ANALELE ŞTIINŢIFICE

ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT

DIN MOLDOVA

Seria "Lucrări studenţeşti"

Ştiinţe socioumanistice

Chişinău – 2009
 UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

ANALELE ŞTIINŢIFICE
ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT
DIN MOLDOVA

Seria "Lucrări studenţeşti"

Ştiinţe socioumanistice

Chişinău – 2009
CEP USM
CZU 30+378(478-25)(082)=00
U 56
Colegiul de redacţie
al revistei “Analele ştiinţifice ale USM”
Seria “Lucrări studenţeşti”
Ştiinţe socioumanistice
redactor-şef Mihail REVENCO, prorector pentru
activitatea ştiinţifică, prof. univ.
redactor coordonator,
tehnoredactare computerizată Larisa DRAGANCEA
redactori Antonina DEMBIŢCHI
Valentina MLADINA
Membri:
Constantin SOLOMON, dr. hab., conf. univ., Facultatea de Istorie şi Filosofie
Stela MILICENCO, dr., conf. univ., Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie
Silvia GROSSU, dr., conf. univ., Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării
Angela GRĂDINARU, dr., conf. univ., Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Adriana CAZACU, dr., lector superior, Facultatea de Litere
Adrian CERBU, lector, Facultatea de Drept
Lora BADAN, lector, Facultatea de Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative
Sergiu TOMA, lector, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Responsabili de ediţie:
Leonid GORCEAC, şef DCI
Tatiana BULIMAGA, şef secţie PVEŞ, DCI
***
Culegerea "Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova",
seria "Lucrări studenţeşti", include rezumatele tezelor de licenţă, susţinute
de studenţii care au manifestat pe parcursul anilor de studii capacităţi
deosebite şi sunt recomandaţi să-şi continue studiile la masterat şi doctorat.
***
Responsabilitatea asupra conţinutului
articolelor revine în exclusivitate
conducătorilor ştiinţifici
ISBN 978-9975-70-880-7
ISSN 1857-2588
© USM, 2009
 FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI
ASISTENŢĂ SOCIALĂ

VOLUNTARIATUL – FORMĂ DE INTEGRARE

A TINERILOR ÎN CÂMPUL MUNCII
(Cazul Republicii Moldova)
Nina PLOP, an.III, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială
Diana CHEIANU-ANDREI, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
The radical changes that affected national economy of the Republic of Moldova in
the last years also have negative consequences on the labor market. Employment
relationships are created on the labor market which is in creation process, and
includes elements inherited from the socialist economy, also new elements, specific
for a modern market economy, oriented towards European values and trends.
Volunteering is a way to get out of the crowd while we develop career goals. To
practice volunteer work is a good opportunity to realize in which area we would like
to activate later. Hereby, we can consider volunteering as a strategy to search jobs.

Pe parcursul ultimilor ani, economia naţională a Republicii

Moldova s-a confruntat cu o serie de tulburări şi dezechilibre de mari
proporţii determinate de tranziţia la economia de piaţă. Cu toate că în
această perioadă au fost realizate mai multe schimbări, orientate spre
asigurarea unei funcţionalităţi cât mai bune a noului mecanism
economic bazat pe raporturi de piaţă, concurenţă şi eficienţă, s-au
înregistrat şi o serie de disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte
înrăutăţirea calităţii vieţii populaţiei, degradarea capitalului uman etc.
Pe fundalul acestor schimbări radicale ale vieţii social-economice
din republică, se atestă o situaţie destul de precară şi pe piaţa muncii.
Raporturile de muncă din republică au loc pe o piaţă a muncii în
formare, care include atât elemente moştenite de la economia
socialistă, cât şi elemente noi, specifice unei economii de piaţă
modernă, orientate spre valori şi tendinţe europene. Situaţia dată
provoacă o serie de dezechilibre ce se răsfrâng cu precădere asupra
tinerilor.
Astăzi, practic, totul se conduce de ideea acaparării, majoritatea
tinerilor vor să fie importanţi, să fie un „cineva”, încât deseori unii se

3
opresc şi nu înţeleg încotro se îndreaptă şi unde vor să ajungă. În
majoritatea cazurilor, ei se întorc spre experienţa de muncă.
Experienţa are o putere transformatoare asupra fiecăruia,
schimbând pe oricine care îşi doreşte aceasta cu adevărat. Tinerii, care
nu se lasă pur şi simplu „turnaţi în tiparele majorităţii”, caută noi
perspective, noi înţelesuri care îi schimbă. Şi, în acest sens, o
posibilitate de a te schimba pe sine, dar şi lumea înconjurătoare o
prezintă voluntariatul.
În Declaraţia Universală cu privire la Voluntariat se stipulează
faptul ca voluntariatul este o componentă fundamentală a societăţii
civile. El însufleţeşte cele mai nobile aspiraţii ale omenirii – pacea,
libertatea, oportunitatea, siguranţa şi justiţia pentru toate persoanele.
Astfel, voluntariatul este desemnat a fi ,,o activitate desfăşurată din
proprie iniţiativă, de orice persoană fizică, în folosul altora, fără a
primi o contraprestaţie materială sau orice muncă prestată relativ
fără constrângere de o persoană cu intenţia de a ajuta şi fără a se
gândi la recompense financiare” 1.
Voluntariatul este o cale de a ieşi din mulţime în timp ce ne
dezvoltăm obiectivele de carieră. A face voluntariat în diverse
domenii reprezintă o bună oportunitate prin care să ne dăm seama de
zona în care dorim să activăm mai târziu. În altă ordine de idei, putem
considera voluntariatul ca o strategie de căutare a locurilor de muncă.
Voluntariatul este practicat în ţările Europei Occidentale şi SUA.
Mai bine de 100 de milioane de europeni sunt implicaţi în activităţi de
voluntariat. Cercetarea „Eurobarometru”, efectuată în 2006, relevă
faptul că 3 dintre 10 europeni pretind a fi activi ca voluntari, iar 80%
consideră că activităţile de voluntariat reprezintă o parte importantă a
vieţii în Europa. Voluntarii sunt agenţii valorilor şi obiectivelor
europene, ce privesc promovarea coeziunii sociale, solidaritatea şi
participarea activă – prin mâinile lor, zi de zi, aceste valori sunt
traduse în acţiune.
Astfel, voluntariatul contribuie la construirea unei identităţi europene
înrădăcinată în valori împărtăşite de democraţie, solidaritate şi
participare, promovează înţelegerea reciprocă dintre oameni în societate
şi în Europa şi stimulează încadrarea în câmpul muncii activă şi
responsabilă, care este element central în idealurile europene. De
asemenea, voluntariatul asigură şi experienţa câştigată într-un mediu de

4
multe ori stresant: abilităţi de comunicare, lucrul în echipă, buna
organizare.
Pornind de la ideea că este necesară o îmbunătăţire a situaţiei
oportunităţilor de angajare a tinerilor în câmpul muncii, acţiune
stipulată şi în Planul de acţiune al Strategiei pentru Tineret din
noiembrie 2008 pentru anii 2009-2013, s-a realizat un studiu
sociologic în s.Selişte, r.Nisporeni, la tema: Modalităţi de integrare a
tinerilor din Republica Moldova în câmpul muncii. Cercetarea s-a
bazat pe aplicarea metodelor calitative: interviul individual aprofundat
cu experţii şi interviul focus-grup cu tinerii şi a fost realizată în
perioada februarie-martie 2009. Respectiv, s-au realizat interviuri
aprofundate cu 5 specialişti în domeniul lucrului cu tineretul şi o
discuţie focus-grup cu tinerii în vârstă de 15-19 ani din localitatea
nominalizată.
Conform datelor ultimului recensământ, populaţia totală a satului
Selişte reprezintă 3.492 persoane, dintre care aproximativ 1.657 sunt
persoane cu vârste cuprinse între 0-30 ani, 895 dintre acestea fiind
tineri în vârstă de 16-30 de ani.
Analizând gradul de cunoaştere şi implicare a tinerilor din satul
Selişte în activităţile de voluntariat în baza teoriei voinţei sociale a lui
D.Gusti, am stabilit că tinerii sunt la o treaptă începătoare a influenţei
voluntariatului pentru viitorul lor profesional, din cauza lipsei de
informare şi a unei indiferenţe personale. Totuşi, o parte dintre tineri
conştientizează rolul lor în societate şi încearcă să impulsioneze şi
alţi tineri să se implice mai activ în acţiunile comunităţii.
Tinerii din satul Selişte apreciază rolul enorm al activităţilor de
voluntariat ca unul important pentru integrarea ulterioară în câmpul
muncii, dar în acelaşi timp recunosc şi lipsa de implicare. Gradul în
care tinerii se înscriu în direcţia schimbării, a inovaţiei sociale depinde
de aspiraţiile şi idealurile societăţii. Tineretul activ, ca un factor de au-
toexprimare şi autoeducaţie, implicat în cercetare, are o viziune poziti-
vă asupra voluntariatului, subliniind că implicându-se în acţiunile de vo-
luntariat ,,îşi găsesc o împlinire spirituală, suplinită cu o viziune po-
zitivă asupra viitorului” (FG, 17 ani, F), considerându-l ca ,,acţiune a
secolului XXI” (FG, 16 ani, M), sau ,,modalitate de participare şi impli-
care a tinerilor (şi nu doar) din mediul rural în viaţa comunităţii” (FG,
18 ani, F), ,,acţiune benevolă a oricărei persoane ce te dezvoltă şi îţi
5
lărgeşte orizontul de cunoştinţe, abilităţi şi relaţii, care neapărat sunt
utile ulterior…” (FG, 18 ani, M).
Schimbările produse în orientările valorice ale tineretului în sfera
economică ţin, în primul rând, de aprecierea materială a activităţii de
muncă şi condiţiile de satisfacţie în urma acestei activităţi. Majoritatea
covârşitoare a tinerilor este nevoită să-şi înceapă activitatea cu o muncă
puţin calificată, fără o protecţie socială şi garanţii. În pofida acestora,
tinerii au convingerea că voluntariatul va duce în viitor la posibilitatea
cunoaşterii experienţei internaţionale şi la scăderea ratei şomajului.
În zorii noului mileniu, voluntariatul reprezintă un element esenţial
al tuturor societăţilor. Activităţile de voluntariat sunt şi cele ce ocupă
cea mai mare pondere ca activităţi în care tinerii din Selişte sunt impli-
caţi o dată pe săptămână. În acest sens, majoritatea tinerilor intenţionea-
ză să participe şi în viitor la acţiuni de voluntariat organizate în comu-
nitate, ceea ce reflectă dorinţa lor de a-şi construi o carieră de succes.
Imaginea tinerilor din satul Selişte, conturată în urma studiului,
este cea a unei categorii sociale confruntate cu multiple şi diverse
probleme, pe fondul unei societăţi percepute ca traversând o perioadă
dificilă. Problemele tinerilor sunt, în primul rând, probleme ale
societăţii în ansamblu, care au însă un impact crescut asupra acestei
categorii sociale: şomajul, lipsa accesului la informaţie, lipsa locurilor
de muncă impunându-se ca importanţă. Astfel, în societatea noastră
caracterizată de nesiguranţa viitorului, confuzia valorică şi deficitul de
repere în spaţiul socioprofesional marchează alegerile şi construirea
identităţii tinerilor, iar situaţia dată poate fi îmbunătăţită într-o mare
măsură, după cum am văzut, prin cunoaşterea şi implicarea tinerilor în
formele europene de integrare în câmpul muncii.
Referinţe:
1. Consiliul National al Voluntariatului, iunie 2002.
2. Burda Michael, Charles Wysplosz Macroeconomie. Perspectivă
europeană. – Bucureşti, 2002.
3. Strategia pentru Tineret. – Chişinău, 2008.

ASPECTE SOCIALE PRIVIND

ORIENTAREA PROFESIONALĂ A TINERILOR
DIN REPUBLICA MOLDOVA

6
 Cristina BALANUŢA, an.III, Facultatea de Sociologie
şi Asistenţă Socială
Diana CHEIANU-ANDREI, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
The labor market is the economic and social adjust the supply and
demand of labor. Offer representing specialists prepared by educational
institutions, and demand for labor is required by institutions of all sectors of
the economy. One of the major factors which are responsible for the quality
of labor supply is the system of professional orientation. By the way it is
organized is to provide professional qualifications as close to the
application. In this paper is intended to elucidate the trends of vocational
guidance for young people, which are bottlenecks in these areas, we also give
answer to the question to what extent is intercalar educational policy with the
state employment policy. So, orientation training needs to be taken in the
sight of several systems to adjust the balance between market demand and
supply in the Moldovan society.
Preocuparea centrală a cercetărilor de orientare profesională vizează
necesitatea unei adaptări cât mai eficace a persoanei la condiţiile
muncii profesionale, îndrumarea indivizilor spre activităţi care să
permită valorificarea complexă a posibilităţilor acestora şi integrarea lor
cât mai completă în colectivele constituite pentru atingerea unor obiec-
tive determinate 1. Orientarea spre o profesiune implică o cercetare
concomitentă atât a calităţilor solicitate indivizilor, cât şi a cerinţelor
respectivei profesiuni. Pentru cercetător se pune problema stabilirii unor
criterii obiective vizând modalităţile de asigurare a unor satisfacţii înalte
oferite persoanei implicate în activitatea numită. Aceste satisfacţii,
emanând din statutul şi rolul social conferite de profesiunea aleasă, sunt
rezultatul, în plan individual, al sintezei dintre solicitare şi posibilitate
2. Nu în ultimul rând, orientarea profesională vizează ajustarea
posibilităţilor indivizilor la diversele tipuri de activitate existente în
societate 3.
În aceste condiţii, evaluarea cunoştinţelor şi atitudinilor tinerilor
faţă de procesul de orientare profesională, cunoaşterea practicilor care
influenţează alegerea profesiei sunt lucruri extrem de importante care
trebuie cercetate şi analizate de specialiştii în domeniul sociologiei,
psihologiei etc. Respectiv, am studiat prin metoda anchetei în bază de
chestionar problemele ce ţin de orientarea profesională a tinerilor în
opinia a 108 studenţi de la facultăţile de Ştiinţe Economice, Drept,
Matematică şi Informatică şi Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din

7
Universitatea de Stat din Moldova (de la fiecare facultate au fost
intervievaţi câte 27 de studenţi).
Tinerii studenţi reprezintă viitorii specialişti care vor suplimenta
piaţa muncii şi ne-am propus să analizăm comportamentul lor în
alegerea viitoarei profesii. Astfel, 92,6% dintre studenţii de la
matematică şi informatică, 88,9% – de la economie, 81,5% – de la
drept şi 81,5% – de la psihologie nu au urmat nici un curs de orientare
profesională (vezi fig.1. Audierea cursurilor de informare şi orientare
profesională înainte de a urma studiile universitare).
Audierea cursurilor de informare şi orientare profesională
înainte de a urma studiile universitare

Drept 81,50% 18,50%

Psihologie 81,50% 18,50%

Matematică, informatică 92,60% 7,40%

Economie 88,90% 11,10%

0% 20% 40% 60% 80% 100%

NU DA

Fig.1.
Faptul că studenţii îşi fac studiile într-o instituţie de învăţământ în
vederea obţinerii unei meserii sau profesiuni nu înseamnă că toţi sunt
mulţumiţi de alegerea făcută. Din totalul studenţilor participanţi la
sondaj, 84,2% sunt mulţumiţi de profesiunea aleasă, iar 15,8% nu sunt
mulţumiţi. Este şi normal ca să nu fie toţi mulţumiţi de alegerea
efectuată, întrucât nu au beneficiat de cursuri de orientare
profesională. Motivele pentru care studenţii sunt nemulţumiţi de
profesiunea aleasă sunt diferite. Din totalul celor care nu sunt
mulţumiţi (15,8%), 40,9% sunt nemulţumiţi, deoarece profesiunea
aleasă nu corespunde intereselor lor. Prin urmare, tinerii în cauză
însuşesc o profesiune contrar voinţei lor. Probabilitatea că aceştia vor
activa, după finalizarea studiilor, conform profesiunii însuşite este
destul de mică. Aproape o treime dintre tinerii studenţi respondenţi

8
susţin că nu sunt mulţumiţi de profesia pe care o însuşesc din simplul
considerent că salariile practicate pentru aceasta sunt inferioare,
comparativ cu salariile oferite pentru alte profesii. 23,6% de studenţi
respondenţi sunt nemulţumiţi de profesiunea aleasă, deoarece au
conştientizat dificultatea problemei de a se angaja în câmpul muncii.
Aşadar, persoanele respective când au decis asupra profesiei nu au
analizat evoluţia cererii şi ofertei acesteia pe piaţa muncii. De
asemenea, 16,4% dintre studenţii respondenţi sunt nemulţumiţi de
faptul că meseria pe care o însuşesc nu le va oferi posibilitatea
angajării în localitatea natală.
Cauzele ce i-au determinat pe unii tineri să opteze pentru o profesie de
care nu sunt mulţumiţi sunt multiple: nu există o imagine clară despre
profesia aleasă şi, prin urmare, nu cunosc unde vor putea activa după
finalizarea studiilor; au optat pentru profesiunea respectivă doar pentru a
obţine o bursă sau datorită concursului mic; au ales o profesie care să le
garanteze un loc de muncă; au ales profesia la insistenţa părinţilor.
Potrivit rezultatelor sondajului, aproape jumătate dintre studenţii res-
pondenţi au luat singuri decizia referitoare la profesiunea pe care o
însuşesc. Peste o treime de studenţi, participanţi la sondaj, au
menţionat că a fost o decizie a familiei, 15,4% au fost influenţaţi de
prieteni şi rudele apropiate, iar 4,3% de către profesorii din şcoală
(fig.2).

Mediul extern care a influenţat tinerii în alegerea profesiei

A fost o decizie a
familei; 32,3%

Prietenii şi
Am luat decizia rudele
singur; 48,0% apropiate;
15,4%

Profesorii în
şcoală; 4,3%

Fig.2.

9
 Alegerea profesiei se face în funcţie de anumite criterii, precum:
prestigiul profesiei, nivelul de salarizare, posibilitatea de angajare în
câmpul muncii etc. Conform datelor sondajului realizat, principalul
criteriu de care se ghidează tinerii în alegerea profesiei/meseriei îl
reprezintă salariul oferit. 40,7% au ales profesia din considerentul că
este bine plătită, 34,9% – pentru că este o profesie prestigioasă, 33,9% –
deoarece este o meserie solicitată pe piaţa muncii şi 21,0% datorită
posibilităţilor de realizare în plan profesional (respondenţii au avut
posibilitatea de a indica două criterii care au fost determinate în
alegerea profesiei). 19,8% din respondenţi nu ştiau nimic despre
profesiunea dată la momentul luării deciziei de a o însuşi. Aceasta ne
demonstrează faptul că persoanele în cauză nu au avut posibilitatea de
a se informa despre meseriile existente, în general, şi a celei alese, în
mod special.
Deci, constatăm că la originea greşelilor făcute de către tineri în
alegerea profesiei se află familia, dar şi societatea. Părinţii nu cunosc
profesiile noi existente pe piaţa muncii, specificul acestora,
posibilităţile de angajare, iar societatea nu oferă informaţie suficientă
la acest capitol. Este firesc ca părinţii să-i dorească copilului un trai
mai bun, dar faptul că nu întotdeauna caută să pună în acord aspiraţiile
şi capacităţile copilului cu nevoile sociale dăunează.
În aceste condiţii, este simţită acut necesitatea de orientare
profesională a tinerilor care permite găsirea profesiunii adecvate
pentru fiecare tânăr, pe de o parte, şi satisfacerea cerinţelor
economice ale ţării, pe de altă parte. Orientarea profesională trebuie să
răspundă atât intereselor personale, cât şi comenzii sociale, respectiv,
părinţii şi tinerii au nevoie de informare la acest capitol.
Referinţe:
1. Lefter V., Deaconu A., Bogdan A. Management des ressources
humaines. – Bucureşti, 2001.
2. Mortary B., Crozet D. Gestion des ressources humaines. – Paris, 1988.
3. Stringfield S. Managementul educaţional. – Bucureşti, 2001.

10
 FACULTATEA DE DREPT

ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE PRIN PRISMA

JURISPRUDENŢEI CEDO ŞI LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ
Hristina CRAVEŢ, an.III, Facultatea de Drept
Adrian CERBU, lector, cond. ştiinţific
À l'étape actuelle l'État de droit ne peut pas être conçu sans justice, parce
que son inexistence conduirait à un désordre en société, injustice, les procès
seront examinés dans un mode arbitraire et les parties au lieu de satisfaction
effective de leur droits, seront lésées et d`autres libertés prévues par la loi
fondamentale. Conformément aux prévisions du système constitutionnel de la
RM, la justice est une des formes fondamentales de réalisation et de
l`assurance du respect sans aucune discrimination des droits et des libertés
fondamentales des citoyens qui se fait seulement au nom de la loi et non pas
par l`instance du jugement.
La etapa actuală, statul de drept nu poate fi conceput fără justiţie,
deoarece inexistenţa ei ar duce la un dezechilibru în societate,
nedreptate, procesele ar fi examinate în mod arbitrar şi părţilor în loc
de satisfacere efectivă a drepturilor le-ar fi lezate şi alte libertăţi
prevăzute de Legea fundamentală. În conformitate cu prevederile
sistemului constituţional al RM, justiţia este una dintre formele
fundamentale de realizare şi asigurare a respectării fără nici o
discriminare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
care se înfăptuieşte doar în numele legii şi numai de către instanţele de
judecată.
În acest sens, Constituţia RM în art.20 consfinţeşte că orice
persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţei
judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile,
libertăţile şi interesele sale legitime. Şi pentru a evita eventualele
limitări, alin.2 stipulează că nici o lege nu poate îngrădi accesul liber
la justiţie.
Din prevederile constituţionale rezultă că acest principiu este privit
nu doar ca un drept fundamental al oricărei persoane, ci şi ca un
principiu-garanţie al drepturilor şi libertăţilor persoanei în cadrul
procesului penal.
11
 Accesul liber la justiţie nu este pe deplin asigurat, fiind consfinţit doar
în Constituţie, de aceea Codul de procedură penală ca lege specială vine
să-l definească mai detaliat evidenţiind, de asemenea, importanţa acestuia
la nivel naţional. Art.19 CPP RM menţionează că oricine are dreptul la
examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen
rezonabil, de către o instanţă independentă, imparţială şi legal constituită.
Accesul liber la justiţie, fiind considerat un mecanism de protecţie
a drepturilor şi intereselor legitime poate fi valorificat numai dacă
beneficiarii cunosc cât mai mult despre existenţa sa ca ulterior să se
poată determina respectarea acestuia. Pornind de la menţiunile
literaturii de specialitate, se observă că diferite categorii de persoane
nu cunosc mecanismele de protecţie a drepturilor oferite de legislaţie.
Un impediment ce reiese din art. 70 CPP este faptul că acesta prevede
dreptul la asistenţă juridică din oficiu doar a bănuiţilor, învinuiţilor şi
inculpaţilor, nefiind astfel stipulate cazuri de acordare a asistenţei juridice
din oficiu, chiar în ceea ce priveşte întocmirea recursului ordinar sau să
declare recurs în anulare de persoana condamnată. Înaintarea recursului
pentru eliberare, de cele mai dese ori, se bazează pe puncte complexe de
drept, în care majoritatea deţinuţilor nu sunt persoane cu o bună
dezvoltare intelectuală fiind incapabile de a prezenta argumente
pertinente. La fel, deţinutului va trebui să i se acorde timpul necesar
pentru ca acesta să poată pregăti apărarea. În caz contrar, o procedură
rapidă şi formală va putea lipsi de esenţă dreptul de recurs.
Atât Constituţia, cât şi CPP acordă părţilor în proces posibilităţi
egale de susţinere a poziţiilor lor. Instanţa de judecată va pune la baza
sentinţei sale doar acele probe la cercetarea cărora au avut acces
ambele părţi, în egală măsură, respectând astfel principiul
contradictorialităţii procesului penal. Libertatea părţilor de a-şi alege
poziţia, modul şi mijloacele de susţinere a ei de sine stătător, fiind
independente de instanţă şi de alte organe sau persoane la fel este
garantat. Din multitudinea de drepturi şi libertăţi consacrate, Curtea
Constituţională a menţionat că la etapa de urmărire penală drepturile
părţii vătămate sunt asigurate, inclusiv dreptul de a ataca.
Până la 20.05.2008, o limitare substanţială se remarca în art. 401,
alin. (1), pct. 3 care prevedea că partea vătămată putea declara apel, în
ce priveşte latura penală în cazurile în care procesul penal a fost pornit
la plângerea prealabilă a acesteia în condiţiile legii. Din aceeaşi preve-
dere rezultă că partea vătămată nu era în drept să depună recurs în
12
anulare conform prevederilor art. 452 CPP decât dacă procesul a fost
pornit la plângerea prealabilă a acesteia.
Una dintre caracteristicile dreptului de acces la justiţie este faptul
soluţionării cauzei într-un mod echitabil, ceea ce presupune suplimentar
valorificarea şi a altor drepturi pe care le are orice persoană, precum ar fi:
Dreptul de a fi audiat în prezenţa apărătorului – dreptul la apărare, dreptul
la asistenţă juridică [1]. Dreptul de a nu contribui la propria incriminare –
libertatea de mărturisire împotriva sa. Egalitatea armelor. Dreptul la o
procedură contradictorie. Dreptul la o hotărâre motivată.
Asistenţa juridică gratuită este o parte componentă a asistenţei
juridice, în general, oferită, în special, de către avocaţi din oficiu.
Dreptul la asistenţă juridică gratuită se atribuie la acea categorie de
împuterniciri, care prevăd drepturile garantate în toate sensurile, dar şi
la înfăptuirea cărora societatea şi statul insistă. Astfel, persoana ce are
acest drept poate să-l refuze recurgând, de exemplu, la serviciile unui
avocat plătit pe tot parcursul procesului penal.
Astfel, odată cu adoptarea la 26.07.2007 a Legii cu privire la
asistenţa juridică garantată de către stat care a intrat în vigoare la
01.07.2008 a introdus o nouă noţiune: „asistenţa juridică garantată de
către stat”, care are o accepţiune mult mai largă înglobând în
conţinutul acesteia atât asistenţa parţial gratuită, cât şi acordarea ei şi
în alte cauze penale decât cauzele de asistenţă juridică obligatorie –
fiind explicată de necesitatea prezenţei avocatului din oficiu. Legea
din 26.07.2007 prevede nişte aspecte novatoare care vor contribui la
asigurarea unor servicii juridice calitative persoanelor sărace [2].
Asistenţa juridică garantată de către stat poate fi de două tipuri:
1. Asistenţa juridică primară care conform art. 18 al legii se acordă
pentru orice întrebare sau adresare a beneficiarului, fără a fi limitată la
anumite domenii ale dreptului. Orice persoană poate beneficia de
servicii de asistenţă juridică primară.
2. Asistenţa juridică calificată – adică servicii de consultanţă juridică
şi reprezentare în organele de urmărire penală, instanţele de judecată sau
alte autorităţi publice, care sunt acordate de avocaţi indiferent de tipul
acestora. Astfel aceasta poate fi acordată atât în cauzele penale, civile, de
contencios administrativ, cât si contravenţionale.
La plenitudinea aspectelor care fac referinţă la accesul liber la justi-
ţie se referă şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omu-
lui. Accesul liber la justiţie încorporat la nivel internaţional în

