Conceptul de Filosofie Politică

Se înţelege din ce în ce mai puţin ce anume este filosofia politică. Cei mai mulţi dintre politicieni limitează
noţiunea de filosofie politică la o reacţie de un anumit fel învăţată pe de rost de la “cei ce au fost înainte”.
Alţii se limitează la formule de tipul “social-democrat” trebuie să fie un partid care “ţine cu poporul”. Se
uită că filosofia nu este ceva uşor de definit, altfel am lua definiţia din dicţionar şi am sta liniştiţi, nu ar mai
fi nevoie de zeci de mii de cărţi. Trebuie totuşi dată o definiţie minimă pentru a nu exista bariere de
vocabular. Filosofia politică, departe de a fi o constrângere la acţiune, este un spirit viu şi dinamic frământat
de întrebări fundamentale legate de stat, guvern, politici, libertate, justiţie, proprietate, drepturi, lege şi
impunerea unui cod legal de către autoritate: ce sunt, de ce sunt, dacă sunt, dacă este nevoie de ele, ce
anume legitimează un guvern, ce drepturi şi libertăţi ar trebui protejate şi de ce, ce formă trebuie să ia şi de
ce, ce este legea, ce îndatoriri au cetăţenii şi ce obligaţii au faţă de un guvern legitim, când pot fi acestea
răsturnate. Înainte de a vedea în filosofia politică un model ştiinţific, ar trebui să vedem divergenţa de
opinie, zbaterea neputinţei, dorinţa de a afirma o structură a echităţii, a normalităţii. Filosofia politică nu
oferă răspunsuri la problemele de moment, oferă în schimb un vis către o societate structurată perfect, fără
conflicte interioare. Altfel spus, “filosofia politică” se referă cu precădere la un punct de vedere general sau
la o anumită credinţă, atitudine, etică, relativ la politici care nu aparţin neapărat unei discipline tehnice a
filosofiei.
Antichitate
Dacă vorbim despre disciplina academica, filosofia politică vestică îşi are originile în vechea societatea
grecească. Acum ne este greu să ne imaginăm o lume socială fără mecanismele care fac această lume să
funcţioneze şi să evolueze. Acolo, în vechea Eladă a început experimentarea diferitelor forme de organizare
politică, incluzând monarhia, tirania, aristocraţia, oligarhia şi democraţia.
Prima operă majoră în domeniul lucrărilor clasice de filozofie politică este Republica lui Platon, urmată de
Politica lui Aristotel.
Republica (Πολιτεία) este o lucrare scrisă de Platon aproximativ în anul 360 î.Hr, probabil şi cea mai bună
lucrare a lui. Pentru că această carte are o oarecare potrivire cu societatea actuală, am să spun câteva cuvinte
despre ea.
În prima carte, două definiţii date justiţiei sunt propuse, dar socotite drept necorespunzătoare. Returnarea
datoriilor, şi ajutorarea prietenilor în timp ce faci rău duşmanilor, sunt definiţii cu un sens comun pe care
Socrate le expune, dar sunt inadecvate în situaţii excepţionale, şi astfel este nevoie de o definiţie. Dar el nu
le respinge complet pentru că fiecare exprimă o noţiune cu un sens comun justiţiei, şi pe care Socrate îl
încorporează în discuţiile lui despre regimul drept de la cartea a II-a până la cartea a V-a.
La sfârşitul primei cărţi, Socrate este de acord cu Polemarchus, justiţia include ajutarea prietenilor, dar
spune că omul drept nu ar face rău nimănui. Thrasymachus crede că Socrate a expus o teză nedreaptă,
acuzându-i personalitatea şi reputaţia în faţa oamenilor prezenţi, deoarece nici Socrate nu ar crede că
făcând-i rău duşmanilor este nedrept. Thrasymachus înţelege prin justiţie un „ce este mai bun este pentru
cei puternici”, referindu-se la cei aflaţi la putere. Socrate găseşte în ea o definiţie neclară, şi începe în a-i
pune întrebări lui Thrasymachus. În opinia lui Thrasymachus, conducătorii sunt sursa justiţiei în fiecare
oraş, şi legile lor sunt drepte şi probabil ele sunt adoptate doar pentru binele lor. Socrate îl întreabă apoi
dacă conducătorul ar face o greşeală, adoptând o lege care îi micşorează binele, este încă un conducător cu
privire la acea definiţie. Thrasymachus este de acord că un adevărat conducător ar face asemenea greşeală.
