democratică din această 
ară.  Cele  mai  sângeroase  evenimente  –  așa  cum  bine  se  știe  ‐  au  avut  loc  în  România.  În  a  doua 
jumătate  a  lunii decembrie,  locuitorii din  Iași,  Timişoara,  şi  mai  târziu  din  Bucureşti,  au  început  să 
protesteze  împotriva  conducerii  tiranice  a  familiei  Ceauşescu.  La  început  s‐a  încercat  înăbuşirea 
protestelor  prin  metode  dure,  dar,  într‐un  final,  armata  s‐a  raliat  cauzei  populare  şi  s‐a  întors 
împotriva lui Ceauşescu. Execuţia acestuia, după un proces discutabil, în ziua de Crăciun, a marcat 
sfârşitul regimului comunist în România.  
 
Dacă  pentru  Germania  s‐au  deschis  acum  porțile  reunificării  –  obținută,  în  cele  din  urmă  la  3 
octombrie  1990  –  pentru  români  sfârșitul  războiului  rece  a  adus  prezența  pe  harta  europeană  a 
două state românești.  
 
În noiembrie 1991, după tulburări politice majore incluzând o lovitură de stat, URSS dispare de 
pe  harta  politică  a  lumii  fiind  înlocuită  de  o  pletoră  de  state,  foste  republici  din  cadrul  Uniunii. 
Federația Rusă a devenit principalul moștenitor și continuator, în haine noi, a defunctei Uniuni. 
 
Evenimentele  din  1989  au  reprezentat  doar  începutul  schimbărilor  care  s‐au  petrecut  în  ţările 
din Europa centrală şi estică în tranziţia acestora de la totalitarism comunist la democraţie. Cele mai 
mari probleme au fost lipsa dezvoltării tehnologice şi criza economică, ambele provocate de decade 
întregi de economie planificată și hipercentralizată. 
 
Privind  retrospectiv  spre  evenimentele  din  1989,  se  poate  observa  că  implozia  comunismului 
este caracterizată de trăsături comune în toate statele foste comuniste din zona căreia îi aparținem. 
În acest sens, “teoria dominoului” poate oferi o explicație plauzibilă, în sensul că erodarea regimului 
comunist  într‐o  țară  a  condus  la  delegitimarea  acestuia  și  în  celelalte.  Totuși,  răspândirea 
fenomenului revoluționar nu este caracteristica particulară a acestor evenimente, ci rapiditatea cu 
care aceasta s‐a produs. Câteva luni au fost de ajuns pentru a produce transformări istorice majore, 

48
sfârșitul  anului  1989  fiind  martorul  instalării  la  putere  a  unor  noi  regimuri  în  fostul  lagăr  socialist. 
Trebuie  luat  aici  în  considerare  rolul  pe  care  l‐a  jucat  mass‐media,  prezentarea  pe  posturile  de 
televiziune  a  evenimentelor  revoluționare  reprezentând  un  impuls  major dat  întregii  societăți,  așa 
cum  s‐a  întâmplat  în  Ungaria,  Polonia,  dar  și  în  România.  Un  alt  aspect  important  este  acela  că 
revoluțiile  s‐au  remarcat  prin  caracterul  lor  pașnic,  exceptând  aici,  evident,  cazul  românesc. 
Transferul  de  putere  s‐a  realizat  pe  modelul  “meselor  rotunde”,  liderii  comuniști  au  renunțat  la 
funcțiile de conducere pe care le dețineau, iar liderii opoziției i‐au înlocuit în urma alegerilor libere.  
 
Destinele acestor state după înlăturarea regimurilor comuniste au fost diferite. Democratizarea 
nu s‐a realizat în același grad în toate statele din Europa răsăriteană așa cum s‐a mai afirmat. Au fost 
redactate  constituții  care  garantează  pluralismul  politic,  separația  puterilor  în  stat  și  drepturile  și 
libertățile cetățenești. În toate, fostele partide comuniste au avut partide succesoare, care au reunit 
foștii  comuniști  reformatori,  părți  ale  nomenclaturii,  tehnocrați  de  stânga  etc.,  aceste  partide 
intitulându‐se  generic  social‐democrate.  Doctrina  acestora  înglobează  elemente  de  tip  socialist, 
precum  măsurile  sociale  pentru  protecția  celor  defavorizați,  alături  de  aspecte  precum  pro‐
europenismul  și  dorința  de  a  consolida  o  economie  de  piață  funcționala.  În  majoritatea  statelor, 
aceste  partide  au  reușit  să  câștige  alegeri,  cum  s‐a  întâmplat  în  Polonia,  Ungaria,  România,  spre 
exemplu. Explicația acestui fapt ar putea fi dezamăgirea opiniei publice față de noile regimuri, faptul 
că  defavorizaților  nu  li  s‐a  oferit  nicio  altă  opțiune  viabilă.  Apar  în  statele  recent  eliberate  de  sub 
tirania comunismului tendințele de condamnare a fostelor elite comuniste. În majoritatea statelor, 
are loc o justiție de tranziție. Accesul la arhive, ale statului sau ale partidului comunist, a fost privit 
ca un act politic fundamental, însă s‐a realizat în mod diferențiat, Slovacia fiind privită ca un model 
de deschidere, în timp ce România și Bulgaria sunt considerate state în care transparența a fost mai 
scăzută. Așadar, revoluțiile din 1989 se particularizează atât prin felul în care s‐au desfășurat, prin 
faptul că nu au urmat modelul tipic al unei revoluții, cât și prin urmările lor. Tranziția de la comunism 
la democrație s‐a realizat pe mai multe paliere, implicând transformări politice, economice și sociale 
care,  deși  de  cele  mai  multe  ori  s‐au  bucurat  de  sprijinul  populațiilor  vizate,  au  trezit  uneori  și 
nemulțumirea acestora. 
 
Treptat, țările foste comuniste au semnalat dorința lor de a accede la Uniunea Europeană și la 
sistemele  de  securitate  occidentale  –  în  speță  pactul  nord‐atlantic.  Occidentul  părea  să  promită 
libertate,  siguranță,  prosperitate  și  protecție,  adică  avantajele  socialismului  alături  de  avantajele 
libertății.  Evident,  acest  proces  nu  a  fost  unul  simplu,  cu  atât  mai  mult,  cu  cât,  se  pare,  lumea 
occidentală nu era pregătită pentru o asemenea evoluție a situației într‐un ritm alert.  
 
Așa cum am văzut, tranziția în țările foste comuniste s‐a produs cu intensități și ritmuri diferite 
în funcție de particularitățile istorice ale fiecărei țări și a moștenirii pe care regimul comunist a lăsat‐
o. Revenire la democrația liberal, pluripartidistă ca și la economia de piață specific lumii libere a fost 
nu numai un proces dificil, ci a solicitat serioase eforturi și sacrificii din partea tuturor națiunilor care 
au  suferit  această  tranziție.    Ce  a  fost  comun  acestor  țări  în  cadrul  acestui proces  a  fost  o  inflație 
ridicată,  un  proces  de  dezindustrializare  accelerată  în  paralel  cu  privatizarea  a  largi  sectoare  din 
economie,  pierderea  unor  piețe  de  desfacere  tradiționale,  întreruperea  unor  legături  economice 
specifice Comunității de Ajutor Economic Reciproc, un accentuat proces de polarizare socială ș.a.  
 
O altă evoluție notabilă în zonă a fost reapariția unor mișcări politice bazate pe ideologii diverse, 
o renaștere a naționalismului care a îmbrăcat diverse forme, un proces de restituire a proprietăților 
confiscate de fostele regimuri comuniste precum și, cel mai important, o renaștere a societății civile 

49
 și  o  reapariție  a  clasei  de  mijloc.  Evident,  toate  aceste  procese  nu  s‐au  desfășurat  uniform  și  cu 
aceiași intensitate peste tot multe dintre aceste procese fiind și în prezent în curs de desfășurare. 
 
Din  rațiuni  ale  Occidentului  un  grup  de  trei  țări  (Polonia,  Ungaria  și  Cehoslovacia)  au  fost 
favorizate prin ajutoare economice masive la începutul anilor 90. Astfel în cazul Poloniei și Ungariei 
datoria  externă  a  fost  înjumătățită  iar  cetățenii  celor  trei  state  au  putut  circula  liber,  fără  vize,  în 
statele occidentale încă din anul 1990. Cele trei state vor forma Grupul de la Vișegrad, perceput ca 
un campion al viitoarei integrări euroatlantice. 
 
O altă transformare remarcabilă în regiune a suferit Iugoslavia. Cu un regim comunist atipic și o 
moștenire istorică oarecum diferită de cea a celorlalte state din zonă, Iugoslavia a sucombat luptelor 
intestine provocate de resurgența naționalismului. Încă din 1990 a izbucnit un conflict multietnic cu 
diverse conotații, inclusiv confesionale, care a măcinat fostul stat federal pe tot parcursul ultimului 
deceniu  al  secolului  trecut.  Prin  secesiuni  violente,  în  marea  majoritate  a  cazurilor,  fostele  state 
componente  ale  federației  s‐au  desprins  formând  republici  independente.  Această  mișcare 
centrifugă s‐a repetat și în alte zone fiind stimulată de noile condiții politice. Astfel, în 1993 va avea 
loc divorțul de catifea prin separarea Cehiei de Slovacia.  
Instabilitatea,  în  toate  formele  ei,  a  fost  cea  care  a  caracterizat  întreaga  zonă.  Tranziția  s‐a 
dovedit și se dovedește încă a fi un proces complicat și contondent pentru majoritatea societăților 
care au experimentat‐o. 
 
Trebuie  subliniat  faptul  că  nici  sfârșitul  războiului  rece  nu  este  marcat  la  aceeași  dată  de  toți 
specialiștii din domeniu. Unii consideră că acesta s‐a terminat în intervalul anilor 1989‐1991, alții văd 
sfârșitul  lui  mai  târziu,  spre  finalul  secolului  trecut  și  începutul  celui  curent,  alții  consideră  că  nici 
astăzi nu putem vorbi de încheierea definitivă a acestuia. Indiferent însă de astfel de opinii este cert 
că lumea de astăzi nu mai este una bipolară, că trăim o paradigmă a turbulenței în care se manifestă 
mai multe centre de putere în sfere diferite, că în ciuda triumfului democrației occidentale lumea nu 
este ferită de conflicte ideologice ș.a.m.d.   
   
 

Verificare pe parcurs: 

 1. Care au fost principalele momente ale anului 1989 din perspectiva schimbărilor din Europa centrală și 
estică? 

2. Comentați cauzele prăbușirii comunismului și dispariției Uniunii Sovietice . 

3. Cum și în ce condiții s‐a desfășurat tranziția în arealul geopolitic căruia îi aparținem? 

    
 
 
 
 
 
 
 

50
  
 
 
Tratatul Uniunii Europene: Maastricht. Negocierea tratatului. 
Discuiile asupra uniunii politice şi a rolului ei după încheierea Războiului rece. 
Noua agenda transatlantică. 
 

Obiective: 
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la semnarea Tratatului de la Maastricht. 
- familiarizarea cu principalele prevederi ale tratatului.  
- dobândirea abilității de a identifica noile măsuri adoptate în vederea întăririi și consolidării 
integrării europene. 
- cunoașterea preocupărilor europene în domeniul relațiilor transatlantice. 

Transformările globale care au avut loc odată cu prăbușirea comunismului, noile provocări pe cale 
integrării  europene,  nevoia  de  mai  multă  coerență  și  coeziune,  în  fine,  dorința  de  a  respecta 
calendarul  stabilit  anterior  în  cadrul  marilor  reuniuni  europene  au  dus  liderii  europeni  la  concluzia 
necesității unui nou tratat.  

În cadrul Consiliului European de la Maastricht din 9 – 10 decembrie 1991, şefii de stat şi guvern ai 
celor  12  state  membre  ale  Comunităţii  Europene  au  ajuns  la  un  acord  asupra  Proiectului  de  Tratat 
asupra  Uniunii  Europene,  prin  care  se  angaja  o  nouă  etapă,  importantă,  în  construcţia  europeană. 
Acest  acord  a  fost  unul  de  factură  politică  şi  era  necesar,  înaintea  semnării,  de  a  se  da  o  formă 
juridică definitivă celor două aspecte fundamentale urmărite în cadrul Tratatului, respectiv uniunea 
politică şi uniunea economică şi monetară. 

La  data  de  7  februarie  1992,  la  Maastricht,  miniştrii  afacerilor  externe  şi  miniştrii  de  finanţe  ai 
celor  douăsprezece  state  membre  –  Belgia,  Danemarca,  Germania,  Grecia,  Spania,  Franţa,  Irlanda, 
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord – au decis să 
instituie o Uniune Europeană, semnând în acest sens Tratatul asupra Uniunii Europene. Acest tratat a 
intrat  în  vigoare  la  1  noiembrie  1993  și  se  plasează  dincolo  de  obiectivul  economic  iniţial  al 
Comunităţii  (realizarea  unei  pieţe  comune).  El  marchează  trecerea  la  o  nouă  etapă  în  procesul  de 
creare  a  unei  uniuni din  ce  în  ce  mai  strânse  între  popoarele  Europei.  Tratatul  a  instituit  o  Uniune 
Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene. 

În  ceea  ce  priveşte  structura  tehnico  –  juridică  şi  logico  –  formală,  trebuie  precizat  că  tratatul 
asupra  Uniunii  Europene  conţine  șapte  titluri,  după  cum  urmează:  Dispoziţii  comune;  Dispoziţii  de 
modificare  a  Tratatului  de  instituire  a  Comunităţii  Economice  Europene  în  vederea  instituirii 
Comunităţii Europene; Dispoziţii de modificare a Tratatului de instituire a  Comunităţii Economice a 
Cărbunelui  şi  Oţelului;  Dispoziţii  de  modificare  a  Tratatului  de  instituire  a  Comunităţii  Europene  a 
Energiei Atomice (EURATOM); Dispoziţii privitoare la politica externă şi de securitate comună (PESC); 
Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne; Dispoziţii finale.  