13
contextul art. 6 – dreptul la un proces echitabil – reprezintă dreptul
care este recunoscut a fi necesar în jurisdicţia tuturor statelor de drept.
Din acest considerent, majoritatea statelor europene care au aderat la
Convenţie au trecut printr-un proces de reformare a legislaţiilor
naţionale, datorită exigenţelor impuse de aceasta.
După cum se menţionează în literatura de specialitate, art. 6 are o
importanţă deosebită atât prin prisma accesului liber la justiţie, cât şi
prin prisma asigurării în general a funcţionalităţii mecanismelor
naţionale de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Accesul liber la justiţie garantat de către Convenţie trebuie, de ase-
menea, să se completeze cu art. 13 al Convenţiei Europene pentru
Apărarea Drepturilor Omului care prevede dreptul la un recurs efectiv.
Dreptul la un recurs efectiv prevăzut de Convenţie pe plan procedural
are un caracter subsidiar al sistemului european de protecţie a
drepturilor omului. Recursul efectiv oferit de Convenţie la nivel
internaţional rămâne a fi un mijloc favorabil pentru justiţiabili din
considerentul că în cazul care la nivel naţional nu li s-a satisfăcut sau
reparat dreptul care le-a fost lezat ei pot să se adreseze instanţei
europene pentru a i se face justiţie. De aceea, includerea acestui articol
în Convenţie este oportună din considerentul că reprezintă un mijloc
de verificare şi garantare a procedurii efectuate la nivel naţional.
În art.2, Protocolul nr.7 al Convenţiei, se garantează dreptul la un
dublu grad de jurisdicţie în materie penală, drept care nu este menţionat
printre garanţiile unui proces echitabil prevăzut de art. 6 al Convenţiei,
ceea ce a pus bazele adoptării acestuia, deoarece Convenţia în art.6 nu
prevedea dreptul la două grade de jurisdicţie. Justiţia întotdeauna a
servit mijlocul prin care se urmărea menţinerea securităţii şi echilibrul
social. Însă aceasta nu poate fi asigurată pe deplin, dacă nu există măcar
încă o cale de atac împotriva unei decizii sau hotărâri date de o instanţă.
Rolul dreptului la două grade de jurisdicţie este unul semnificativ, din
considerentul că se urmăreşte scopul verificării legalităţii şi temeiniciei
actului emis de instanţa inferioară.
Referinţe:
1. Dolea I., Roman D., Sedleţchi, I., Vîzdoagă T., Rotaru V., Cerbu A.,
Ursu S. Drept procesual penal. Vol .I. – Chişinău: Cartier, 2005, p.69.
2. Ciobanu I., Riptievschi H. Noul sistem de asistenţă juridică garantată
de către stat în RM – etape şi perspective // Avocatul poporului. – 2008. –
Nr.8-9. – P.4.

14
 FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ A ORAŞULUI IAŞI

ÎN SEC.XV - PRIMA JUM. A SEC.XVIII
Diana ŢUREA, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Ion EREMIA, dr. hab., prof. univ., cond. ştiinţific
Dans ce thème on traite le développement socio-économique de la ville
Iaşi dans le XV-ème siècle–la première demie du XVIII-ème siècle. Nous
avons abordé l’évolution socio-économique de cette ville, depuis sa genèse
jusqu’elle est devenue la capitale de Moldavie. Après ce moment, Iaşi devient
le principal centre artisanal et commercial de tout le pays.
Oraşul Iaşi se enumeră printre cele mai vechi şi mai importante
aşezări în spaţiul românesc, în care a pulsat mereu o puternică viaţă
economică, care ulterior a fost recunoscută şi la nivel internaţional.
Capitală a Moldovei, oraşul a dat patrimoniului naţional inestimabile
valori, înscriind în istoria ţării pagini glorioase, rămase durabil în
conştiinţa poporului.
În asemenea context, actualitatea temei rezidă în cunoaşterea rela-
ţiilor economice ale Iaşului din perioada medievală, ce vor fi de bun
augur pentru a putea estima ceea ce s-a menţinut din tezaurul istoric al
epocii, unde se mai desfăşoară asemenea activităţi meşteşugăreşti şi
unde se semnalează elementul comparativ al acestui sistem în perioada
contemporană.
Transformarea aşezării rurale medievale Iaşi într-un centru urban s-a
putut produce datorită dezvoltării forţelor de producţie şi diviziunii so-
ciale a muncii, situarea aşezării pe un drum comercial, precum şi a
existenţei unei puternice centuri de sate, care au gravitat din punct de
vedere economic către viitorul centru urban.
Strămutarea capitalei de la Suceava la Iaşi a avut o importanţă ma-
joră. Dintr-un târg de provincie, a cărui prosperitate se datora existen-
ţei unui punct vamal al ţării, devine ulterior centru principal al admi-
nistraţiei negoţului şi meşteşugurilor.

15
 Creşterea rapidă a populaţiei ieşene s-a datorat, în primul rând, af-
luxului de populaţie din satele vecine, precum şi prin stabilirea aici a
unui număr de meşteşugari şi străini.
Din analiza procesului de dezvoltare socială a oraşului Iaşi, am
constatat două etape principale:
a) înainte de instalarea curţii domneşti, când are loc procesul înde-
lungat de urbanizare;
b) după instalarea curţii domneşti, când se produce o accelerare a
procesului de urbanizare a aşezării.
Astfel, din estimările călătorilor străini care au vizitat oraşul Iaşi,
am sesizat acele etnii care au contribuit la creşterea numărului popula-
ţiei şi ulterior la extinderea activităţii comerciale. Stabilind o ierarhie a
minorităţilor etnice din Iaşi, în prim plan se situează turcii, urmaţi de
armeni, greci, evrei, unguri, ruşi, francezi, bulgari, italieni, albanezi,
tătari şi alţii. De asemenea, pentru a putea aprecia numărul locuitorilor
din noua capitală, am apelat din nou la precizările călătorilor străini,
care în nenumărate rânduri au fost contradictorii. Estimările au fost
efectuate ţinând cont de numărul de case, care variau între 6.000-8.000
şi înregistra în jur de 20.000-35.000 de locuitori. În prima jumătate a
secolului al XVII-lea, în perioada de stabilitate politică şi prosperitate
economică, numărul locuitorilor a fost apreciat până la 60.000.
Clasele sociale, înfiinţate pe parcursul deceniilor, au avut un rol vă-
dit în evoluţia economică a oraşului Iaşi, fiindcă a asigurat, în mod
cert, un mecanism economic la un nivel foarte înalt. Structura socială
prezentă în Iaşi nu se deosebeşte semnificativ de alte oraşe din ţările
Române. În fruntea ierarhiei s-au aflat boierii, urmaţi de orăşeni,
clerici, ţărani, oşteni, robi şi ţigani.
Una dintre ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor ieşeni era meşte-
şugul. Meşteşugarii aveau scopul principal de a satisface cerinţele gos-
podăriilor domneşti şi ţărăneşti. În cadrul dezvoltării meşteşugurilor,
am sesizat două etape principale:
a) secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea;
b) începutul secolului al XVII-lea–prima jumătate a secolului al
XVIII-lea.
Referitor la prima etapă, o activitate vădită în domeniul meşteşugă-
resc au demonstrat meşterii ce se ocupau cu prelucrarea pieilor şi con-
fecţionarea încălţămintei. Un loc de seamă a fost ocupat şi de către
morari, pitari şi măcelari. În consecinţă, în această perioadă, putem ap-

16
recia că produsele realizate de meşteşugari erau destinate în totalitate
necesităţilor alimentare şi vestimentare, atât ale boierilor, cât şi ale
orăşenilor, precum şi pentru ţărani.
Caracteristic pentru cea de a doua etapă, secolul al XVII-lea, cons-
tituie punctul culminant de dezvoltare economică şi accelerare a pro-
cesului de urbanizare. Această evoluţie s-a datorat faptului că Iaşul a
fost ridicat la rangul de principală reşedinţă domnească. Stabilirea re-
şedinţei domneşti la Iaşi a polarizat interesul meşteşugarilor de a căror
produse aveau nevoie, în primul rând, curtea domnească şi boierii ce
s-au stabilit aici. Tot atunci se amplifică şi se diversifică mult noi meş-
teşuguri. Concentrarea meşteşugarilor pe anumite uliţe din oraş se pro-
duce atât de repede, încât din primele decenii ale secolului al XVII-lea
sunt menţionate mahalale meşteşugăreşti, precum şi primele bresle.
Pentru această perioadă, putem constata că cei mai importanţi meşte-
şugari erau: lemnarii, pietrarii, ţesătorii, croitorii, cojocarii, blănarii,
cizmarii, cofetarii, miedarii, bierarii, făclierii, săpunarii, ceasornicarii.
Un rol important în economia oraşului Iaşi l-a avut şi comerţul care
a cunoscut toate categoriile sale: intern, extern şi de tranzit. Prima
menţionare sigură privind aspectul comercial din Iaşi datează din
1408, inserată în privilegiul comercial, acordat de Alexandru cel Bun
negustorilor din Lvov. Principalele centre comerciale interne ale
oraşului le-au constituit: Târgul Vechi, Târgul de Jos şi Târgul Nou. O
mare parte dintre mărfuri ce se aflau pe piaţa ieşeană erau aduse din
Polonia, Rusia, Imperiul Otoman, Italia şi Transilvania.
În ansamblu, putem conchide că în oraşul Iaşi a pulsat, începând
din secolul al XVII-lea, o puternică viaţă economică, care şi-a avut og-
lindirea şi în afara hotarelor ţării. Evoluţia procesului economic pe
parcursul secolelor menţionate mai sus s-a soldat, în cele din urmă, cu
noi tendinţe de cunoaştere şi realizare a meşteşugului autohton, de o
implicare mai accentuată a categoriilor sociale în sistemul economic
local şi finisând cu întreţinerea relaţiilor comerciale atât la nivel
naţional, cât şi internaţional.

17
 PRINCIPATUL MOLDOVEI ÎN PERIOADA
RĂZBOIULUI RUSO-TURC DIN ANII 1806-1812
Irina CEREŞ, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Valentin TOMULEŢ, dr. hab., conf. univ., cond. ştiinţific
Ayant à la base les sources d`archive nouvelles et celle publiées, dans cet étu-
de, on détermine les facteurs qui ont influencé le développement des relations
commerciales de Moldova avec les goubernies ukrainiennes et russes pendant la
guerre russo-turque des années 1806-1812 et on analyse, en vertu des passe-
ports et des certificats commerciaux, le développement de ces relations.
L`analyse des sources nouvelles d`archives nous permet de conclure que
les relations commerciales de la Moldova avec les goubernies ukrainiennes
et russes au commencement du XIX s. avaient un caractère permanent et
traditionnel et comme suite le mémoire sur la réorientation du commerce
moldave des marchés traditionnels européens vers le marché interne russe
pendant la guerre russo-turque des années 1806-1812 et la création des
prémisses économiques d`inclure ultérieurement la Bessarabie dans le
système du marché interne russe ne correspond pas à la réalité.
Abordarea temei respective ca problemă de cercetare se explică
prin faptul că deşi au fost scrise un şir de lucrări pe această temă, une-
le probleme necesită, graţie valorii şi importanţei lor, o cercetare mai
amplă. În studiul de faţă, având drept bază izvoarele inedite de arhivă
şi cele publicate, avem drept scop de a cerceta şi elucida unele proble-
me puţin şi tendenţios cercetate în istoriografia din Republica Moldo-
va privind Principatul Moldovei în perioada Războiului Ruso-Turc din
anii 1806-1812.
În istoriografia oficială din RSS Moldovenească a fost expusă ideea
cercetătoarei O.Iu. Skaleţkaia [1] că în perioada Războiului Ruso-Turc
din anii 1806-1812, pornind de la considerentul că Principatele Româ-
ne au fost ocupate de armatele ruse, iar în Divane prezida consulul rus,
a avut loc reorientarea comerţului Moldovei şi Ţării Româneşti de la
pieţele tradiţionale europene (Polonia, Franţa, Imperiul Austriac şi Im-
periul Otoman) spre piaţa internă rusă. Teză care nu corespunde reali-
tăţii. Această idee urma să creeze un suport teoretic pentru justificarea
anexării Basarabiei la Rusia şi includerea acestei provincii în sistemul
pieţei interne ruse. Astfel, prin cercetarea respectivă, vom încerca să
expunem un nou punct de vedere ce va combate un neadevăr, care a
persistat mai mult timp în istoriografie. Istoriografia sovietică a trecut
conştient cu vederea şi problema urmărilor dezastruoase ale Războiu-

18
lui Ruso-Turc din anii 1806-1812 asupra dezvoltării social-economice
a Principatului Moldovei, având drept scop să demonstreze că popula-
ţia autohtonă a întâmpinat armata ţaristă ca pe o adevărată protectoare
a creştinismului, care a realizat visul secular al moldovenilor de a fi
eliberaţi de sub jugul otoman. Prin urmare, necesitatea de a restabili
adevărul istoric constituie un argument extrem de important în favoa-
rea abordării temei respective. Acest studiu deschide perspectiva de-
terminării consecinţelor, evidenţierii trăsăturilor generale şi particulare
privind evoluţia relaţiilor comerciale ale Principatului Moldovei cu
Imperiul Rus în timpul Războiului Ruso-Turc din anii 1806-1812, dar
şi impactul prestaţiilor asupra nivelului de trai al populaţiei autohtone.
Drept sursă principală în articolul de faţă ne-au servit izvoarele ine-
dite de arhivă depozitate în fondul 1 – fondul Senatorilor ANRM, pu-
nând accentul pe certificatele şi paşapoartele comerciale, care conţin
date importante despre numele, etnia, starea socială a negustorului,
cantitatea şi calitatea mărfurilor exportate, ţara pentru care erau pre-
destinate mărfurile.
Analiza surselor documentare ne permite să afirmăm că în timpul
Războiului Ruso-Turc (1806-1812), preşedinţii Divanelor Moldovei şi
Ţării Româneşti, senatorii S.S. Kuşnikov şi V.I. Krasno-Milaşevici au
întreprins măsuri concrete în vederea reorientării comerţului moldove-
nesc de la pieţele tradiţionale europene spre piaţa internă rusă. Despre
acest fapt ne dovedeşte creşterea numărului paşapoartelor şi certifica-
telor comerciale eliberate de ei pentru exportul mărfurilor din Moldova
în guberniile ruse. Senatorul rus, S.S. Kuşnikov, într-un raport din 16 ia-
nuarie 1810 adresat comandantului suprem al armatei ruse, cneazul P.I.
Bagration, scria: „…pe parcursul anului trecut, în baza cererilor înain-
tate, eu am eliberat locuitorilor de aici aproape 600 de certificate, în ma-
joritate pentru Rusia” [2].
Despre măsurile întreprinse de senatorii ruşi V.I. Krasno-Milaşevici
şi S.S. Kuşnikov în vederea încercărilor de a reorienta comerţul româ-
nesc de la pieţele tradiţionale europene şi de a-l extinde spre gubernii-
le interne ruse ne dovedesc datele paşapoartelor şi ale certificatelor co-
merciale eliberate de Divanul Moldovei în anii 1808-1812, elucidate
în tabel.
Analizând datele paşapoartelor şi certificatelor comerciale eliberate
în anii 1808-1812, putem conchide că deşi se atestă o creştere conside-

19
rabilă a numărului de paşapoarte şi de certificate eliberate de Divanul
Moldovei pentru exportul mărfurilor în Rusia, totuşi acestea nu de-
monstrează reorientarea comerţului moldovenesc spre piaţa internă
rusă. Analiza totală a paşapoartelor şi certificatelor comerciale denotă
că în anul 1809 din 605 paşapoarte şi certificate comerciale doar 144
au fost eliberate pentru exportul mărfurilor în Rusia, în 1811 – din 632
doar 283, iar în anul 1812 – din 741 doar 265. Prin urmare, nu putem
vorbi despre o reorientare a comerţului moldovenesc spre pieţele uc-
rainene şi ruse, ci doar de o extindere a legăturilor comerciale ale Mol-
dovei cu guberniile interne ruse şi ucrainene în timpul Războiului
Ruso-Turc din anii 1806-1812.
Tabel
Numărul de paşapoarte şi de certificate comerciale cu dreptul de export al
mărfurilor din Moldova în Rusia eliberate în anii 1808-1812*
Numărul
Inclusiv în oraşele ucrainene şi ruse
total de pa- Inclusiv în gu-
şapoarte şi berniile
certificate ucrainene
Anii comerciale
Alte
În %, Odesa Moscova Berdicev Herson oraşe
faţă de
Total În % Total
număru
l total

1808 941 9,7 64 68,1 35 34 5 4 16

1809 44 14,8 110 73,4 80 25 15 9 15
1810 196 20,1 140 71,4 74 47 49 6 20
1811 283 29,1 172 60,8 116 78 21 22 46
1812 256 26,3 150 58,6 87 50 24 15 80

Total 973 100,0 636 65,4 392 234 114 56 177

În % 100,0 - - - 40,3 24,0 11,7 5,8 18,2
* Tabelul a fost alcătuit în baza analizei datelor paşapoartelor şi ale
certificatelor comerciale pe anii 1808-1812 (ANRM, F.1, inv.1, d. 63, 618,
1318, 2268, 3263, 3264, 3265, 4259).
Cu atât mai mult că în condiţiile când Moldova era ocupată de
armatele ruse, iar funcţia de preşedinţi ai Divanului Moldovei şi Ţării

20
Româneşti o deţineau consulii ruşi, care urmăreau ca activitatea co-
mercială să fie îndreptată pentru satisfacerea cerinţelor armatei ruse şi
pentru apărarea intereselor politice şi economice ale Rusiei.
În asemenea condiţii, deşi de o reorientare a comerţului moldove-
nesc spre piaţa internă rusă nu poate fi vorba, totuşi extinderea relaţiilor
comerciale ale Moldovei cu guberniile interne ruse a mărit numărul ne-
gustorilor implicaţi în aceste relaţii. Încercările nereuşite de reorientare
a comerţului moldovenesc spre pieţele ucrainene şi ruse, întreprinse de
senatorii ruşi, au contribuit direct la mărirea numărului negustorilor
alogeni – evrei, greci, armeni, ruşi, ucraineni ş.a., care, la rândul lor au
influenţat negativ asupra constituirii burgheziei comerciale.
Analiza izvoarelor inedite de arhivă şi a celor publicate ne permite
să conchidem că relaţiile comerciale ale Moldovei cu guberniile ucrai-
nene şi ruse la începutul secolului al XIX-lea purtau un caracter per-
manent şi tradiţional. Drept urmare, teza privind reorientarea comerţu-
lui moldovenesc de la pieţele europene spre cea rusă în perioada Răz-
boiului Ruso-Turc din anii 1806-1812 nu corespunde realităţii. Astfel,
putem afirma că nu putem vorbi despre o reorientare a comerţului
moldovenesc spre pieţele ucrainene şi ruse, ci doar de o extindere a le-
găturilor comerciale ale Principatului Moldovei cu Imperiul Rus în
timpul conflagraţiei din anii 1806-1812.
Referinţe:
1. Cкалецкая O.Ю. Русско-украинско-молдавские связи в 70-х годах
XVIII-начале XIX вв.: Автореф. дис. … канд. ист. наук. – Кишинев,
1986, с.15.
2. ANRM. F.1, inv.1, d. 2268, f. 13.

ARTA TRACO-GETICĂ ÎN SECOLELE V-III î.e.n.

Daniela NASTAS, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Tudor ARNAUT, dr., conf. univ., cond. stiintific
La vie des communautés traces a fournis une grande beauté des objets
d’art, qui pour le moment pose beaucoup de questions pour les chercheurs et
bien sûr pour les amateurs. Les présentes mémoires sont une tentative de
relever la sémantique des représentations des motifs de l’art trace avec une
complexe analyse sur les peintures, les sculptures et en spécial les pièces
toreutiques.

21
 Urmărind printr-o prismă mai largă arta traco-getică, putem înţele-
ge unicitatea prin faptul că este o artă unitară, întrucât nu cunoaştem
imitaţii numeroase ale acesteia. Deoarece şi-a profilat caracterul unic,
deşi a avut împrumuturi externe, prin care a ştiut să-şi creeze propria-i
creaţie, cu propriile caractere şi particularitatea sa, apar multe semne
de întrebare, multe controverse şi opinii, ceea ce o transformă într-un
motiv continuu de cercetare şi analiză amănunţită. V.Mikov afirmă că
arta tracică este o sursă continuă de cercetare, dar şi de inspiraţie,
trimiţând la ideea că încă nu s-a epuizat sursa de studiere şi că trebuie
să continuăm a-i explora infiniturile culturale pe care le transmite
opera tracică.
Spiritualitatea tracică şi-a dezvoltat propriile motive, regăsite în
realizările lor. Astfel, motivul antropomorf, după părerea mai multor
cercetători, este un motiv tracic, în susţinerea acestei idei vine cu argu-
mente M.Gramatopol că reprezentarea figurii umane nu mai este tri-
butara antropomorfismului grec, ci, dimpotrivă, reprezintă o viziune ar-
tistică a autohtonismului barbar. De aceeaşi părere este si R.Ursu-Na-
niu, care mai adăuga că acest motiv a evoluat datorită influenţei aristoc-
ratice sau regale. Chiar şi majoritatea motivelor iconografice s-au con-
cretizat pe piesele de toreutică, adevărate atribute ale regalităţii, sec. V-
III i.e.n. reprezentând o perioadă de avânt în dezvoltarea artei metalelor.
În ceea ce priveşte reprezentările de animale, unele dintre care au
fost împrumutate, cele mai multe de la sciţi, totuşi în arta tracică
aceste motive îşi au propriile interpretări şi realizări. Exemple în acest
sens sunt reprezentările motivului cerbului cu coarne stilizate în formă
de capete de pasăre, găsite pe paharele bitronconice de argint de la
Agighiol, Porţile de Fier, Rogozen, ceea ce demonstrează caracterul
unic al acestui motiv pentru spaţiul tracic.
Un alt motiv particular artei tracice este cel al „cavalerului trac”,
care, după părerea unor cercetători, este legat de existenţa unui cult al
strămoşului, întemeietor de neam.
Ideea renaşterii ciclice, aidoma forţelor naturii, în context funerar
se îmbină cu ideea nemuririi care implică moartea şi apoi renaşterea
într-o altă viaţă, adică semantica ciclului moarte-banchet-funerar-
căsătorie reprezintă nemurirea, aceste simboluri fiind redate cel mai
frumos în picturile de la Kazanlak.
Toate aceste presupuneri ni le-am pus pentru a oglindi polivalenţa
şi specificitatea motivelor redate în arta tracică. De fapt, imaginarul

22
întrevăzut în opera tracică ne indică statutul politic, social, economic
şi mai ales cultural al comunitarilor tracici. Încercările lor de a fi unici
şi speciali prin ceea ce au făurit le-au conferit un loc aparte în studiul
popoarelor antice, care au suscitat mereu interesul şi admiraţia con-
temporaneităţii.
Dacă e să cercetăm aria descoperirilor tezaurelor traco-geto-dacice,
atunci observăm că majoritatea au fost găsite în Moldova, în spaţiul
subcarpatic al României, Dobrogea şi din nord-estul Bulgariei şi nici un
tezaur nu s-a descoperit în arcul Carpatic, care ar fi anterior secolului II
i.e.n., aceasta ar însemna, de fapt, că populaţia locuitoare a acestui terito-
riu a cunoscut ceva mai târziu epoca La Téne-lui. În nordul şi centrul
Moldovei, în urma cercetărilor arheologice, dar şi a descoperirilor din în-
tâmplare, s-au întâlnit tezaure la Buneşti-Avereşti, Stinceşti, Cucuteni-
Băiceni, Lărguţa. În Dobrogea la Agighiol (datat în jurul anului 400 î.e.n.)
s-a găsit un mormânt, unde era o adevărată comoară getică. În nord-estul
Bulgariei s-au descoperit mormintele de la Sveshtari şi tezaurul de la
Borovo, mormântul de la Kazanlak (sec.IV-III î.e.n.), Tatul, Seuthopolis,
Perperikon, mormântul lui Aleksandrovo, Sarmizegetusa. În cazul mai
multor tezaure, drept reper cronologic au servit mai multe inscripţii de
pe un şir de vase (phialele de la Agighiol, Alexandrovo, Radiuvene, ry-
tonurile şi cana de la Borovo), în care figurează numele lui Kostis, care
este identificat cu regele Odys Kostis III (383-359 î.e.n.), de aceea şi
putem să înclinăm să credem că anume în jurul acestei perioade figurea-
ză şi confecţionarea acestor piese.
În ceea ce priveşte descoperirile din Moldova, Berciu amplasează
cronologic aceste tezaure în sec.VI-IV î.e.n., aici menţionăm tezaurele
de la Băiceni (sec.V î.Hr.), cetăţile Moşna, Stinceşti, Cotnari etc. şi
aşezarea de la Botoşana.
Studiul asupra populaţiei traco-geto-dacice a surprins ochiul critic
al omului încă din antichitate, de aceea nu sunt puţine izvoare antice
care ne mărturisesc despre existenţa şi influenţa acestor popoare în
cadrul evoluţiei unor evenimente istorice. Astfel, primul grup de au-
tohtoni pomenit într-un izvor istoric a fost cel al geţilor dobrogeni. Spre
sfârşitul sec. VI î.Hr., puterea scitică aflată la apogeu intră în conflict cu
interesele expansioniste ale Imperiului Persan condus de Darius. Prin
519 (sau 514-512) î.Hr., acesta întreprinde o campanie – pe uscat şi pe
mare, de-a lungul coastelor Mării Negre – spre ţara sciţilor. Grupurile
de traci din împrejurimile Apolloniei (azi Burgas, Bulgaria) şi Mesem-
23
bria (azi Nesebăr, Bulgaria) s-au supus perşilor de bunăvoie. În schimb,
geţii — pe care armata persană îi întâlneşte undeva în Dobrogea,
înainte de atingerea Istrului — s-au opus şi au fost biruiţi, măcar că ei
sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci — cum îi caracteriza He-
rodot, povestind episodul.
Menirea acestui studiu este de a găsi noi valenţe ale artei traco-ge-
tice, de a urmări subînţelesurile reprezentărilor de pe toreutică şi de a
le interpreta cât mai corect, mai aproape de ceea ce au încercat să tran-
smită artistul-autor al lucrării. În aceste condiţii, salutăm oricare alte
obiecţii sau opinii în evoluarea scopului propus iniţial.