Acest acord îi permite lui Socrate să submineze definiţia strictă a lui Trasymachus, comparând conducătorii
cu populaţia cu diferite profesii. Thrasymachus este de acord cu afirmaţia lui Socrate, că un artist este cineva
care îşi face bine meseria, şi este cunoscător de o meserie anume, ce îi permite sa îşi ducă la bun sfârşit
meseria. Astfel, Thrasymachus este obligat să admită că un conducător ce adoptă o lege nu pentru binele
lui, nu este un conducător în sine. Thrasymachus se dă bătut, şi nu mai vorbeşte de acum încolo. În orice
caz, este departe a fi o definiţie a justiţiei satisfăcătoare.
La începutul celei de a II-a cărţi, cei doi fraţi ai lui Platon îl provoacă pe Socrate să definească dreptatea în
om, şi chiar dacă definiţiile oferite în Cartea I sunt scurte şi simple, concepţia lor despre dreptate sunt
prezente în două discursuri diferite. Discursul lui Glaucon reia ideea despre dreptate a lui Tharsymachus;
începe cu Mitul lui Gyges care a descoperit un inel ce i-a dat puterea să devină invizibil. Glaucon se
foloseşte de legenda pentru a argumenta că nici un om nu ar fi drept dacă ar avea ocazia să facă vreo
nedreptate dacă nu ar avea consecinţe. Cu puterea de a fi invizibil, Gyges intră în palat neobservat, o seduce
pe regina, îl ucide pe rege şi astfel preia regatul. Glaucon explică astfel că orice om, drept sau nedrept, ar
face acelaşi lucru dacă ar avea puterea să fie scutit de pedeapsă. Singurul motiv pentru care un om este
drept este de frica unei pedepse, sau a unei consecinţe. Legea este produsul unui compromis între indivizi.
Glaucon se foloseşte de acest argument pentru a-l provoca pe Socrate, să spună astfel că este mai bună o
viată justă decât una injustă.
Discursul lui Glaucon îl ademeneşte pe Socrate să se contrazică pe sine. Glaucon pledează pentru
superioritatea vieţii nedrepte; Socrate este de acord că este cel mai bun subiect de dezbătut. Răspunsul la
cele două concepţii despre injustiţie si justiţie prezentate de Glaucon şi Ademantus, le crede incompetente,
dar simte că ar fi ireverenţios să lase justiţia cu aşa dubii. Astfel, Republica îşi propune definirea justiţiei.
După tema demonstrată în Cartea I, Socrate în Cartea a II a îi conduce pe interlocutori într-o discuţie despre
justiţia din oraş, pe care Socrate sugerează să îi ajute să privească justiţia în om, dar pe o scară mai mare.
Republica este un dialog dramatic, nu un tratat. Socrate construieşte o serie de mituri, minciuni nobile, ca
să facă să pară un oraş că este just, iar aceste condiţii moderează viaţa în comunităţi. Socrate defineşte
justiţia ca munca la care el este cel mai potrivit şi fiecare să îşi facă propiul negoţ, să nu fie sclavul
societaţii (altfel spus fiecare este liber să îşi aleagă ce vrea în viaţa) şi continuă spunând că justiţia susţine
şi perfecţionează trei virtuţi: Temperament, Înţelepciune şi Curaj. Socrate nu include justiţia ca o virtute în
societate, sugerând că dreptatea nu există în sufletul omului, ci este un rezultat al sufletului disciplinat. Ca
rezultat al acestei concepţii, automat separă oamenii în trei categorii: în soldaţi, producători şi conducători.
Dacă un conducător este capabil să creeze legi bune, soldaţii să le apere, iar producătorii să se supună
autorizaţilor, atunci societatea este justă.