51
 În  preambulul Tratatului este reafirmată hotărârea statelor membre de a parcurge o nouă etapă 
în  procesul  de  integrare  europeană  angajat  în  debutul  perioadei  postbelice  prin  crearea 
comunităţilor europene. În cuprinsul Tratatului au fost reluate sau modificate texte din tratatele de la 
Paris şi Roma. Astfel, Uniunea Europeană nu se substituie Comunităţilor născute din tratatele de la 
Paris şi Roma, acestea fiind menţinute şi dezvoltate prin Tratatul de la Maastricht, care le‐a înglobat 
într‐un ansamblu mai larg. 

 Prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Europeană proaspăt instituită poate adopta acţiuni în 
şase noi domenii: educaţie şi pregătire profesională, cultură, tineret, protecţia consumatorilor, reţele 
transeuropene,  politica  industrială.  De  asemenea,  sunt  extinse  competenţele  comunitare  în 
domeniul social. Protocolul social, cu toate că nu a fost semnat de către Marea Britanie, este anexat 
la  Tratat.  Astfel,  statele  membre  (cu  excepţia  Marii  Britanii)  au  adoptat  dispoziţii  comune  privind 
promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, protecţie socială, 
dialog social, dezvoltarea resurselor umane, combaterea excluderii pe piaţa muncii. 

Tratatul de la Maastricht este cel prin care, oficial și formal, s‐au pus bazele Uniunii Europene. În 
acest  sens,  în  art.  A    prevede  faptul  că  „Prin  prezentul  Tratat,  Înaltele  Părţi  Contractante  instituie 
între ele o Uniune Europeană, denumită în continuare Uniune”. În acelaşi articol este precizată şi o 
definiţie  a  ceea  ce  înseamnă  Uniunea  Europeană,  şi  anume:  „Uniunea  se  bazează  pe  Comunităţile 
Europene,  completate  cu  politicile  şi  formele  de  cooperare  instaurate  de  prezentul  Tratat”,  adică 
politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne 
(JAI). Cât priveşte structura Uniunii Europene, aşa cum este concepută în tratat, aceasta se bazează 
pe  trei  piloni:Pilonul  I  (supranaţional  –  federaţie):  Comunităţile  Europene,  cu  Piaţa  Comună  şi 
Uniunea Economică, înglobând cele trei comunităţi existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui 
şi  Oţelului  (CECO),  Comunitatea  Europeană  a  Energiei  Atomice  (CEEA  sau  Euratom)  şi  Comunitatea 
Economică Europeană (CEE), a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană; Pilonul II 
(interguvernamental  –  confederaţie):  Politica  externă  şi  de  securitate  comună  Pilonul  III 
(interguvernamental  –  confederaţie):  Cooperarea  în  domeniul  justiţiei  şi  al  afacerilor  interne. 
Nivelurile de cooperare sunt diferite. Dacă în primul pilon, instituţiile jucau un rol important în luarea 
deciziilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea şi 
al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituţiilor Uniunii Europene 
rămânând  limitat.  Trebuie  precizat  şi  faptul  că  unii  autori  au  susţinut  că  această  structură  este 
diferită de cea instaurată prin Actul Unic European, cu cele două compartimente bine determinate: 
Comunitatea pe de o parte şi cooperarea politică pe de altă parte. Structura Uniunii a devenit unitară 
întrucât  cei  trei  piloni  sunt  indisolubil  legai  în  ansamblul  care  constituie  Uniunea.  În  dispoziţiile 
comune,  tratatul  defineşte  obiectivele  Uniunii  şi  principiile  fundamentale  pe  care  trebuie  să  le 
respecte  şi  precizează  că  Uniunea  dispune  de  un  cadru  instituţional  unic.  Structura  instituţională  a 
Uniunii este  bazată  pe  principiul potrivit căruia instituţiile sunt comune,  dar exercită competenţele 
lor după cum hotărăsc Comunităţile sau cooperările politice. De asemenea, Tratatul de la Maastricht 
afirmă  identitatea  Uniunii  pe  scena  internaţională  şi  instaurează  o  cetăţenie  a  Uniunii,  păstrând  şi 
conservând în acelaşi timp ceea ce s‐a realizat pe plan comunitar.   

Cât priveşte obiectivele Uniunii Europene, acestea sunt precizate la Articolul B din Tratatul de la 
Maastricht.  Potrivit  acestui  text,  obiectivele  propuse  de  Uniunea  Europeană  sunt  următoarele: 
promovarea  unui progres economic şi social, echitabil şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu 
fără  frontiere  interioare,  prin  întărirea  coeziunii  economice  şi  sociale  şi  prin  stabilirea  unei  uniuni 
economice şi monetare, incluzând, în timp, o monedă unică, potrivit dispoziţiilor tratatului; afirmarea 
identităţii Uniunii pe scena internaţională, în special prin punerea în practică a unei politici externe şi 

52
de  securitate  comune,  incluzând  definirea  în  timp  a  unei  politici  de  apărare  comune  care  ar  putea 
conduce, la momentul potrivit, la o apărare comună; întărirea protecţiei drepturilor şi a intereselor 
cetăţenilor  statelor  membre  prin  instaurarea  unei  cetăţenii  a  Uniunii;  dezvoltarea  unei  cooperări 
strânse  în  domeniul  justiţiei  şi  afacerilor  interne;  menţinerea  integrală  a  acquis‐ului  comunitar  şi 
dezvoltarea acestuia în scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate 
prin tratat ar trebui revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare. 
Același articol al tratatului prevede şi faptul că obiectivele Uniunii trebuie atinse conform dispoziţiilor 
acestuia, în condiţiile şi conform ritmurilor prevăzute,  cu respectarea principiului subsidiarităţii. 

În ceea ce priveşte cadrul instituţional unic de care dispune Uniunea, dispoziţii referitoare la acest 
aspect se regăsesc în articolul C din Tratat. În acest sens se prevede că „Uniunea dispune de un cadru 
instituţional  unic  care  asigură  coerenţa  şi  continuitatea  acţiunilor  întreprinse  în  vederea  atingerii 
obiectivelor  sale,  respectând  şi  dezvoltând  acquis‐ul  comunitar”.  Se  menţionează  în  același  articol 
faptul că Uniunea veghează, în particular, la coerenţa de ansamblu a acţiunii sale exterioare în cadrul 
politicilor  sale  în  materie  de  relaţii  externe,  securitate,  economie  şi  dezvoltare.  Responsabilitatea 
asigurării  acestei  coerenţe  revine  Consiliului  şi  Comisiei,  instituii  care  asigură,  fiecare  după 
competenţele  sale,  punerea  în  practică  a  politicilor  în  aceste  materii.  Trebuie  precizat  şi  faptul  că 
instituia  care  dă  Uniunii  impulsurile  necesare  dezvoltării  sale  şi  îi  defineşte  orientările  politice 
generale este Consiliul European.  

Potrivit  art.  D  din  Tratat,  Consiliul  European  reuneşte  şefii  de  state  sau  de  guvern  ai  statelor 
membre şi preşedintele Comisiei, iar aceştia sunt asistai de miniştrii însărcinai cu afacerile externe ale 
statelor membre şi de un membru al Comisiei. Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori 
pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului care exercită preşedinţia Consiliului. 
După  fiecare  dintre  reuniunile  sale,  Consiliul  European  prezintă  Parlamentului  un  raport.  De 
asemenea, anual, Consiliul european prezintă şi un raport privind progresele realizate de Uniune.  

Cât priveşte celelalte instituii, respectiv Parlamentul European, Comisia şi Curtea de Justiţie, în art. 
E  se  menţionează  că  acestea  „îşi  exercită  atribuţiile  în  condiţiile  şi  cu  scopurile  prevăzute,  pe  de  o 
parte, în dispoziţiile tratatelor instituind Comunităţile Europene şi ale tratatelor şi actelor ulterioare 
care le‐au modificat sau completat şi, pe de altă parte, în celelalte dispoziţii ale prezentului Tratat”. 

  Principiile  pe  care  se  fondează  Uniunea  Europeană  sunt  prevăzute  în  art.  F  din  Tratatul  de  la 
Maastricht.  Astfel,  potrivit  aliniatului  1  al  acestui  articol,  „Uniunea  respectă  identitatea  naţională  a 
Statelor  Membre,  ale  căror  sisteme  de  guvernare  sunt  fondate  pe  principiile  democratice”,  iar 
potrivit  aliniatului  2,  „Uniunea  respectă  drepturile  fundamentale,  aşa  cum  sunt  garantate  de 
Convenţia  Europeană  pentru  Salvgardarea  Drepturilor  Omului  şi  a  Libertăţilor  Fundamentale, 
semnată  la  Roma  la  4  noiembrie  1950,  şi  aşa  cum  rezultă  din  tradiţiile  constituţionale  comune  ale 
statelor membre, în calitate de principii generale ale dreptului comunitar”. Sintetizând, putem afirma 
că  principiile  Uniunii  Europene  sunt  principiul  libertăţii  şi  al  democraţiei,  principiul  respectului 
drepturilor  omului  şi  libertăţilor  fundamentale,  principiul  statului  de  drept  şi  principiul  respectului 
identităţii naţionale a statelor membre.  

Prin  Tratatul  de  la  Maastricht,  Comunitatea  Economică  Europeană  a  devenit  Comunitatea 
Europeană. Înlăturarea termenului „economic” a consacrat o realitate întrucât Comunitatea nu mai 
poate  fi  considerată  ca  având  vocaţie  exclusiv  economică.  În  Preambul  şi  în  art.  2  din  Titlul  II  – 
Tratatul  Instituind  Comunitatea  Europeană  este  menţionat  scopul  Comunităţii  Europene.  Astfel,  se 
afirmă  că  CE  are  următoarele  misiuni:  promovarea  unei  dezvoltări  armonioase  şi  echilibrate  a 

53
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; promovarea unei creşteri durabile şi neinflaţioniste 
respectând  mediul  înconjurător;  îmbunătăţirea  constantă  a  condiţiilor  de  viaţă  şi  de  angajare  a 
popoarelor;  promovarea  unui  nivel  ridicat  al  forţei  de  muncă  şi  de  protecţie  socială;  coeziunea 
economică şi socială; solidaritatea între statele membre.  

Prin  Tratatul  de  la  Maastricht,  principiul  subsidiarităţii,  aplicat  anterior,  conform  Actului  Unic 
European, politicii de mediu, devine regulă generală. Conform acestui principiu, în domeniile care nu 
in de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât 
dacă obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate satisfăcător de statele membre şi pot fi 
realizate  mai  bine  la  nivel  comunitar.  Trebuie  menţionat  faptul  că  restricţia  aplicării  principiului 
subsidiarităţii domeniilor care sunt de competenţa exclusivă  a Comunităţii este esenţială pentru că 
evită  posibilitatea  de  a  aduce  atingere  realizărilor  comunitare.  Astfel,  Comunitatea  trebuie  să 
respecte principiul subsidiarităţii şi să asigure complementaritatea acţiunilor sale cu cele ale statelor 
membre. În ceea ce priveşte controlul respectării acestui principiu, acesta revine Curţii de Justiţie.    

Potrivit  art.  8  (17)  din  Tratat,  „se  instituie  o  cetăţenie  a  Uniunii.  Este  cetăţean  al  Uniunii  orice 
persoană  având  naţionalitatea  unui  Stat  Membru”,  iar  potrivit  alin.  2  al  aceluiaşi  articol,  „cetăţenii 
Uniunii se bucură de drepturile şi sunt supuşi îndatoririlor prevăzute de prezentul tratat”. Cetăţenia 
Europeană nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci vine în completarea acesteia, adăugând noi drepturi, 
potrivit art. 8A (18) şi 8B (19), printre care: dreptul de a circula liber şi dreptul de şedere, dreptul de 
vot  şi  de  eligibilitate  la  alegerile  locale  şi  la  alegerile  europene,  dreptul  la  protecţie  diplomatică  şi 
consulară  în  terţe  ţări  şi  dreptul  de  petiţionare  şi  de  a  se  adresa  mediatorului.  În  ceea  ce  priveşte 
dreptul la circulaţie şi la şedere, trebuie menţionat că acesta este recunoscut nu numai resortisanţilor 
comunitari, ci şi cetăţenilor Uniunii. De asemenea, referitor la dreptul de vot, se precizează că orice 
cetăţean al Uniunii, având reşedinţa într‐un stat membru în care nu este resortisant, are drept de vot 
şi de eligibilitate la alegerile municipale în statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii 
ca  și  resortisanţii  acelui  stat.  Uniunea  Economică  şi  Monetară  a  constituit  un  obiectiv  al  Uniunii 
Europene, în scopul  promovării progresului economic şi social echilibrat  şi durabil, prin crearea unui 
spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni 
economice  şi  monetare  comportând  instituirea  unei  monede  unice.  În  articolul  3A  din  Tratat  este 
definită  politica  economică  şi  monetară.  Astfel,  în  acest  text  se  menţionează  că  pentru  atingerea 
scopurilor  prevăzute  acţiunea  statelor  membre  şi  a  Comunităţii  cuprinde,  în  condiţiile  şi  în 
conformitate cu termenele prevăzute în tratat, instituirea unei politici economice bazate pe o strânsă 
coordonare  a  politicilor  economice  ale  statelor  membre.  Aceste  politici  vor  fi  elaborate  și 
implementate  în  conformitate  cu  principiile  economiei  de  piaţă  deschise  în  care  concurenţa  este 
liberă.  Uniunea  Economică  şi  Monetară  prezintă  două  componente:  componenta  economică  şi 
componenta  monetară.  Procesul  de  finalizare  a  Uniunii  Economice  şi  Monetare  este  unul  gradual, 
desfăşurat  pe  mai  multe  etape,  după  un  anumit  program  şi  care  îmbracă  un  caracter  comunitar. 
Conform Tratatului de la Maastricht, realizarea Uniunii Economice şi Monetare se efectuează în trei 
faze.  Prima  fază,  privind  coordonarea  şi  liberalizarea  financiară,  a  început  la  1  iulie  1990,  în  baza 
orientării  adoptate  de  Consiliul  European  de  la  Madrid  din  iunie  1989.  Această  etapă  presupunea 
liberalizarea totală a circulaţiei capitalurilor în Uniune, dezvoltarea mijloacelor destinate să corecteze 
dezechilibrele  între  regiunile  europene  (fonduri  structurale),  convergenţa  economică,  pe  fondul 
supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor. A doua etapă a început la 1 ianuarie 
1994  şi  s‐a  terminat  la  1 ianuarie  1999.  În  această  fază  s‐a  înfiinţat  Institutul  Monetar  European  la 
Frankfurt  format  din  guvernatorii  băncilor  centrale  ale  statelor  membre  ale  Uniunii.    Institutul 
Monetar  a  contribuit  la  realizarea  condiţiilor  necesare  trecerii  la  cea  de‐a  treia  fază,  întărind 
coordonarea  politicilor  monetare  şi  cooperarea  între  băncile  centrale  naţionale,  pregătind 

54
instrumentele şi procedurile necesare aplicării politicii monetare unice şi elaborând reguli tehnice ale 
operaţiilor ce urmau să fie întreprinse de băncile centrale naţionale. De asemenea, trebuie precizat 
că  această  etapă  a  fost  o  perioadă  tranzitorie,  în  cursul  căreia  statele  au  luat  măsurile 
corespunzătoare pentru îndeplinirea condiţiilor necesare adoptării monedei unice. Obiectivul global 
al acestei etape a fost acela de a asigura convergenţa economiilor, pentru a putea permite intrarea în 
cea  ce‐a treia etapă.  A treia fază  a  prevăzut fixarea  irevocabilă  a  ratelor de schimb  şi introducerea 
monedei unice. Astfel, decizia de a crea o monedă unică la 1 ianuarie 1999 sub egida Băncii Centrale 
Europene a reprezentat obiectivul final al integrării economice şi monetare pe piaţa unică. Tot în cea 
de‐a treia etapă a fost instituit şi Sistemul European al Băncilor Centrale, compus din băncile centrale 
ale  statelor  membre  şi  Banca  Central  Europeană.  Obiectivul  central  al  acestuia  este  de  a  menţine 
stabilitatea preţurilor, aducând totodată şi sprijinul său politicilor economice generale în Comunitate. 
El  este  dirijat  de  organele  de  decizie  ale  Băncii  Centrale  Europene:  Consiliul  Guvernatorilor  şi 
Directoratul BCE – preşedinte, vicepreşedinte şi alţi patru membri.  

Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de Politica 
Externă  şi  de  Securitate  Comună  (PESC).  Cu  toate  că  aceasta  este  un  pilon  al  Uniunii  Europene, 
deciziile urmau a fi luate, în cele din urmă, de statele membre. În baza mecanismului de cooperare 
politică stabilit prin Actul Unic European, al doilea pilon al Tratatului de la Maastricht instaurează o 
politică  externă  şi  de  securitate  comună  care  permite  adoptarea  unor  acţiuni  comune  în  politica 
externă.  Deciziile  trebuie  luate  în  unanimitate,  iar  măsurile  însoţitoare  prin  vot  cu  majoritate 
calificată.  În  domeniul  securităţii,  Tratatul  defineşte  o  politică  al  cărei  scop  final  este  apărarea 
comună,  cu  sprijinul  Uniunii  Europei  Occidentale.  Statele  membre  pot  continua  totuşi  acţiunea  la 
nivel  naţional,  cu  condiţia  să  nu  contravină  deciziilor  luate  în  comun.  Mai  trebuie  menţionat  că  în 
domeniul politicii externe şi de securitate comună pot fi folosite două tipuri de acte: poziţii comune 
(statele membre sunt obligate să aplice politici naţionale conforme cu poziţia Uniunii referitor la un 
anumit aspect) şi acţiuni comune (activităţi operaţionale ale statelor membre). 

Cel  de‐al  treilea  pilon  al  Uniunii  Europene  a  fost  conceput  pentru  a  facilita  şi  a  face  mai  sigură 
libera  circulaţie  pe  teritoriul  Uniunii  Europene.  Prin  Tratatul  de  la  Maastricht  s‐a  hotărât 
îmbunătăţirea  colaborării  în  domeniul  juridic  şi  al  afacerilor  interne,  iar  pentru  o  mai  bună 
coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie (EUROPOL), cu sediul 
la  Haga.  Deciziile  trebuiau  luate  în  unanimitate  şi  puteau  face  referire  la  următoarele  domenii: 
politica de azil, reguli de trecere a frontierei externe a Comunităţii şi întărirea controlului, imigrarea, 
combaterea  traficului  de  droguri,  combaterea  fraudei  la  nivel  internaţional,  cooperare  judiciară  în 
materie civilă sau penală, cooperare vamală, cooperare poliţienească. În cadrul acestui pilon puteau 
fi  adoptate  trei  tipuri  de  acte:  poziţii  comune  (poziţia  UE  referitoare  la  anumite  aspecte),  acţiuni 
comune (instrument care decide o acţiune coordonată) şi convenii.  

Putem afirma că o dată cu semnarea de către cei doisprezece membri ai Comunităţilor Europene, 
la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht privind instituirea unei Uniuni Europene, a început o 
nouă  fază,  decisivă,  a  procesului  integrării  europene.  Acest  tratat  a  constituit  o  nouă  etapă  în 
procesul  creării  unei  uniuni  mai  strânse  între  popoarele  Europei,  în  care  deciziile  erau  luate  mai 
aproape  de  cetăţeni,  obiectivul  major  al  Uniunii  fiind  acela  de  a organiza  în  mod  coerent  şi  solidar 
relaţiile  între  statele  membre  şi  popoarele  lor.  Respins  inițial  în  Danemarca,  Tratatul  a  intrat  în 
funcțiune în 1993. 

După  semnarea  Tratatului  de  la  Maastricht  agenda  transatlantică  nu  s‐a  modificat  esențial,  în 
sensul în care, prin poziția și ponderea avută în pactul nord atlantic, Statele Unite și‐au păstrat poziția 

55
 și  atribuțiile  de  garant  al  securității  europene.  Statele  Unite  au  susținut  o  mai  profundă  integrare 
europeană și au continuat să păstreze trupe pe teritoriul european chiar dacă trupele foste sovietice 
s‐au retras gradual din țările fostului lagăr socialist.  

Consiliul European desfășurat la Copenhaga în iunie 1993 a stabilit, în vederea viitoarei extinderi 
europene  care  era  avută  în  vedere,  un  set  de  condiții  politice  potrivit  cărora  statele  care  aplicau 
pentru  dobândirea  statutului  de  membru  al  Uniunii  Europene  trebuiau  să  fie  democratice,  să 
respecte  drepturile  omului  și  supremația  legii.  De  asemenea,  ele  trebuiau  să  aibă  o  economie  de 
piață  funcțională  și  capabilă  să  facă  față  competiției.  Evident,  statele  aflate  în  această  postură 
trebuiau să fie gata să‐și asume acquis‐ul comunitar.  

O altă evoluție notabilă a fost aceea că statele membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb 
cu care Uniunea a început negocieri încă din 1990 au intrat în 1994 în Spațiul Economic European cu 
excepția  Elveției.  Mai  mult,  cu  excepția  Lichtensteinului  și  a  Islandei  (evident  și  a  Elveției)  celelalte 
state  membre  ale  Asociației  Europene  a  Liberului  Schimb  au  depus  cereri  de  admitere  în  Uniunea 
Europeană.  

Verificare pe parcurs: 

 1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Maastricht? 

2. Comentați funcțiile și atribuțiile celor trei piloni ai Uniunii Europene așa cum au rezultat ei din Tratatul 
privind instituirea Uniunii Europene . 

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele mutații provocate în procesul construcției europene de 
adoptarea Tratatului de la Maastricht? 

56
  

“Europa celor cinsprezece” 
Perioada post Maastricht din perspectiva  
uniunii politice şi a celei economice şi monetare 
Tratatul de la Amsterdam 
 

Obiective: 
- cunoașterea modului în care s‐a făcut valul patru al extinderii europene 
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la semnarea Tratatului de la Amsterdam. 
- familiarizarea cu principalele prevederi ale Tratatului.  
- dobândirea abilității de a identifica noile măsuri adoptate în vederea întăririi și consolidării 
integrării europene. 
 

Austria, Finlanda, Norvegia și Suedia au depus cereri pentru a fi integrate în Uniunea Europeană 
încă  din  prima  parte  a  ultimului  deceniu  al  secolului  trecut.  Dacă  cererea  Marocului  fusese  rapid 
respinsă în 1987, acum în fața valului de noi solicitări venite mai ales din partea statelor din fostul 
lagăr socialist, dar și din partea Maltei sau Ciprului, oportunitatea ca noi state dezvoltate, stabile și 
democratice să devină membre ale Uniunii înaintea marii extinderi spre răsăritul continentului era 
una  cu  adevărat  importantă.  Negocierile  cu  aceste  patru  state  au  fost  încheiate  rapid  încă  la 
începutul  anului  1994.  Supuse  referendumului  tratatele  de  aderare  au  fost  acceptate  cu  excepția 
celui  al  Norvegiei  a  cărei  populație,  încă  o  dată,  a  refuzat  intrarea  în  clubul  european.  Astfel,  în 
ianuarie  1995  Uniunea  Europeană  capătă  noi  membri  numărul  total  al  statelor  componente  a 
Uniunii ajungând astfel la cincisprezece. Odată cu acest val de extindere Uniunea Europeană își va 
mări suprafața cu o treime și va avea o graniță comună cu Federația Rusă.  
 
Tratatul de la Amsterdam (care modifică Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht din 1992, şi, 
în  consecinţă,  Tratatele  Constitutive  ale  Comunităţilor  Europene)  a  fost  adoptat  de  către  statele 
membre ale U.E. la 2 octombrie 1997 (după o Conferinţă Interguvernamentală care a durat 18 luni) 
intrând în vigoare la 1 mai 1999. Un articol al Tratatului Uniunii Europene prevedea reforma acestuia 
cel  mai  târziu  până  la  sfârşitul  anului  1996.  Chiar  dacă  deschiderea  oficială  a  Conferinței 
interguvernamentale dedicată revizuirii Tratatului de la Maastricht a avut loc la 29 martie 1996, aşa 
cum  se  prevăzuse,  încă  din  1994  diferite  state  membre  şi  instituţiile  comunitare  începuseră  să 
reflecteze asupra funcţionării Uniunii Europene cât şi asupra noilor reforme care e ar fi trebuit ‐ în 
opinia acestora ‐ introduse. 
Consiliul European de la Corfu (iunie 1994) a stabilit formarea unui Grup de Reflecţie compus din 
reprezentanţi  ai  ministerelor  de  externe  din  statele  membre  şi  Preşedintele  Comisiei.  Cu  acelaşi 
prilej,  instituţiile  UE  au  fost  invitate  să  contribuie  la  viitoarea  conferință  astfel  încât,  înainte  de 
începerea  activităţii  Grupului  de  Reflecţie,  acestea  să‐şi  fi  elaborat  propriile  rapoarte  privind 
funcţionarea  Tratatului  Uniunii  Europene,  rapoarte  care  urmau  a  servi  drept  punct  de  plecare 
Grupului  de  Reflecţie.  Urmare  a  acestei  invitaţii,  între  februarie  şi  iunie  1995  toate  instituţiile 
comunitare  au  elaborat  rapoartele  solicitate,  lucru  care  a  permis  identificarea  problemelor 
susceptibile  a  constitui  subiecte  de  revizuire  ale  Tratatului  semnat  la  Maastricht.  Urmau  a  face 
obiectul  reflecţiei  comune  ale  statelor  membre  articolele  cu  referire  la  obiectivele  Uniunii, 

57
menţinerea  acquis‐ului  comunitar,  eficacitatea  mecanismelor  şi  instituţiilor  comunitare  în  cazul 
politicilor  comune,  dar  şi  a  celor  de  cooperare;  cele  cu  referire  la  revizuirea  politicii  externe  și  de 
securitate comună în relaţia acesteia cu Uniunea Europei Occidentale; cele cu referire la extinderea 
procedurii de codecizie  spre alte  sectoare  comunitare. Revizuiri se propuneau  și  pentru Declaraţia 
referitoare  la  posibilitatea  introducerii  ca  titluri  în  tratat  a  sectoarelor  energie,  turism  şi  protecţie 
civilă  ca  și  pentru  Declaraţia  referitoare  la  introducerea  ierarhiei  normative  a  actelor  comunitare 
care au însoțit Tratatul de la Maastricht. 
 
Cu ocazia negocierilor de aderare ale Finlandei, Suediei şi Austriei, statele membre şi candidate 
au  convenit  rediscutarea  altor  teme  ale  Tratatului  privind  instituirea  Uniunii  Europene.  Astfel,  se 
exprima  disponibilitatea  discutării  cu  ocazia  conferinței  interguvernamentale  din  1996  a  rolului 
legislativ  al  Parlamentului  European,  a  numărului  membrilor  Comisiei,  reponderarea  voturilor  în 
Consiliu  cât  şi  a  altor  măsuri  necesare  simplificării  activităţii  instituţiilor  comunitare  şi  garantării 
eficacităţii acestora.  
 
Agenda reală a conferinței interguvernamentale din 1996 nu s‐a limitat doar la temele anticipate 
de către Tratatul de la Maastricht, deoarece Consiliile Europene ulterioare au adăugat și alte teme 
iar  Grupul  de  Reflecţie,  instituţiile  comunitare  şi  statele  membre  au  emis  noi  idei  de  revizuire.  În 
final  însă,  absenţa  din  dezbateri  a  unor  noi  preocupări  din  cadrul  Uniunii  Europene  apărute  între 
timp (precum moneda unică) ca şi abundenţa unor subiecte controversate au făcut ca Tratatul de la 
Amsterdam  să  nu  atingă  succesul  scontat.  Principala  cauză  a  semi‐eşecului  Tratatului  de  la 
Amsterdam  rămâne  lipsa  voinţei politice  a  statelor  membre  ale  Uniunii  Europene de  a  merge  mai 
departe,  de  a  realiza  saltul  calitativ  într‐un  moment  în  care  acumulările  cantitative  îl  reclamau  şi‐l 
făceau posibil. 
 