SISTEMUL DE ADMINISTRARE
AL BASARABIEI (1918-1925)
Victor PUŞCAŞ, an.III, Facultatea de Istorie si Filosofie
Gheorghe PALADE, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Dans cet article nous présentons les principaux moments de l’évolution
du système d’administration de la Bassarabie dans l’interval 1918-1925.
Specialement, nous avons attiré l’attention sur l’activité des institutions
administratives d’origine autochtone: le Parlement (Sfatul Ţării) et le
Conseil des Directeurs, ceux d’origine russe: les Zemstves, et aussi ceux de
provenance roumaine: les Préfectures. De même, nous avons fait l’analyse
de la Loi d’unification administrative de 1925, qui a contribué à l’intégra-
tion de Bassarabie dans la Roumanie.
În urma analizei materialului documentar, a legislaţiei din epocă şi
a literaturii de specialitate publicate, am reuşit să formulăm o serie de
concluzii, aprecieri şi constatări.
Un mare act istoric din viaţa naţiunii româneşti, 27 martie 1918 –
are loc Unirea Basarabiei cu România. Această Unire s-a făcut condi-
ţionat din cauza mai multor factori politici, contribuind la menţinerea
unei autonomii provizorii a Basarabiei timp de nouă luni, până la re-
nunţarea definitivă a condiţiilor Unirii în şedinţa Sfatului Ţării din 27
noiembrie 1918.
Imediat după Unire, administraţia Basarabiei reprezenta un amal-
gam de instituţii, unele moştenite de la fostul regim ţarist – zemstvele,
iar altele constituite în procesul de emancipare politică şi naţională –
Sfatul Ţării şi Consiliul Directorilor Generali.

24
 Din considerentul că România a acceptat autonomia provizorie a
Basarabiei, dar şi din motivul că nu dispunea de suficienţi funcţionari
pentru administrarea treburilor în ţinut, a permis pentru un anumit
timp activitatea unor instituţii administrative ruseşti, exemplu fiind
zemstvele. În special zemstva judeţeană, care şi-a menţinut activitatea
până la implementarea Legii pentru unificarea administrativă, când a
fost lichidată, cu toate că a fost un mijloc de rusificare a populaţiei din
ţinut, totuşi a fost instituţia care a administrat treburile locale legate de
învăţământul public, a instituţiilor medicale şi de caritate, sprijinirea
agriculturii, reparaţia drumurilor etc.
Concomitent, în scopul accelerării procesului de integrare a Basa-
rabiei, statul român a purces la introducerea în ţinut a instituţiilor ad-
ministrative de tip românesc, exemplu fiind prefecturile. Acestea con-
stituiau forul administrativ şi poliţienesc suprem la nivel de judeţe,
dar, în acelaşi timp, ele reprezentau şi puterea centrală în unităţile teri-
torial-administrative locale. Cert este că activitatea lor până în 1925 a
fost dublată de activitatea zemstvei judeţene.
Tot pentru Basarabia, în scopul coordonării eficiente a activităţii au-
torităţilor militare şi a celor civile, precum şi-n scopul grăbirii reorga-
nizării noii provincii, a fost creat la 13 iunie 1918 un Comisariat gene-
ral, condus de generalul A.Văitoianu, care era reprezentantul puterii
centrale în teritoriu, dar această instituţie şi-a încheiat activitatea în scurt
timp după proclamarea Unirii necondiţionate a Basarabiei cu România.
În momentul când administraţia română s-a întărit în regiune, prin
decret regal s-a hotărât la 4 octombrie desfiinţarea Zemstvei gubernia-
le, care dubla inutil activitatea Сomisariatului general şi reprezenta un
factor de opoziţie al administraţiei române. Din aceeaşi cauză, prin
decretul regal din 4 septembrie 1918, a fost lichidată Duma şi Uprava
oraşului Chişinău, fiind înlocuite cu o comisie interimară. Aceste două
realizări au constituit un prim pas major în activitatea puterii centrale
de integrare a Basarabiei în România Mare.
O altă pagină din istoria administraţiei basarabene îl constituie
actul renunţării la autonomie şi a autodizolvării Sfatului Ţării, nu nu-
mai din considerente interne, dar şi a celor de ordin extern, deoarece
pentru a obţine recunoaşterea Unirii de către marile state europene,
elementele de autonomie ale Basarabiei trebuiau lichidate, pentru a nu
putea fi utilizate de cercurile emigrante ruseşti în acţiunile lor antiro-

25
mâneşti. După acest moment, statul român a început cu paşi mult mai
rapizi să conducă procesul de integrare administrativă a provinciei.
În atare scop, în timpul guvernului Averescu, prin decretele legii
din 2, 3 şi 8 aprilie 1920 a fost constituită o Comisie centrală de unifi-
care administrativă condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri şi
care a delegat în provinciile unite comisii regionale de unificare, în sco-
pul unificării şi descongestionării serviciilor publice. Îndeplinindu-şi
misiunea, Comisia îşi sistează activitatea la 1 mai 1922, lăsând un teren
pregătit pentru aplicarea în perspectivă a reformei administrative.
Un alt moment important pentru această perioadă îl constituie par-
ticiparea oamenilor politici basarabeni în activitatea parlamentului ro-
mân din anii 1919-1920, punctul culminant fiind atins în 1919 când
basarabenii au făcut parte din Cabinetul de Miniştri: I.Pelivan – minis-
trul justiţiei, iar I.Inculeţ şi P.Halippa – miniştri secretari de stat. De
altfel, politicienii basarabeni au reprezentat cu brio interesele locuito-
rilor din Basarabia în legislativul Ţării, contribuind la votarea unor
reforme mult dorite de acestia, în special Legea agrară.
Incontestabil este faptul că marele merit al integrării definitive a
Basarabiei în statul naţional unitar român l-a avut Legea pentru unifi-
carea administrativă din 14 iunie 1925, care a lichidat toate reminis-
cenţele instituţiilor administrative străine, extinzând pe întreg teritoriul
României acelaşi sistem de organizare administrativă, având la bază
realităţile din Vechiul Regat.
Trebuie să specificăm că proiectul Legii pentru unificarea terito-
rial-administrativă, cu elemente vădit centralizatoare, a fost elaborat şi
votat de Partidul Naţional Liberal condus de Ion I.C. Brătianu, care
prin adoptarea Constituţiei din 1923, şi a acestei Legi, a contribuit ma-
jor la edificarea unui stat de drept, unui stat puternic şi respectat în
sud-estul Europei.

SEXUALITATEA – COMPONENTĂ
A PERSONALITĂŢII UMANE
Dorina HAREA, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Eudochia SAHARNEANU, dr. hab., conf. univ., cond. ştiinţific
Today no matter what we are talking about sexuality, it is important that
it has received the right to talk about it, was removed from under the sign of

26
silence and prejudice, more and more territory takes on literary arena. Atti-
tude obsessed individuals over the internet, couples conflict and disintegra-
tion, lack of parental communication with children, indifference towards sex
roles in society, people made accusations deviant appearance on stage met-
rosexualilor social, human obsession over material assets, ignoring spiritua-
lity and cultural values has given rise to these research themes.
Astăzi discursul ştiinţific asupra sexului nu mai este privit ca o simp-
lă interpretare, s-a demostrat faptul că el constituie o unealtă a puterii de
pretutindeni ce ne controlează fiecare mişcare, reacţie, încercând să ne
modeleze după propriile ei dorinţe; dincolo de funcţia sa de reproduce-
re, în ziua de azi, sexul a devenit mai mult decât un aspect fundamental
al societăţii; sexul înseamnă plăcere, echilibru, stimă de sine, de aseme-
nea, este o modalitate de a ne exprima sentimentele şi de a interacţiona
unii cu alţii, un dar care este nu doar primit, ci şi oferit.
Percepţia globală contemporană a suferit numeroase modificări în
ultimii ani: evoluţia societăţilor a facilitat transferul tehnologiei şi
stilului de viaţă către societăţile aflate în perioada de dezvoltare, ceea
ce a condus la schimbarea de mentalitate mult mai rapid decât până
acum; mijloacele ce au facilitat aceste schimbări ale mentalităţii – In-
ternetul şi mass-media – ce au contribuit şi la o altă percepere a
valorilor considerate tradiţionale; metrosexualul este revoluţia
secolului XX, care a intrat în cămaşa homosexualilor, doar prin faptul
că este considerat o persoană deviantă şi că influenţează negativ
asupra societăţii, fiind marginalizat; astăzi indiferenţa faţă de adaptări
a făcut ca oamenii să se supună majorităţii, noile identităţi sexuale
sunt un argument la aceasta prin faptul că au început să se legalizeze
căsătoriile homosexualilor, începând a fi acceptaţi în comunitate.
Sexul este unul dintre puţinele lucruri de care istoricii pot fi siguri,
dacă nu am fi noi şi dacă nu am stabili anumite conexiuni între corpul
şi sexul nostru, nu am mai fi aici şi nici nu am mai fi meditat asupra
trecutului nostru, trebuie să păstrăm în amintire moartea pentru a
putea trăi mai departe. Sexualitatea este un aspect important al fiinţei
umane, capacitatea oamenilor de a simţi, de a gândi, de a lua decizii,
ceea ce şi-l diferenţiază de animale, iar discursul asupra sexului nu
mai constituie o simplă interpretare, ci reprezintă maşina schimbării,
ne controlează fiecare mişcare şi ne tranformă astăzi în roboţi sociali.
Datorită revoluţiilor de până acum, totuşi omul nu a renunţat la
comportamentul său animalic, evoluţia sexualităţii demonstrează fap-

27
tul că agonia pentru bunurile materiale a făcut ca oamenii să piardă
încrederea în spiritualitate şi sentimente, viaţa lor fiind limitată doar la
o necesitate biologică, pentru satisfacerea sexuală. Sexul nu mai e pri-
vit ca un mod de perpetuare a neamului, omul limitându-se la plăcerile
carnale, iar aceasta oferă o cu totul altă notă sensului sexualităţii
pentru viaţă, societate, supravieţuire, sexul tinde spre comportamentul
deviant în ochii lumii.
Indivizii nu sunt capabili să perceapă valoarea culturală a sexului,
deoarece sunt ghidaţi de instinctul animalic de a-şi satisface nevoile
sexuale, indiferent de orice, rolul şi funcţia sexualităţii în formarea
identităţii demonstrează faptul că identitatea se construieşte treptat sub
influenţa mediului, a numelui, a poziţiei sociale, de asemenea, prin
rolurile şi experienţele pe care fiecare individ le integrează în contex-
tul cultural şi educaţional specific.
Mişcările feministe au demonstrat că omul a ajuns să se construias-
că în timp şi-n diferite condiţii, pentru a se putea adapta schimbărilor
la care este supus, aceste revoluţii au provocat confuzii la nivelul iden-
tificării sexuale, bărbat sau femeie, ocupă aceleaşi funcţii pe arena
profesională, aceeaşi poziţie socială, ce a schimbat esenţa vieţii, de a fi
femeie sau bărbat, legea naturii nu poate fi alta, omenirea este în peri-
col de a dispărea, apariţia celui de-al treilea gen e pe cale să se săvâr-
şească, anume aceste transformări au determinat schimbările de rol.
Transformările care au avut loc odată cu emanciparea femeilor au fost
şi sunt: femeia nu mai este inferiorizată, ci admirată, nu mai este supu-
să bărbatului, apare posibilitatea divorţului, bărbatul nu mai este obli-
gat să se căsătorească cu fata care a rămas însărcinată de la el, femeile
obţin dreptul la avort, apar noile identităţi sexuale – homosexuali, bi-
sexuali ş.a., aceştia nu mai sunt trataţi ca bolnavi psihic, posibilităţi de
schimbare a corpului, operaţii estetice, apar metrosexualii, o altă
„problemă” pentru societate, cine sunt ei – bărbaţi, femei, bisexuali.
Internetul este cea mai accesibilă sursă de satisfacere a dorinţelor
sexuale, plus la asta, nu este atât de costisitor, iar studiile efectuate
pentru a demonstra influenţa Internetului asupra societăţii au demonst-
rat faptul că sexualitatea este o latură complexă a personalităţii fiecă-
ruia dintre noi, ce are la bază educaţia, experienţa şi, nu în ultimul
rând, mediul în care a crescut şi s-a dezvoltat. Dacă până nu demult
era interzis să vorbeşti despre sex, sau doar în şoapte şi fără prea mare
perversiune, se pare că generaţia anilor 80 pune capăt tratării tabu a
28
sexualităţii, un argument fiind imaginile denaturate de pe Internet care
au demonstrat în urma cercetărilor influenţa negativă asupra dezvol-
tării personalităţii umane, virtualul fiind un mai bun partener decât cel
real care nu satisface dorinţele sexuale. Acum totul este accesibil, totul
este cunoscut, iluziile despre o viaţă plină de plăceri au făcut ca bărba-
ţii să-şi trateze ca pe un obiect sexual partenera, iar faptul că copiii au
acces la informaţiile de pe Internet îi fac ca aceştia să-şi înceapă viaţa
sexuală prematur, – din lipsa de cunoştinţe depline sau prin faptul că
nu ştiu cum să se protejeze, duce la pericolul de boli venerice şi eşecu-
ri care-i marchează pe toată viaţa. De asemenea, îşi pot forma o obse-
sie pentru filmuleţele pornografice, care pot evolua în a transforma in-
dividul într-un maniac sexual, sau îi poate provoca disfuncţii psihice.
Din copilărie începe dezvoltarea personalităţii umane, dar şi maturii
sunt influenţaţi de pornografie care deseori duce la despărţirea cupluri-
lor, din dorinţa de a-şi identifica partenerul cu starurile porno, şi-l res-
pinge, deoarece nu-i provoacă satisfacere sexuală deplină.
Rolul sexelor în viaţa socială a adus la cunoştinţă că apariţia noilor
identităţi sexuale de homosexuali, şi New Man-ul, este un surplus
pentru psihicul omului, metrosexualul, nici gay, nici bisexual, aduce
cu sine noi şi noi întrebări fără răspunsuri, omul nu mai ştie ce atitudi-
ne să ia faţă de acesta. Astfel funcţia pe care o are sexualitatea în for-
marea identităţii sexuale, ne provoacă confuzii, oamenii sunt nemulţu-
miţi, corpul lor apelând la operaţii plastice, diete pentru a-şi putea
schimba identitatea, totodată transformându-se în marionete sociale.
Chiar dacă nu mai dăm importanţă procreării, totuşi nu trebuie să
uităm de valoarea noastră în continuitatea vieţii, altfel riscăm ca specia
umană să dispară. Omul este construit în maniera prezentului în care
acesta supravieţuieşte, şi chiar dacă se simte mândru de realizările
sale, deseori aceasta reprezintă o cunoaştere a întregului, dar nu şi a
ceea ce se află în spatele acestui întreg, inovaţiile denaturează impor-
tanţa omului în natură, îi prezintă o viaţă falsă pe care acesta nu ar
vrea să o trăiască, îl izolează de realitate şi spiritualitate. Orice trata-
ment nu am primi, perceperea sexualităţii de noi înşine va reieşi din
dorinţele noastre de a trăi corect, conform normelor morale şi legilor
impuse nouă de viaţă.

29
 FEMININ/ MASCULIN. IDEEA DE DIFERENŢĂ
Ala CARAMAN, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Eudochia SAHARNEANU, dr. hab., conf. univ., cond. ştiinţific
In recent decades the problem remains to be gender remained a contro-
versial issue. During these years have been numerous attempts to define the
concept. Gender difference is seen as the result of physiological interaction
psychological factors and social factories. Researchers highlighted some dif-
ferences are quite significant, even as important as the differences in beha-
vior, which have been highlighted by psychologists and anthropologists. So
one can say that between a man and a woman there are more differences than
resemblances.
Femeile şi bărbaţii trăiesc multe experienţe diferite, alături de
experienţele comune. Deşi, între sexe există mai multe similitudini de-
cât diferenţe, primele cercetări asupra caracteristicilor masculine şi fe-
minine aveau tendinţa de a se concentra asupra diferenţelor biologice
dintre sexe. Aceste diferenţe erau private ca dovadă a faptului că sexele
au funcţii diferite (de exemplu: femeile nasc copii, deci trebuie să-i
crească), respectiv aceste diferenţe fizice sunt cauza acelor activităţi şi
roluri pe care le au fiecare dintre sexe. Cercetările ulterioare au eviden-
ţiat faptul că cele mai multe dintre diferenţele existente între cele două
sexe sunt generate de socializarea diferenţiată a bărbaţilor şi femeilor.
În societate, femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi
şi interese. Nu participă în mod egal la luarea deciziilor. Valorile atri-
buite „muncii femeilor” şi „muncii bărbaţilor” nu sunt aceleaşi; aceste
diferenţe variază de la o societate la alta, de la o cultură la alta şi sunt
denumite „diferenţe de gen”. Genul se referă la diferenţele sociale
dintre femei şi bărbaţi care sunt învăţate şi care se schimbă în timp. În
abordarea teoretică, concepţia gender este introdusă pentru a delimita
concepţia sexus şi implicaţiile socioculturale învestite în concepţiile
de masculin/feminin. În domeniul antropologiei, cercetătorii au obser-
vat o contradicţie: pe de o parte, sfera de activitate a femeii era una
foarte diversă, ce indica la o varietate de roluri sociale, iar pe de altă
parte, tradiţia păstra totuşi femeii un rol secundar faţă de bărbat, care a
şi devenit unul natural.
Conform lui Sandra Morgen, în antropologie termenul de gender
nu este utilizat doar ca o categorie analitică, care surprinde concepţiile
culturale şi practicile sociale ce ţin de relaţiile dintre femei şi bărbaţi.

30
Pe lângă recunoaşterea faptului că genul (construcţiile feminităţii şi
masculinităţii, precum şi relaţiile de putere dintre sexe) structurează
societatea şi drumurile de viaţă individuale, se conştientizează nevoia
ca genul astfel înţeles să se situeze într-un anumit context istoric, să
fie privit ca ceva structurat de ordinea socială şi culturală mai largă. Pre-
supunerea antropologiei femeilor, conform căreia subordonarea a tot
ceea ce ţine de feminitate ar fi o caracteristică universală a societăţii
umane, nu se mai poate susţine, consideră antropologia genului, şi în
acest sens susţine că existenţa anumitelor concepţii şi practici legate
de gen necesită la rândul lui explicaţii sociale. Genul este considerat a
fi deci aspect al stratificării sociale, al dominaţiei şi al puterii (simboli-
ce şi materiale), dar şi dimensiune a identităţilor, una dintre mărcile
fundamentale ale diferenţei. Unul dintre punctele problematice ale teo-
riei gender, regăsit şi în antropologia genului, este construirea şi expli-
carea distincţiei dintre sex şi gen pe baza distincţiei dintre natură şi
cultură şi, implicit, presupunerea că sexul (diferenţa biologică dintre
mascul şi femelă) este datul natural, pe care se clădeşte genul (diferen-
ţa culturală dintre masculinitate şi feminitate).
În ultimele decenii ale sec.XX, diferenţele dintre sexe au constituit
unul dintre subiectele prioritare de cercetare în psihologie, sociologie,
antropologie. Pe parcursul acestor ani, au fost întreprinse numeroase
încercări de definire a acestui concept. Specificul studiilor diferenţelor
de gen constă în faptul că acestea întotdeauna au fost caracterizate de
un şir de contradicţii: terminologice, metodologice, filozofice, antro-
pologice, sociologice. De exemplu, una din dilemele principale ale aces-
tui domeniu este cea a preponderenţei „biologicului” sau „socialului” în
constituirea diferenţelor de gen. Primele concluzii ştiinţifice în dome-
niul diferenţelor de gen au fost formulate accentuându-se diferenţele
biologice dintre sexe, considerându-se că diferenţele masculin-feminin
sunt condiţionate atât de factori hormonali, cât şi de dominanţa emis-
ferelor cerebrale. Prin contrast, cele mai recente abordări în acest do-
meniu presupun că multe dintre diferenţele de gen atestate sunt rezul-
tatul normelor şi al expectanţelor impuse de societate, că dincolo de
factorul biologic „prescripţiile sociale” susţin şi orientează modelele
de rol masculin şi feminin cu comportamentele lor specifice („cum
trebuie să arăte şi să acţioneze o femeie sau un bărbat”).
Acestor reflecţii teoretice le-au urmat cercetări metodologice, al căror
scop era să ateste prezenţa sau absenţa diferenţelor de gen. E.E. Maccoby
31
şi C.N. Jacklin disting următoarele consideraţii privind diferenţele
dintre sexe:
a) fetele sunt mai sociabile decât băieţii, mai influenţabile, au un
respect de simţ mai puţin accentuat, sunt influenţate mai mult de ere-
ditate, sunt mai puţin motivate de reuşită, mai „auditive”, învaţă mai
mult pe de rost, se dovedesc mai pricepute la simplele exerciţii repe-
titive;
b) băieţii dovedesc un nivel mai ridicat de dezvoltare cognitivă, au
un spirit mai analitic, mai influenţaţi de mediu, sunt mai „vizuali”.
O problemă în ceea ce priveşte diferenţele de gen o insuflă discri-
minarea de gen, în special a genului feminin. Discriminarea femeilor
persistă în multe societăţi contemporane, inclusiv şi în Republica Mol-
dova, unde acest fenomen preia diferite forme. În acest sens, discrimi-
narea este nu numai acţiune manifestă, comportament, ci şi intenţie de
acţiune orientată spre promovarea inegalităţilor care încalcă principiile
de egalitate a şanselor. Totuşi, trebuie de ţinut minte că procesul de de-
mocratizare a oricărei societăţi poate să se desfăşoare cu succes doar
în cazul în care se implică întreaga societate, când participă în egală
măsură şi femeile, şi bărbaţii. Statutul femeii şi rolul pe care îl ocupă
ea în viaţa comunităţii reprezintă aşadar unul dintre indicii cei mai im-
portanţi ai nivelului de dezvoltare a societăţii contemporane. Există
dintotdeauna o discriminare faţă de femei, provenită, fireşte, din par-
tea speciei opuse, şi anume cea a bărbaţilor. Femeia, după cum relatea-
ză majoritatea specialiştilor, a fost mereu considerată inferioară bărba-
tului în ceea ce priveşte tăria de caracter, îndeletnicirea în meşteşuguri
de orice fel, aducerea banilor în casă, conducerea unui autovehicul,
funcţia de conducător. Femeii i s-a atribuit doar rolul de făcut şi cres-
cut copii, gătit mâncare şi spălat vase şi rufe, curăţat casa. Ea nu a avut
dreptul să muncească precum un bărbat sau ceea ce muncea un bărbat,
să meargă la război, să voteze şi în general să aibă voie să aleagă, să
contrazică spusele lui, ci doar să se supună deciziei finale a bărbatului.
Aproape în orice societate, în relaţiile sociale domină bărbaţii, nu
cunoaştem încă nici o societate în care să domine femeile. Bărbaţii mai
mult decât femeile sunt preocupaţi de dominarea socială, cel mai des
sunt părtaşii ideilor politicienilor conservatori care păstrează într-un fel
relaţiile de supunere şi de dominare dintre oameni. În modelul
tradiţional, în Moldova soţul devine autoritatea. El ia deciziile privind
bugetul şi alte chestiuni importante şi are forţa de a impune şi copiilor
32
respectul faţă de deciziile lui. Responsabilităţile de bază ale femeii ră-
mân a fi: îngrijirea casei şi a copiilor, şi asigurarea confortului şi satis-
facerii nevoilor sexuale ale soţului.
Deci, după multe nemulţumiri ale genului, modelul contemporan,
acceptat în prezent de societate, presupune o tendinţă generală către
micşorarea numărului de diferenţe comportamentale dintre genuri,
ceea ce creează, în consecinţă, o stare de ambiguitate şi disconfort în
asumarea rolurilor de gen espectate social. Tinerii şi adolescenţii de
azi nu sunt polarizaţi pe deplin feminin sau masculin, realitate ce ridi-
că unele probleme privind acceptarea lor socială şi chiar autoaccepta-
rea. În mentalitatea colectivă mai domină stereotipurile negative socia-
le, cum ar fi inferioritatea genului feminin faţă de cel masculin, cerin-
ţele sporite faţă de bărbaţi etc., aceste cunoştinţe influenţând compor-
tamentul bărbaţilor şi al femeilor. Orientaţi spre modelele tradiţionale,
reprezentanţii ambelor sexe sunt frustraţi în cazul când nu pot face faţă
rolului de gen, acceptat de către toţi. Pe de altă parte‚ realitatea o pune
frecvent pe femeie în faţa necesităţii de a da dovadă de calităţi masculi-
ne – iniţiativă‚ competitivitate‚ duritate etc.‚ iar pe reprezentanţii sexu-
lui masculin de a demonstra conduite, considerate tradiţional feminine:
conformism, comunicativitate, afectivitate, supunere etc.