Societatea este provocată de Adeimantus care nu găseşte fericirea în ea, iar Glaucon nu găseşte onoarea si
gloria. În ultimă instanţa, Socrate construieşte un oraş (societate) fără proprietate privată, fără femei sau
copii privaţi şi fără filosofie în caste. Totul este pus la comun.
La întrebarea, de ce este mai bine să fi drept decât nedrept pentru individ. Platon răspunde în Cartea a IV-
a prin trei mari argumente. În primul rând Platon spune că natura tiranului este să lase violenţă şi că tirania
ar lăsa urme psihice şi mentale. Al doilea argument spune că numai Filosoful este în stare să judece ce fel
de conducător este cel mai bun pentru că el poate vedea Forma Binelui. În al treilea argument este indicat
faptul că, plăcerile care sunt aprobate de iubitorul de înţelepciune sunt cele adevărate. Deci, în opinia lui
Platon, plăcerea filosofică este singura plăcere. Forma guvernării pe care Socrate o scoate în evidenţă, este
tendinţa omului spre corupţie din putere şi astfel drumul către timocraţie (regim politic în care conducerea
statului aparţine unor persoane alese prin recensământul averii), oligarhie, democraţie şi tiranie,
concluzionând că posturile de conducere ar fi trebuit să fie ale filosofilor. Societatea bună ar trebui să fie
guvernată de regi filosofi; oameni dezinteresaţi care nu conduc pentru binele propriu ci pentru binele
societăţii.
Modelul societăţii care stă în spatele fiecărei societăţi istorice este ierarhia, dar clasele sociale au o
permeabilitate marginală: fără sclavi, fără discriminări, între bărbaţi şi femei.Politica (Greacă: Πολιτικα)
este o lucrare de filozofie politică emblematică a lui Aristotel. Este de fapt a doua jumătate a unui tratat,
prima fiind Etica.
Cele opt cărţi ale Politicii, despre care nu se ştie dacă n-au fost redactate în momente diferite ale vieţii lui
Aristotel, tratează în general comunitatea politică şi instituţiile sale. Aristotel se interesează de politică în
calitate de naturalist, observator care descrie, compară şi clasifică cetăţile pe care le cunoaşte identificând
trăsăturile care le sunt comune.
Întrucât Binele suprem se află dincolo de bunurile particulare, omul trebuie să se mulţumească cu obţinerea
a ce e mai bine posibil şi să nu pornească în căutarea unui absolut iluzoriu. Fericirea rezidă, în ultimă
instanţă, în activitate. Politica, prima dintre ştiinţe în concepţia lui Aristotel, studiază omul ca zoon politikon
(animal social sau omul cetăţii, politikon provine de la cuvântul polis, „cetate” în limba greacă). Omul este
destinat prin natura sa nu numai pentru a trăi o existenţă biologică, ci şi pentru bine şi pentru fericire.
Fericirea presupune o independenţă maximă faţă de constrângerile materiale pe care individul este incapabil
să o obţină singur şi care nu este pe deplin realizată decât în comunitatea politică.
Pentru Aristotel, statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj articulat
(limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are acces la raţiune şi noţiunile de bine şi
rău). Pornind de la teoria formulată organicist, aşa cum corpul este anterior organelor, tot aşa şi statul este
anterior familiei şi prin urmare omului, şi argumentează că individul nu-şi este suficient sieşi, deci nu poate
exista fără stat, în timp ce statul poate subzista fără un individ. Rolul cetăţii este de a realiza fericirea
comună a cetăţenilor. Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală a cetăţeanului, de aceea
Aristotel consacră o mare parte a lucrării problemelor de educaţie.
Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci adaptarea la datele
concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în mod necesar sancţionat pe termen lung
prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele
mai bune regimuri sunt în general şi cele mai durabile. Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin
populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate ideală. Aristotel îşi
manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt în acelaşi timp cele mai drepte şi mai puternice.
Politika lui Aristotel realizează o adevărată microsociologie a raporturilor de conducere, dovedind o subtilă
surprindere a fenomenelor specifice statului sclavagist al cărui contemporan era.În mod independent,
Confucius, Mencius, Mozi şi „Şcoala Legiştilor” în China, în India mai avem legile lui Manu şi Chanakya,
toţi au căutat înţelesurile restaurării unităţi şi stabilităţii politice. Chanakya în a sa Arthashastra, dezvoltă
un punct de vedere care amintesc şi de Legalişti scrisă de Machiavelli.