Tratatul  de  la  Amsterdam  se  compune  din  trei  părţi:  prima,  în  care  apar  noutăţile  impuse  de 
trecerea  de  la  o  Comunitate  Economică  la  o  Uniune  Politică  şi  modificările  corespunzătoare  ale 
Tratatelor  Constitutive  ale  Comunității  Europene  (Titlurile  I‐IV,  respectiv,  Articolele  1‐10);  a  doua, 
care  trata  temele  specifice  ale  politicii  externe  și  de  securitate  comună  şi  ale  pilonului  justiției  și 
afacerilor  interne,  cât  şi  pe  cele  ale  cooperării  consolidate  (Titlurile  V‐VII,  respectiv,  Articolele  11‐
45); a treia, conţinând Dispoziţiile Finale şi Generale (Titlul VIII, respectiv Articolele 46‐53). Tratatul 
mai conţine un Act final, 13 Protocoale şi 58 de Declaraţii. Marile probleme rămase în suspensie ale 
Comunităţii  se  refereau  la:  dimensiunea  şi  structura  reformei  care  urma  a  se  realiza  și  măsura  în 
care  aceasta  va  duce  la  simplificarea  Tratatului  de  la  Maastricht.  Rezolvarea  acestor  exigenţe  era 
absolut necesară, date fiind criticile formulate (din ce în ce mai des după Maastricht) în legătură cu 
forma de redactare şi numerotare a Titlurilor şi articolelor Tratatului. S‐a observat că o îmbunătăţire 
radicală  a  Tratatului  privind  instituirea  Uniunii  Europene  realizată  printr‐o  nouă  redactare  a 
tratatelor  (adică  obţinerea  unui  singur  tratat  şi  a  unui  singur  sistem  de  organizare  a  acestuia)  era 
imposibilă  din  punct  de  vedere  politic  şi  juridic.  Realizarea  unei  asemenea  întreprinderi  ar  fi 
însemnat formularea de derogări de la tratatele fundamentale şi aprobarea unui Tratat nou, ceea ce 
ar fi atras reformulări şi refundamentări nedorite de către cea mai mare parte a statelor membre. 
Un  asemenea  demers  ar  fi  atras,  în  plus,  redeschiderea  ‐  în  parlamentele  naţionale  ‐  a  dezbaterii 
referitoare la bazele, principiile şi structura comunitară la care s‐a ajuns după mai bine de 40 de ani 
de  continue  negocieri  şi  subtile  echilibre  între  statele  membre,  între  acestea  şi  diferitele  instituii 
comunitare şi, în fine, chiar între instituţiile comunitare. Exista însă şi un minim care trebuia şi putea 
fi  realizat  şi  acesta  îl  constituia  suprimarea  dispoziţiilor  depăşite  ale  tratatelor  (majoritatea  dintre 
acestea  ca  urmare  a  încheierii  perioadelor  de  timp  la  care  se  refereau).  În  acest  fel  se  realiza  o 
simplificare tehnică a Tratatului de la Maastricht în sensul eliminării preceptelor care îşi pierduseră 

58
între  timp  valabilitatea.  În  afara  acestei  simplificări  tehnice,  era  necesară  și  o  simplificare  a 
redactării. Dacă la început aceasta a fost percepută ca o simplă chestiune tehnică, s‐a constatat mai 
apoi  că  realizarea  sa,  introducea  o  serioasă  componentă  politică  putând  redeschide  dezbaterile 
referitoare  la  conceptele de  bază  ale  Comunităţii.  În  final,  Consiliul  s‐a  mulţumit  cu  îmbunătăţirea 
selectivă a redactării unora dintre articolele Tratatului.  
 
Tratatul  de  la  Amsterdam  reiterează  prevederile  Tratatului de  la  Maastricht  referitoare  la  atribuia 
Consiliului European de a defini orientările generale de politică externă şi securitate comună. Totodată, 
Tratatul precizează că această instituie va lua deciziile referitoare la strategiile comune puse în practică se 
către  Uniunea  Europeană  în  domeniile  în  care  statele  membre  au  interese  importante.  În  ceea  ce 
priveşte  colaborarea  externă  pe  baza  prevederilor  Tratatului  de  la  Amsterdam,  statele  membre  ale 
Uniunii vor putea să‐şi intensifice relaţiile de colaborare cu terţe state în mod diferenţiat. Dezvoltarea 
acestor relaţii se va realiza numai în condiţiile în care există sprijinul unei majorităţi sau, după caz, a 
unanimităţii  statelor  membre.  Tratatul  de  la  Amsterdam  cuprinde  şi  prevederile  referitoare  la 
politica de asigurare a locurilor de muncă şi de protecţie socială. Conform acestor dispoziţii, statele 
membre vor promova o politică de coordonare a creării de locuri de muncă în vederea dezvoltării 
capacităţii de elaborare a unei strategii comune privind nivelul de angajare. Se urmărea eliminarea 
discriminărilor şi asigurarea unui tratament optim în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi ocupare 
a posturilor, dezvoltarea politicilor comune din domeniul protecţiilor mediului, al sănătăţii publice şi 
protecţiei consumatorului. Tratatul de la Amsterdam  a fost o etapă importantă în evoluţia Uniunii 
Europene  pentru  că  urmărea  implementarea  unor  schimbări  radicale  în  domeniul  exercitării  şi 
garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a protecţiei mediului înconjurător, creşterii rolului 
Parlamentului în procesul decizional prin ridicarea procedurii codeciziei la rang de „regulă generală”, 
a  securităţii  şi  apărării  comune,  creşterea  flexibilităţii  procesului  de  integrare  a  noilor  candidai, 
statuarea  unor  noi  reglementări  în  ceea  ce  priveşte  domeniul  vizelor,  a  liberei  circulaţii  a 
persoanelor,  politica  socială  şi  fora  de  muncă,  extinderea  şi  simplificarea  procedurii  legislative  a 
codeciziei  la  noi  domenii,  introducerea  majorităţii  calificate  în  noi  domenii  şi  extinderea 
competenţelor  Curii  de  justiţie,  observându‐se  dorinţa  semnatarilor  de  a  dezvolta,  cel  puţin 
simbolic,  protecţia  drepturilor  omului  şi,  nu  în  ultimul  rând,  a  apropierii  instituţiilor  Uniunii 
Europene faţă de cetăţeni. De asemenea, principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în procesul muncii 
constituie  una  din  dispoziţiile  cele  mai  importante  ale  Tratatului,  în  același  timp  fiind  considerabil 
lărgită  şi  definirea  noţiunii  de  egalitate  în  ceea  ce  priveşte  remunerarea  muncii.  Tratatul  de  la 
Amsterdam  a  dat  o  mai  bună  definiţie  cetățeniei  europene  şi  a  legat‐o  mai  strâns  de  respectarea 
drepturilor  omului,  stabilind  o  regrupare  a  drepturilor  referitoare  la  cetăţenia  europeană  într‐un 
capitol  unic.  Remarcăm  că  deşi  prevederile  sale  instituiau  cetăţenia,  nu‐i  ofereau  acesteia  un 
conţinut real.  
 
Tratatul  de  la  Amsterdam  nu  a  reuşit  să  ofere  soluţii  pentru  toate  problemele  propuse  spre 
rezolvare  în  timpul  negocierilor,  în  special  cele  cu  privire  la  reforma  instituţională  în  vederea 
extinderii Uniunii Europene. Astfel, Tratatul a fost criticat pentru că nu a oferit soluţii de rezolvare, 
de  multă  vreme  aşteptate,  pentru  o  serie  de  probleme  importante  legate  de  ocuparea  forţei  de 
muncă  şi  scăderea  ratei  şomajului,  armonizarea  fiscală,  reformarea  sistemului  bugetar  comunitar 
etc. 
 
O modificare de substanţă pe care o aduce Tratatul de la Amsterdam vizează suspendarea unor 
drepturi  ale  statului  care  încalcă  principiile  funcţionării  Uniunii.  În  ceea  ce  priveşte  modificările 
aduse ale Tratatului asupra U.E., trebuie precizat că pe lângă obiectivele Uniunii Europene prevăzute 
în  Tratatul  de  la  Maastricht:  promovarea  progresului  economic  şi  social  prin  realizarea  uniunii 

59
 economice  şi  monetare,  bazată  pe  instituirea  monedei  unice,  afirmarea  identităţii  pe  scena 
internaţională,  ceea  ce  includea  şi  definirea  unei  politici  de  apărare  comună,  întărirea  protecţiei 
drepturilor  şi  intereselor  cetăţenilor  prin  instituirea  cetăţeniei  unionale,  dezvoltarea  cooperării  în 
domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi menţinerea acquis‐ului comunitar, tratatul de la Amsterdam 
prevede  ca  noi  obiective:  asigurarea  unui  nivel  de  trai  ridicat,  dezvoltarea  durabilă  şi  echilibrată, 
consolidarea apărării comune, menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi 
justiţie.  
 
Nu  poate  fi  trecut  cu  vederea  faptul  că  Tratatul  de  la  Amsterdam  nu  şi‐a  îndeplinit  unul  din 
obiectivele  sale  cele  mai  importante,  şi  anume  cel  de  pregătire  a  Uniunii  Europene  în  vederea 
extinderii către est. Distribuia voturilor în Consiliu nu a fost adaptată, şi nici alcătuirea şi modul de 
lucru  al  Comisiei,  deşi  acest  lucru  era  un  element  absolut  necesar  în  vederea  extinderii.  De 
asemenea,  nu  s‐a  putut  obţine  extinderea  principiului  majorităţii  calificate  în  cadrul  deciziilor  din 
Consiliu,  lucru  imperios  necesar  potenţialilor  membri.  Cu  toate  acestea,  putem  aprecia  că 
modificările  aduse  Comunităţii  Europene  şi  respectiv  Tratatului  de  la  Maastricht  au  corespuns 
nevoilor  de  evoluţie  a  procesului  de  integrare  în  perspectiva  adâncirii  sale,  precum  şi,  mai  puțin 
poate,  în perspectiva aderării de noi state la Uniunea Europeană. 
   

Verificare pe parcurs: 

 1. Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Amsterdam? 

2. Comentați principiul cooperării intensificate așa cum rezultă el din Tratatul de la Amsterdam . 

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele mutații provocate în procesul construcției europene de 
adoptarea Tratatului de la Amsterdam? 

 
 
 
 
 

60
  

Consolidarea Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa. Adaptarea şi ajustarea instituională. 

Obiective: 
- cunoașterea modului în care s‐a făcut consolidarea Uniunii Europene. 
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la semnarea Tratatului de la Nisa. 
- familiarizarea cu principalele prevederi ale Tratatului.  
- dobândirea abilității de a identifica noile măsuri adoptate în vederea întăririi și consolidării 
integrării europene. 
 

Derapajele  de  la  democrație apărute  în Austria odată  cu ascensiunea politicianului de  dreapta 

Georg  Haider  și  a  partidului  său,  nevoia  unei  pregătiri  serioase  în  vederea  valului  cinci  de  extindere 
europeană – cel  mai semnificativ din punct de  vedere numeric din întreaga  istorie a Uniunii  – dorința 
Franței de a marca președinția sa de șase luni în mod particular, toate acestea au condus la semnarea 
unui nou tratat în cadrul Uniunii Europene. Argumentul  fundamental însă pentru care a fost organizată 
Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din anul 2000, a fost necesitatea schimbării în mecanismele 
de  funcționare  ale  Uniunii  Europene.  Conferinţa  a  avut  drept  scop  discutarea  amendamentelor  la 
Tratatul de la Maastricht, amendamente care erau necesare  în vederea funcţionării Uniunii Europene, 
în condiții normale, cu mai mult de 15 membri.  
 
Lucrările  conferinței  au  fost  încheiate  de  reuniunea  Consiliului  European,  întrunit  în  aceeași 
localitate  franceză.  Acesta  a  reafirmat  importanţa  istorică  a  extinderii  Uniunii  Europene,  în  funcţie  de 
performanţele fiecărei ţări candidate, dar şi pe acela al posibilităţii pe care o au statele candidate de a 
recupera terenul pierdut în procesul integrării . 
 
Tratatul  de  la  Nisa  conţine  prevederi  menite  să  adâncească  integrarea  europeană,  prin 
perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state. 
  
Majoritatea instituţiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privinţa organizării,  cât şi 
a  competenţelor  lor.  O  altă  realizare  importantă  a  Conferinţei  interguvernamentale  de  la  Nisa  este 
adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, inspirată din Convenţia Europeană 
a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai extins decât aceasta. 
 
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003, este un 
tratat care modifică Tratatul privind instituirea Uniunii Europene, tratatele de instituire a Comunităţilor 
Europene, precum şi anumite acte conexe. 
Tratatul realizează o veritabilă reformă, în scopul pregătirii cadrului instituțional pentru marea 
extindere  a  Uniunii  Europene.  A  deschis  drumul  reformei  instituționale  necesare  viitoarei  extinderi  a 
Uniunii Europene, prin aderarea țărilor candidate din estul și sudul Europei. 
 

61
 Principalele  schimbări  aduse  se  referă  la  limitarea  mărimii  și  compoziției  Comisiei,  extinderea 
votului cu majoritate calificată, o noua balanță a voturilor în cadrul Consiliului și flexibilizarea acordurilor 
de întărire a cooperării.  
 
În  plus,  pe  lângă  discuții  referitoare  la  aceste  patru  teme  cheie,  s‐au  mai  abordat  și  alte 
probleme  instituționale:  simplificarea  tratatelor,  definirea  puterilor,  integrarea  Cartei  Drepturilor 
Fundamentale și rolul parlamentelor naționale. 
 
Declarația privind Viitorul Uniunii Europene, anexată la Tratat, stabilește pașii care trebuie făcuți 
pentru  adâncirea  reformei  instituționale.  Tratatul  de  la  Nisa  este  doar  o  etapă  importantă  în  acest 
proces. 
 
Perspectiva  aderării  a  noi  state  a  generat  necesitatea  unor  schimbări  pentru  perfecționarea  și 
adaptarea instituțiilor comunitare la noile realități, fiind necesară o adaptare a structurii instituționale 
pentru o uniune europeană care va  avea nu numai 15 state membre, ci chiar 27. Mai  mult, se simțea 
nevoia unei structuri instituționale care să contribuie eficient la afirmarea organizației pe plan mondial 
în contextul procesului globalizării și a Agendei 2000. 
   