INFLUENŢA FENOMENULUI MIGRAŢIEI

ASUPRA MENTALITĂŢII
(Cazul Republicii Moldova)
Tatiana PANŢA, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Eudochia SAHARNEANU, dr. hab., conf. univ., cond. ştiinţific
La thèse décrit l'impact des migrations sur l'évolution de la mentalité de
dépendance et les facteurs psychosociaux au développement socio-culturelles
qui font la personnalité de la base de la société. Avec cette phrase est démon-
tré que la plus grande influence sur un changement de mentalité est la migra-
tion, car les gens interagissent directement avec un autre environnement cul-
turel et des éléments culturels que le prêteur, ce qui correspond à leur niveau
intellectuel, le besoin de proximité et de valeurs spirituelles. Alors, le passa-
ge de la culture du traditionalisme au modernisme. Mais la mentalité est plus
à l'évolution des besoins matériels et culturels d'emprunt. Cette mentalité est
modifiée et, en définitive, peut rester la même mentalité traditionnelle.

33
 Republica Moldova se află în prezent într-o perioadă de tranziţie de
la modern la postmodern, de la comunism la democraţie, de la colecti-
vism la individualism. Aceste fenomene sociale se produc sub influen-
ţa mai multor factori, cum ar fi: progresul tehnico-ştiinţific, informa-
ţional şi interacţiunile dintre culturi, care favorizează schimbări în
mentalitatea societăţii. Este foarte important de studiat modificările
respective, deoarece acestea presupun o nouă viziune, o nouă treaptă
de dezvoltare a laturilor vieţii sociale, culturale, economice şi politice
şi, totodată, prin studierea acestor metamorfoze, se poate de presupus
direcţia evoluţiei societăţii, în cadrul acestor modificări.
În perioada totalitarismului, ţările comuniste erau închise, izolate
de restul lumii. Dar în prezent, când frontierele sunt deschise, migraţia
a atins un maxim de trafic, cuprinzând întregul teritoriu al globului pă-
mântesc şi fenomenul globalizării este simţit tot mai mult. Migraţia
este fenomenul social de care se preocupă în prezent nu numai la nivel
naţional, dar şi la cel global, deoarece el influenţează cel mai mult
asupra modificărilor structurii sociale, culturale, etnice, politice şi eco-
nomice a ţării.
În lucrare este descrisă măsura impactului migraţiei asupra schim-
bării mentalităţii şi dependenţa acesteia de factorii psihosocioculturali
ce formează personalitatea de bază a societăţii.
Se demonstrează că o mare influenţă asupra schimbării mentalităţii
o are migraţia, deoarece oamenii interacţionează direct cu un alt mediu
cultural şi împrumută acele elemente culturale, care corespund nivelu-
lui lor de intelectualitate, necesităţii şi apropierii de valorile lor spiri-
tuale. În aşa fel, are loc o modificare impusă nu din exterior, ci una fi-
rească, adoptată de indivizi. Calitatea schimbărilor, care se observă,
rezultă din calitatea elementelor culturale împrumutate.
Scopul lucrării este cercetarea procesului de modificare a mentali-
tăţii, în contextul proceselor sociale contemporane, în special al mig-
raţiei, şi al globalizării, al progresului tehnico-ştiinţific şi progresului
informaţional.
În Republica Moldova se atestă un proces de schimbare culturală,
care afectează reprezentarea mentalităţii, ce se modifică în dependenţă
de mediul psihosociocultural şi de teritoriul geopolitic. Cultura autoh-
tonă este în trecere de la tradiţionalism la modernism, dar apare o
problemă de integrare în acest modernism, descrisă de Neil J. Smelser
în teoria sa, diferenţa structurală, cu referire la procesul de moderni-

34
zare. Aceasta are loc datorită proceselor sociale şi culturale, dar modifi-
carea mentalităţii are loc mai mult la nivelul necesităţilor materiale şi al
împrumuturilor culturale. Iar elementele culturale preluate sunt adoptate
doar la nivel de practici cotidiene, astfel mentalitatea se modifică ne-
semnificativ şi în fond rămâne aceeaşi mentalitate tradiţională. De ce
aceasta are loc, se explică prin schema dinamicii sociale, a lui Claude
Flament, ce antrenează transformarea mentalităţii şi prin schema proce-
sului de modificare a mentalităţii, a lui Christian Guimelli.
Analizând, în Republica Moldova, procesul migraţiei, atât la nivel
teoretic, cât şi practic, în corelaţie cu procesul de globalizare, cu progre-
sul tehnico-ştiinţific şi cu progresul informaţional, împreună formează
un tot întreg şi, în acelaşi timp, este cauza schimbărilor sociale prezente
în societatea noastră. Astfel, prin interdependenţa acestor factori de bază
are loc o modificare a mentalităţii, dar nu în profunzimea acesteia, af-
lându-se, la moment, într-o perioadă de tranziţie.
Dar aceste procese sociale şi culturale care au loc schimbă mentali-
tatea mai mult la nivelul necesităţilor materiale şi al împrumuturilor
culturale şi mai puţin la nivelul spiritual şi intelectual.
În analiza empirică a cercetării, conform ideii exprimate în ipoteză,
că migraţia este un factor de bază în modificarea mentalităţii, a fost
răsturnată, afirmându-se că migraţia nu este un factor de bază, ci unul
de importanţă, ca şi procesul de globalizare, progresul tehnico-ştiinţi-
fic şi progresul informaţional. Societatea noastră este tradiţională, din
care cauză elementele preluate din alte culturi sunt implementate doar
la nivel de practici cotidiene, fapt din care reiese că mentalitatea sufe-
ră modificări minore şi în fond rămâne aceeaşi mentalitate tradiţiona-
lă. Pe când la nivel superior, mentalitatea se schimbă în dependenţă de
mediul psihosociocultural şi de teritoriul geopolitic, astfel, mentalita-
tea sau nu se schimbă radical, dacă individul a migrat în ţările CSI,
sau se modifică, dacă individul a migrat spre ţările UE sau SUA, dar
cu o mentalitate similară. Migraţia este un factor, care aduce schimbă-
ri atât progresiste, cât şi regresiste. Deci noi ne organizăm economiile
după modelul occidental, începem să apreciem libertatea de a vorbi,
de a acţiona, libertatea de comportament, dar în acelaşi timp transfe-
răm pe plan secundar familia, relaţiile de prietenie. În prezent mentali-
tatea se modifică la tânăra generaţie, deoarece ei sunt mai flexibili şi ei
conştientizează că ideologia în care au fost educaţi părinţii lor nu
poate să le satisfacă necesităţile, dar în fond, mentalitatea, practic, nu
35
se schimbă, deoarece cei maturi au deja o conştiinţă a lor, un caracter
format, cu valorile şi ideile sale proprii, cu toate că vorbesc despre de-
mocraţie şi libertate.
Măsura în care se modifică mentalitatea depinde de mediul socio-
cultural în care se află indivizii. Astfel indivizii din mediul rural sunt
mai conservativi, privind tradiţiile culturale ce se păstrează şi, respec-
tiv, se supun mai greu modificărilor acestora, iar progresul tehnico-
ştiinţific este mai puţin simţit şi elementele culturale ce sunt aduse în
mediul rural, prin persoanele ce migrează, sunt privite cu scepticism şi
sunt absorbite de un mic număr de locuitori, în special de tineri. Aici
lucrează teoria marginalizării a lui Robert Ezra Park. În mediul urban,
situaţia este cu totul alta, deoarece oraşul este locul care absoarbe ori-
ce inovaţie şi se supune mai uşor modificărilor, nu doar tinerii, ci şi
maturii. Totuşi, reieşind din datele obţinute la analiza empirică, men-
talitatea, indiferent de provenienţa rurală sau urbană a individului, se
schimbă mai mult la cei care au migrat (respectiv cei care au migrat în
UE sau SUA). Cu toate acestea, nivelul de schimbare a mentalităţii
depinde de perioada de timp în care s-a aflat individul peste hotare.
La moment, societatea noastră este în tranziţie şi este greu de anali-
zat nivelul de modificare a mentalităţii, deoarece aceasta este într-un
masiv proces de transformare, căci se face o trecere radicală de la ideo-
logia comunistă la democraţie, de la colectivism la individualism, pro-
ces ce este destul de complex şi care va mai dura destul timp, fiindcă
este imposibil ca într-o perioadă scurtă societatea să treacă la o nouă
ideologie şi să-şi păstreze şi valorile naţionale ce-i definesc specificul
teritorial, cultural şi spiritual.
În vederea ameliorării situaţiei actuale în societatea noastră, în ceea
ce priveşte păstrarea valorilor naţionale şi tradiţionale şi susţinerea
dezvoltării progresive a mentalităţii, se propune: introducerea în insti-
tuţiile de învăţământ a unui curs de cultură, unde s-ar studia nu doar
istoria ţării, ci şi originea şi istoria localităţii de provenienţă, studierea
tradiţiilor, legendelor; ar fi bine venită susţinerea practicilor vechi tra-
diţionale: olăritul, artele tradiţionale, reînvierea poveştilor. Finanţarea
practicilor ştiinţifice ar duce la reţinerea fluxului migrator al intelec-
tualilor şi ar promova dezvoltarea unei baze ştiinţifice puternice, au-
tohtone. Prin urmare, se vor construi noi întreprinderi, ce vor genera
locuri de muncă şi astfel se va reţine exodul de forţă de muncă califi-
cată. De asemenea, migraţia temporară bazată pe contract ar fi o solu-

36
ţie de revenire a emigranţilor în ţară. Pentru a extrage beneficii din
migraţie, ca condiţie de bază, ar fi să nu fie privită ca o soluţie, ci unul
din factorii care pot contribui la dezvoltare, iar intervenţia statului să
se bazeze pe cunoaşterea fenomenului şi a dinamicii sale specifice.
Bibliografie:
1. Enache Andreea. Identitatea europeană: Reprezentări sociale. – Iaşi:
Lumen, 2006.
2. Neculau Adrian. Psihologie socială – aspecte contemporane. – Iaşi:
Polirom, 1996.
3. Smith Anthony D. Naţionalism şi modernism / Trad. de Diana Stanciu. –
Chişinău: Epigraf, 2002.
4. Zamfir Cătălin. O analiză critică a tranziţiei. – Iaşi: Polirom, 2002.
5. O nouă provocare: dezvoltarea socială / Coord. Zamfir Cătălin şi Lau-
ra Stoica. – Iaşi: Polirom, 2006.
6. Populaţia Republicii Moldova în contextul migraţiilor internaţionale /
Coord. Mohammadifard Gh., Corbu-Drumea L. – Iaşi, 2006.

VALIDITATEA ISTORICO-METODOLOGICĂ
A POSTMODERNISMULUI
Roman IDJILOV, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Vasile ŢAPOC, dr. hab., prof. univ., cond. ştiinţific
The goal of the paper consists in revealing the achievments and perfor-
mances of the postmodernism both from epistemological and cultural points
of view, in order to demonstrate the historical and metodological validity of
the postmodernism. To realize this goal were identified the historical premi-
ses of the cultural and non-cultural nature. One of the most important purpo-
ses was to determine the essence of the postmodernism as the cultural pheno-
menon of the last decades of 20th century. For this purpose we examined the
postmodernism from three points of view – epistemical, artistic and philoso-
phical. The determining the essence and the specifity of postmodernism made
neccessary the comparative analysis of modern and postmodern culture.
With the aim of demonstrating the logical and historical validity of post-
modernism were examined the arguments of the critics of postmodernism
both from epistemological and from cultural point of view. In the context of
demonstrating the metodological and historical validity of postmodernism
these critical theories were took into consideration.
Scopul cercetării de faţă este de a distinge realizările şi performan-
ţele postmodernismului atât în plan logico-metodologic, cât şi în cel

37
culturologic, demonstrând, în aşa mod, validitatea metodologică şi re-
levanţa istorică a postmodernismului ca paradigmă culturală a societă-
ţii capitalismului global (târziu). Pentru aceasta, în primul rând, au
fost identificate premisele istorice ale postmodernismului: 1) extracul-
turale: constituirea societăţii postindustriale şi informatizate [1, p.15-
21]; fenomenul globalizării; multiculturalitatea; constituirea şi instau-
rarea societăţii de consum şi a consumerismului; criza proiectului mo-
dernist (criza modernismului ideologic); 2) culturale: criza modernis-
mului artistic; logica interioară a evoluţiei filosofiei occidentale; dez-
voltarea ştiinţei (constituirea raţionalităţii neclasice şi postneclasice);
critica scientismului în concepţiile epistemologice ale filosofilor şi is-
toricilor ştiinţei din contemporaneitate. În al doilea rând, a fost scoasă
în evidenţă esenţa şi specificitatea fenomenului postmodernismului,
privit din cele trei perspective: 1) artistică; 2) filosofică; 3) epistemică.
Arta postmodernistă [2, p.118-163] se caracterizează prin următoarele
trăsături: 1) nu este antitradiţionalistă; 2) are caracter rizomatic, eclec-
tic, stilistico-hibridist; 3) caracter deierarhizat, decentrat; 4) se estom-
pează diferenţa dintre arta elitar-erudită şi cea de masă; 5) este uma-
nistă şi antropomorfică; 6) promovează cultul noului şi inovării; 7)
poartă caracter hedonistic şi distractiv. Postmodernismul filosofic [3,
p.12-118] include următoarele elemente: 1) poststructuralismul: a) de-
construcţionismul – J. Derrida şi şcoala de la Yale; b) neofreudismul –
J.Deleuze, J.-F.Lyotard, F.Guattari, J.Kristeva etc.; c) discursivismul –
M.Foucault; d) J.Baudrillard ş.a. (sociologia postmodernă); 2) neop-
ragmatismul lui R.Rorty; 3) postmodernismul hermeneutic al lui
J.Vattimo; 4) alţi filosofi, apropiaţi postmodernismului – S.Žižek,
M.Epstein ş.a.
Despre filosofia postmodernistă trebuie să vorbim din două perspec-
tive: 1) din punctul de vedere al conţinutului; 2) din punctul de vedere al
formei. Sub aspectul conţinutului, filosofia postmodernistă: 1) este anti-
metafizică; 2) pledează pentru un pluralism, relativism epistemologic
şi culturologic, negând adevărul-corespondenţă şi obiectivitatea ştiin-
ţifică; 3) declară „moartea subiectului” („moartea” autorului, a omu-
lui, a lui Dumnezeu etc.); 4) respinge existenţa ca prezenţă, afirmă că
totul este text, scriitură etc.; 5) declară venirea epocii postistorice. Din
punctul de vedere al formei această filosofie se caracterizează prin ur-
mătoarele: 1) este critică, destructivă, „terapeutică”; 2) renunţă la de-
monstraţii, deducţii, argumentări, verificări, este „ironică”; 3) genul
38
discursului filosofic nu este tradiţional, apropiindu-se de literatura ar-
tistică, publicistică etc. Postmodernismul, din punct de vedere episte-
mic, presupune următoarele: 1) relativismul, care implică: a) postistori-
citatea; b) deierarhizarea, decentrarea, eclectismul, rizomul ş.a.; c) de-
canonizarea, transgresarea graniţelor, încălcarea normelor; 2) pragma-
tismul. Deci, postmodernismul, din perspectiva epistemică, este o con-
ştiinţă pragmatic-relativistă.
Manifestările postmodernismului ca spirit al vremii se regăsesc nu
numai în artă şi filosofie, dar şi în celelalte domenii ale culturii – ştiinţă,
religie, etică etc., având şi o influenţă majoră asupra subsistemului eco-
nomic şi social-politic. Terenul semantic al conceptului de postmoder-
nism actualmente se acoperă prin următoarele trei accepţiuni: 1) post-
modernismul ca paradigmă culturală; 2) postmodernismul ca filosofie;
3) postmodernismul ca artă.
Demonstrarea validităţii istorico-metodologice a postmodernismu-
lui presupune inevitabil examinarea demersurilor de natură critică înd-
reptate împotriva postmodernismului. În acest sens, evidenţiem: 1) cri-
tica logico-metodologică şi epistemologică (Al.Sokal şi J.Bricmont,
P.M.Rosenau, R. d’Andrade, M.E. Spiro, E.Gellner ş.a.), care se redu-
ce la respingerea relativismului epistemologic şi culturologic, apologia
conceptelor de adevăr-corespondenţă, obiectivitate ştiinţifică, precum
şi la identificarea inconsecvenţelor şi contradicţiilor în postmoder-
nism; 2) critica social-culturală şi axiologică: a) critica din stânga
(marxistă şi neomarxistă – M.Davis, D.Harvey, T.Eagelton, B.Foley
ş.a.), care identifică în postmodernism caracterul reacţionar, decadent,
regresiv, respinge pretinsa natură apolitică, extraideologică şi extra-
axiologică a postmodernismului, îl învinuieşte de idealism, apărarea
capitalismului, şi critica din dreapta [4, p.157-165] (H.Kramer, D.Bell,
G.Graff, T.Gitlin, A.Huyssen ş.a.), care condamnă caracterul radical,
revoluţionar, destructiv al postmodernismului; b) critica conservatoris-
tă [5, p.151-153] (E.Gellner, J.Habermas, T.Goriceva, Ch.Taylor ş.a.)
şi critica neconservatoristă (marxiştii ş.a.); c) critica feministă [6,
p.142-143], care, în fond, pledează pentru depăşirea, în cele din urmă, a
postmodernismului „masculin” cu feminismul.
Argumentele ce demonstrează validitatea logico-metodologică a
postmodernismului rezidă în: 1) postmodernismul critică scientismul;
2) metodologia şi gnoseologia postmodernistă s-au dovedit a fi rele-
vante în cadrul unor ştiinţe umanistice (antropologia culturală, critica
39
literară, sociologia, estetica, pedagogia, etica etc.); 3) critica concep-
telor, convenţiilor şi a problemelor ştiinţei şi filosofiei tradiţionale pe
care o declanşează filosofia postmodernă poartă un caracter progresiv
şi are o valoare cognitiv-euristică; 4) majoritatea covârşitoare a argu-
mentelor critice, îndreptate împotriva postmodernismului sunt irele-
vante şi dau dovadă de o concepere denaturată a proiectului gnoseolo-
gic al postmodernismului.
Relevanţa istorică a postmodernismului se reduce la următoarele:
1) postmodernismul ca paradigmă culturală corespunde stării social-
politice şi economice din lume începând cu a doua jumătate a sec. al
XX-lea; 2) postmodernismul ca paradigmă culturală este în concor-
danţă cu transformările social-politice şi economice, cauzate de instau-
rarea societăţii postindustriale; 3) postmodernismul este rezultatul ins-
taurării societăţii de consum şi al consumerismului; 4) relativismul
cultural şi epistemologic al postmodernismului este inevitabil într-o
lume globalizată; 5) multiculturalismul ca ideologie este o călăuză
unică de convieţuire paşnică într-o societate multiculturală occidentală;
6) funcţia istorică a postmodernismului ca ideologie a epocii postmode-
rnităţii constă în depăşirea crizei modernismului şi renunţarea la valorile
destructive ale acestuia; 7) postmodernismul artistic răspunde la criza
modernismului artistic; 8) postmodernismul, în mare parte, este rezulta-
tul evoluţiei filosofiei occidentale; 8) spiritul postmodern este o reacţie
la instaurarea raţionalităţii neclasice şi postneclasice în ştiinţă; 9) post-
modernismul ia în consideraţie realizările teoretice ale epistemologilor
din a doua jumătate a secolului al XX-lea, respingând reprezentările
naive despre structura şi forma de organizare a ştiinţei.
Referinţe:
1. Иноземцев В.Л. Современное постиндустриальное общество:
природа, противоречия, перспективы. – Москва: „Логос”, 2000. – 195 c.
2. Маньковская Н.Б. Париж со змеями: Введение в эстетику постмо-
дернизма. – Москва, 1994. – 365 c.
3. Ильин И.П. Постструктурализм. Деконструктивизм. Постмодер-
низм. – Москва: Интрада, 1997. – 253 c.
4. Rosenau P. Post-modernism and the Social Sciences: Insights, Inroads,
and Intrusion, Princeton. – NJ: Princeton Universuty Press, 1992. – 229 p.
5. Lyon D. Postmodernitatea. – Bucureşti: Du Style, 1998. – 239 p.
6. Hutcheon L. The Politics of Postmodernism. – NewYork: Taylor &
Francis, 2001. –195 p.

40
 LIMITELE CUNOAŞTERII ŞI DEPĂŞIREA LOR
Sergiu LUCA, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Vasile ŢAPOC, dr. hab., prof. univ., cond. ştiinţific
What can know? Who can know? How can know? For where can know?
The knowledge is one of the central problems of philosophy, close by
problem of existence. But Ontology inevitable is dependent on Gnosyology,
otherwise it can't be known. The theories of knowledge propose gives a
global explication of real process of knowledge through outrunning of limit
of knowledge. Outrunning take place at the different levels of knowledge:
Observation, Experiment, Theoretical knowledge, to continuing with the
subjectively and objectively, and finishing with the methodological.
Cunoaşterea este una dintre problemele centrale în filosofie, alături
de problema existenţei. Dar ontologia este inevitabil dependentă de
gnoseologie, altfel nu poate fi cunoscută. Teoria cunoaşterii reprezintă
dezvoltarea unui răspuns la întrebarea pusă de oameni, din cele mai
vechi timpuri, dacă gândirea lor este în stare să cunoască lumea reală,
deoarece ea explică ce este şi cum se realizează cunoaşterea lumii de
către om – posibilitatea cunoaşterii, legile, nivelurile, formele şi valoa-
rea acesteia. Teoria cunoaşterii îşi propune să dea o explicaţie globală
procesului real al cunoaşterii încadrat în depăşirea limitelor de cunoaş-
tere. Depăşirea fiind realizată la nivelurile de cunoaştere: empirică şi
teoretică, urmând cele subiectivale şi obiectivale, ca să finiseze cu cele
metodologice.
Cercetările de ultimă oră, inclusiv experimentul care decurge ac-
tualmente pentru identificarea particulei Hinx, au scopul de a da un
răspuns la întrebarea fundamentală: cum a apărut Universul? Diferite-
le centre de cercetare, laboratoare, institute internaţionale de investi-
gaţii şi experimente costisitoare şi de lungă durată, care se fac în toate
domeniile ştiinţei: fizică, astronomie, biologie, chimie, mecanică, ge-
netică şi în compartimentele respective. De câte ori, când se părea că
s-a ajuns la cunoaşterea completă a unui domeniu, apărea din nou un
abis al necunoaşterii, precum în fizică, astronomie, matematică, chi-
mie, biologie ş.a. Sutele de laureaţi ai Premiului Nobel prin descoperi-
rile lor au mai descoperit la limită şi un imens necunoscut ce le-a
revenit cercetătorilor de azi.
Încă din antichitate s-au conturat două linii de posibilitate a cunoaş-
terii: una materialistă, susţinută de Democrit, şi cea de a doua, idealistă,

41
susţinută de Platon. Prima definire clară a problematicii teoriei cunoaş-
terii o găsim în lucrarea lui John Locke Eseu asupra intelectului ome-
nesc (1690), fiind „cercetarea originii, întinderii şi certitudinii cunoaş-
terii” [l, p.81 ]. De aici se constituie patru întrebări de fond: Ce se poate
şti? Cine poate şti? Cum se poate şti? Până unde se poate şti?
Cu toate că Locke l-a „eliberat” pe subiectul cunoscător de orice li-
mită prin „tabula rasa”, deoarece problema subiectului după Locke,
este în posibilitatea lui de acumulare a cunoştinţelor, teoretic nefiind
limitat în acumularea lor, deoarece: „Mintea este oarecum ca şi o coa-
lă albă pe care nu este scris nimic, şi dobândeşte nenumărata mulţime
de idei din experienţă” [l, p.81]. Dar calculând elementar câte cărţi
poate să citească un om într-o viaţă, imediat observăm o limită. Limita
cunoaşterii individuale este depăşită prin cunoaşterea colectivă.
În urma analizei cercetărilor problemei cunoaşterii şi a progresului
cunoaşterii, au fost evidenţiate limite subiectivale, obiectivale şi me-
todologice.
Prin cunoaştere tindem să atingem necunoscutul care pentru noi
este la limita cunoaşterii, pe care caracterul iscoditor al omului vrea să
o depăşească. Într-adevăr, după cum susţine Jürgen Mittelstrass,
„Adesea limitele au în sine ceva ameninţător şi totodată fascinant. Ele
ne aduc în faţă finitudinea noastră şi totodată ne provoacă să o depă-
şim. Acest lucru nu este valabil numai pentru cotidian, pentru expe-
rienţa noastră obişnuită, ci şi pentru ştiinţă, pentru legătura intelectului
epistemic cu ştiinţa. Pe lângă întrebările despre esenţa cunoaşterii şi
naşterea acesteia, întrebarea privind limitele cunoaşterii şi depăşirea
lor au fost dintr-un început o temă centrală a filosofiei şi ştiinţei însăşi.
Ne putem imagina, în acest caz, intelectul omenesc asemeni unei lăm-
pi: unde lumina sa ajunge, ajunge şi ştiinţa, unde lumina sa nu ajunge,
acolo rămâne întuneric, cunoaşterea se limitează oricum pe sine însăşi,
fiindcă intelectul este de o rază limitată de acţiune” [2, p.259].
Dar, după cum ne demonstrează practica, în afară de faptul simp-
list, cum ar fi acela, că odată cu creşterea cunoaşterii, creşte şi necu-
noaşterea (care este de fapt limita care o vrea depăşită subiectul cunăs-
cător), apar limite de ordin economic, iar limita etică şi morală ajung
să fie chiar mai importante, deoarece, după cum afirmă Solomon Mar-
cus „Niciodată ca acum, când omenirea se află pentru prima oară în is-
toria ei în situaţia de a se putea sinucide în câteva clipe, printr-o atitu-
dine nesăbuită a unora, nu a fost mai importantă corelarea cunoaşterii
42
cu o înaltă atitudine morală, de răspundere faţă de semenii noştri. A şti
pentru a fi, a pune cunoaşterea în folosul unei existenţe umane totale,
în care sensibilitatea şi raţiunea, emoţia şi intelectul, empiria şi teoria
realizează un echilibru şi o colaborare. O atare conştiinţă ne va anunţa
mereu că nimic nu trece înaintea dreptului oamenilor la viaţă, la
demnitate şi sens, la bucurie spirituală, iar pentru realizarea acestui de-
ziderat avem în egală măsură nevoie de certitudinile ştiinţei şi de bu-
curiile artei, de largul orizont al culturii totale” [3, p.296]. Şi aceasta
pentru a se ajunge la sensul cunoaşterii ca atare. Dacă Max Planck era
sigur că trebuie jertfită lumea pe altarul ştiinţei, doar pentru a
cunoaşte, atunci se pune întrebarea dacă are sens această cunoaştere
odată ce va dispărea subiectul cunoscător.
Cunoaşterea pe cale empirică are limita de desfăşurare a însuşi expe-
rimentului, dar dacă ipotetic admitem posibilitatea depăşirii ei, atunci
căpătăm următorul rezultat: particule din care este constituită materia
care „În condiţii experimentale diferite, materia se comportă fie pre-
poderent ca o undă, fie prepoderent ca o particulă, dar întotdeauna,
într-un anumit sens, se comportă ca ambele” [4, p.194]. Mişcarea poa-
te fi oprită ipotetic: la temperatura minus 273º C (să admitem ipotetic
că s-a construit o asemenea instalaţie frigorifică trecându-se peste li-
mitele economice şi tehnologice), dar totodată, din această cauză, ma-
teria devine fragilă şi se descompune în acele particule din care este
compus materialul din care este construit instrumentul cu ajutorul
căruia se efectuează experimentul. Deci, cunoaşterea este imposibilă
din cauza eşuării experimentului şi, prin urmare, subiectul cunoscător
care va urma soarta instrumentului nici nu va conştientiza eşecul.
Pentru cunoaşterea religioasă, cunoaşterea nemijlocită a lui Dum-
nezeu nu poate fi realizată, deoarece Domnul a zis: „Faţa nu vei putea
să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” „Şi când
va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii, şi te voi acoperi cu
mâna Mea, până voi trece.” „Iar când îmi voi trage mâna la o parte de
la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea”[5].
Cercetând succesiunea metodelor de cunoaştere, în tipurile de cu-
noaştere: ştiinţifice şi extraştiinţifice (religia, arta), conform nivelelor
de cunoaştere: empirice şi teoretice, s-a constatat că de sine stătător
nici una dintre ele nu poate să dea o descriere explicită completă a tab-
loului lumii.