Filosofia creştină timpurie a lui Augustin de Hipona (Sfântul Augustin) este de fapt o rescriere a lui Platon
în noul context creştin. Principala modificare adusă de creştini a fost moderarea stoicismului şi a teoriei
justiţiei în lumea romana, punând accent pe rolul statului în aplicarea milei ca exemplu moral. Predica
sfântului Augustin conţine exemplul unui care nu era membru oraşului său dar era cetăţean al Oraşului lui
Dumnezeu (Civitate Dei).
Islamul Medieval
Ridicarea Islamului, o religie monoteistă, bazată pe Coran şi profetul Muhammad, figură centrală în secolul
al VII-lea şi pilonul religiei şi al politicii arabe, au alterat balanţa puterii şi percepţia originii puterii în
regiunea mediteraneană. Filozofia timpurie musulmană exagera legătură inevitabilă dintre ştiinţă şi religie
şi procesul ijtihad (tradus prin “zbatere, efort, luptă”) de găsire a adevărului.
Consecinţă directă este politicizarea curentelor filozofice şi implicarea reală în procesul de guvernare. Acest
punct de vedere a fost pus la îndoială de către filozofii proveniţi din şcoala teologică Mu’tazili (tradus prin
retragere, renunţare), care au susţinut o teorie apropiată de greci şi care primea suport de la o aristocraţie
seculară care căuta eliberarea acţiunilor independente de cele ale moscheii oficiale. În perioada medievală
şcoala teologică Ash’ari a gândirii teologice speculative musulmană a învins totuşi. Islamul a fost extrem
de expus scrierilor lui Planon şi Arisotel, deşi singurul tratat politic grecesc cu care islamul a polemizat a
fost Republica lui Platon. Vestul şi creştinătatea, pe de altă parte, a fost influenţată atât de Republica lui
Platon cât şi Politica lui Aristotel. Ar putea fi o explicaţie a faptului că Vestul şi Orientul Mijlociu au
dezvoltat sisteme politice şi ideologi diferite ceva mai târziu.
Filosofia politică islamică şi-a avut rădăcinile Coran şi Sunnah (adevărata cale, relaţia irefutabilă dintre
Coran şi ştiinţă), în cuvintele şi practicele lui Muhammad. Cu toate acestea, în modelul gândirii vestice,
sunt cunoscuţi câţiva din marii filozofi ai islamului: al-Kindi (Alkindus), al-Farabi (Abunaser), İbn Sina
(Avicenna), Ibn Bajjah (Avempace), Ibn Rushd (Averroes) şi Ibn Khaldun. Conceptele politice ale
islamului, cum ar fi kudrah(putere), sultan (forţă, autoritate, cel care stabileşte regulile
guvernării), ummah(comunitate, naţiune, lumea arabă) sau temeni din Coran ca ibada (a-L servi pe
Dumnezeu prin adoraţie şi în înţelesul celor cinci stâlpi ai islamului), din (religia judecăţii
Divine), ilah (zeitate), sunt luate ca bază a analizei. De atunci nu numai ideile filosofilor politici musulmani,
dar şi mulţi alţi jurişti şi arbitrii legii (ulama) şi-au asumat poziţii particulare prin teoriile şi ideile lor
politice. Se pot da ca exemplu ideile adepţilor Khawarij în primii ani ai istorie islamice în contactul lor cu
Khilafa (formă de guvernământ islamică reprezentând unitate politică şi conducerea lumii musulmane) şi
Ummah (comunitate, naţiune), sau cea a comunităţii Shia Islam faţă de conceputul Imamah (o doctrină
islamică particulară cu rădăcinile religioase în Shi’a), părţi ale istoriei ce sunt dovezi ale conceptelor
politice.