Având în vedere importanța prevederilor acestui Tratat pentru Uniunea Europeană, se impune o 
analiză  a  modificărilor  instituționale  preconizate.  În  ceea  ce  privește  Parlamentul  European  putem 
aprecia că istoria acestuia este marcată de o permanentă luptă pentru a‐și spori competențele. Plecând 
de la atribuțiile limitate ce‐i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a 
fost  precizată  pe  calea  acordurilor‐instituționale  și  s‐a  extins  prin  revizuirile  succesive  ale  Tratatelor. 
Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua creștere a competențelor PE atât în plan legislativ, cât și în 
cel  al  controlului  exercitat  asupra  Comisiei  Europene.  Iar  Tratatul  de  la  Amsterdam,  prin  modificările 
aduse  procedurii  de  codecizie  și  prin  extinderea  câmpului  său  de  aplicare,  a  dat  PE  o  putere  reală  de 
decizie  pe  care  o  împărțea  însă  cu  Consiliul  Uniunii  Europene.  Potrivit  Tratatului  de  la  Nisa,  numărul 
maxim de deputați europeni urma să fie 732, cu 32 de locuri mai mult decât se stabilise prin Tratatul de 
la  Amsterdam.  S‐a  mai  stabilit  ca  Statutul  deputaților  europeni  să  fie  aprobat  de  Consiliul  Uniunii 
Europene cu majoritate calificată. De asemenea, organizarea partidelor politice la nivel european a fost 
încurajată  prin  existența  acestei  baze  juridice  noi,  care  a  permis  Consiliului  să  stabilească  statutul 
acestor partide. 
 
Cu  privire  la  Consiliul  Uniunii  Europene,  Tratatul  aplică  practic  un  sistem  care  să  atenueze 
consecințele  aderării  statelor  care  au  o  populație  mai  mică  atunci  când  vin  în  concurs  cu  statele  cu  o 
populație mai mare, în ceea ce priveşte sistemul majorității calificate din cadrul Consiliului. Pentru a se 
realiza  acest  lucru  ,  s‐a  ajuns  la  o  soluție  mixtă:  dublarea  majorității  și  reponderarea.  Astfel,  când  o 
decizie este luata de Consiliu cu majoritate  calificată,  un  membru al  acesteia  poate solicita verificarea 
dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puțin 62% din populația Uniunii 
Europene. Dacă aceasta condiție nu este îndeplinită, decizia nu va fi luată. 
 
Tratatul  de  la  Nisa  stabilește  că  începând  cu  1  ianuarie  2005,  Comisia  va  avea  câte  un 
reprezentant  al  fiecărui  stat  membru  și  când  va  număra  27  de  membri,  dar  începând  cu  mandatul 
următor  (2009‐2014),  numărul  comisarilor  trebuie  să  fie  inferior  numărului  statelor  membre  și  va  fi 
stabilit de Consiliul Uniunii Europene cu unanimitate de voturi, membrii fiind numiți pe baza unor reguli 
care  să  asigure  rotația  egală  a  statelor  membre.  Tratatul  consacră  sporirea  puterilor  președintelui 
Comisiei. El va hotărî repartizarea portofoliilor și va putea să remanieze aceste responsabilități în timpul 
mandatului, inclusiv să ceară unui comisar să demisioneze. El numește și vicepreședinții Comisiei. 

62
  
Tratatul  de  la  Nisa  reformează  esențial  Curtea  de  Justiție  a  Uniunii  Europene.  Astfel  sunt 
reglementate aspecte cu privire la înființarea Camerelor jurisdicționale ajutătoare pe lângă Tribunalul de 
Primă  Instanță  (acestea  au  scopul  de  a  degreva  Tribunalul  de  anumite  cauze  și  astfel,  să  înlăture 
întârzierile  judiciare,  tot  mai  dese)  precum  și  repartizarea  competențelor  între  Curtea  de  Justiție  și 
Tribunalul de Primă Instanță. Componența și funcționarea acestora este de asemenea reglementată. 
   
Prin tratat stabilește că instituția Curții de Conturi va fi constituită din reprezentanți ai fiecărui 
stat  membru,  având  un  mandat  de  6  ani.  Membrii  Curții  de  Conturi  vor  fi  numiți  de  Consiliu  cu 
majoritate  calificată.  Tratatul  prevede  și  îmbunătățirea  colaborării  Curții  de  Conturi  cu  instituțiile 
similare naționale, chiar prin înființarea unui Comitet de legătură între acestea.  
 
Numărul membrilor Comitetului Economic și Social va fi limitat la cel mult 350 de reprezentanți 
ai statelor membre. Trebuie precizat că locurile statelor membre dinainte de 1 mai 2004 (data extinderii 
la cei 25 de membri) vor fi menținute. 
 
  Instituție  comunitară  creată  prin  Tratatul  de  la  Maastricht,  Comitetul  Regiunilor  era  compus 
dintr‐un număr de membri egal cu numărul de supleanți, reprezentanți ai colectivelor locale și regionale 
din statele membre ale Uniunii Europene. El este un organ consultativ care consacră rolul colectivităților 
teritoriale  în  sistemul  instituțional  comunitar,  asociindu‐le  de  o  manieră  formală  la  procesul  de 
consultare  și deliberare din  cadrul  Uniunii.  Și  în  cazul  acestuia  numărul  membrilor  a  fost  limitat  tot  la 
350.  Tratatul  de  la  Nisa  solicita  ca  membrii  Comitetului  Regiunilor  să  aibă  mandat  electoral  de  la 
autoritățile pe care le reprezintă. 
 
  În ceea ce privește procedurile de decizie, tratatul extinde pentru încă 30 de materii procedura 
adoptării deciziilor cu majoritatea calificată, înlocuind procedura unanimității. Totuși, progresele în acest 
domeniu nu sunt foarte mari, deoarece, în anumite materii, unele state dispun încă de dreptul de veto. 
De exemplu, Germania în materie de imigrare și drept de azil, Marea Britanie în materie fiscală, Spania, 
Portugalia și Grecia în materie de ajutor regional etc. De asemenea, în cadrul celui de‐al treilea pilon al 
Uniunii Europene adoptarea deciziilor cu majoritate calificată s‐a stabilit doar pentru materia azilului și 
al imigrării. 
   
Pornind de la perspectiva unei Uniuni Europene cu cel puțin 27 de membri, state între care sunt 
uneori mari diferențe economice, dar și geopolitice, Tratatul de la Nisa abordează problema cooperării 
consolidate între acestea, ca un instrument foarte important pentru realizarea obiectivelor Uniunii și a 
integrării noilor state. Pentru aceasta, Tratatul de la Nisa stabilește mai multe obligații  ale acestor state. 
Este  vorba  despre  obligația  de  a  facilita  realizarea  obiectivelor  Uniunii  Europene  și  de  a  consolida 
procesul de integrare, de respectarea tratatelor și a cadrului instituțional unic al Uniunii, de respectarea 
acquis‐ului  comunitar,  de  a  se  abține  de  a  interveni  în  domenii  care  sunt  de  competența  exclusivă  a 
Comunității, de a nu aduce atingere pieții interne  și nici coeziunii economice și sociale stabilite de tratat; 
de  a  nu  face  discriminări  între  schimburile  dintre  statele  membre  și  să  nu  provoace  distorsiuni  de 
concurență între acestea, de a  reuni minimum opt state membre (nu majoritatea) în vederea cooperării 
intensificate  și  astfel  de  a  respecta  competențele,  drepturile  și  obligațiile  statelor  membre 
neparticipante, în fine, în cadrul aceleiași cooperări, să fie deschise tuturor statelor membre. 
 
În martie 2000, Uniunea Europeană a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării 
economiei  europene,  astfel  încât  aceasta  să  devină  competitivă  pe  piaţa  mondială  alături  de  alţi  mari 
actori, precum SUA şi statele noi industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea inovaţiei şi a 

63
investiţiilor  în  afaceri,  precum  şi  adoptarea  sistemelor  educaţionale  europene,  astfel  încât  acestea  să 
corespundă  cerinţelor  societăţii  informaţionale.  Eșecul  acestui  proiect  a  dovedit  din  nou  meandrele 
complicate ale procesului de construcție europeană și lipsa de voință politică în anumite momente ale 
istoriei Uniunii. 
 
  Verificare pe parcurs: 

 1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa? 

2. Comentați pregătirile instituționale în vederea extinderii Uniunii Europene cuprinse în din Tratatul de 
la Nisa . 

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele mutații provocate în procesul construcției europene de 
adoptarea Tratatului de la Nisa? 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

64
 
 
 
Tratatul privind instituirea unei Constituții a Uniunii Europene și eșecul acestui demers. 
«Valul 5 » şi extinderea cu zece în 2004; 2007 și Europa celor 27. 
 

Obiective: 
- cunoașterea modului în care a evoluat Uniunea Europeană la începutul secolului nostru. 
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la redactarea Tratatului privind instituirea unei 
Constituții și la eșecul acestui demers. 
- dobândirea abilității de a identifica cauzele care au condus la evoluțiile mixte (succese și 
deopotrivă eșecuri) în contextul integrării europene. 
 

Evoluțiile pozitive pe mai  multe planuri, inclusiv economic,  efervescența  generată  de planurile 

de extindere ale Uniunii Europene în debutul deceniului trecut au favorizat încercările de a da o nouă 
consistență, mai substanțială, procesului integrării europene. 
 
La Consiliul European de la Laeken din 15 decembrie 2001 s‐a decis o altă procedură de revizuire 
a  tratatelor,  folosită  anterior  la  redactarea  Cartei  Drepturilor  Fundamentale.  Astfel,  se  înfiinează  o 
Convenie  pentru  viitorul  Europei  sub  conducerea  fostului  președinte  francez  Valery  Giscard  D’Estaing, 
care a pregătit proiectul de Constituie europeană. Acesta este baza de plecare în negocierile din cadrul 
conferinei interguvernamentale care stabileşte textul final. 
 
În anul 2003, în perioada februarie‐iulie, Convenţia Europeană elaborează Proiectul de Tratat de 
instituire a unei Constituii pentru Europa.  
 
În  același  an,  la  data  de  4  octombrie  2003,  sunt  deschise  lucrările  conferinţei 
interguvernamentale  destinate,  în  principal,  elaborării  şi  adoptării  unei  versiuni  finale  a  Constituţiei 
Europene, pentru ca la 17‐18 iunie 2004 ‐ şefii de stat sau de guvern ale statelor membre să ajungă la un 
acord referitor la textul Tratatului constituţional.  
 
În ziua de 29 octombrie 2004 a avut loc la Roma, în Palatul Campidoglio ‐ acelaşi loc unde se 
semnase Tratatul din 1957 ‐ semnarea Tratatului privind instituirea unei Constituii pentru Europa, de 
către  şefii  de  state  şi  de  guverne  ai  ţărilor  membre  ale  Uniunii  Europene.  Reprezentanţii  statelor 
candidate  au  fost  invitai  să  semneze  actul  final  al  Conferinţei  interguvernamentale,  soldată  cu 
adoptarea Tratatului Constituţional. 
 
Acest  eveniment  remarcabil,  reprezintă  o  nouă  etapă  în  istoria  Europei,  încununa  de  fapt  o 
perioadă  de  peste  doi  ani  şi  jumătate  de  negocieri  în  care  Tratatul  Constituţional,  în  diversele  sale 
variante, a fost supus dezbaterilor Convenţiei de la Bruxelles pentru viitorul Europei, opiniei publice şi 
cancelariilor statelor membre și candidate. 
 
Această  Constituţie  Europeană  nu  era  destinată  a  înlocui  constituţiile  naţionale,  ci  viza 
condensarea  și  amendarea  tratatelor  comunitare  de  la  Tratatul  de  la  Paris  până  la  cel  de  la  Nisa, 
simplificând  şi  unificând  dreptul  comunitar  primar.  Scopul  era  şi  unul  de  substanţă,  se  dorea  lărgirea 
dimensiunii  politice  a  Uniunii  Europene  şi  adăugându‐i‐se  componenta  de  securitate,  se  conferea  şi 

65
personalitate  juridică,  deci  o  voce  unitară  pe  plan  internaţional.  De  asemenea,  Constituţia  avea 
prevederi  care  întăreau  drepturile  şi  rolul  cetăenilor  europeni  şi,  nu  în  ultimul  rând,  prin  reforma 
sistemului  de  vot  şi  a  instituţiilor  Uniunii  o  pregătea  să  funcţioneze  în  viitor.  Principala  consecină  era 
lărgirea dimensiunii politice  a  Uniunii şi  adaptarea mecanismului decizional  aşa încât  să  funcioneze cu 
mai  mulți  membri.  S‐a  afirmat  că  aceste  transformări  ar  fi  făcut  din  Uniunea  Europeană  un  adevărat 
superstat.  
 
Constituia, care era menită să înlocuiască tratatele anterioare era compusă din patru părţi după 
cum  urmează:  partea  întâi  stabileşte  înfiinţarea  Uniunii  Europene,  precum  şi  valorile,  obiectivele, 
competenţele, procedurile şi instituţiile sale, partea a doua cuprinde Carta Drepturilor Fundamentale, 
partea a treia descrie politicile şi modul de funcţionare al UE, în fine, partea a patra conţine prevederile 
finale şi procedura de adoptare şi revizuire a Constituţiei. 
 
Obiectivele  principale  urmărite  prin  Constituie  au  fost  promovarea  păcii,  a  valorilor  şi  a 
bunăstării  popoarelor  Uniunii  Europene,  într‐un  cadru  de  libertate,  de  securitate  şi  justiţie  fără 
frontiere  interioare.  Aceasta  presupunea  respectarea  diversităţii  culturale  şi  lingvistice,  precum  şi 
protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. Fără de obiectivele regăsite în documentele 
anterioare, Constituia adaugă promovarea progresului ştiinţific şi tehnic, solidaritatea între generaţii şi 
protecţia drepturilor copilului. 
 
Simbolurile  Uniunii  consacrate  în  Constituie  erau  cele  stabilite  încă  anterior:  drapelul  cu  cele 
douăsprezece stele aurii aşezate în cerc pe un fond albastru, imnul extras din Oda Bucuriei din simfonia 
a  9‐a  a  lui  Beethoven,  deviza:  „Unită  în  diversitate",  moneda  Euro  iar  ziua  Europei  urma  să  fie 
sărbătorită pe 9 mai. 
 
Constituia  elimina  cei  trei  piloni  şi  conferea  personalitate  juridică  Uniunii  Europene  care 
devenea astfel subiect al relațiilor internaționale. Ea preciza competenţele şi rolul Uniunii Europene. De 
asemenea,  instituia  o  funcţie  permanentă  de  preşedinte  al  Consiliului  European,  care  înlocuia 
preşedinţia rotativă de 6 luni, ales de Consiliu pentru un mandat de doi ani şi jumătate, mandat care 
putea fi înnoit o singură dată, precum şi funcţia de ministru al afacerilor externe al Uniunii, membru al 
Comisiei  Europene.  Preşedintele  reprezenta  Uniunea  Europeană  în  relaţiile  externe,  fără  însă  a  se 
suprapune ministrului de externe. 
 