43
 Problema cunoaşterii complete şi definitive a obiectului nu poate fi
depăşită, fiind limitată şi de puterile noastre intelectuale: Herbert Si-
mon, laureat al Premiului Nobel anul 1978, a scos în evidenţă raţiunea
limitată a subiectului cunoscător. Limitele obiectivale sunt depăşite
parţial prin revoluţia tehnică. Utilizând aparate noi – putem vedea lu-
mea microscopică, cuantică – neschimbându-se subiectul cunoscător,
dar rămânând totuşi limitaţi, deoarece în cunoaşterea cuantelor noi le
influenţăm astfel schimbând obiectul. Saltul în cunoaştere îl face intui-
ţia. După cum afirmă filosoful român C.Rădulescu-Motru: „Intuiţia nu
este altceva decât scânteia scăpărătoare din conştiinţa omului, care îşi
caută realizarea vocaţiei sale” [6, p.249].
Referinţe:
1. Locke John. Eseu asupra intelectului omenesc. – Bucureşti: Ed. Ştiinţi-
fică, 1961. – 230 p.
2. Mittelstrass Jürgen. Există limite ale cunoaşterii // Limite ale Interpretării /
Coordonator Afloroaei Ştefan. – Iaşi: Ed. Fundaţiei Axis, 2001, p. 257-271.
3. Marcus Solomon. Invenţie şi descoperire. – Bucureşti: Ed. Cartea Ro-
mânească, 1989. – 296 p.
4. Bohm David. Dualitatea undă-particulă a proprietăţii materiei // Pleni-
tudinea lumii şi ordinea ei / Tr. de H.R. Patapievici şi Sorin Părăoanu. – Bu-
cureşti: Humanitas, 1995, p.180-214.
5. Testamentul Vechi, Exodul 33.20; 33.22; 33.23.
6. Motru C.R. Elemente de metafizică. – Iaşi: Timpul, 1997. – 259 p.

CLIMATUL ORGANIZAŢIONAL: ANALIZA

ANTROPOLOGICĂ ŞI MECANISMELE DE SCHIMBARE
Ina ŞALAMAC, an.IV, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Angela ZELENSCHI, dr., lector superior, cond. ştiinţific
Le climat organisationnel désigne toutes les caractéristiques de l'interac-
tion sociale de différents collectifs de travail dans une entreprise, l'organisa-
tion sociale dans laquelle chaque groupe de travail mènera les travaux. Le
climat se réfère à ces caractéristiques ou les attributs qui distinguent une or-
ganisation des autres. En République Moldova, le climat psychosocial est op-
timal et fonctionne, caractérisé par la confiance entre les membres de l'équi-
pe et de coopération mutuelle, la communication, l'optimisme, les relations
interpersonnelles positives, libre expression des idées, des initiatives, de
cohésion et de vision collective forte, l'absence de tension et de conflits.

44
 Abordarea problematicii climatului organizaţional din perspectiva
antropologiei contemporane nu reprezintă o modă, cum aparent s-ar
crede, ci o necesitate menită a clarifica dubla determinare dintre cele
două paliere. Discuţii legate de rolul climatului organizaţional în buna
desfăşurare a activităţii la nivelul unei organizaţii se regăsesc în diferi-
te forme, în majoritatea tratatelor de psihologie organizaţională, şi au
apărut pe fondul restructurării organizaţiilor, indiferent de natura lor,
atât la nivel structural, cât şi funcţional pe principii occidentale prag-
matice. Dorind să ne integrăm în Uniunea Europeană, precum şi în co-
munitatea mondială, trebuie să reconstruim instituţiile noastre în con-
formitate cu noile tendinţe pe arena internaţională. Schimbările în sis-
temul de valori constituie condiţia primordială a succesului moderni-
zării, ele pot fi realizate fulgerător, deoarece implică transformări fun-
damentale în conştiinţa indivizilor. Pentru organizaţiile din Republica
Moldova, formarea unui climat organizaţional modern, axat pe princi-
piile manageriale moderne, are o însemnătate majoră, din momentul în
care valorile şi obiectivele reprezintă un stimulator al reformelor eco-
nomice şi sociale promovate în societate. Cercetarea teoretico-meto-
dologiсă a specificului climatului organizaţional în cadrul societăţii
noastre va contribui la activarea unor cercetări empirice în domeniile
antropologiei economice şi instituţionale, sociologiei, psihologiei, po-
litologiei, managementului. Actualitatea temei investigate constă în
necesitatea racordării teoriilor ştiinţifice la realitatea socială. Scopul
este elaborarea bazei teoretico-metodologice în identificarea caracte-
risticilor climatului organizaţional în organizaţiile din R.Moldova.
Pentru a realiza scopul ne-am bazat pe lucrările cercetătorilor: Zoltan
Bogathy, Manual de tehnici şi metode în psihologia muncii şi organi-
zaţional; Cătălina Bonciu, Instrumente psihosociale manageriale;
S.Moscovici, F.Buschini, M.Preda, Evelina Tverdohleb, Mecanismul
schimbării instituţionale. Cazul instituţiilor informale; M.Vlăsceanu,
Organizaţii şi comportament organizaţional. Caracterul interdiscipli-
nar al cercetării a determinat aplicarea în calitate de suport temeinico-
ştiinţific concepţiile elaborate în cadrul antropologiei culturii, antropo-
logiei sociale, antropologiei economice, antropologiei instituţionale,
psihologiei muncii şi manageriale, managementul intercultural, teoriei
sistemice, teoriei organizaţionale. Definirea climatului organizaţional
se realizează în urma accentuării unor variabile constitutive fără de

45
care înţelegerea noţiunii ar fi cu siguranţă dificilă. Climatul organiza-
ţional [6, p.76] desemnează „totalitatea caracteristicilor sociale ale in-
teracţiunii diferitelor colective de muncă în cadrul întreprinderii, me-
diul social-organizaţional în care fiecare colectiv de muncă îşi duce ac-
tivitatea”. Climatul se referă la acele caracteristici sau atribute care deo-
sebesc o organizaţie de altele. Astfel, M.Vlăsceanu vorbeşte de mediu
organizaţional [5, p.139], definindu-l într-o accepţiune mai largă ca un
ansamblu de „lucruri, persoane, condiţii (resurse, constrângeri) sau in-
fluenţe (culturale, politice, legislative) care interferează cu funcţionarea
sa”, remarcând, totodată, atât complexitatea definirii mediului organiza-
ţional, cât şi existenţa unei game variate de mediu.
Dinamica relaţiei dintre organizaţie şi mediu a adus în discuţie la
sfârşitul anilor 80 un nou concept, cel de cultură organizaţională [3,
p.43] care poate fi definită ca „un complex specific de valori, credinţe
conducătoare, reprezentări, înţelesuri, căi de gândire împărtăşite de
membrii unei organizaţii, care determină modurile în care aceştia se
vor comporta în interiorul şi în afara organizaţiei respective care sunt
transmise noilor membri drept corecte”. Acest concept este cel mai
adesea pus în legătură cu teoriile privind dezvoltarea organizaţională
şi reprezintă, am putea spune, stilul organizaţiei respective. Prin urma-
re, climatul şi cultura organizaţională sunt două concepte distincte, af-
late într-un raport de interdependenţă. Cultura organizaţională deter-
mină climatul, aceasta reprezentând dimensiunea dominant obiectivă,
în timp ce climatul organizaţional este puternic amprentat subiectiv, el
înglobând semnificaţiile pe care individul le atribuie celor cu care re-
laţionează. Astăzi în antropologia instituţională contemporană, clima-
tul organizaţional devine un concept-cheie. El cuprinde totalitatea
caracteristicilor sociale şi umane ale organizaţiei ca sistem complex:
practicile de luare a deciziilor; funcţionarea organelor de conducere;
realizarea funcţiilor instituţiilor; atmosfera generală de simulare a per-
formanţelor în muncă; raporturile de cooperare între colectivele de
muncă; raporturile ierarhice formale şi informale, deci acele caracte-
ristici care sunt produse de interacţiunile factorului uman în organizaţii.
Factorii determinanţi [2, p.39] ai formării climatului organizaţional
sunt: factorii obiectivi – condiţiile fizice şi materiale în care se desfă-
şoară activitatea; contextul psihosociologic concretizat în interacţiunea
membrilor grupului, trăsăturilr de personalitate ale indivizilor, nivelul
pregătirii profesionale, vechimea grupului şi a membrilor săi; factorii
46
subiectivi – atitudinea faţă de om; competenţa socială şi profesională;
repartizarea echilibrată a sarcinilor şi competenţei subalternilor; modul
de rezolvare a problemelor de muncă şi de viaţă ale subalternilor; mo-
dul de apreciere a eforturilor subalternilor; prestigiul şi autoritatea co-
lectivului şi a fiecărui individ în parte; coeziunea grupală; sintalitatea
grupului; sinergia grupului; dinamica grupului; eficienţa şi productivi-
tatea grupului; structura configuraţională a organizaţiei; stilul de con-
ducere. Societatea modernă se află într-un permanent proces de schim-
bare şi dezvoltare. Economia de piaţă actuală se caracterizează, în
principal, prin tendinţa de globalizare a competiţiei, prin schimbări
majore şi rapide ale tehnologiilor şi forţei de muncă. De aceea, orice
schimbare într-o organizaţie este considerată ca o funcţie, atât a me-
diului extern (social, economic şi politic), cât şi a relaţiilor dintre
membrii, grupurile sau subgrupurile din cadrul organizaţiilor. Rezulta-
tele obţinute în urma cercetării ne permit să opinăm că la nivelul orga-
nizaţiilor din Republica Moldova, climatul psihosocial este optim,
funcţional, caracterizat prin încredere între membrii colectivului, cola-
borare şi intrajutorare, comunicare, optimism, relaţii interpersonale
pozitive, exprimarea deschisă a ideilor, iniţiativelor, coeziune şi opinie
colectivă puternică, lipsa tensiunii şi a conflictelor. Desigur că există
şi nemulţumiri, legate în special, de nivelul salarizării şi autorităţii li-
derului. Cu toate că motivaţia economică rămâne o forţă propulsativă
semnificativă pentru stimularea activităţii profesionale, dar motivaţia
psihosocială deţine uneori valori mai mari decat motivaţia economică,
deţinând un rol important în stimularea comportamentului profesional
şi care poate fi propulsată de următoarele recomandări: organizarea de
ansamblu a muncii în organizaţie; preocuparea generală de creştere a
eficienţei muncii; preocuparea generală de introducere a noilor proce-
dee de muncă; preocuparea pentru promovarea personalului; informa-
rea personalului despre deciziile esenţiale din cadrul şedinţelor; recep-
tivitatea managerilor din organizaţie faţă de ideile, sugestiile, propune-
rile personalului; stimularea personalului cu potenţial creativ; consul-
tarea angajaţilor în deciziile privind propria activitate. Pe lângă aceste
recomandări care pot servi şi în calitate de modele de schimbare a cli-
matului, mai putem evidenţia şi mecanismele de schimbare evoluţio-
niste şi revoluţionare [4, p.51].
În concluzie, organizaţiile şi climatul organizaţional se află într-un
raport de interdependenţă creat tocmai datorită influenţelor şi efectelor

47
pe care le exercită reciproc. Climatul organizaţional poate genera per-
formanţa sau poate fi expresia unui anumit nivel al acesteia. Trebuie
să acceptăm deopotrivă atât dinamica mediului social, cât şi dinamica
mediului intern al organizaţiei şi a climatului acesteia.
Referinţe:
1. Bogáthy Z. Manual de psihologia muncii şi organizaţională. – Iaşi: Po-
lirom, 2004.
2. Bonciu C. Instrumente psihosociale manageriale. – Iaşi: Polirom, 2001.
3. Iosifescu Ş. Manual de management educaţional. – Bucureşti: ProGno-
sis, 2000.
4. Tverdohleb E. Mecanismul schimbării instituţionale. Cazul instituţiilor
informale // Revista economică. – 2005. – Nr. 3 (22). – Chişinău: Sibiu.
5. Vlăsceanu M. Organizaţii şi comportament organizaţional. – Iaşi:
Polirom, 2007.

INFLUENŢA MASS-MEDIA ASUPRA MORALITĂŢII

ÎN CONTEMPORANEITATE
Drăgălina DARANUŢA, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Angela SPINEI, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
In the history of ethics, morality has often been regarded as a „haven of
hope” [1] which far exceeded its real functions. It was regarded as a
supreme wisdom capable to organize the human life and society.
Today things are a little different, the media is the one who got the power to
change the human views on life and even to change there moralizing tendencies.
In the present paper, we insist that morality should become one of the essential
components of the media, because only through the prism of morality, the media
would rebuild a foundation of trust in contemporary society.
În istoria eticii, moralitatea a fost adesea considerată ca un „liman
al speranţei” [2], ceea ce depăşea cu mult propriile sale funcţii reale.
Ea a fost privită ca o înţelepciune supremă capabilă să orânduiască
viaţa omului şi societatea. Spre deosebire de alte forme de reglementa-
re a conduitei – norme juridice şi decrete ale statului, morala este che-
mată să dirijeze faptele omului, atitudinea lui faţă de alţi oameni şi
faţă de societate prin obiceiuri, convingeri, educaţie. Astăzi lucrurile
stau puţin altfel, mass-media este cea care a căpătat puterea de a modi-
fica viziunile omului asupra vieţii lumeşti şi chiar de a-i schimba

48
tendinţele moralizatoare. Să nu uităm deci că moralitatea ar trebui să
devină unul dintre elementele componente esenţiale ale mass-media.
Căci, doar prin prisma moralităţii, aceasta şi-ar reconstrui un fundament
al încrederii în societatea contemporană. Rolul mass-media este unul
dintre cele mai importante în formarea moralităţii individului contempo-
ran. Etica mass-media este la ordinea zilei: cu cât există mai multă
constrângere în ceea ce priveşte procentul de audienţă, cu atât sunt mai
invocate exigenţele deontologice; cu cât consideraţiile economice atârnă
mai greu, cu atât mai insistent reapare problematica onestităţii şi a res-
pectului faţă de public; cu cât transmisiunile în direct restructurează in-
formaţia, cu atât devine mai acută problema adevărului şi a responsabi-
lităţii în ziaristică; cu cât „a patra putere” îşi afişează forţa, cu atât sunt
mai multe dezbateri referitoare la noile frontiere ale datoriei de a spune
adevărul şi la limitele legitime ale libertăţii de exprimare. E ştiut faptul
că pe cât o societate este mai civilizată, pe atât respectul şi protecţia sunt
mai evidente, iată deci care este tendinţa societăţii contemporane. Iar
omul este cel ce formează societatea. Persoana umană este permanent
implicată într-o reţea de relaţii sociale. Omul nu este niciodată singur, ci
într-o permanentă relaţie cu ceilalţi. Creând acest dialog din raportul
om/societate se identifică idealurile, aspiraţiile, valorile, exprimate în
societate şi în ofertele ei. Dar să începem cu ... începuturile, cu ceea ce
reprezintă, de facto, moralitatea – un ansamblu de idei, percepte, reguli
cu privire la bine şi rău, corect şi incorect, just şi injust. Fiind un sistem
raţional de norme pentru propria conduită morală, se fundează pe convin-
gerea intimă şi pe conştiinţa personală a fiecărui individ în comporta-
mentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în
primul rând faţă de sine însăşi. Normele morale caracteristice socie-
tăţii pot fi categorizate: Normele generale sunt proprii tuturor colecti-
vităţilor umane, fiindcă posedă o mare durabilitate în timp şi regle-
menteză toate tipurile de relaţii şi activităţi umane, structurează nuc-
leul etnosului uman. Dacă am încerca să enumerăm aceste norme în
expresia pozitivă, atunci ele ar fi: „Fii sincer!”, „Fii cinstit!”, „Fii
demn!”, „Fii bun!”, „Fii echitabil!” etc.
Normele particulare sunt acele norme care se adresează unor ti-
puri sau colectivităţi determinate, ele posedă o anumită variaţie în
timp, reglementând tipuri, relaţii sau activităţi umane particulare. În
cadrul lor se înscriu normele privind viaţa de familie, normele morale

49
ale muncii, normele de deontologie profesională, care îşi elaborează
„etici” particulare: „etica” muncii ştiinţifice, „etica” medicală, „etica”
juridică, „etica” pedagogică etc.
Normele speciale se adresează unor grupuri restrânse sau vizează
relaţii şi manifestări destul de specifice sau ocazionale.
O cercetare amplă asupra naturii fenomenului moral nu putea să
evite canonul unei reconsiderări de proporţii a întregii probleme, asu-
mându-şi în fond sarcina unei reconstituiri şi reevaluări a drumului
parcurs în constituirea istorică a problemei etice ca atare. Acest drum
coincide, în linii generale, cu stadiile succesive ale descoperirii şi cu-
noaşterii ei. Realizarea este însă dintre cele mai dificile, echivalentă cu
o ieşire din labirint; fără să se poată totuşi renunţa la o asemenea în-
cercare de reconstituire, secvenţă cu secvenţă, a drumului parcurs, vi-
zând de fiecare dată o determinare a punctului de sinteză atins, şi pe
temeiul căruia o nouă evoluţie devine posibilă.
Punem sub observaţie (drept exemplu) societatea zilei de astăzi:
evoluţia ştiinţei, folosirea televizorului modern, calculatorului, telefo-
nului mobil au ridicat condiţia umană, dar şi o cerinţă de continuă per-
fecţionare. Comunicarea tot mai vastă prin televizor, video, Internet,
încărcată de informaţii a trezit interese, aspiraţii, stiluri de viaţă, mo-
dele de comportament, feluri de a trăi, de a simţi şi a reacţiona diferit.
Dar toate aceste reţele au şi un revers. Mijloacele de comunicare sunt
adesea încărcate de contradicţii, de interese, manipulări de opinii,
existând în acelaşi timp şi riscul poluării informaţiilor. Iată de ce aten-
ţionăm asupra gradului de moralitate pe care îl (de)cultivă resursele
media, şi mai ales insistăm asupra spuselor lui G.E. Lessing: „Cea mai
nobilă preocupare a omului, e omul”. Putem afirma, aşadar, că pentru
a schimba dimensiunea morală a societăţii, trebuie să începem prin a
cultiva corect educaţia morală a fiecăruia dintre noi.
Drept concluzie a argumentării noastre, am putea rezuma:
– problema genezei moralei poate fi examinată deopotrivă sub dife-
rite aspecte, dar în centrul cercetărilor ar trebui să se menţină poziţia pe
care moralitatea o ocupă în structura vieţii morale a societăţii;
– morala, în complexitatea ei, poate fi evaluată conform condiţiilor
fundamentale de existenţă şi particularităţilor structurale ale societăţii;
– moralitatea se întruchipează şi îşi găseşte expresia în cunoaşte-
rea, trăirea emoţională de către personalitate a normelor morale;

50
 – subiectul relaţiilor practic-morale este întotdeauna omul care ac-
ţionează, deci morala devine o realitate numai prin conştiinţa, simţă-
mintele, faptele oamenilor;
– cea mai predispusă latură a societăţii care rămâne marcată de un
cumul mare al informaţiei mass-media continuă a fi tânăra generaţie,
de aceea familia trebuie să stea la paza menţinerii integrităţii valorilor
morale;
– în desfăşurarea campaniilor electorale, mijloacele de informare
în masă au un rol foarte important, iată de ce acestea se fac responsa-
bile de veridicitatea informaţiei care este pusă la dispoziţia „consuma-
torului”.
În fine, rolul mass-media este unul dintre cele mai importante în
formarea moralităţii individului contemporan. Deoarece astăzi el se
află într-un sistem de relaţii complex cu mass-media, de aceea avem
ca recomandare constituirea resurselor media prin condensarea morală
a acestora. Astfel încât moralitatea să devină treptat nu un mijloc de a
influenţa societatea, ci un scop de moralizare a acesteia.
Referinţe:
1. Drobniţki O.G. Noţiunea de morală. – Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, 1981, p.66.
2. Ibidem.