În secolul al XIV-lea, un produs al şcolii arabe, Ibn Khaldun, a fost una dintre cele mai mari minţi creatoare
de teorie politică. Cunoscutul filosof-antropologist, Ernest Gellner, considerat în istoria omenirii drept unul
dintre cei mai mari intelectuali, spune despre definiţia dată de Khaldun noţiunii de guvernare că este “cea
mai bună teorie din istoria teoriilor politice”.
Filosofia politică musulmană nu a luat sfârşit în perioada clasică. În ciuda fluctuaţiilor în esenţa sa originală
pe întreaga perioadă a istorie medievale, a supravieţuit până în era modernă. Acest tip de filosofie este cu
atât mai puternic cu cât radicalismul islamic a crescut ca importanţă şi s-a transformat într-o mişcare politică
care a revigorat lumea musulmană. Ideile politice provenite de la Abduh, Afgani, Kutub, Mawdudi, Shariati
şi Khomeini au devenit elemente cu valoare socială în special în rândul tinerilor musulmani ai secolului
XX.
Europa medievală
Filosofia politică medievală în Europa a fost puternic influenţată de gândirea creştină. Ea are foarte multe
în comun cu modelul de gândire islamic prin aceea că putem spune că şi în cadrul catolicismul roman se
subordona filosofia unei ştiinţe şi practici teologice.
Filosoful politic cel mai influent în perioada medievală a fost Sfântul Thomas Aquinas. Acesta a contribuit
esenţial la reintroducerea lucrărilor lui Aristotel, conservate doar de musulmani, nu şi de creştini, alături de
comentariile lui Averroes.
Sfântul Aquinas se foloseşte de aceste sisteme filozofice pentru a pune bazele unei filosofii politice
scolastice care va domnia Europa de-a lungul mai multor secole.
Renaşterea Europeană
Filosofia politică seculară va irumpe în timpul renaşterii după aproape un secol de căutări ale politicii
teologice în Europa. Cât timp Evul Mediu a menţinut politicile seculare în practica de zi cu zi sub regula
unui Sacrum Romanum Imperium, de la regele francilor, Carolus Magnus, secolul VII, întreaga zonă
academică era de tip scolastic şi deci de natură creştină. În această perioadă a s-a “strecurat” o lucrare foarte
importantă a lui Niccolò di Bernardo dei Machiavelli, Il Principe. Principele este un tratat politic al unui
funcţionar public florentin. Iniţial lucrarea s-a numit De Principatibus şi a fost dedicată lui Lorenzo de
Medici Magnificul. Această lucrare, ca şi Discursurile (Discorsi sopra la prima deca di Tito Livio),
reprezintă o analiză riguroasă a perioadei clasice. Ele vor influenţa conceptele politice moderne ce se vor
dezvolta în Vest.
O minoritate, care îl include şi pe Jean-Jacques Rousseau, au considerat “Il Principe” ca pe o satiră la adresa
lui Medici după recapturarea Florenţei şi expulzarea lui Machiavelli din Florenţa. Filosoful englez Thomas
Hobbes, cunoscut pentru teoria contractului social, adică cedarea drepturilor pentru a primi în schimb
ordinea socială, va dezvolta punctul de vedere al lui Machiavelli la început secolului XVII în timpul
renaşterii englezeşti.
Anii Iluminării
În timpul perioadei numită Iluminare, au apărut noi teorii legate de om şi umanitate, dar mai ales au apărut
definiţii ale realităţii şi ale modului în care percepem această realitate. Acestea, împreună cu descoperirea
altor societăţi în America şi schimbarea nevoilor societăţilor politice, în special în timpul Războiului Civil
din Anglia, Revoluţiei Americane şi Revoluţiei Franceze, au condus spre noi întrebări şi noi intuiţii prin
persoana unor intelectuali ca Jean-Jacques Rousseau, Montesquieu sau John Locke.
Aceste teorii au condus spre două întrebări esenţiale. Prima întrebare se referă la “ce anume conduce
populaţia să se constituie într-o formă statală?” şi, cea de a doua, “care este cea mai bună formă a statului?”.
Acum aceste întrebări par puse din totdeauna dar în acel moment ideea că ar putea fi şi altfel era inovatoare.