Crearea  demnităţii  de  ministru  de  externe  al  Uniunii,  care  ar  fi  contopit  funcţia  de  Înalt 
Reprezentant pentru politică externă şi securitate comună cu cea a comisarului pentru relaţii externe, este 
una din noutăţile aduse de Tratatul constituţional după îndelungi dezbateri. Ministrul de externe, care 
este în acelaşi timp vicepreşedintele Comisiei, urma a conduce politica externă, de securitate comună şi de 
apărare a Uniunii. 
 
Constituia europeană  a  fost concepută  pentru  o  aplicare nelimitată în timp,  condiţia  intrării  ei în 
vigoare fiind ratificarea de către statele membre potrivit procedurilor interne,  care prevăd fie o decizie a 
forurilor legislative, fie o aprobare prin referendum.  
 
Intrarea ei în vigoare a fost prevăzută pentru data de 1 noiembrie 2006, dacă până în acel moment 
vor  fi  fost înaintate  Guvernului  italian  toate  instrumentele  de ratificare,  în  caz  contrar,  această dată  va  fi 
prima zi din cea de a 12‐a lună socotită de la depunerea instrumentului de ratificare de către statul care a 
procedat ultimul la această formalitate. 
 

66
 Așa  cum  se  știe  populația  din  Franța  și  Olanda  nu  au  acceptat  la  referendum  propunerea  pentru 
adoptarea  acestui  tratat  (în  Franţa,  în  cadrul  referendumului  din  29  mai  2005,  55%  dintre  alegători  s‐au 
pronunţat împotriva Constituţiei, la o participare la vot de 70%, iar în Olanda 61,7% dintre alegători au votat 
«contra » , la referendumul organizat la l iunie 2005, cu o participare la vot de 63%, potrivit datelor furnizate 
de site‐ul http://europa.eu.int/constitution/ratification_fr.htm). 
 
În fața acestui eșec și în lipsa unui eventual plan B – așa cum s‐a întâmplat în cazul Tratatului de la 
Maastricht  ‐  responsabilii europeni  au  căutat  soluţii  pentru  a  salva  măcar  câteva din  elementele acestui 
(poate prea) ambiţios proiect.  
 
Federaliştii  europeni  doreau  încă  de  multă  vreme  adoptarea  unei  constituii  federale,  după  modelul 
SUA.  Astfel,  s‐a  încercat  inserarea  termenului  de  „federal”  atât  în  Tratatul  privind  instituirea  Uniunii 
Europene,  cât  şi  în  proiectul  de  Constituie,  dar  formularea  nu  a  mai  fost  reţinută  în  versiunile  finale,  din 
cauza fermei împotriviri britanice. 
 
Scopul declarat de părinţii Comunităţii Europene în 1950, aşa cum prevede şi declaraţia Schuman era 
crearea unei solidarităţi, la iniţiativa Franţei şi Germaniei, care să deschidă calea unei colaborări comune 
spre uniunea politică între popoarele continentului. 
Astfel, construcţia economică a fost proiectată ca un mijloc pentru pregătirea celei politice. De altfel, pe 
măsura aprofundării, integrarea economică are o tot mai importantă componentă politică. Istoria arată că 
orice decizie importantă cu caracter economic, tehnic, juridic are şi o conotaţie politică, fie că este vorba de 
fixarea preţului laptelui, de organizarea unui fond monetar sau de amplasarea unei centrale nucleare. 
 
Un moment marcant în drumul spre înfăptuirea uniunii politice a fost instituirea Uniunii Europene. 
Apoi,  introducerea  monedei  unice  în  cadrul  UEM  a  însemnat  renunţarea  la  un  atribut  esenţial  al 
suveranităţii  naţionale:  dreptul  de  a  emite  moneda  proprie,  iar  armonizarea  legislaţiei  a  antrenat  noi 
transferuri de responsabilităţi spre Comunitate. Respingerea Constituţiei europene la consultările populare 
demonstrează însă că evoluţia spre o uniune politică intra în impas. De altfel, istoria ne arată că integrarea 
europeană  a  fost  stimulată  în  mai  mare  măsură  de  constrângerile  externe  decât  de  factorii  ce  ţin  de 
motivaţia internă. 
 
La  elaborarea  Constituţiei  europene,  s‐a  folosit  o  procedură  deosebită.  Proiectul  de  Constituie  a 
fost  întocmit  de  o  Convenţie  pentru  viitorul  Europei,  ale  cărei  lucrări  s‐au  desfăşurat  în  condiţii  de 
transparenţă, cu o consultare largă a publicului european. Apoi, conferinţa interguvernamentală  a stabilit 
textul final, care a fost semnat de state. Blocajul s‐a produs însă în faza de ratificare. 
 
Disiparea între diferite instituii comunitare a puterii de reprezentare şi de decizie pe plan extern era 
o  veche  deficienţă.  Respingerea  Tratatului  de  instituire  a  unei  Constituții  Europene  a  afectat  implicit  şi 
eficacitatea acţiunii externe a Uniunii Europene.  
 
Semnarea  Tratatului  instituind  o  Constituie  pentru  Europa  rămâne  un  eveniment  important,  iar 
eventuala acceptare a Tratatului Constituţional de către toate statele membre ar fi dat naştere la consecințe 
importante în viaţa politică, economică şi socială a continentului, ar fi deschis o nouă perioadă de evoluţie în 
spaţiul european, facilitând dezvoltarea economică, socială, consolidarea instituţiilor democraţiei şi statului 
de drept. 
 
Dincolo de eșecul înregistrat în acest domeniu – lucru care va fi oarecum remediat mai târziu prin 
intermediul Tratatului de la Lisabona – o serie de alte evenimente rămân memorabile în această secvență 

67
cronotopică. După semnarea la Atena în 2003 a acordurilor de aderare în anul 2004 (1 Mai) un grup de zece 
țări  candidate  vor  deveni  membre  cu  drepturi  depline  ale  Uniunii  Europene.  În  același  timp,  România  și 
Bulgaria,  care  și‐au  fixat  ca  dată  a  aderării  anul  2007,  nu  au  fost  desprinse  de  acest  al  cincilea  val  de 
extindere europeană și astfel impulsul spre extinderea Uniunii nu a fost compromis. În scurtă vreme, în anul 
2005 la Luxemburg cele două țări sud‐est europene vor semna și ele tratatele de aderare în urma finalizării 
cu succes a negocierilor celor 31 de capitole. În mod evident și acum s‐au negociat diverse termene în care 
acquis‐ul comunitar urma să fie implementat, ca și anumite derogări solicitate atât de statele candidate, cât 
și de membrele mai vechi ale Uniunii.  
 

Verificare pe parcurs: 

 1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa? 

2. Comentați procesul extinderii Uniunii Europene de la 15 la 27 . 

3. Care sunt în opinia dumneavoastră principalele motive pentru care populația din Franța și Olanda au 
respins la referendum tratatul care propunea o constituție pentru Europa? 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

68
  
 
 
 
Tratatul de la Lisabona. Uniunea Europeană ca actor global. 
 
 
Obiective: 
- cunoașterea principalelor prevederi ale Tratatului de la Lisabona. 
- înțelegerea și analizarea contextului care a dus la redactarea Tratatului de la Lisabona. 
- dobândirea abilității de a analiza noul rol pe care Uniunea Europeană îl dorește pe scena lumii. 
 
 
 
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de 
instituire a Comunităţii Europene, semnat în capitala lusitană la 13 decembrie 2007, reprezintă cel mai 
recent episod consumat în procesul nefinalizat al construcţiei europene. 
   
Calificarea  unanim  recunoscută  a  noţiunii  de  construcţie europeană  ca  fiind  un  proces  aflat  în 
continuă  desfăşurare  este  susţinută  de  natura  factorilor  implicai  în  acest  proces,  respectiv  entităţile 
statale, care, în calitate de reprezentanţi ai poporului, nu sunt dispuse la realizarea consensului în toate 
situaţiile care necesită stabilirea unei conduite comune, această atitudine fiind percepută fie ca o ştirbire 
a  autonomiei  sale,  fie  ca  o  renunţare  la  promovarea  interesului  naţional  şi  substituirea  acestuia  cu 
interesul comunitar, fie ca o imixtiune în gestionarea afacerilor interne şi/sau externe ale statului.    
   
De  altfel,  se  afirmă  de  unii  analiști  că  trei  factori  generează  imprevizibilitatea  orientării 
construcţiei  europene,  respectiv:  existenţa  sau  inexistenţa  unei  structuri  globale  de  oportunităţi; 
consecinţele imprevizibile ale progreselor înfăptuite în direcţia construcţiei europene; autonomia logicii 
de  acţiune  a  negociatorilor:  calitatea  echipelor  de  negociere,  fermitatea  şefilor  de  stat  şi  de  guvern, 
scurtcircuitarea  administraţiilor  naţionale  (tactică  adoptată  la  semnarea  convenţiei  Schengen)  sau 
influenţa anumitor reţele (de exemplu: mişcarea pentru Statele Unite ale Europei a lui Jean Monnet, în 
momentul creării Consiliului European). 
   
Tratatul de la Lisabona, venit să relanseze procesul construcției europene după eșecul tratatului 
constituțional,  se  înscrie  pe  linia  tratatelor  prin  care  se  aduc  amendamente  la  tratatele  iniţiale  care 
reglementează cadrul instituţional al Uniunii Europene. 
   
La şedinţa Consiliului European din 21‐22 iunie 2007, liderii europeni au ajuns la un compromis 
şi au fost de acord să se instituie o comisie interguvernamentală care să  aibă  ca obiectiv finalizarea şi 
adoptarea unui tratat de reformare a Uniunii Europene. În aceste condiţii a fost adoptat Tratatul de la 
Lisabona,  care  este  o  continuarea  la  altă  scară  a  proiectului  Tratatului  de  instituire  a  unei  Constituii 
pentru  Europa.  Tratatul  simplificat  cum  a  mai  fost  denumit  reprezintă  o  soluţie  de  compromis,  care 
propune renunţarea la unele excese integrativ – supranaţionale şi evitarea unei terminologii federaliste, 
însă menţine marea majoritate a elementelor de conţinut ale conceptului constituţional din 2004. 
   
Obiectivul  declarat  al  Tratatului  de  la  Lisabona  îl  constituie  consolidarea  eficacităţii  şi  a 
legitimităţii democratice  a  Uniunii  Europene  şi  a  îmbunătăţirii  coerenţei  acţiunii  sale  şi este  cuprins  în 
chiar  preambulul  tratatului.  După  intrarea  în  vigoare  a  Tratatului  de  la  Lisabona  Uniunea  Europeană, 

69
 care  se  substituie  şi  succede  Comunităţii  Europene,  se  întemeiază  nu  pe  o  constituie,  ca  în  proiectul 
anterior  eşuat,  ci  pe  două  tratate:  Tratatul  privind  Uniunea  Europeană  şi  tratatul  de  instituire  a 
Comunităţii  Europene,  care  devine  tratatul  privind  funcţionarea  Uniunii  Europene,  ambele  având 
aceeaşi valoare juridică. 
 
Din  proiectul  anterior  abandonat,  Tratatul  de  la  Lisabona  a  preluat  următoarele  măsuri: 
acordarea de personalitate juridică Uniunii Europene, crearea unei preşedinţii mai stabile, introducerea 
unui  ministru  pentru  afaceri  externe  şi  politica  de  securitate,  extinderea  votului  majoritar,  conferirea 
unei  valori  juridice  Cartei  drepturilor  fundamentale  şi  aderarea  Uniunii  Europene  la  Convenţia 
europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. 
 
Potrivit  Tratatului  de  la  Lisabona,  Uniunii  Europene  îi  este  recunoscută  atât  o  personalitate 
juridică în cadrul dreptului statelor membre, cât şi una în plan internaţional. 
În  fiecare  dintre  statele  membre,  Uniunea  posedă  capacitatea  juridică  cea  mai  larg  recunoscută 
persoanelor juridice de legislaţiile naţionale, putând dobândi ori înstrăina bunuri imobile şi mobile şi sta 
în justiţie. Rezultă o obligaţie pentru statele membre care trebuie să adopte dispoziţii necesare pentru 
punerea în aplicare a dreptului recunoscut Uniunii Europene.  
 
În  exercitarea  capacităţii  sale  juridice  în  ordinea  internă  a  statelor  membre,  Uniunea  este 
reprezentată  de  Comisia  Europeană  (pentru  a  încheia  contracte,  a  sta  în  justiţie),  însă  atribuia  de 
reprezentare  poate  fi  exercitată  de  fiecare  instituie,  în  temeiul  autonomiei  lor  administrative,  pentru 
probleme referitoare la funcţionarea lor. 
 
Instituia  preşedintelui  Consiliului  European  este  și  ea  reglementată.  Preşedintele  Consiliului 
European  este  ales    cu  majoritate  calificată  pentru  o  durată  de  doi  ani  şi  jumătate,  cu  posibilitatea 
reînnoirii mandatului o singură dată. Principalele atribuii ale preşedintelui sunt următoarele: prezidează 
şi  impulsionează  lucrările  Consiliului  European;  asigură  pregătirea  şi  continuitatea  lucrărilor  Consiliului 
European,  în  cooperare  cu  preşedintele  Comisiei  şi  pe  baza  lucrărilor  Consiliului  Afaceri  Generale; 
acţionează  pentru  facilitarea  coeziunii  şi  a  consensului  în  cadrul  Consiliului  European;  prezintă 
Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European; 
- convoacă  Consiliul  european  în  şedinţe  ordinare  (de  două  ori  pe  semestru),  dar  şi  în  şedinţe 
extraordinare,  atunci  când  situaţia  o  impune;  asigură  reprezentarea  externă  a  Uniunii  Europene  în 
problemele  referitoare  la  politica  externă  şi  de  securitate  comună,  fără  a  aduce  atingere  atribuţiilor 
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate. 
Tratatul de la Lisabona instituie în sarcina preşedintelui Consiliului European incompatibilitatea 
de a exercita un mandat naţional. Această interdicţie reprezintă un câştig faţă de vechea reglementare 
în  care  preşedintele  Consiliului  European  era  şeful  de  stat  ori  de  guvern  al  statului  care  exercita 
preşedinţia. În noul sistem instituit prin Tratatul de la Lisabona, se asigură preşedintelui o independenţă 
pentru  a‐şi  exercita  misiunea de  arbitraj.  Preşedintele  poate  fi  revocat  de  Consiliul  European,  în urma 
declanşării unei procedurii identice cu cea de alegere. 
 