IMPLICAŢII MITICE
ALE DISCURSULUI POLITIC CONTEMPORAN
Cristina SÎRBU, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Alexandru LUPUŞOR, lector, cond. ştiinţific
This thesis tries to argue the prezens of mythical implication in the political
speech. With this end in view, the tehesis proposes, first, to find the identity of
political speech using semiotical models of speeches and, second, to develop a
semiotical analysis of mithycal an symbolical images own to political speech.
Apreciem că odată cu asumarea discursului ca domeniu de investi-
gaţie, s-a conturat o nouă dimensiune a demersului semiotic în dome-
niul limbajului, o ştiinţă interogatoare a textului, ce studiază discursul
din perspectiva sintactică, ca obiect formal-structural, din perspectivă
semantică, ca obiect purtător de sens şi din perspectivă pragmatică, ca
obiect al comunicării.
51
 Opţiunea pentru o analiză semiotică a discursului politic are o
întemeiere teoretică impusă de recrearea demersului filosofic, prin
studiul limbajului obişnuit şi de afirmarea în forţă a acestor concepte.
Aristotel a evidenţiat importanţa ontologică a putinţei: „un existent,
pentru a fi, trebuie să aibă puterea de a fi, pentru filosoful grec,
retorica este «o facultate de a cerceta, pentru fiecare caz în parte,
ceea ce poate fi capabil de a convinge»” [1, p.91].
La fel şi semnele fie sunt, fie stau să fie. În spiritul gândirii
Kantiene putem afirma că semioza este spaţiul în care putem vedea şi
studia cum se naşte lumea din rostirea gândurilor noastre. Cunoscând
şi însuşind această experienţă, omul obţine recunoaşterea statutului
său în grupuri sociale, în societate, în stat prin identificarea sa cu un
anumit erou simbolic, căruia îi reuşeşte să satisfacă dorinţele şi necesi-
tăţile mediului. Pornind de la ipoteza că oricât de diverse ar fi abordă-
rile de analiză a specificului limbajului politic şi ale mecanismelor
sale intime, din perspectiva logico-filosofică, politologică, retorică,
hermeneutică, dar şi din teoria comunicării, teoria acţiunii, filosofia
limbajului şi semiotica, în calitatea ei de metalimbaj şi metodologie
poate valorifica şi aplica asupra tuturor acestor concepţii. Astfel mitul
este o relatare a trecutului şi viitorului, cu scopul implicit de a face în-
ţeles prezentul. Mitul ne ajută să înţelegem lumea în care trăim şi ne
face să privim propria noastră condiţie prezentă ca un episod într-o dra-
mă continuă, pe când discursul este, concomitent, un mod specific de
acţiune, un mod de reprezentare, dar şi un demers lingvistic prin care lo-
cuitorii acţionează asupra lumii şi, mai ales, asupra semenilor lor.
Discursul politic, în calitatea lui de specie a genului, subsumează aceste
trăsături, dar calea spre căutarea identităţii lui rămâne deschisă exam-
inării şi evaluării. Discursul este, concomitent, un mod specific de acţiu-
ne, un mod de reprezentare, dar şi un demers lingvistic prin care
locuitorii acţionează asupra lumii şi, mai ales, asupra semenilor lor.
Plecând de la modelarea sistemelor de semne ca operaţie structura-
lă, semiotica este, aşadar, demersul care modelează funcţionarea so-
cială a acestor sisteme, fiind orientată spre modul de producere a acti-
vităţilor în actele semiotice. Semiotica descrie proximităţile diferitelor
sisteme de semne, pentru a urmări transformările sensului, adică indi-
vidualizarea semnificaţiei în urma conversaţiilor multiple impuse de
practica socială. Semioticianul american Charles Morris afirma despre
domeniul în atenţie că „ne oferă fundamentele înţelegerii principale-
52
lor forme de activitate şi de dependenţă îşi găsesc o expresie în sem-
ne, care sînt mediatori ai activităţii” [2, p.58-59].
Discursul politic apare aici sub forma unei teorii şi metode ce stu-
diază capacitatea fiinţei umane de a genera funcţii-semn şi de a opera
cu ele în procesele de comunicare, semiotica s-a impus ca discliplină
care studiază utilizările semnelor în procesele de semnificare comuni-
cativă, dar şi semnele şi sistemele semnificante din natură, gândire şi
societate. Această ştiinţă s-a instituit şi ca metalimbaj, ce are compe-
tenţa de a explica evoluţia diferitelor categorii de limbaje-obiect, de la
cele fizice la cele lingvistice. Astfel, devin posibile explicarea structurii
abstracte a sistemelor lingvistice de semnificare, precum şi analiza pro-
ceselor pe parcursul cărora utilizatorii aplică practic aceste sisteme în
scopul de a comunica, adică „de a desemna stări ale unor lumi posibile
sau de a critica şi de a modifica chiar structura sistemelor” [3, p.298].
Discursul politic participă la о viziune ideologică globală. Aceasta
vizează lumea, istoria, societatea sau, cel puţin, sistemul politic. Prin
definiţie, ideologia este un sistem de idei, reprezentări, valori sau de
credinţe, destinat să răspundă într-o manieră ce se pretinde exhaustivă,
tuturor întrebărilor pe care un cetăţean oarecare şi le poate pune cu
privire la sensurile devenirii social-politice ale comunităţii în care el
trăieşte. Existenţa ipostazelor relativ distincte poate fi valorificată în
scopul împlinirii intenţiei de aşa-zisa definire semiotică a imaginarului
mitic, ceea ce presupune o teorie generală a semnelor, respectiv, a
organonului semiotic.
Din punctul de vedere al teoriei generale a semnelor, în calitate de
„semn social”, mitul este ceva care ţine locul a altceva şi are semnifi-
caţie pentru cineva, adică pentru o construcţie conceptual-imaginară
acel ceva care transfigurează realitatea originară, deci altceva pentru a
genera semnificaţii şi efecte complexe în mintea receptorului arhaic
sau modern precum cineva. Deci în termeni axiologici, mitul defineşte
„o modalitate de valorizare a realului intrată în cîmpul sociocultural al
epocilor, grupurilor şi indivizilor” [4].
Întrucât limbajul este prin excelenţă intenţional, el vizează pe un
altul decât pe sine. De aceea, discursul se manifestă ca o unitate dina-
mică a producerii enunţurilor, a forţei ilocuţionare prin care se reali-
zează o anumită performanţă şi a capacităţii de a produce efecte şi se
supune anumitelor legi şi principii specifice, care îi reglementează
modurile de manifestare.
53
 Potrivit antropologilor şi filozofilor postmodernismului, civilizaţia
occidentală a trecut, la nivelul discursiv, de la marile naraţiuni precri-
tice, cu stadiile lor narative şi interpretative, la o etapă critică şi post-
critică: argumentativă şi reconstructivă.
Astfel spus, nu conţinutul istorisirii este cel care mai contează, ci
termenii săi, analizaţi critic unul câte unul, şi apoi o reconstrucţie dis-
cursivă a conţinutului. Necesitatea unei reluări la nivel argumentativ şi
reconstructiv a miturilor şi simbolurilor identitare şi construirea unui
discurs politic original ne aduce aminte în mod util că raţionalitatea
noastră procedurală este susţinută de o ţesătură simbolică veche, care
serveşte de fundament convingerilor şi valorilor noastre.
Având în vedere că printre ciudatele efecte de putere ale discursu-
lui mitic, cele derivate din cuvântul simbolic ocupă o poziţie aparte,
elucidarea lor constituie un obiectiv prioritar al exegezei pe care o su-
punem atenţiei. Or, o asemenea clarificare nu este posibilă fără înţele-
gerea complexelor procese biopsihologice responsabile de exprimarea
prin limbaj a fiinţei umane. În arealul acestei articulaţii, încă insufi-
cient cercetată, s-a întemeiat o funcţie esenţială, indispensabilă apari-
ţiei limbajului: funcţia simbolică, adică cea semiotică, relevând capa-
citatea fiinţei umane de a reprezenta în plan mental realitatea şi de a
realiza operaţii cu aceste prime simboluri (semne); căci, interpretată în
deja amintiţii termeni ai semioticii lui Peirce, o reprezentare este ceva
care stă în locul a altceva şi are semnificaţie pentru cineva. Este
periculos să te deconectezi de la acest fond simbolic, pentu că ceea ce
este refulat revine mereu, cu tărie, sub o formă pervertivă. Avantajul
nivelului reconstructiv al discursului este universalitatea sa, ori, în alţi
termeni, comunicabilitatea sa.
Astfel se remarcă conexiunea dintre discursul politic şi implicaţia
mitică. Altfel spus, este necesar a evidenţia o analiză semiotică asupra
discursului politic ca să putem efectua sinteza referitoare la provenien-
ţa arhetipală a discursului şi a puterii acestuia asupra cunoaşterii uma-
ne. Considerăm că dincolo de interese şi raporturile de putere, discur-
sul politic este un macrosemn ce aparţine unei comunicări simbolice,
producţie de semne, încărcate de sens mitic atât la nivel cognitiv, cât
şi la nivel emoţional.
Referinţe:
1. Aristotel. Retorica. – Bucuresti: Editura „IRI”, 2004.

54
 2. Morris Charles. Scrieri despre teoria generală a semnului. – Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1971.
3. Eco Umberto. Limitele interpretării. – Constanţa: Editura Pontica,
1996.
4. Pascadi Ioan. Mit şi valoare // Viaţa românească. – 1973. – Nr.11. –
P. XXV.

VALOAREA HERMENEUTICĂ A CONFLICTULUI

Cristina BĂLTEAN, an.III, Facultatea de Istorie şi Filosofie
Alexandru LUPUŞOR, lector, cond. ştiinţific
The central point o this thesis is reprezented by the conection between three
concepts: hermeneutical situation, conflict and communication. All this
concepts are disscused and interpretated in the horizon of relation with other.
Comunicarea este un proces cu care ne confruntăm în fiecare zi,
dar conflictul este şi el un ingredient cotidian al experienţei noastre de
viaţă. Adesea, noi sau reuşim să-l prevenim, sau măcar să-i reducem
din intensitate. Aceasta demonstrează faptul că unii oameni par să ştie
doar să provoace conflicte, pe când alţii le şi rezolvă. Astfel, conflic-
tul, în ultimele decenii, a început să cuprindă contururi majore ca fiind
problemă importantă în cadrul comunicării şi culturii. Relevante
pentru noi sunt şi aportul cercetătorilor din diferite domenii care au în-
cercat să ne ofere o imagine clară asupra definiţiei şi înţelegerii con-
flictului, nu numai ca proces, dar şi ca fenomen social.
Aproape fiecare problemă, fiecare conflict şi fiecare neînţelegere
are la bază o problemă ce ţine de relaţia cu celălalt exprimate în for-
mele comunicării interpersonale, ce reprezintă o caracteristică foarte
importantă pentru omenire şi, în acelaşi timp, cea mai mare realizare a
sa. Este abilitatea oamenilor de a transforma spusele fără noimă în cu-
vinte vorbite şi scrise, prin care ei sunt capabili să îşi facă cunoscute
nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele.
Sarcina majoră a cercetării pe care am întreprins-o în cercetarea
problemei conflictului a constat în aducerea înţelesurilor care au fost
date acestui concept în diferitele abordări din cadrul aşa spusei con-
flictologii, precum: psihologică, sociologică, politică, antropologică
etc.; în spectrul problemei proprii filosofiei. În acest sens, am făcut
apel la un concept filosofic, precum situaţie hermeneutică pentru a ve-
dea pe cât se adaptează conceptul de conflict celui de situaţie herme-
55
neutică. Un interes aparte îl reprezintă încercarea de a discuta despre
conceptul de conflict în termenii situaţiei hermeneutice. În acest sens,
fără o abordare adecvată şi nuanţată a hermeneuticii – în special a con-
ceptelor de explicaţie şi înţelegere – şi a proceselor de comunicare, nu
ne putem imagina pe noi înşine ca fiinţe sociale supuse devenirii. Des-
chiderea spre interpretare se produce prin adâncire, prin nuanţare, nu
neapărat prin extensiune.
Conceptul de situaţie hermeneutică pare a fi adecvat pentru a proba
valenţele filosofice a ceea ce înţelegem prin conflict. Conturarea înţe-
lesului conceptului de situaţie hermeneutică poate fi realizată, ceea ce
a şi fost realizat în parte, utilizând tezele centrale ale hermeneuticii fi-
losofice aşa cum aceasta a fost constituită de către F.D.E. Schleierma-
cher, W.Dilthey şi, nu în ultimul rând, de către H.G. Gadamer. În baza
acestor constatări, conceptul de situaţie hermeneutică ni se descoperă
ca desemnând orice relaţie cu celălalt. Or, forma exemplară a relaţiei
cu celălalt este comunicarea, care transpare ca fiind întemeiată în ori-
zontul conflictului, fiind totodată şi posibilitatea depăşirii acestora.
Astfel, în explicarea situaţiei hermeneutice inevitabil ne ajută recunos-
cutul Schleiermacher, deoarece el în special vorbeşte despre universa-
litatea neînţelegerii, având ca scop identificarea concepţiei sale faţă de
înţelegere şi neînţelegere. Având la îndemână reperele de bază, noi
înţelegem clar faptul că oamenii nu gândesc întotdeauna aceleaşi luc-
ruri prin aceleaşi cuvinte. Prin urmare, neînţelegerea este un fenomen
general, iar înţelegerea corectă reprezintă o excepţie [1, p.96]. Nicio-
dată autorul sau vorbitorul nu este conştient de semnificaţiile multiple
ale cuvintelor utilizate, deoarece înapoia fiecărui cuvânt se află o în-
treagă lume spirituală, lume care îl depăşeşte enorm pe utilizatorul
semnelor [1, p.99]. Credem că de aceea noi, oamenii, încontinuu co-
municăm, fiindcă într-o perspectivă oarecare noi poate dorim să ajun-
gem la fenomenalul imposibil al creării noastre, de a transpune în cu-
vinte exact şi ferm lumea noastră interioară. De aceea Schleiermacher
vede că înţelegerea unui discurs nu poate fi niciodată o operaţiune în-
cheiată, ci o activitate continuă, o apropiere simptotică de un sens ultim
pe care însă interpretul niciodată nu-l va atinge.
Ceea ce înţelegem prin situaţie hermeneutică i se datorează şi con-
tribuţiilor aduse de către W.Dilthey, care identifică o problemă de cea
mai mare importanţă, deoarece, după el, acţiunea noastră presupune în
genere înţelegerea altor persoane, întrucât o mare parte din fericirea
56
umană izvorăşte din resimţirea stărilor sufleteşti străine. Întreaga
ştiinţă filosofică şi istorică se întemeiază pe premisa conform căreia
această înţelegere ulterioară a singularului s-ar putea ridica la
obiectualitate [2, p.27]. Actul hermeneutic presupune o implicare exis-
tenţială, căci înţelegerea schimbă conştiinţa celui ce înţelege. Astfel,
ceea ce interpretăm şi reuşim să înţelegem ne schimbă viaţa [3, p.76].
Marele merit al hermeneuticii este de a face din ceva străin ceva fami-
liar, ceea ce pentru noi ar însemna convertirea conflictului în dialog,
adică nu îl critică, ci îl explicitează în propriul orizont, dându-i o valoare
nouă. Deşi suntem dependenţi de celălalt în construirea conştiinţei de
sine, ignorăm mereu punctul de vedere al celuilalt. Sarcina hermeneuti-
cii este deci de a ne apropia de perspectiva celuilalt în descoperirea ade-
vărului.
Pentru formularea înţelesului de situaţie hermeneutică, este necesar
să apelăm şi la hermeneutica filosofică a lui Hans Georg Gadamer, da-
torită faptului că în viziunea lui, şi în general a hermeneuticii, omul
obţine o demnitate deosebită, căci el devine conştient de faptul că tot
ce realizează el depinde de raportarea sa înţelegătoare la lucruri, la
viaţă şi la istoria societăţii. Hermeneutica este astfel un punct de vedere
filosofic de interogare a ceea ce, dincolo de voinţă şi activitatea noastră,
se întâmplă în existenţă şi cu existenţă [3]. Deci în procesul de comuni-
care are loc între structuri spirituale diferite cu rol mediator desăvârşirea
înţelegerii şi de aceea ea devine obiect al hermeneuticii: interpretarea
soluţionează problemele înţelegerii, cu un termen teleologic se poate
spune că finalitatea unei interpretări o constituie înţelegerea.
Pretutindeni unde apar acţiunile oamenilor, acestea trebuie înţelese,
deoarece cel care înţelege acţiunile altuia este capabil să reconstruias-
că şi motivarea acestora, să-şi clarifice astfel, înainte de toate, scopul
spre a cărui realizare a năzuit fiinţa care a acţionat [3, p.77].
Gândind atent asupra cauzelor ce duc la apariţia conflictelor, obser-
văm că ele sunt extrem de diverse şi pot apărea diferit de la caz la caz.
Uneori un conflict se poate produce chiar din îmbinarea mai multor cau-
ze, deoarece în viaţa de zi cu zi ne împiedicăm de mai multe aspecte ale
existenţei noastre, care ne pune în situaţia nu numai să alegem, dar şi să
ameliorăm, sau poate chiar să îngreuiem anumite situaţii.
În fiecare individ există un anumit număr de scopuri în competiţie,
o varietate de modalităţi de atingere a acestora, multe tipuri de bariere
care pot interveni între scopuri şi eforturile de atingere a lor şi mul-
57
tiple aspecte sau consecinţe pozitive şi negative ataşate fiecărui scop.
Procesul comunicării presupune interacţiune şi schimb de informaţii,
idei, opinii; care uşor poate fi defectată dacă nu avem capacităţi de a
expune corect lumea noastră interioară, şi mai ales dacă nu depunem
efortul suficient pentru a-l înţelege pe interlocutorul nostru. În conse-
cinţă această situaţie declanşează conflictul. Astfel, conflictul demons-
trează interacţiunea dintre eu şi celălalt, cu ajutorul căreia orice de-
mers cu caracter hermeneutic readuce în atenţie situaţia celuilalt, ra-
portul eu–celălalt pe care se constituie în definitiv această lume. Conf-
lictul înseamnă în special interacţiune, care poate lua forma dialogu-
lui, adică conflictul se depăşeşte pe sine în şi prin dialog. Ca noi să
ajungem la o bună formă de înţelegere, e necesar să explorăm cuvân-
tul celuilalt, expresiile şi reprezentările sale, credinţa şi imaginile sale.
Fără o mai bună raportare la celălalt nu avem nici o şansă de a ne înţe-
lege pe noi înşine şi de-a înţelege ceea ce se întâmplă în istoria de care
ţinem deocamdată. Dar este de la sine înţeles că problema conflictului
rămâne totuşi cu mari lacune, care neapărat necesită rezolvare.
Referinţe:
1. Râmbu Nicolae. Prelegeri de hermeneutică. – Bucureşti: Ed. Didactică
şi Pedagogică, 1998. – 320 p.
2. Boboc Alexandru. Filosofia contemporană. – Bucureşti: Ed. Didactică
şi Pedagogică, 1995. – 280 p.
3. Codoban Aureliu. Semn si interpretare. O introducere postmodernă în
semiologie şi hermeneutică. – Cluj-Napoca: Dacia, 2001. – 142 p.

ПРОЦЕСС ПОЗНАНИЯ В ИНФОРМАЦИОННОЙ

РЕАЛЬНОСТИ: ОДНОКАНАЛЬНАЯ СВЯЗЬ
Роман БЕЛОГОРОДОВ, III курс, факультет истории и философии
Василий ЦАПОК, докт. хаб., профессор, научн. руководитель
Theme of the given degree work: «Knowledge in an information reality:
single-channel communication» in which frames was researched knowledge
process, as process of an information transfer from a source of messages, to
the consumer has been considered, at one communication channel.
The primary goal consists in correctly to estimate possibilities of message
transfer from a source to the consumer and to prove impossibility of
knowledge in context of the scheme of communication in the absence of
agreements between a source and the consumer.

58
 Research objective – the critical analysis of process of knowledge, as
process of a single-channel information transfer.
Исходя из поставленной задачи, в работе последовательно
рассмотрены функции структурных элементов общей схемы
системы связи с точки зрения процесса получения знания; харак-
теристика субъекта и объекта познания в контексте процесса
передачи информации; феномен и ноумен как объекты информа-
ционной реальности.
Как отмечает К. Шеннон, основной задачей связи является
«точное или приближенное воспроизведение в некотором месте
сообщения, выбранного для передачи в другом месте» [1, 243]. Это
вполне применимо к процессу познания, если под таковым пони-
мать «творческую деятельность субъекта, ориентированную на по-
лучение достоверного знания о действительности» [2, 527], где под
«знанием» понимается «селективная, упорядоченная, определен-
ным способом (методом) полученная, в соответствии с какими-
либо критериями (нормами) оформленная информация» [3, 247].
Таким образом, вполне допустимо к процессу познания применить
«общую схему системы связи» [1, 245]. В данной схеме понятие
информации «обычно предполагает наличие, по крайней мере,
трех объектов: источника информации, потребителя информации и
передающей среды; информация не может быть передана, принята
или хранима в чистом виде. Носителем ее является сообщение» [4,
274]. Источник информации (источник сообщений) – материаль-
ный объект, предположительно создающий совокупность сведений
о своем состоянии [5, 415]. Возможностью передать эти сведения
для источника информации является вызов изменений в передаю-
щей среде (канале связи). Канал – это «среда, используемая для пе-
редачи сигнала от передатчика к приемнику» [1, 246]. Данное из-
менение в канале связи условно мы называем сигналом. Под потре-
бителем понимается «лицо (или аппарат), для которого предназна-
чено сообщение» [1, 246]. В контексте процесса познания субъект
выступает в роли потребителя. Сигнал, имеющий смысл для потре-
бителя информации, отличный от самого факта изменения в пере-
дающей среде, мы называем сообщением. Очевидно, что объектом
познания выступает не источник (существование которого не явно
для субъекта), а именно получаемые сигналы. Для определенного
канала связи существует определенный вид сигнала, который,
59
однако, никоим образом не определяет смысловое содержание
сообщения. Важным является то, что судить о состояниях источни-
ка информации потребитель может только по сообщениям, полу-
ченным по каналу связи и ни по чему иному. Это значит, что рас-
суждать о таких состояниях источника информации, как «сущест-
вование», «мышление», «разумность» и любых других, мы можем
только на основании сообщений, доступных нам как потребителям
информации.
Вопрос о смысле сообщения сводится к соглашению между
источником и потребителем информации. Информация, перено-
симая сигналом, «как правило, всегда имеет некоторый смысл
(для потребителя), отличный от смысла самого факта поступле-
ния сигнала. Это достигается за счет специальных соглашений,
по которым, скажем, один удар барабана свидетельствует о при-
ближении противника. Для человека, не знающего о таком согла-
шении, этот звук такой информации не несет» [6, 408]. Отсюда: ка-
чества объекта познания (сигнала) зависят от соглашений, доступ к
которым имеет субъект. В свете вышесказанного: информация –
условное обозначение сигнала, доступного для потребителя.
Онтологическое условие любого процесса в контексте нашего
исследования – возможность передачи информации. Данное
условие назовем информационной реальностью.
Рассмотрев процесс познания как процесс передачи информа-
ции (сообщений) в контексте общей схемы системы связи К.Шен-
нона при одном передающем канале, можно сделать несколько
общих заключений.
Итак, оттого, что «простая физическая регистрация принятого
сигнала еще не означает, что получена информация от источни-
ка», а смысл сообщения извлекается только «за счет специальных
сообщений между источником и потребителем» [4, 274], то для
того, чтобы познание состоялось (кроме составляющих элемен-
тов общей схемы связи), требуется еще, как минимум, условность
между субъектом и объектом познания. Соответственно, одним
из онтологических условий процесса познания является соглаше-
ние между субъектом (исследователем) и объектом (исследуемым).
При одном канале связи такое соглашение состояться не мо-
жет по следующим причинам:

60
 (1) Потребитель (субъект) воспринимает только лишь сигналы
передающей среды, но не воспринимает непосредственно источ-
ник. Следовательно, объектом познания (исследования) для су-
бъекта является не источник, а лишь возмущения среды [возмож-
но, вызванные источником].
(2) Любое знание о «качествах» сигналов не дает субъекту зна-
ния о «качествах» (состояниях) источника.
(3) Субъект может обладать произвольным набором «ка-
честв», однако все, что ему доступно для познания, – это действи-
тельность, «построенная» из сигналов, а источник всегда высту-
пает «вещью в себе» (то есть недоступен для субъекта).
Изученная (гносеологическая) составляющая предмета в ин-
формационной реальности – количественная, и представляет со-
бой сигналы (изменения в передающей среде). Эта составляющая
носит характер всеобщности, так как является составляющей лю-
бого предмета информационной реальности. Она является усло-
вием для существования информационного сообщения, не буду-
чи, при этом, собственно информацией.
Предположить путь исследователя в изучении данного вопро-
са – тоже, видимо, одна из существенных проблем. Как заметил
Н.Винер, «сообщение вообще и научное исследование в частнос-
ти требуют больших усилий, даже если это и плодотворные уси-
лия, а борьба с несуществующими привидениями вызывает
пустую трату сил, которые следует экономить» [7, 190].
Литература:
1. Шеннон К. Математическая теория связи//Работы по теории ин-
формации и кибернетике.–Москва: Инфра-М, 1963. – 830 с.
2. Хомич Е.В. Познание//Новейший философский словарь / Под ре-
дакцией Грицанова А.А. – Минск: Книжный Дом. – 2003, с. 247-527.
3. Абушенко В.П. Знание//Новейший философский словарь / Под
редакцией Грицанова А.А. – Минск: Книжный Дом. – 2003, с. 247-527.
4. Семенков О.И. Информация//Новейший философский словарь / Под
редакцией Грицанова А.А. – Минск: Книжный Дом. – 2003, с.247-527.
5. Добрушин Р.Л., Матов А.Я., Прелов В.В. Источник сообщений//
Энциклопедия кибернетики. Том. 1. – Киев: Гл. редакция Украинской
Советской Энциклопедии, 1974, с. 408-415.
6. Лисенбарт Д.К., Скокан Ю.П. Информация//Энциклопедия кибер-
нетики. Том. 1. – Киев: Гл. редакция Украинской Советской Энцикло-
педии, 1974, с. 408-415.

61
 7. Винер Н. Кибернетика и общество. – Москва: Издательство
иностранной литературы, 1958.– 198 с.