Pentru prima data se realiza un distincţie conceptuală dintre stat şi guvernare. S-a făcut astfel separaţia
dintre instituţie şi organizaţie, între concept, lege de existenţă şi banala structură formată din oameni.
Astfel statul era reprezentat de instituţiile către care puterea se distribuie, urmând ca acestea să fie folosită
justificat, iar prin guvern se înţelege grupul specific de oameni ocupaţi cu satisfacerea nevoilor instituţiilor
statului şi care au abilitatea şi posibilitatea de a construi un sistem de legi şi decrete prin care oamenii, în
care se includ şi ei, sunt legaţi unii de alţii. Această separare conceptuală continuă să funcţioneze în scena
politică, deşi există voci din cadrul ştiinţelor politice, filosofiei, istoriei şi antropologiei culturale care
argumentează că o mare parte din acţiunile politice ale unei societăţi acţionează şi în afara graniţelor ei
statale iar alte societăţi, care nu sunt organizate după criterii statale, trebuie totuşi luate în seamă în termenii
politici.
Relaţiile politice şi economice au fost influenţate în mod drastic de aceste teorii. De exemplu conceputul
de asociere, breaslă, corporaţie a fost subordonat teoriei pieţei libere, un model de piaţă prin care schimbul
de bunuri şi servicii între ţări şi în interiorul unei ţări, au loc fără a fi împiedicate de restricţiile impuse de
guvern, cum ar fi taxe şi tarife diferenţiate, şi dominaţia romano-catolică a sistemului teologic a fost din ce
în ce mai mult provocată de bisericile protestante subordonate nu Romei şi fiecărei naţiuni-stat, biserică
protestantă care se încăpăţâna se predice în limba nativă sau vulgară a fiecărei regiuni.
În acelaşi timp, Imperiul Otoman era ceva mai conservator şi tributar vechilor idei, reformele ideologice nu
şi-au găsit loc aici, punctele de vedere inovatoare nu s-au integrat decât mult mai târziu. Această doctrină
nu s-a răspândit nici în “Lumea Nouă” şi în civilizaţiile avansate Aztec, Maya, Inca, Mohican, Delaware,
Huron şi mai ales civilizaţia Iroquois. Dimpotrivă, filosofia Iroquois, de exemplu, a împrumutat câte ceva
din structura ei conceptelor creştine ale timpului şi, în câteva cazuri, a inspirat chiar multe din instituţiile
înfiinţate în Statele Unite. De exemplu, Benjamin Franklin a fost un admirator al metodelor folosite în
Iroquois Confederacy. De altfel mare parte dintre lucrările literaturii americane de început au avut o legătură
puternică cu filosofia politică a nativilor americani.
Industrializarea şi era modernă
Începută la sfârşitul secolului XVIII, Revoluţia Industrială marchează punctul de pornire al epocii moderne.
Au loc schimbări majore şi dinamice în agricultură, în producţia manufacturieră şi în transporturi. În afară
de implicarea evidentă în sfera economică, Revoluţia Industrială are un efect profund cultural şi dezvoltă,
paralel, o revoluţie a conceptului politic. Urbanizarea (pierderea caracteristicilor rurale) şi capitalismul
modelează societatea într-o cu totul altă formă. În timpul aceleiaşi perioade, mişcarea socialistă începe să
capere contur. În mijlocul secolului XIX, marxismul era deja dezvoltat şi socialismul avea din ce în ce mai
mult suport popular, în principal în rândul clasei muncitoare aflate în mediul urban. La sfârşitul secolului
XIX, socialismul şi uniunile de oameni ai muncii captează lumea politică. În plus, devin proeminente câteva
sectoare ale anarhismului şi sindicalismului. În lumea anglo-americană a sfârşitului de secol, pluralismul şi
anti-imperialismul încep să câştige teren.
Primul Război Mondial a fost un eveniment care a dat peste cap istoria umană. În 1917, Revoluţia Rusă şi
alte revoluţii de mai mică importanţă din Europa, aduc în prim plan comunismul şi o teorie particulară
numită leninism, dar şi, la un nivel mult mai mic, un curent numit lexemburgism (urmare a scrierilor lui
Rosa Luxemburg). În acelaşi timp, partidele social-democrate au câştigat alegeri şi au făcut guverne pentru
prima dată în istorie. De cele mai multe ori, succesul social-democrat în alegeri s-a datorat sufragiului
universal, adică votul nerestricţionat de rasă, sex, credinţă, inteligenţă, statul economic sau social.