Înaltul  Reprezentant  al  Uniunii  pentru  afaceri  externe  şi  politica  de  securitate  este  numit,  cu 
majoritate calificată, de către Consiliul European, cu avizul preşedintelui Comisiei Europene. Tratatul de 
la  Lisabona  recunoaşte  Înaltului  Reprezentant  al  Uniunii  Europene  următoarele  prerogative:  conduce 
politica externă şi de securitate comună a Uniunii; acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei 
politici şi o aduce la îndeplinire în calitate de împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar 
şi în ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare comună; prezidează Consiliul Afacerilor Externe; 
este  unul  dintre  vicepreşedinţii  Comisiei  Europene,  asigurând  coerenţa  acţiunii  externe  a  Uniunii;  în 

70
calitate  de  membru  recunoscut  al  Comisiei  Europene,  Înaltul  Reprezentant  al  Uniunii  pentru  afaceri 
externe  şi  politica  de  securitate  este  responsabil  cu  aducerea  la  îndeplinire  a  atribuţiilor  ce  îi  revin 
Comisiei  în  domeniul  relaţiilor  externe  şi  coordonează  celelalte  aspecte  ale  acţiunii  externe  a  Uniunii; 
reprezintă Uniunea în problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună; desfăşoară, în 
numele Uniunii, dialogul politic cu terii şi exprimă poziţia Uniunii în cadrul organizaţiilor internaţionale şi 
a conferinţelor internaţionale. 
 
Tratatul de la Lisabona prevede crearea unui serviciu european pentru acţiunea externă, care va 
sprijini direct activitatea desfăşurată de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica 
de securitate. Acest serviciu lucrează în colaborare cu serviciile diplomatice ale statelor membre şi este 
format  din  funcţionarii  serviciilor  competente  ale  Secretariatului  General  al  Consiliului  şi  ale  Comisiei, 
precum  şi  din  personalul  detaşat  al  serviciilor  diplomatice  naţionale.  Organizarea  şi  funcţionarea 
serviciului  european  pentru  acţiunea  externă  se  stabilesc  prin  decizie  a  Consiliului.  Consiliul  European 
hotărăşte,  la  propunerea  Înaltului  Reprezentant,  după  consultarea  Parlamentului  European  şi  cu 
aprobarea Comisiei.  
 
Consiliul, compus din reprezentanţii la nivel ministerial al statelor membre, exercită, împreună 
cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară, iar singur funcţii de definire a politicilor şi de 
coordonare,  în  conformitate  cu  condiţiile  prevăzute  de  tratate.  Consiliul  se  întruneşte  în  diferite 
formaţiuni, iar Consiliul European adoptă cu majoritate calificată o decizie de stabilire a listei acestora, 
altele decât cele prevăzute expres în Tratatul privind Uniunea Europeană. În privinţa acestora din urmă, 
Consiliul  Afacerilor  Generale  asigură  coerenţa  lucrărilor  diferitelor  formaţiuni  ale  Consiliului;  el 
pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în 
colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia Europeană. 
 
La rândul său, Consiliul Afacerilor Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate 
cu  liniile  strategice  stabilite  de  Consiliul  European,  şi  asigură  coerenţa  acţiunii  Uniunii.  De  pregătirea 
lucrărilor Consiliului răspunde un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre. 
Preşedinţia formaţiunilor, cu excepţia celei a Afacerilor Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor 
membre în Consiliul după un sistem de rotaţie egală. 
Potrivit  tratatului,  Consiliul  hotărăşte  cu  majoritate  calificată,  cu  excepţia  cazului  în  care  în 
tratate  se  prevede  altfel.  Câmpul  majorităţii  calificate  este  lărgit,  în  special  în  domeniul  cooperării 
judiciare şi poliţienească. Începând cu data de 1 noiembrie 2014, sistemul de vot se modifică, în sensul 
că majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cele puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând 
cel  puţin 15 dintre aceştia şi  reprezentând statele membre  care întrunesc cel puţin 65% din populaţia 
Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin 4 membrii ai Consiliului, în caz contrar se 
consideră întrunită majoritatea calificată. 
Prin  derogare,  în  cazul  în  care  Consiliul  nu  hotărăşte,  la  propunerea  Comisiei  sau  a  Înaltului 
Reprezentant, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72% din membrii Consiliului 
reprezentând statele membre participante şi reunind cel puţin 65% din populaţia respectivelor state. 
Protocolul  privind  dispoziţiile  tranzitorii  cuprinde  definiţia  majorităţii  calificate  până  la  31 
octombrie 2014, precum şi cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017. 
Un membru al Consiliului European sau al Consiliului poate solicita, la adoptarea, cu majoritate 
calificată,  a  unui  act  de  către  Consiliul  European  sau  de  către  Consiliul,  să  se  verifice  dacă  statele 
membre, care constituţiei majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. 
În cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este adoptat. 
 

71
 Tratatul  de  la  Lisabona  a  stipulat  că  Uniunea  aderă  la  convenţia  europeană  pentru  apărarea 
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Prin actul aderării, Uniunea asumă obligaţia de a aplica 
prevederile  acesteia,  obligație  ce  revine  tuturor  instituţiilor  şi  organelor  acesteia,  inclusiv  celor 
jurisdicţionale. Adeziunea se va face printr‐un acord, care va trebui să reflecte necesitatea de a păstra 
caracteristicile specifice ale Uniunii şi dreptul Uniunii, în special în ceea ce privesc modalităţile speciale 
ale  unei  eventuale  participări  a  Uniunii  la  instanţele  de  control  ale  CEDO  şi  mecanismele  necesare 
pentru  a  garanta  că  acţiunile  formulate  de  statele  membre  şi  acţiunile  individuale  sunt  îndreptate  în 
mod corect contra statelor membre şi/sau a Uniunii, după caz. Acordul trebuie să garanteze că aderarea 
Uniunii  nu  aduce  atingere  nici  competenţelor  acesteia  şi  nici  atribuţiilor  instituţiilor  sale.  El  trebuie  să 
garanteze că niciuna dintre dispoziţiile sale nu afectează situaţia specială a statelor membre în ceea ce 
priveşte Convenţia europeană şi, în special, protocoalele acesteia. 
 
Tratatul  de  la  Lisabona  reprezintă  o  nouă  etapă  în  dezvoltarea  construcţiei  europene, 
consolidând  poziţia  Uniunii  Europene  atât  pe  continent,  cât  şi  pe  plan  internaţional.  Toate  măsurile 
adoptate  de  cel  de  al  cincilea  tratat  de  modificare  a  tratatelor  originare  ale  construcţiei  europene 
converg  spre  această  afirmaţie.  Spre  deosebire  de  proiectul  privind  instituirea  unei  constituii  pentru 
Europa, Tratatul de la Lisabona a fost acceptat de statele membre. 
O mențiune specială merită sublinierea faptului că Tratatul de la Lisabona a propus ca Uniunea 
Europeană să devină în fapt un vector al procesului globalizării și nu doar un receptacul al acestuia. 
 
Verificare pe parcurs: 

 1.Care au fost principalele prevederi ale Tratatului de la Lisabona? 

2.  Comentați  cum  și  în  ce  măsură  au  fost  preluate  elemente  din  Tratatul  privind  instituirea  unei 
Constituții pentru Europa . 

3.  Care  sunt  în  opinia  dumneavoastră  principalele  aspecte  care  merită  a  fi  reținute  din  tratatul  de  la 
Lisabona cu semnificație majoră pentru procesul construcției europene? 

  
   
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

72
 
 
 
 
 
 
 
Viitorul integrării europene. 
Potenialul şi limitele extinderii Uniunii Europene. 
Uniunea europeană în noua arhitectură globală. 
 
 
Obiective: 
- cunoașterea principalelor scenarii formulate cu privire la viitorul Uniunii Europene. 
- înțelegerea și analizarea modului în care procesul extinderii europene se poate desfășura. 
- dobândirea abilității de a analiza rolul pe care Uniunea Europeană îl dorește în contextul 
construirii societății bazate pe cunoaștere. 
 
 
 
Tratatul de la Lisabona care a marcat o nouă etapă în istoria construcției europene a aprofundat 
procesul integrării și, în același timp, a lăsat deschisă poarta Uniunii pentru noi candidaturi. Trebuie 
însă menționat că acest tratat prevede și o clauză opt‐out. Ca de fiecare dată în cursul istoriei Uniunii 
există  mai  multe  scenarii  privind  viitorul  acesteia.  Unele,  eurofile  și  euro‐optimiste  prevăd  o 
extindere  continuă  a  Uniunii  inclusiv  în  zone  considerate  acum  în  afara  spațiului  european.  Alte 
scenarii vorbesc despre prezența unui proces entropic care va duce la un moment dat sub presiunea 
unor conjuncturi istorice la destrămarea Uniunii sau la dobândirea de către aceasta a unui conținut 
formal. În mod evident cumulul de crize declanșat în anul 2008 și care a lovit sever și Europa a pus 
un bemol vocilor prea optimiste și a impulsionat euroscepticii în direcția discreditării procesului de 
aprofundare a integrării în Uniune. Pe de altă parte însă, chiar în aceste condiții de criză prelungită 
numărul statelor candidate la intrarea în Uniunea Europeană nu a scăzut. Astăzi, la sfârșitul anului 
2012,  vorbim  despre  opt  ţări  sau  entităţi  candidate  sau  potenţial  candidate  la  aderarea  la  UE: 
Albania,  Bosnia,  Islanda,  Kosovo,  Macedonia,  Muntenegru,  Serbia  şi  Turcia.  Croația  va  deveni deja 
membru în 2013 și de aceea nu este inclusă în această enumerare. Dacă considerăm că și Turcia a 
încheiat  un  număr  din  cele  41  de  capitole  de  negociere  nu  putem  decât  să  constatăm  că  mirajul 
integrării  funcționează  încă  în  multe  societăți  europene.  Într‐o  perspectivă  mai  îndepărtată  nu 
trebuie  neglijate  nici  aspirațiile  integraționiste  ale  unori  state  aflate  la  răsăritul  României  și  ne 
referim aici la Moldova, Ucraina sau Georgia ca să numim doar câteva dintre ele.  
 
Așa cum ușor se poate constata viitorul pe termen mediu și lung al Uniunii Europene lasă multe 
opțiuni valabile. Discuțiile legate de Euroland și de spațiul Schengen sunt, în mod clar, chestiuni de 
etapă  și  dacă  nu  suntem  extrem  de  pesimiști  așa  vor  și  rămâne.  În  mod  limpede  entuziasmul 
europenilor pentru o nouă extindere care să includă Turcia bunăoară nu este copleșitor în condițiile 
actuale. Discuțiile despre Nordul Uniunii și Sudul acesteia, despre disparități istorice, despre noua și 
vechea Europă nu fac decât să ofere food for thought analiștilor care se ocupă cu predicția. 
 
Discuțiile despre federalizare nu s‐au epuizat așa cum nu s‐a epuizat nici combustibilul energiilor 
de tip  naționalist  și  protecționist  care  se manifestă încă în  societățile  europene. Europa  socială  va 

73
 urma logic Europei economice și politice. Chestiunile de ordin demografic, cele privind îmbătrânirea 
populației,  imigrarea  și  emigrarea,  discrepanțele  între  diferite  regiuni,  polarizarea  accentuată, 
limitele atinse de modelul consumerist al societății, intrarea în postistorie, toate acestea sunt teme 
valabile  pentru  orice  discuție  care  angajează  viitorul  continentului.  O  politică  externă  cu  adevărat 
comună,  o  armată  proprie,  o  proiecție  pe  măsură  în  mediul  internațional,  o  prezență  activă  în 
procesul  globalizării,  o  implementare  a  noului  tip  de  societate  bazată  pe  cunoaștere,  o  grija 
fundamentală pentru tradiții și moșteniri culturale ca și un conținut real și palpabil al statutului de 
cetățean european, toate acestea sunt provocări cărora Uniunea Europeană trebuie să le facă față 
cu  succes  în  așa  fel  încât  europenii  să  fie  încrezători  în  viitor  și  să  nu  se  refugieze  în  trecutul 
naționalist și parohial.  
 
O  notă  aparte  o  merită  discuția  despre  spiritualitatea  europeană,  care  trebuie  să  fie  regăsită 
într‐un mod creator și care va motiva cu adevărat o identitate europeană. Ideologizarea drepturilor 
omului și clamarea unor valori care de multe ori nu sunt palpabile nu sunt de ajuns pentru a motiva 
marile  mase  europene.  Eșecul  multiculturalismului,  provocările  fundamentaliste  de  tot  felul, 
terorismul motivat de ură și răzbunare nu pot fi ignorate și nici îndepărtate cu discursuri teoretice.   
 
Dacă  lumea  se  îndreaptă  spre  o  realitate  multipolară  și  dacă  procesul  globalizării  va  continua 
este  limpede  că  Uniunea  Europeană  va  juca  un  rol  de  primă  mărime  în  arhitectura  globală. 
Responsabilitatea Uniunii Europene va transcede granițele sale, iar prezența sa va trebui să fie una 
vocală și puternică deopotrivă. Nu trebuie să acceptăm un viitor în care Uniunea să devină o zonă 
tampon între Statele Unite și marea putere a Extremului Orient. Fără a fi eurocentrici nu trebuie să 
uităm  că  mai  bine  de  jumătate  din  patrimoniul  culturii  universale  a  fost  generat  de  europeni,  că 
trăim  încă  într‐o  lume  ale  cărei  fundamente  s‐au  clădit  în  spațiul  nostru  și  că  responsabilitatea 
noastră generală nu poate fi ignorată. Cum istoricii nu au fost și nici nu sunt profeți nu ne permitem 
să afirmăm decât că există premisele necesare ca Europa să‐și consolideze locul dobândit până acum 
în istoria umanității. 
   
Verificare pe parcurs: 

 1.Care ar fi posibilele scenarii de evoluție a Uniunii Europene pe termen mediu? 