МИФ И ЕГО ЗНАЧЕНИЕ В ЖИЗНИ ЧЕЛОВЕКА

Ольга ЧЕРЕДНИЧЕНКО, III курс, факультет истории
и философии
Сергей МАТВЕЕВ, докт., преподаватель,
научн. руководитель
Studierea problemei mitului a avut drept scop determinarea conţinuturi-
lor sale semiotice pentru omul antic, pentru a înţelege ce înseamnă mitul în
epoca contemporană. A fost necesar stabilirea clară a definiţiilor principale,
o clasificare şi analiză a categoriilor mitului şi funcţiilor sale. În urma cer-
cetării a fost demonstrat că o epocă întreagă a vieţii spirituale a omenirii,
formarea şi înflorirea civilizaţiilor antice a fost dominată de mit, creat de
conştiinţa umană. Arhetipurile mitului antic, infiltrate în diferite aspecte ale
vieţii au supravieţuit până în prezent.
При всей невозможности дать определение мифу или охаракте-
ризовать причины его воздействия на умы современных людей,
нельзя не отметить его громадной притягательности и того влия-
ния, которое проявляется на самых разных уровнях (от обществен-
ных институтов до субъективного сознания). Речь идет о мифоло-
гических содержаниях, которые выдают себя как иррациональные
фантастические образы, возникающие в глубинах бессознательно-
го, о своеобразном способе восприятия и толкования мира. Мифоло-
гическое сознание проявляет себя повсеместно, во всех областях
современной культуры: тяготение к мифопоэтическим образам об-
наруживается в литературе и искусстве. Возникают тенденции к
мифологизированию истории, событий обыденной жизни, своего
прошлого. Сфера действенности мифа необозрима.
Хотя тема предполагает обращение к материалу традиционных
и древних верований, она имеет непосредственное отношение к
современности, поскольку демонстрирует важнейшую функцию
мифологического сознания – установление целостности, в связи с
чем в условиях кризиса или надлома сознания всегда происходит
актуализация мифа.
Изучение общей структуры мифа, основных мифологем, обус-
ловленных архетипическими идеями, может показать, как они
62
способны функционировать в дальнейшем (вплоть до современ-
ных систем). Поиски архетипических идей и представлений обна-
руживают сходство различных мифологических и религиозных
комплексов воззрений, что позволяет рассматривать мифологию
и как выражение общечеловеческих смыслов и ценностей, и как
проявление национального, самобытного характера каждой куль-
туры. Уникальность становится более очевидной, когда обнару-
живается, что она вырастает на основе универсальных значений,
общей структуры психики.
Миф, появившись ещё на заре человечества, сопровождает его
вплоть до наших дней, видоизменяясь, но не теряя своего значе-
ния. Этнические, социальные, исторические процессы находят
своё отражение в трансформациях мифа, позволяя судить о том,
как они протекали и какой отпечаток накладывали на менталитет.
Исследование вопроса об общем понятии мифа и мифологии
проводилось с целью понять, чем был миф для человека в древ-
ности, для того чтобы можно было разобраться, что значит миф
для нас сегодня. Необходимо было дать понятие основным терми-
нам, связанным с данной темой, рассмотреть классификацию или
так называемые категории мифов, а также проанализировать ос-
новные функции мифов. В результате исследования было доказа-
но, что целая эпоха духовной жизни человечества, формирование и
расцвет древних цивилизаций была царством мифа, созданного
воображением человека. Воображение – великий дар природы,
драгоценное качество людей, их творческая энергия. Оно создало
«Илиаду» и «Рамаяну», «Эпос о Гильгамеше» и «Энеиду».
Воображение древнего человека создало царство мифа. Люди
искали ответы на волнующие их вопросы, пытались разгадать за-
гадки Вселенной, человека и самой жизни. Когда действитель-
ность не давала ответа, на помощь приходило воображение. Оно
же удовлетворяло и эстетические потребности людей.
Миф отождествляет мечту с реальностью. Он не мирится с сом-
нением. Человек, создавая его, осуществлял своё абсолютное зна-
ние истины. Кто из современников Гомера мог сомневаться в
реальности Зевса? Кто из древних индийцев осмелился бы оспари-
вать существование грозного Шивы? Мир мифа был вне сомнений.
По сути, это все понимание мифа сегодня сквозь призму ты-

63
сячелетий, но наверняка не знает никто, что первобытный человек
подразумевал под словом «миф» и что хотел сказать нам о нём.
В ходе исследования данной проблемы мы выявили, что целая
эпоха в жизни человечества, формирование и расцвет древних
цивилизаций были царством мифа, созданного воображением че-
ловека. После исчезновения с исторической арены древних циви-
лизаций, мифы не исчезли вместе с ними, а продолжали сущест-
вовать и существуют поныне. Миф сегодня совершенно не похож
на миф античности, или так называемый первобытный миф. Но все
же его основа, то есть концепция, сохранилась до наших дней.
Очень сложно проводить аналогию между мифами разных исто-
рических эпох так как в каждой из них миф обладал своим харак-
тером и имел своё значение.
Миф актуализирует мир значений, придавая им витальность,
превращая их в соучастников человеческой деятельности. Дейст-
вия мифических персонажей дешифруют человеку окружающий
мир, объясняя его происхождение посредством деятельности пер-
вопредков, или какое-либо событие, обозначение и т.д. Следова-
тельно, религиозно-мифологические представления специфичны
по своей направленности на непостижимое, принципиально на-
ходящееся за пределами разумного, опираясь на веру как на выс-
шую истину по отношению к любым теологическим аргументам.
Мифологические представления получают статус религиозных не
только ввиду их ориентации на непостижимое, но и благодаря их
связи с обрядами и частной жизнью верующих. Вера сопряжена с
экзистенциальной активностью субъекта, попыткой осмыслить
свое существование. Обрядовые действия и практика частной
жизни базируются на ней, служат ее продолжением. Одновремен-
но они стимулируют веру, делая религию возможной.
Очевидно, что миф может стать вторичным порождением как
религии, так и идеологии, если в них усиливается тенденция вну-
шения обществу превратного понимания действительности. При-
меры внушения такого рода можно черпать не только в древ-
ности или средневековье. Новейшее время достаточно являет та-
кие примеры.
Итак, в результате исследования мы пришли к следующим вы-
водам: миф как понятие носил для древнего человека объясняю-
щий характер, он расставлял по местам всё то, что не поддава-

64
лось человеческому пониманию, являясь по сути, первой формой
мировоззрения; мифы древности помогают понять, каким обра-
зом действуют их механизмы сегодня; эволюция значения мифа в
ис0тории человечества позволила определить, каким образом и
почему миф дошёл до нас в такой форме, с какой мы сталкиваемся
сегодня, и как он трансформировался. Выявлены различия между
мифами различных исторических эпох: в античности миф являлся
формой мировоззрения, а в наши дни – это форма «оружия».
Миф, как и религия, играет немаловажную роль в жизни чело-
века. Обе формы сознания – мифологического и религиозного –
достаточно самостоятельны, несмотря на их переплетения. Миф
является вторичным проявлением как религии, так и идеологии.

65
 FACULTATEA DE JURNALISM ŞI ŞTIINŢE
ALE COMUNICĂRII

PRODUCT PLACEMENT – O NOUĂ TENDINŢĂ

A PUBLICITĂŢII
(Studiu de caz: filmul „Nunta în Basarabia”)
Lilia ŢURCAN-CIUBOTARU, an.III, Facultatea de Jurnalism
şi Ştiinţe ale Comunicării
Ludmila ANDRONIC, lector superior, cond. ştiinţific
Showing a brand name product in a feature film, televisions program, or
other medium not typically perceived to be an advertising medium. The mar-
keter sometimes pays a substanţial fee for the placement. In other cases, the
producers consider the product to be an integral part of the plot and merely
reguest permission from the marketer benefits from exposure to a large
audience in an environment that is perceived to be objective.
Publicitatea nu reprezintă, pur şi simplu, informaţia care acţionează
la un singur nivel, consumatorii finali fiind cei care decodifică în sub-
conştient mesajele şi imaginile acestora.
Reclama unui produs se poate face în diferite modalităţi: prin inter-
mediul televiziunii, al Internet-ului, prin reviste şi ziare sau prin afişe
stradale şi poate constitui chiar un element de strategie investiţională.
O formă mai neobişnuită este însă aşa-numitul „product placement”.
Product placement-ul reprezintă o tactică promoţională, folosită de
oamenii de marketing, prin care un produs comercial real este utilizat în
media funcţionale, iar prezenţa produsului este rezultatul unui schimb
comercial. Product placement-ul apare în scenele unui film, al seriale-
lor, pieselor de teatru, videoclipurilor muzicale, jocurilor video, în
cărţi şi reprezintă o nouă tendinţă media. Procesul se produce prin int-
roducerea logo-ului brandului sau prin apariţia produsului în cadru
într-un mod cât mai favorabil [1].
Individul modern este atât de familiarizat cu publicitatea tradiţiona-
lă, încât aceasta îşi micşorează eficacitatea. TV îşi modifică maniera
de distribuţie a reclamei, crescând semnificativ ponderea sponsorizări-
lor şi a product placement-ului.
66
 Scopul lucrării de faţă este de a arăta că publicitatea nu înseamnă
doar promovarea mărcilor prin metode directe, ci şi plasarea produse-
lor/serviciilor prin intermediul diferitelor modalităţi neobişnuite, cum
ar fi „product placement-ul”.
Lucrarea conţine două capitole:
Capitolul I – Particularităţile istorice ale fenomenului de publicitate –
conţine date istorice cu privire la apariţia primelor forme de publicita-
te şi faze de evoluţie în procesul formării reclamei. Sunt date privitoa-
re la apariţia primelor forme de product placement.
Capitolul II – Particularităţile teoretice şi practice ale fenomenului
de product placement. Studiu de caz: Filmul „Nunta în Basarabia” –
are 5 paragrafe: §1. Ce este product placement-ul; §2. Tipuri de pro-
duct placement; §3. Avantajele tehnologiei de PP; §4. Exemple de
product placement; §5. Product placement-ul în Moldova. Filmul
„Nunta în Basarabia”.
Toate media funcţionale au devenit suportul ideal pentru promova-
rea brandurilor. Întrucât prezenţa lor pe fundal ca simpli figuranţi nu
satisface întotdeauna exigenţele companiilor, brandurile au devenit
„mici actori”, integrându-se în acţiune atât cât să atragă atenţia, dar să
nu deranjeze pe nimeni. Celelalte personaje fac referinţă la ele, se fo-
losesc de ele şi le scot în evidenţă într-un mod cât se poate de natural.
Sunt câteva tipuri de PP (product placement):
1. Demonstrarea vizuală (demonstraţie) – apariţia produsului în
scenă în condiţia obligatorie de a fi descifrabil logotipul.
2. Întrebuinţare (folosire) – orice interacţiune a personajului cu
produsul, în condiţia obligatorie de a fi descifrabil logotipul.
3. Verbalizarea – rostirea denumirii mărcii comerciale de către
personajele filmului.
4. Scenă specială – utilizarea mărcii (produsului) cu comentariile
eroului principal/secundar, intenţionat incluse în scenariu şi coordinate
cu compania-client; sau scena aparte, unde marca (produsului) devine
personajul central, în jurul căreia se dezvăluie subiectul.
Am studiat un şir de producţii video (60 la număr) care sunt cu
adevărat exemple grăitoare în domeniul product placement. Drept
scop am avut depistarea publicităţii ascunse, observarea modului şi a
contextului în care se plasează, căpătarea în urma vizionării a unor
abilităţi specifice necesare în realizarea publicităţii ascunse într-un
film de ficţiune cum este „Nunta în Basarabia”.
67
 În acest film, cel mai des este utilizată demonstrarea vizuală, ca
fiind tipul de product placement cel mai puţin costisitor şi cel mai uşor
de încadrat în scenariu.
În ceea ce priveşte piaţa noastră – s-au făcut încercări puerile de
genul Fabricii de cofetării „Bucuria”, cu napolitanele „Artek”. Şi cam
atât deocamdată. Ce se poate spune cu siguranţă – că este o piaţă în
creştere, care se va dezvolta în continuare în directă relaţie cu capaci-
tăţile de producţie locale şi mai ales cu „predictibilitatea” şi durata mai
lungă de viaţă a producţiilor locale.
În spaţiul Republicii Moldova sunt puţine exemple de PP şi acestea
la nivel de sponsorizări mai mult. Exemplele din spaţiul european însă
ne oferă un teren larg de studiere a product placement-ului din toate
perspectivele lui. În urma lor, am depistat câteva avantaje:
 Produsul este prezentat ca făcând parte integrantă dintr-o acţiu-
ne reală şi numai este perceput ca o reclamă. Publicitatea integrată nu
permite consumatorului potenţial întreruperea atenţiei de la obiectul
poziţionat, aşa cum e cazul publicităţii tradiţionale şi emblema spon-
sorizării pe ecranul televizorului.
 Prezentarea produsului nu este perturbată de alte produse concu-
rente. Practica PP nu permite plasarea produselor sau serviciilor care
se află în concurenţă în aceleaşi media funcţionale. Astfel, companiile
concurente sunt garantate că nu se vor intersecta.
 Tehnologia dată e mult mai economă decât publicitatea directă,
PP nu necesită cheltuieli de producţie pentru filmările spotului publi-
citar şi elaborarea conceptului.
Realizat corect, el poate da realism filmului sau programului în
care apare şi poate avea un succes mult mai mare uneori decât o recla-
mă propriu-zisă. Trebuie respectate nişte condiţii: produsul ar trebui să
nu iasă prea mult în evidenţă din cadru, să nu fie focusat, astfel încât
acest gen de advertising să funcţioneze mai mult pe principiu de psi-
hologie subliminală; la nivel strategic, un PP bun trebuie să se înscrie
în ideea generală de comunicare a mărcii.
Pentru promovarea culturii cinematografice în mediul autohton,
asociaţia OWH TV Studio (Moldova) în colaborare cu Mediana Com-
munications (România) au produs filmul „Nunta în Moldova”, regizat
de Napoleon Helmis. În film apar şase plasări de produse: taxi, salon
de mariaj, vodkă, vin, automobil şi o instituţie.

68
 Comparativ cu alte state, unde practica utilizării acestui tip de pub-
licitate, product placement, este mult mai matură şi care aduce bugete
enorme atât producătorilor de filme, cât şi actorilor şi agenţilor econo-
mici implicaţi, în Republica Moldova impactul publicităţii ascunse
deocamdată este perceput mai mult de producătorii de pelicule şi mai
puţin de către firmele şi companiile autohtone.

Fig.1. Salonul de mariaj „La Vinia” Fig.2. Taxi 1444

Prin urmare, studiul de caz: Filmul „Nunta în Basarabia” este un stu-
diu relevant din punctul de vedere al cercetării şi în sens practic.
Experienţa pe care am obţinut-o, colaborând în cadrul acestui proiect, la
departamentul marketing şi, nemijlocit, în domeniul product placement-
ului, ne permite să afirmăm că acest tip de publicitate are teren pentru
dezvoltare, deoarece nu este exploatat suficient, prin urmare, nu se
cunosc beneficiile reale pe care poate să le aducă. Persuasiunea trebuie
iniţiată, mai întâi de toate, în rândurile agenţilor economici.
Referinţe:
1. Enciclipedia liberă „Wikipedia”, www.wikipedia.org

COMPORTAMENTUL MEDIATIC
ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ
Diana PÎNZARI, an.III, Facultatea de Jurnalism
şi Ştiinţe ale Comunicării
Vlad MADAN, lector, cond. ştiinţific
The flux of the political messages in the electoral campaign determines
the electors to choose as the main source of information the press and not the

69
paper that analyses the modelling of the political message using as a
reference the newspapers, how is the information manipulated and how so-
metimes the political partisanship is possible.
Fluxul mesajelor politice lansate în campania electorală îi determi-
nă pe alegători să-şi aleagă drept sursă principală de informare presa,
şi nu partidele politice.
Comportamentul mass-media în campania electorală este lucrarea
ce analizează modelarea mesajului politic prin intermediul ziarelor,
prin ce metode se manipulează cu informaţia şi cum se ajunge, în une-
le cazuri, la realizarea partizanatului politic.
Drept material de studiu a fost ales ziarul Timpul de dimineaţă din
Republica Moldova şi El Mundo din Spania. Cercetarea a fost realiza-
tă în baza campaniilor electorale generale. Timpul a fost studiat în pe-
rioada februarie-aprilie 2009, iar El Mundo, februarie-aprilie 2008.
Scopul lucrării a fost de a demonstra existenţa partizanatului politic în
paginile ziarelor sus-menţionate, dar şi de a elucida tehnicile prin care
acesta a fost realizat.
Modelarea mesajului politic în campania electorală a fost analizată
prin intermediul modificărilor de machetare a paginilor ziarului, prin
modul de reflectare a ştirilor, a fotografiilor (caricaturilor), funcţiilor
mass-media şi aspectelor legislative ale activităţii presei scrise în
perioada electorală.
Fiecare dintre noi tinde să creadă că informaţia pe care o consumă
este una veridică, fără implicaţii şi conotaţii politice, însă în cadrul
unei societăţi nimic nu poate exista în afara politicului şi a mass-me-
dia. Relaţia dintre aceşti doi actori devine tot mai strânsă în campania
electorală şi se influenţează reciproc. De la politizare se trece la parti-
zanat politic explicit. În cazul nostru, a constat în susţinerea deschisă
acordată partidului PLDM, pe de o parte, şi PP-ului de pe alta. Propa-
ganda utilizată a acţionat la nivel de convingere, lăsând pentru cititori
opţiunea de a alege. În Timpul de dimineaţă, Constantin Tănase spune
că „nu vreau să judec, pentru a nu fi părtinitor, vă las pe dumneavoastră
să decideţi…..”. Acelaşi model de persuadare indirectă am găsit-o la
El Mundo, unde unul dintre editorialişti recomandă lectorilor „să se
gândească la victimele terorismului atunci când merg la vot”.
În Timpul de dimineaţă propaganda a constat în inducerea unei idei
anticomuniste şi propunerea drept alternativă a Partidului Liberal De-

70
mocrat din Moldova. Astfel a implementat un alt element considerat
propagandistic, cel de a delimita actorii politici în „ai noştri”– buni şi
„ai lor”– cei răi.
Presa îşi pregăteşte teren de colaborare cu partidele politice înain-
tea începerii campaniei electorale oficiale. Aceasta îşi modifică desi-
gnul pentru amplasarea materialelor sau inaugurează rubrici de pro-
movare a imaginii. Rubricile din Timpul au avut avantajul de a spori
interactivitatea dintre cititor şi ziar. „Tribuna Liberă” şi BIT-ul ELEC-
TORAL îi permit să analizeze feedback-ul electorilor în scopul de a
propune ceva nou. Socializarea depinde de gradul de interes pe care îl
prezintă publicul, iar scrisorile aduse la redacţii, precum şi editorialul
Sorinei Stefârţă, au consolidat relaţia de încredere şi a promovat liber-
tatea exprimării. Dacă ne referim la funcţia de informare, aceasta s-a
realizat din punctul de vedere al politicianului, şi nu al cititorului. În
paginile ziarului găseai informaţii ce îţi prezentau activitatea unor
partide şi lipsa de atitudine a altora.
Avantajul ziarului este că permite jonglarea cu fotografia, candida-
tul poate fi „omul potrivit la locul potrivit”. Necesitatea prezentei fo-
tografii alături de ştire creste odată cu începerea campaniei electorale.
Fără fotografii, am avea lideri politici neidentificaţi, fără o imagine
conturată, fără prejudecăţile pe care le avem despre ei.
În urma studiului realizat, am constatat că nici o ştire, interviu sau
reportaj ce vizează direct un partid sau un lider politic nu este lipsit de
reprezentări fotografice sau cel puţin de o caricatură, dacă este vorba
de contracandidaţi.
Indiferent de genul jurnalistic prezent pe prima pagină, fotografia
vine să completeze informaţia din punct de vedere vizual, iar în alte
cazuri este utilizată pentru a sustrage atenţia cititorului de la esenţa
textului.
Este cazul ziarului Timpul, care a plasat o ştire de la mitingul
PLDM de două ori, în prima zi informaţia avea prioritate, iar în cel de-
al doilea caz, fotografia a fost dublată ca volum. Acest fapt le-a permis
să deplaseze punctul de atenţie al cititorului de la text la imagine,
pentru a nu identifica aceeaşi informaţie.
Satirizarea personajelor politice prin intermediul fotografiei şi a cari-
caturilor este o caracteristică a ziarului Timpul. Aici îl putem găsi pe
Voronin în căciula de cioban, iar pe Roşca îmbrăcat în ostaş sovietic,
anume pentru a evidenţia schimbul de roluri ce s-a produs între cei doi.

71
 Cel mai des fotografia a fost utilizată în scopul ce a consolida ima-
ginea grupului politic liberal democrat. PLDM apare împreună cu
toată echipa în pozele din ziar pentru a inspira „forţa de a lucra îm-
preună”. La altă extremă se plasează fotografiile ce au drept scop „dis-
trugerea” imaginii oponentului politic. De obicei, în materialele de in-
vestigaţie plasate în Timpul în toate numerele găsim cel puţin o poză
care ilustrează ideea de bază a articolului.
Fotografia şi caricaturizarea politicii duce la spectacularizarea
informaţiei şi a politicii ziarului în general. Acest salt de la „jurnalism
serios” la cel de „jurnalism infotaiment” sporeşte receptivitatea din
partea publicului, dar adesea are de suferit calitatea informaţiei. În
această electorală fenomenul a fost uşor identificabil. Drept exemplu
este imaginea de pe prima pagină a ziarului Timpul ce-l are drept pro-
tagonist pe Iurie Roşca „metamorfozat” în cangur, iar în alta îmbrăcat
în sutien cu bani în ei.
Ziarul El Mundo, de asemenea, plasează poze ce şlefuiesc imagi-
nea lui Rajoy, care în mediile spaniole a mai fost denumit şi „răţuşca
cea urată”. Un exemplu reprezintă prima pagina din 19 februarie, unde
Rajoy doboară un sportiv. Imaginea surprinsă îl plasează pe Rajoy pe
poziţie de superioritate, iar textul ce însoţeşte fotografia spune: „Să
privească şi sa ia aminte Zapatero”.
Un alt exemplu de „om al poporului” este fotografia „baie de mulţi-
me”. Pe de o parte, se doreşte legitimarea personajului politic, iar pe de
alta, să consolideze imaginea de „eu sunt ca tine şi lucrez pentru tine”,
cu atât mai mult cu cât personajul politic apare în preajma tinerilor şi
este o atmosferă de bunăvoinţă. Contracandidaţii PP însă au parte de o
prezentare oribilă. În numărul de pe 10 martie, a doua zi după alegeri,
Zapatero ocupa pentru prima dată prima pagină a ziarului, şi este pre-
zentat cu o imagine distorsionată, ce zboară şi nu stă cu picioarele pe
pământ.
Toate pozele ce au menirea de a crea o impresie bună sunt plasate
în partea de sus a paginii. Pentru a evidenţia diferenţa dintre oponenţi,
adversarul va fi plasat în partea de jos, iar personajul nostru în partea
superioară. Astfel este accentuată dihotomia: jos-sus, bun-rău.
Utilizarea masivă a fotografiilor în campania electorală este expli-
cabilă prin impactul şi mesajul vizual pe care îl oferă acestea. În unele
cazuri, poza poate ilustra mai bine o idee exprimată decât o face un ar-

72
ticol de o pagină. Pe de altă parte, este vorba despre societatea în care
trăim, o societate în criză de timp, dar care vrea să consume acelaşi
volum de informaţie, dar în timpi mult mai puţini.
O importanţă deosebită au avut-o genurile jurnalistice care s-au uti-
lizat în modelarea mesajului. În Timpul de dimineaţă s-a optat pentru
informarea cititorului prin ştiri, iar El Mundo a prezentat evenimentele
politice mai mult prin articole de opinie. În unele cazuri, s-a realizat
un mix între ştire şi comentariu sau opinie, fapt ce face dificilă incul-
parea autorului de partizanat. Pe de altă parte, prin promovarea terme-
nului de „infotaiment” sau „junk journalism”, funcţia de educare a tre-
cut pe planurile secunde. O soluţie ar fi delimitarea genurilor jurnalis-
tice, reflectarea neutră a evenimentelor, ierarhizarea evenimentelor în
dependenţă de importanţa pe care o au pentru societate, şi nu pentru
partidul politic, reducerea elementului de spectacol în avantajul celui
informativ de calitate, acordarea priorităţii aspectelor etice ale jurna-
lismului, perceperea jurnalismului ca pe o meserie, şi nu ca pe un bun
al celui ce deţine puterea.
Prezenţa politicului în ziare este un lucru inevitabil, pe care nu-l
putem controla, pentru că se completează reciproc, însă putem trasa o
linie între a face politizare şi partizanat.

73
 FACULTATEA DE LITERE

NEOLOGISME FOLOSITE INCORECT

Ana NICA, an.III, Facultatea de Litere
Ion MELNICIUC, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Limba este un fenomen social prin excelenţă. Ea se află în cele mai
strânse legături cu toate schimbările care au avut loc în trecut, căci
orice inovaţie, exprimată prin mijloace de limbă, este, într-un fel sau
altul, datoare generaţiilor precedente. Vocabularul reflectă realitatea
obiectivă şi înregistrează noul din viaţa socială. Orice vocabular expri-
mă, de fapt, o civilizaţie.
Limbajul constituie cea mai înaltă creaţie a geniului uman. În
vremurile noastre, societatea tinde din ce în ce mai mult spre o
adevărată avalanşă de cunoştinţe. Toate acestea se cer a fi transmise
prin mijloace expresive. Şi deoarece asemenea mijloace nu pot fi
inventate imediat, ele sunt împrumutate din alte limbi sau sunt formate
de-a lungul timpului şi puse în circulaţie generală sub forma
neologismelor.
Utilizând cuvinte străine, vorbitorii limbii române le pronunţă şi le
scriu în funcţie de gradul în care sunt familiarizaţi cu limba respectivă.
Acest proces reliefează, în mod deosebit, lipsa unui set de reguli şi princi-
pii riguros formulate, care ar stabili limita între „corect” şi „greşit”[1].
Indiscutabil că orice deviere de la normele ortografice, care sunt
legi ale scrisului, obligatorii pentru toţi, ne prezintă într-o lumină
deloc favorabilă. Pentru a ne face o impresie de ansamblu asupra
decalajului dintre normă şi practica uzuală, e suficient să consultăm
presa periodică. Aici viaţa cuvântului e în fierbere continuă. Situaţia
lor nu e deloc uşoară, dacă luăm în consideraţie afluxul de
împrumuturi lexicale din limbi străine (franceză, engleză, germană,
italiană etc.), o parte dintre ele nefiind atestate de dicţionarele noastre.
În atare situaţii, devierile de la normă sunt explicabile pentru o
anumită perioadă de timp, până când lingviştii vor reglementa starea
de lucruri.