Ca răspuns al schimbărilor dramatice ale valorilor sociologice din anii care au urmat primul război mondial,
au apărut şi ideologii ultra-reacţionare cum ar fi apariţia fascismului (ideologie politică ce subordonează
valorile individuale şi interesele sociale unui interes global al statului). În mod particular creşterea
curentului nazist (adică Nationalsozialismus, naţional-socialist) va conduce în scurt timp la cel de al doilea
Război Mondial.
Toate conceptele politice au fost profund afectate de marea criză din 1929, care a implicat firesc multe
reconsiderări ale conceptelor ce până atunci erau considerate axiome ale gândirii politice. În Statele Unite
ale Americii, preşedintele de atunci, Franklin D. Roosevelt introduce o serie de programe iniţiate între 1933
şi 1938 pentru a ca populaţia şi economia să treacă peste marea criză. Aceste programe au rămas în istorie
sub numele “The New Deal”. În Europa, criza a dus la creşterea popularităţii politicii extremiste, fie că
vorbim despre extrema dreaptă, fie că vorbim despre extrema stângă.
Filosofie politică contemporană
După cel de al doilea război mondial, filosofia politică a trecut într-o eclipsă temporară în lumina lumii
academice anglo-americane. Filosofii analitici îşi exprimau scepticismul relativ la posibilitatea regăsirii
unui conţinut cognitiv într-o judecată normativă şi ştiinţa politica s-a întors înspre comportamentul şi
metodele statistice. Anii ’50 pronunţă intrarea disciplinei într-un fel de moarte clinică, urmată de dezbateri
ale acestor teze. Un mic grup de emigranţi ai Europei continentale au pribegit spre Marea Britanie şi Statele
Unite încurajând continuarea acestor tipuri de studii. Cu toate acestea, studiile lor vor fi marginalizate.
Micul grup era format din:
Hannah Arendt (1906-1975), Sir Karl Raimund Popper (1902-1994), Friedrich Hayek, (1899-1992), Leo
Strauss (1899-1973), Isaiah Berlin (1909-1997), Eric Voegelin (1901-1985), Judith Shklar (1928-1992).
Cea mai importantă concentrare de atenţie, mai ales în perioada deceniilor ’50 şi ‘60 o primeşte
comunismul. Un rol important îl au curente ca:
* mişcarea zionistă, o mişcare politica internaţională care militează pentru Pământul lui Israel, patria
poporului evreu, iniţiată formalată de jurnalistul austriac Theodor Herzl.
* rasismul, o mişcare bazată pe diferenţa dintre rase, bigotism, părtinire, opresiune, stereotipuri şi
discriminare.
* colonianismul, o extindere a suveranităţii naţionale peste teritoriile din afara graniţelor fie prin colonii de
emigranţi, fie prin dependenţe administrative prin care populaţia indigenă era direct dirijată sau dislocată
dintr-o zonă în alta.
În general această perioadă este una a perspectivei pragmatice, a realităţii imediate, în ceea ce priveşte
problematica politică şi nu atât una filosofică. Dezbaterile mult mai academice dezbat una sau două
probleme ale pragmatismului: Cum s-ar putea aplica utilitarismul, adică doctrina etică prin care valoarea
morală a unei acţiuni este determinată exclusiv de contribuţia acţiunii la utilitatea generală, problemelor
legate de modul de a face politică, sau cum se aplică modelele economice, cum ar fi teoria alegerii raţionale,
la problemele politice. Creşterea importanţei a mişcării feministe, curent ce a cunoscut primul val la sfârşitul
secolului XIX, şi sfârşitul regulilor coloniale şi al excluziunilor politice de tipul minorităţilor afro-
americane în lumea aflată în dezvoltare, vor conduce la creşterea importanţei conceptelor feministe,
postcoloniale şi multiculturale.