2.  Comentați  elementele  care  ar  trebui  să  conducă  la  o  mai  profundă  integrare  și  la  continuarea 
procesului de extindere a Uniunii Europene . 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

74
 
Bibliografie generală 
 
1. Alomar,  Bruno Sebastien Daziano,  Cristophe Garat, Marile  probleme  europene, Editura Institutul 
European, Iași, 2010 
2. Arvatu, Cristina et al., România și Uniunea Europeană. Cronologie istorică, Editura Institutului de 
Științe Politice și Relații Internaționale, București, 2004 
3. Baun, Michael J.,  An Imperfect Union, Westview Press, Boulder,1996 
4. Bărbulescu, Iordan Gh.,  Uniunea Europeană de la național la federal, Editura Tritonic, București, 
2005 
5. Berstein, Serge, Milza, Pierre, Istoria Europei, vol. V, Editura Institutul European, Iași, 1998 
6. *Bibere,  Octav  (ed.),  Documente  de  bază  ale  Comunităţii  şi  Uniunii  Europene,  Editura  Polirom, 
Iaşi, 1999 
7. *Bibere, Octav Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All, Bucureşti, 1999 
8. Blair, Alasdair, The European Union, Oxford, Oneworld Publications, 2011 
9. *Booker,  Cristopher,  North,  Richard,  Uniunea  Europeană  sau  Marea  Amăgire.  Istoria  secretă  a 
construcţiei europene, Editura Antet, Bucureşti, 2004 
10. Busek,  Erhard,  Mikulitsch,  Werner  Uniunea  Europeană  și  drumul  către  răsărit,  Editura  Institutul 
European, Iași, 2005 
11. Calvocoressi, Peter, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iaşi, 2003 
12. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Editura Alfa, Bucureşti, 2002 
13. Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică,  Editura Academiei Române, București, 1993 
14. Commelin, Bertrand, Europa economică, Editura Institutul European, Iaşi, 1998 
15. *Coudenhove‐Kalergi, Richard N.,  Pan‐Europa, Editura Pro Europa, Târgu Mureș, 1997 
16. Courty, Guillaume, Devin, Guillaume, Construcţia europeană, Edit. CNI Coresi s.a., Bucureşti, 2003 
17. *Craig, David, Elliot, Matthew Marele jaf european, Editura Antet, București, 2009 
18. Defarges, Philippe Moreau,  Instituţiile europene, Editura Amarcord, Timişoara, 2002 
19. Defarges,  Philippe,  Moreau,  Organizaţiile  internaţionale  contemporane,  Editura  Institutul 
European, Iaşi, 1998 
20. Dragomir, Eduard, Niță, Dan, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex, București, 2009 
21. Duverger, Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Editura Omegapres, București, 1991 
22. *Fontaine,  Pascal,  Construcţia  europeană  de  la  1945  până  în  zilele  noastre,  Editura  Institutul 
European, Iaşi, 1998 
23. Gârz, Florian, Bătălia pentru Europa, Bucureşti, 1997 
24. Groza,  Anamaria,  Comunitățile  europene  și  cooperarea  politică  europeană.  Emergența  unei 
identități europene, Editura CH Beck, București 2008 
25. Hen, Christian, Leonard, Jacques, Uniunea Europeană, ed. a X‐a, Editura CNI Coresi S.A., Bucureşti, 
f.a. 
26. Keohane,  Robert,  Hoffman,  Stanley  The  New  European  Community:  Decisionmaking  and 
Institutional Change, Westview Press, Boulder, 1991 
27. Lodge,  Julliet  The  European  Community  and  the  Challange  of  the  Future,  St.  Martin  Press,  New 
York, 1993 
28. Luzteler,  Michael  Paul,  Europa  după  Maastricht,  perspective  americane  și  europene,  Editura 
Institutul European, Iași, 2003 
29. Manualul NATO, Bucureşti, 1996 
30. McAllister, Richard, European Union. A historical and political survey, 2‐nd Edition, London, New 
York, Routledge, 2010 

75
 31. McCormick,  John,  The  European  Union.  Politics  and  Policies,  Fourth  Edition,  Philadelphia, 
Westview Press, 2008 
32. Păun,  Nicolae,  Istoria  construcţiei  europene,  Editura  Fundaţiei  pentru  Studii  Europene,  Cluj‐
Napoca, 1999 
33. Păun, Nicolae, Păun, Adrian, Ciprian, Ciceo, Georgiana Europa unită, Europa noastră, Editura Presa 
Universitară Clujeană, Cluj‐Napoca, 2003 
34. *Pinder, John Uniunea Europeană. Foarte scurtă introducere, Edit. All, Bucureşti, 2005 
35. *Pond, Elizabeth, Renaşterea Europei, Editura Pandora M, Bucureşti, 2003 
36. Popescu Bîrlan, Liliana, Construcția Uniunii Europene, Editura CH Beck, București, 2009 
37. Popescu, Eugen, Teorii ale integrării europene, Editura CH Beck, București, 2009 
38. Romano, Sergio, 50 de ani de istorie mondială, Edit. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999 
39. Sauron, Jean Luc, Curs de instituții europene, Editura Polirom, Iași, 2010 
40. Scăunaş, Stelian Uniunea Europeană. Construcţie, Instituii, Drept, Edit. All Beck, Bucureşti, 2005 
41. Turliuc, Cătălin (coord.), Istoria şi teoria relaţiilor internaţionale, Editura Cantes, Iaşi, 2000 
42. *Wallace,  Helen  &  William  Procesul  politic  în  Uniunea  europeană,  Ediţia  a  IV‐a,  Editura  Arc, 
Chişinău, 2004 
43. *Wallace,  Hellen,  Pollack,  Mark  A.,Young,  Alasdair  R.    (coord.),  Elaborarea  politicilor  în  Uniunea 
Europeană, Ediția a VI‐a, Institutul European din România, București, 2011 
44. *Zorgbibe, Charles Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998 
 
Lucrările notate cu * sunt de mare importanță în contextul acestor note de curs. 
  
 
 
Anexe: 
 
Anexa 1 
Preluată după infoeuropa.ro, date valabile până în 2007 
 
TRATATELE UNIUNII EUROPENE 
Legislaţia Uniunii Europene este alcătuită din două tipuri de documente: legislaţia primară (tratatele) şi 
legislaţia secundară (formată, în principal, din actele adoptate de către instituţiile UE). 
Legislaţia primară include, în principal, următoarele documente: 
‐  tratatele  fondatoare:  tratatele  prin  care  au  fost  instituite  Comunităţile  Europene  (Comunitatea 
Europeană  a  Cărbunelui  şi  Oţelului,  Comunitatea  Economică  Europeană  şi  Comunitatea  Europeană  a 
Energiei Atomice) şi Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht); 
‐ principalele tratate modificatoare ale tratatelor care au instituit Comunităţile Europene şi ale Tratatului 
privind  Uniunea  Europeană:  Tratatul  de  fuziune,  Actul  Unic  European,  Tratatul  de  la  Amsterdam, 
Tratatul de la Nisa; 
‐ protocoalele speciale, de exemplu Protocolul privind Antilele Olandeze, semnat în 1962; 
‐  tratate  adiţionale,  prin  care  sunt  modificate  anumite  sectoare  acoperite  de  tratate  fondatoare,  de 
exemplu, cele două tratate bugetare, semnate în 1970, respectiv 1975; 
‐ tratatele de aderare la Comunităţile Europene, respectiv la Uniunea Europeană. 
Traducerile în limba română ale documentelor de drept primar se găsesc pe site‐ul Institutului European 
din România, a cărui adresă este www.ier.ro, la la secţiunea “Traducerea acquis‐ului comunitar”/”Baza 
de date”/”Legislaţia comunitară primară” 
 
 

76
CRONOLOGIA TRATATELOR UNIUNII EUROPENE 
1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei, într‐un discurs inspirat de Jean 
Monet, propune ca Franţa şi Republica Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune şi 
oţel în cadrul unei organizaii deschise şi altor ţări din Europa. 
1951, 18 aprilie: Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la 
Paris, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). 
1952,  23  iulie:  Intră  în  vigoare  Tratatul  de  instituire  a  Comunităţii  Europene  a  Cărbunelui  şi  Oţelului 
(CECO). 
1957,  25  martie:  Au  fost  semnate,  la  Roma,  tratatele  de  instituire  a  Comunităii  Economice  Europene 
(CEE), respectiv a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). 
1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma. 
1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin care se instituie o Comisie unică şi un 
Consiliu unic pentru toate cele trei Comunităţi. 
1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare. 
1970, 22 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, tratatul cunoscut sub denumirea Tratatul bugetar din 1970 
(denumirea  completă:  Tratatul  de  modificare  a  unor  dispoziţii  bugetare  ale  Tratatelor  de  instituire  a 
Comunităţilor  Europene  şi  a  Tratatului  de  instituire  a  unui  Consiliu  unic  şi  a  unei  Comisii  unice  ale 
Comunităţilor Europene). 
1971, 1 ianuarie: Tratatul bugetar din 1970 intră în vigoare. 
1972, 22 ianuarie: Sunt semnate, la Bruxelles, Tratatele de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii 
şi Norvegiei la Comunităţile Europene. 
1973, 1 ianuarie: Tratatele semnate în 1972 intră în vigoare, Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie devin 
membre ale Comunităţilor Europene. 
1975,  22  iulie:  Este  semnat  Tratatul  bugetar  din  1975  (denumire  completă:  Tratatul  de  modificare  a 
anumitor  dispoziţii  financiare  ale  Tratatelor  de  instituire  a  Comunităţilor  Europene  şi  ale  Tratatului  de 
instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene) 
1977, 1 iunie: Tratatul bugetar din 1975 intră în vigoare. 
1979,  28  mai:  Sunt  semnate,  la  Atena,  în  Grecia,  documentele  referitoare  la  aderarea  Greciei  la 
Comunităţile Europene. 
1981,  1  ianuarie:  Documentele  semnate  în  1979  intră  în  vigoare,  Grecia  devenind  membră  a 
Comunităţilor Europene. 
1985, 12 iunie: Sunt semnate, la Madrid, în Spania, şi la Lisabona, în Portugalia, Tratatele de aderare a 
Portugaliei şi a Spaniei la Comunităţile Europene. 
1985,  2‐4  decembrie:  Consiliul  European  de  la  Luxembourg.  Relansarea  integrării  europene  prin 
redactarea unui Act Unic European. 
1986,  1  ianuarie:  Tratatele  de  aderare  semnate  în  1985  intră  în  vigoare,  Portugalia  şi  Spania  aderă  la 
Comunităţile Europene. 
1986, 17 şi 28 februarie: Se semnează, la Luxembourg, în Luxemburg, şi la Haga, în Olanda, Actul Unic 
European. 
1987, 1 iulie: Intră în vigoare Actul Unic European. 
1991, 9‐10 decembrie: Consiliul European de la Maastricht, unde se ajunge la un acord legat de Tratatul 
privind Uniunea Europeană. 
1992, 7 februarie: Se semnează, la Maastricht, în Olanda, Tratatul privind Uniunea Europeană. 
1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht. 
1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei2 şi Suediei este semnat la Corfu, în 
Grecia. 
1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în vigoare, Austria, Finlanda şi Suedia devin 
astfel membre ale Uniunii Europene. 

77
1997, 16‐17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul European ajunge la un acord referitor la noul 
tratat. 
1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam. 
1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam. 
2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa. 
2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) expiră, la 50 
de ani de la intrarea sa în vigoare. 
2003,  28  februarie‐iulie:  Convenţia  Europeană  elaborează  Proiectul  de  Tratat  de  instituire  a  unei 
Constituţii pentru Europa. 
2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a 10 state: 
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. 
2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa. 
2003,  4  octombrie:  Sunt  deschise  lucrările  Conferinei  interguvernamentale  destinate,  în  principal, 
elaborării şi adoptării unei versiuni finale a Constituţiei Europene. 
2004, 17‐18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. Şefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre 
ajung la un acord referitor la textul Tratatului constituţional. 
2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa. 
2005, 25 aprilie:  Este  semnat, la Luxemburg, Tratatul de  Aderare a Bulgariei şi a României la  Uniunea 
Europeană. 
2007,  1  ianuarie:  Tratatul  de  aderare  semnat  în  2005  intră  în  vigoare,  Bulgaria  şi  România  devenind 
membre ale Uniunii Europene. 
2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, în vederea 
elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârşitul anului 2007. 
2007,  23  iulie:  Au  început  lucrările  conferinţei  interguvernamentale  pentru  elaborarea  unui  Tratat  de 
reformă. 
 
SURSE DE INFORMARE 
Tratatul CECO 
Textul poate fi primit prin e‐mail, în urma unei cereri la pagina 
http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm 
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm 
Tratatul CEEA (Euratom) 
Textul poate fi primit prin e‐mail, în urma unei cereri la pagina 
http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm 
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm 
Tratatul CE (fostul Tratat CEE) 
Textul poate fi primit prin e‐mail, în urma unei cereri la pagina 
http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm 
Fişă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată: http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm 
Tratatul de fuziune 
Textul poate fi primit prin e‐mail, în urma unei cereri la pagina 
http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm 
Tratele bugetare 
Textele pot fi primite prin e‐mail, în urma unei cereri la pagina 
http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm 
Actul Unic European 
Text integral: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm 
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm 

78
Tratatul de la Maastricht 
Text integral: http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html 
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm 
Tratatul de la Amsterdam 
Text integral: http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html 
Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm 
Tratatul de la Nisa 
Text integral: http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/index.htm 
Calendarul ratificării : http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf 
Rezumat: http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf 
Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm 
Broşură informativă: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=2&id=18299 
Conferina interguvernamentală din 2000: http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm 
Tratatul de instituire a unei Constituii pentru Europa 
Text integral: http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/index.htm 
Fişe explicative: http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm 
Rezultatul lucrărilor Conveniei: http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm 
Conferina interguvernamentală 2003‐2004: http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm 
Conferina interguvernamentală 2007 
http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1297&lang=en 
Tratatele de aderare 
La pagina http://eur‐lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm o parte dintre texte sunt 
disponibile, în timp ce altele pot fi cerute prin e‐mail. 
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la UE: 
http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282 
Versiuni consolidate 
Textele consolidate sunt disponibile la adresa http://eur‐
lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm 
 
 
 

79