74
 Este ştiut că cele mai multe divergenţe între norma ortografică şi
practica uzuală apar în cazul neologismelor. Aceasta pentru că nu se
respectă în limba română cu stricteţe aceleaşi criterii în ortografierea
cuvintelor străine [2]. Unele neologisme le scriem în baza principiului
etimologic, altele – în conformitate cu principiul fonologic. De
exemplu: business, management, show, summit, pizza, shop, kaki, dar:
fotbal, vizavi, apropo, voiaj. Atare discordanţă îi derutează pe
mânuitorii de condei. Ce principiu acceptăm totuşi pentru încetăţenirea
împrumuturilor din alte limbi: fonologic sau etimologic? Astăzi, când li-
mbile moderne sunt mai bine cunoscute de către vorbitorii noştri, ten-
dinţa, evident, e – spre cel etimologic. În cazuri aparte, uzul admite
ambele principii. În publicaţiile periodice de la noi se scrie apropo,
vizavi într-un singur cuvânt, dar şi în forma lor originară: à propos,
vis-à-vis. Astfel, facem loc fluctuaţiilor.
Ex.: 1) El a refuzat să facă declaraţii vis-à-vis de aceste propuneri.
(Timpul, 15 mai 2009, p. 6)
2) Mai trist e faptul că de boala românească vizavi de Moldova se
molipsesc şi ruşii. (Literatura şi arta, 2 noiembrie 2008, p. 2)
În fişierul nostru de împrumuturi recente predomină numeric
termenii de origine engleză. Se ştie că influenţa anglo-americană s-a
extins asupra mai multor limbi europene. Anglomania se resimte şi în
limba română actuală.
În limbajul politicienilor din Republica Moldova se impune, prin
frecvenţa sa, termenul de origine engleză speaker. Presa îl
ortografiază în mod diferit: speaker şi spicher, deşi normele
ortografice în vigoare ne recomandă doar o singură variantă: spicher.
Ex.: 1) Spicherul ne propune să nu ne mai cheltuim cu alegerile
parlamentare. (Jurnal de Chişinău, nr. 3, 2009, p. 5)
2) Ei au acordat vot de neîncredere speakerului. (Flux cotidian, 6 oc-
tombrie 2006, p. 3)
De asemenea regulă se conduc aproape toate dicţionarele editate la
noi. Se cere însă făcută o precizare: e vorba de o semnificaţie mai veche,
pătrunsă în limba română – cea de „vorbitor, crainic la un post de radio
sau televiziune”. Ca termen social-politic, echivalent cu „preşedinte al
parlamentului”, este atestat în Dicţionar de cuvinte recente de Florica
Dimitrescu, ortografiat ca în limba de origine – speaker [1]. In această
formă îl atestă şi Dicţionarul politic. Problema se complică: este vorba de

75
un cuvânt cu două semnificaţii sau de două cuvinte autonome? În limba
de origine e un singur cuvânt (polisemantic). Prin urmare, ar trebui să-l
ortografiem la fel, dar practica uzuală deocamdată admite arbitrarul.
Un alt cuvânt cu numeroase forme oscilante este: rachet – raket –
racket. Dar oscilaţiile se referă nu numai la formă, ci şi la conţinut.
Dicţionarul de neologisme (Bucureşti 1997), recomandă scrierea cuvân-
tului racket cu ck, indicând şi pronunţia [rachet], cu definiţia
„stoarcere de bani prin intimidare şi violenţă; extorsiune”. Astăzi cu-
vântul mai are un sens, cel de „formă organizată de jaf”. Pluralul
cuvântului dat, pornind de la exemplele extrase din presa noastră, este
rackeţi, scris ba cu ck, ba cu litera k, care la sensurile date mai adaugă
unul.
Ex.: Au barat într-o noapte toate drumurile satului, pentru a nu le
permite rakeţilor să ajungă la casa lui. (Flux cotidian, 7 martie 2008, p.4)
În exemplul citat, cuvântul rackeţi este folosit cu sensul de
racketeer, adică „persoană care practică racketul; pungaş, escroc”.
Din păcate, în ultimul timp are loc un proces de neologizare
excesivă a lexicului. Acest fapt face posibilă dublarea cuvintelor
româneşti, ducând la dezvoltarea unui raport nedorit de sinonimie şi
chiar de omonimie, de exemplu: shop – magazin, prăvalie, dugheană,
mai recent market, minimarket, supermarket.
Ex.: 1) ... managerul în probleme de marketing al companiei a
furnizat unele date. (De facto, 17 decembrie 2008, p.2)
2) Produsele alimentare destinate pentru vînzare în supermarkete
vor fi controlate. (Flux cotidian, 14 aprilie 2009, p.3)
Cuvântul bacalaureat cunoaşte, în special în vorbire, pronunţarea
bacaloreat. În acest caz, adaptarea orală a formei franceze
(baccalauréat) din care provine cuvântul în română este determinată,
dar nu se exclude nici explicaţia unei rostiri rapide şi neîngrijite [4].
Exemplele de utilizare incorectă a neologismelor, la care ne-am
referit mai sus, demonstrează că mai importantă decât acceptarea sau
respingerea lor, mai mult sau mai puţin argumentată, este explicarea
cauzelor ce le produc.
La modul ideal, desigur, s-ar cuveni să aducem la numitor comun
scrierea tuturor împrumuturilor (mai vechi şi mai noi), ceea ce ni se
pare, practic, irealizabil. Cert rămâne faptul că situaţiile de acest gen
nu pot fi tolerate mult timp şi e de datoria noastră să le reglementăm.

76
 Concluzia este univocă: orice abatere de la normă, dacă nu-i
justificată într-un anumit fel, nu poate fi tolerată.
Deci, problema luată în discuţie e mereu actuală, deoarece „norma,
de orice natură, nu e o noţiune statică, ci evoluează, se conformează
exigenţelor timpului” [5].
Referinţe:
1. Avram M. Probleme ale exprimării corecte. – Bucureşti: Editura Aca-
demiei Române, 1987, p. 27.
2. Avram M. Ortografie pentru toţi. – Bucureşti: Editura Academiei
Române, 1990, p.35.
3. Dimitrescu F. Dicţionar de cuvinte recente. Ediţia a II-a. – Bucureşti,
1985.
4. Toma E. Cauze ale folosirii incorecte a unor neologisme în limba
română // Lb. şi Lit. rom.: Revistă trimestrială pentru elevi. – Bucureşti. –
1992. – Nr.1. – P.10.
5. Melniciuc I. Norma ortografică şi uzul // LR. – Chişinău. – 1992. –
Nr.11. – P. 25.

77
 FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

L’ASPECT SOCIOCULTUREL DE LA COULEUR

DANS LES STRUCTURES COMPARATIVES
Olesea COADA, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Ludmila ZBANŢ, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Culoarea poate fi abordată din mai multe perspective: culoarea ca
simbol, culoarea ca element cultural. Transmiterea culorii de la o societate
la alta a constituit mereu o problemă, deoarece realităţile diferă de la un
popor la altul. Dacă o culoare are conotaţii pozitive într-un anumit grup
cultural, ea poate avea conotaţii negative pentru altul. Puterea de conotaţie
a culorilor cuprinde o arie foarte largă, cum ar fi diferite domenii: politic,
sportiv, literatură, publicitate, religios etc.
M.Pastoureau définit la couleur: „non seulement une couleur que per-
sonne ne regarde est une couleur qui n’existe pas, mais une couleur que
personne ne peut nommer n’a pas de réalité sociale ni culturelle” [1, p.7].
Les traits typiques culturels, les croyances diverses sont les traits qui
font impossible la traduction des comparaisons figées, on ne peut pas
traduire la couleur, alors il faut trouver un équivalent dans la langue
cible. C.Schapira parle du cliché comme+Sn: „il partage avec nombreux
autres clichés un rapport idéologique direct avec la mentalité de la
communauté linguistique à laquelle il appartient; c’est en effet cette
mentalité qui favorise le plus souvent la sélection du SN comme
prototype du phénomène à illustrer” [2, p.37].
Apprendre le sens d’un mot consiste à acquérir les informations qui
peuvent permettre l’usage ordinaire d’un mot, on ne peut pas utiliser le
syntagme loup blanc sans connaître un certain nombre de choses sur les
loups blancs. On a l’expression: être connu comme le loup blanc, il faut
savoir pourquoi on fait une pareille comparaison. Alors, au Moyen-Age
en France, les loups étaient traqués, car ils représentaient une menace
certaine pour les troupeaux et les enfants. Les loups, de pelage noirâtre,
étaient donc rapidement repérés; cependant comme dans toute espèce il
existait des albinos. Ces loups blancs, très rares, frappaient doublement
l’imaginaire populaire. Donc, cette expression veut dire qui’il s’agit
d’un ‘Être connu de tous’. Les comparisons de ce type diffèrent d’une

78
langue à une autre. En roumain on traduira par: A fi cunoscut ca un cal
breaz. On voit que la couleur a disparru et l’espèce d’animaux a changé.
En roumain, c’est le cheval des contes, le cheval magnifique, c’est une
autre réalité d’une autre langue.
G.Mounin considère que la connotation est l’un des obstacles princi-
paux dans la traduction, il s’y agit de la connotation sociale. „Le classe-
ment même des couleurs varie avec les langues en même temps que leur
nomination” [3, p.75]. Pendant l’apprentissage d’une langue étrangère et
de la formation d’un traducteur il est important de connaître le spécifique
de l’utilisation des couleurs dans la vision de différents cultures. Cette
affirmation vise, particulièrement les cas de la traduction littéraire. Com-
ment on peut comparer le blanc de la neige dans la culture des peuples qui
n’ont vu jamais la neige, par exemples pour les pays africains? Une autre
difficulté est la comparaison: noir comme la terre, comment faire comp-
rendre les autres peuples qui ont d’autres couleurs pour leurs terrains?
Donc, un traducteur ne doit pas confondre ces formes de comparaison.
On rencontre la couleur dans différents textes, par exemple dans le
texte publicitaire. „La publicité est un type de communication de mas-
se” [4, p.78]. Dans la publicité la couleur dans les structures comparatives
peut désigner une valeur dénotative, on a comme exemple: Rouge comme
Grenadine. Grenadine c’est un restaurant, qui est décoré en rouge.
Il y a des publicités où le message renvoit à l’aspect socioculturel,
par exemple Rouge comme un souvenir, c’est une publicité d’un ma-
gasin chinois, tous les objets sont produits en Chine. Une image figée
de la Chine telle qu’on se l’imagine en Occident.
On rencontre des cas où on utilise dans la publicité les comparai-
sons figées. On prend comme exemple le slogan Du chocolat noir
comme la mort. On y a en vue le fait que le chocolat a la couleur noir
comme la mort. La mort est quelque chose d’abstrait, et traditionelle-
ment on dit que la mort est la plus noire de toutes les choses.
La couleur a été toujours véhiculée dans la presse écrite et même dans
les discours politiques. La couleur peut comporter une connotation très
particulière dans le discours d’un président. C’est le cas des discours de
Barack Obama, où ses mots sont basés sur le contraste noir-blanc. On voit
cela dans les exemples tirés du discours d’Obama en français:
„J’ai été élevé par un grand-père noir [...] et une grand-mère blanche”.
„Nous avons remporté des victoires impressionnantes dans les
états les plus blancs du pays”.

79
 On y parle du racisme, car Barack Obama est noir, il est souvent
nommé dans la presse homme de couleur ou noir.
Les structures comparatives ont leur rôle dans le discours politque,
et c’est surtout sur l’Amérique et sur le nouveau président. On reprend
les mots d’Obama: „Tout comme la colère noire s’est souvent avérée
contre-productive, la rancœur des blancs nous a aveuglés sur les
véritables responsables de l’étranglement de la classe moyenne – une
culture d’entreprise où les délits d'initiés”.
Il accentue même sa différence des autres: „un Noir comme moi
est président des US”. „Barack Obama est essentiellement un prési-
dent rouge, blanc et bleu comme le drapeau de son pays. Né à Hawaï
d'un père kényan, élevé en Indonésie et probablement plus ouvert au
vaste monde que n'importe quel leader US depuis Thomas Jefferson”.
La littérature reconnaît la couleur comme un de ses éléments essen-
tiels dès l’origine de la poésie lyrique. Quant à la traduction, la couleur
change d’une langue à une autre. Comme dit Sylvie Durastanti: „la tra-
duction exige une rigueur systématique, une large part d’ambition esthé-
tique” [5, p.13]. On remarque cela dans les poesies d’Eminescu: Frun-
tea albă-n părul galben/Blonds cheveux et front de marbre.
Le jaune a été traduit par blond. On y constate encore que la couleur a
été substituée par une métaphore: fruntea albă par front de marbre, le
front est blanc comme le marbre. Les figures de style ont aussi subi des
changements. C’est le cas de la comparaison: Caii mării albi ca spuma
par De la mer, les chevaux d’écume. En roumain, la comparaison est
explicite, en français est implicite, la couleur blanche a été omise.
Par le choix d’une expression équivalente, dans la traduction on concer-
ve l’expressivité du texte littéraire. On peut mentionner le cas: S-adormi pe
verdele covor?/Et t’endormir sur l’herbe en fête. Le syntagme entière
herbe en fête la dénote. Le traducteur a traduit par adaptation qui a met en
relation les deux structures linguistiques : verdele covor et herbe en fête.
La couleur ne domine pas seulement la poésie. La couleur est reflé-
tée encore dans la prose. Dans le roman La Peste d’Albert Camus on
enregistre un nombre important des structures comparatives dont l’ef-
fet est de créer le tableau d’une ville fuétée par la peste. L’auteur a uti-
lisé les nuances du noir, du gris, et du rouge pour décrire les événements
de son oeuvre: la mort, la maladie, la fin, le désespoir. Par exemple: Il
arrive toujours le premier à la porte du restaurant, s’éfface, laisse
passer sa femme, menue comme un souris noir.

80
 On compare la femme à une souris noire, le souris était le porteur de
la peste. L’auteur fait allusion à la mort. Un autre exemple les yeux rou-
ges suppose le simptome de la maladie. Pendant la peste tout étaient
sombre: la mer elle-même avait perdu son bleu profond. On y ajoute
les exemples: ville jeune et grise, ciel noir, yeux gris.
Nous avons constaté que les structures comparatives chromatiques
dans différents types de textes ont différents effets:
– Dans la politique on valorise spécialement l’effet socioculturel
et différentes valeurs connotatives.
– Dans la publicité l’information chromatique a un rôle incitatif.
– Dans la littérature la comparaison comporte surtout un effet
esthétique.
La traduction des structures comparatives ayant des éléments chro-
matiques nécessite une élaboration des stratégies adaptées aux réalités
concrètes, en fonction de:
a) le type des langue-cultures en interaction;
b) le type de la structure figée (internationale, nationale);
c) le choix du traducteur.
Références:
1. Pastoureau M. Albastru. Istoria unei culori. – Chişinău: Cartier, 2006,
p.224.
2. Schapira C. Du prototype au stéréotype, et inversement: le cliché com-
me+SN // Cahiers de Lexicologie, 2000, p. 27-40.
3. Mounin G. Les problèmes théoriques de la traduction. – Paris: Galli-
mard, 1963, p.296.
4. Tatilon C. Traduire la parole publicitaire // La linguistique. – 1978. –
Vol.14. – P.152.
5. Durastanti S. Éloge de la trahison. – Paris: Le Passage, 2002, p.163.

LES OCCASIONNALISMES DANS LE TEXTE

JOURNALISTIQUE ET LEUR TRADUCTION
Natalia BILICI, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Ludmila ZBANŢ, dr., conf. univ., cond.ştiinţific
În presă se întâlnesc frecvent unităţi glotice cunoscute sub termenul de
„ocazionalisme” sau de „cuvinte contaminate”. Ele prezintă interes atât
pentru lingvişti, cât şi pentru traducători, care trebuie să se manifeste şi ca

81
nişte creatori, căci sunt puşi în faţa necesităţii de a transmite publicului-ţintă
nu doar conţinutul articolelor de presă, ci şi efectele stilistice şi pragmatice
produse de autorul originalului. Aceste probleme sunt abordate succint în
cele ce urmează.
Une langue n’est pas une entité figée et fixe, elle évolue et bouge à
tout moment, et ce mouvement permanent peu à peu transforme son
lexique. Pour désigner des réalités nouvelles ou pour designer d’une
manière spéciale les réalités déjà existantes la langue française, com-
me toute autre, crée ou accepte de nouvelles unités et c’est un phéno-
mène dont les dimensions ne peuvent pas être facilement établies et
qui, pour être étudié, exige des recherches concrètes et approfondies
dans différents domaines de la linguistique. L’actualité et les néologis-
mes sont deux notions qui font la paire: l’actualité est, par définition,
l’ensemble des événements actuels, des faits tout récents; elle est donc
un réceptacle ouvert à toute nouveauté. En règle générale, le statut de
néologisme est reconnu à toute innovation lexicale susceptible de de-
venir une unité lexicale. On peut considérer comme néologisme toute
dénomination désignant une nouvelle réalité qui a marqué l’actualité
sans pour autant qu’elle soit nécessairement susceptible de devenir
une unité lexicale.
Etant des néologues prolifiques, les journalistes (tout comme les
écrivains et les rédacteurs scientifiques) proposent une création indivi-
duelle à un moment donné pour décrire une situation précise où rep-
rennent à leur propre compte une innovation lexicale créée par une
tierce personne. C’est pour ça que dans le domaine de l’écriture et no-
tamment dans le cadre des textes journalistiques de curieux phénomè-
nes ont lieu: ces textes sont plus ouverts aux différents phénomènes,
leur lexique – plus dynamique, les thèmes – bien diversifiés, ainsi
leurs auteurs ont la possibilité de s’exprimer librement, parce que leur
but est de produire le maximum d’effet sur le lecteur, mais les instru-
ments dont ils disposent, ne sont pas trop variés. La présence des oc-
casionnalismes dans de tels textes est sans doute un des plus intéres-
sants phénomènes.
Grâce au caractère extrêmement subjectif, les occasionnalismes sont
l’indice principal de la présence de l’auteur dans le texte, qui est à la re-
cherche de l’originalité. La diversité, la nouveauté et l’actualité des oc-
casionnalismes dans la presse ne peuvent pas être contestées et tout ce qui

82
est nouveau et original nous intéresse. Etudier les occasionnalismes –
c’est étudier la diversité, la subjectivité, la créativité, l’originalité.
Faisant partie de l’information pragmatique, qui n’a pas nécessaire-
ment le but d’informer, mais de produire l’effet voulu sur le lecteur,
les occasionnalismes sont des mots ou des expressions qui se forment
par „occasion” dans des conditions concrètes de la communication
langagière, et qui sont, en général, contradictoires par rapport aux dif-
férents moyens de formation des mots dans la langue. Examinons
quelques exemples:
– „Bravo ... pour votre triomphitude!”
– C'est le règne de Nicolas Tsarkozy!
– Karadjic victime de ... l'effet de Serbe.
On peut observer que les occasionnalismes comprennent tant des
noms propres (Tsarkozy), que des noms communs (triomphitude) ou des
expressions figées (l'effet de Serbe). La diversité des exemples est in-
contestable, il n’y a pas de règle qui puisse uniformiser leurs moyens de
formation et la multitude des modèles qu’ils connaissent. La linguiste
russe E.A. Zemskaya est d’avis que les occasionnalismes “violent les
règles de la formation des mots” [1], ils se forment spontanément et il n
y pas de règles fixes de formation, ce phénomène étant trop diversifié.
Mais on peut proposer quand même une classification de ces unités,
qui figure dans le schéma suivant:

OCCASIONNALISMES

Utilisation Formation des

inhabituelle nouvelles

Jeux de Sémantiques Lexicaux

mots Les
emprunts

Reconstruction Formation des noms

des locutions communs à partir des
figées noms propres

83
 Les allusions et le poids de l’implicite que supposent les occasion-
nalismes imposent de vraies difficultés dans leur traduction. Selon
Catford, la traduction peut s’avérer souvent impossible, et il distingue
deux situations: l’intraduisibilité linguistique et l’intraduisibilité cultu-
relle. „L’intraduisibilité linguistique provient de l’absence d’équiva-
lents dans la langue cible et l’intraduisibilité culturelle renvoie à l’ab-
sence d’éléments culturels de la langue source dans la culture de la
langue cible” [2]. Le problème de la traduction de l’information occa-
sionnelle est posé par les contraintes (sociales, idéologiques) et les
conventions (rhétoriques, textuelles, linguistiques) qui pèsent sur le
texte traduit. Pour traduire l’exemple: „ Le débat historique voulu par
Chirac – La sarkolonisation de l'UMP a-t-elle un rôle positif pour la
France?”, il ne faut pas se casser trop la tête: le radical du mot en ita-
lique este le même dans la langue cibles, que dans la langue source, et
c’est seulement le suffixe qui change: donc on pourrait traduire par:
„Dezbaterile istorice dorite de Chirac: va avea oare sarkolonizarea
UMP un rol pozitiv pentru Franţa?”.
Prenons un autre exemple, basé sur le détournement de la célèbre
expression, Tous les chemins mènent à Rome: „3000 soldats ont com-
mencé à être déployés pour sécuriser la capitale italienne: Tous les
chemins ... mènent aux Roms”. C’est un extrait d’un l’article qui
porte sur un plan sécurité adopté par le gouvernement de Silvio Ber-
lusconi, qui prévoyait la sécurisation des rues des grandes villes ita-
liennes, où dizaines de policiers devaient observer le comportement
des Bohémiens, dits encore Rom. Il est facile de trouver son équiva-
lent dans la langue d’arrivé grâce au fait que cette expression est bien
connue dans plusieurs cultures: „3000 de soldaţi au fost angajaţi
pentru a menţine securitatea în capitala italiană: toate drumurile duc
... la Romi”.
Mais les nouvelles unités lexicales n’auront évidement aucun équi-
valent dans la langue cible, voilà pourquoi il est inutile de le chercher.
Par contre, il faut mettre en fonction toute la créativité du traducteur
pour trouver un équivalent de sens et de forme. Par exemple, si une
réalité n’existe que dans la langue source: Fillon va finir chef de rayon
aux Galeries La Faillite! – il s’agit des „Galeries Lafayette” – groupe
spécialisé dans la distribution de produits comme parfumerie, cosméti-
que, vêtements, qui n’existe pas en Moldavie? Dans ce cas il faut sans

84
doute chercher une autre possibilité et conserver bien l’idée de la fail-
lite. Voilà la variante que nous proposons: „Fillon va sfârşi în calitate
de şef ale raionelor Falimentare!”.
La traduction des occasionnalismes nécessite beaucoup de temps,
de créativité et des recherches. Le savoir encyclopédique et la connais-
sance des deux langues ne suffisent pas, il faut connaître les cultures,
car le traducteur est, avant tout, un médiateur culturel.
Références:
1. Zemskaia E. Активные процессы современного словопроизводст-
ва. – Белгород, 1999.
2. Catford J.C. A Linguistic Theory of Translation. – Oxford: Oxford
University Press, 1965.

LE CONTE ET LA PROBLÉMATIQUE
DE SA TRADUCTION
Tatiana FILIP, an.III, Facultatea de Limbi si Literaturi Străine
Ludmila ZBANŢ, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Lumea poveştilor prezintă un interes deosebit pentru traducere, dat fiind
faptul că copiii doresc să cunoască tot ce este nou şi atractiv. Traducătorul,
fie el unul venit din zona literaturii pentru copii, trebuie să acorde aceeaşi
atenţie textului, cu atât mai mult, cu cât are în faţă un aspru judecător: copi-
lul. În actul traducerii, este esenţială păstrarea firului narativ, fără a denatu-
ra ideea principală. Poveştile prezintă dificultăţi de traducere la nivelul in-
formaţiei pragmatice existentă în text. Din categoria lexicului pragmatic fac
parte: frazeologismele, proverbele, numele proprii, diferiţi termeni regionali.
Vladimir Propp donne au conte la définition suivante: „on peut
appeler conte merveilleux du point de vue morphologique, tout déve-
loppement partant d’un méfait (A) ou d’un manque (a), et passant par
toutes les fonctions intermédiaires, pour aboutir au mariage (W) ou à
d’autres fonctions utilisées comme dénouement” [1, p.112].
La traduction des contes c’est à la fois plus facile et plus difficile.
Plus facile dans la mesure où les styles des livres pour les enfants sont
en général plus simples, les phrases sont plus courtes et il y moins de
recherches stylistiques. D’autre part, dans les livres pour enfants, on a
besoin d’un contexte culturel si large qu’on constate parfois qu’il est

85
impossible de le transmettre. „Le transfert du culturel consiste à appor-
ter au lecteur étranger des connaissances sur un monde qui n’est pas le
sien. Cet apport ne comble pas intégralement la distance entre deux
mondes, mais entrouvre une fenêtre sur la culture originale” [2, p.173].
Le folklore moldave dénote une variété assez riche visant la cultu-
re, l’histoire le mode de vie du peuple. Souvent le traducteur se heurte
d’un lexique intraduisible. Dans des langues différentes il existe des
mots qui dénomment des notions, des objets, des situations qui n’exis-
tent pas dans l’expérience et dans la vie de tous les jours des person-
nes qui possèdent une autre langue. Dans le conte de Harap Alb écrit
par Ion Creanga il y a un nombre impressionnant de mots qui dénotent
les réalités moldaves. Dans ce cas le traducteur a recours à l’adapta-
tion contextuelle de quelques mots des champs sémantiques analogi-
ques. On peut citer les exemples:
– poală de somnoroasă – un tablier de pavots – a laptful of
white gentian with a sopoforic effect.
Pour les noms des fleurs qui dénotent une réalité géographique les
traducteurs ont trouvé des équivalents partiels parce que la plante de la
langue source n’existe pas dans les langues cibles.
L’expression a mânca o bucată de mămăligă est rendue comme
suit: Manger un morceau de mamaliga. Le traducteur a emprunté le
mot mamaliga et en même temps a recourt à l’explication du mot: Plat
national moldave préparé avec de la bouillie de farine de maïs. Dans
ce cas le petit lecteur a encore un avantage parce que l’auteur a donné
l’image de ce plat pour avoir un impact plus large sur le public. De
même le traducteur a recours à la transcription dans les cas suivants:
– Dute şi caută în casa mare – va chercher dans la cassa mare
– Le traducteur a donné la note suivante: „cassa mare – chambre
pour les hôtes dans une maison paysanne”;
– A trage brâile – tracer les brilles
– L’explication faite par le traducteur est: „brille – raie qui orne
la partie inférieure des murs blanchis à la chaux”;
– Urătorii – les Ouratorys
Il s’agit d’une réalité ethnographique qui fait part de la tradition
des fêtes d’hiver de la Moldavie. La note du traducteur: Ouratory –
celui qui parcourt les rues la veille du jour de l’an, en récitant „plou-

86
gouchorul”. Ici l’image offre la possibilité au petit enfant de voir la
scène traditionnelle du rituel. On constate que les traducteurs ont choi-
si le procédé d’emprunter les mots et des structures de la langue sour-
ce dans la langue cible pour offrir au texte traduit la couleur sociocul-
turelle locale.
La traduction des noms propres est l'un des plus importants et les
plus difficiles problèmes à résoudre pour un traducteur. Ce problème
est résolu, en pratique, par l’intermède de divers critères et méthodes:
ils sont traduits, translittérés en fonction des règles d'orthographe de la
langue de base.
Le conte fantastique qui a incité les lecteurs de tous les coins du
monde est Harry Potter. Les personnages portent des noms qui déno-
tent les traits de leur caractère. C’est pourquoi il est important d’obser-
ver les procédés utilisés par le traducteur pour faire le lecteur connaître
les personnages de ce monde fantastique. La plupart des noms propres
des personnages principaux d’Harry Potter sont conservés tant en fran-
çais qu’en roumain: Hermione, Hedwige, les Weasley, Dumbledore…
En revanche, en ce qui concerne les personnages secondaires, plus
anecdotiques, et les noms de lieux, le traducteur Jean-François Mé-
nard s'est livré à un astucieux travail de „transposition”, ou il les a
„francisés” au point de vue prononciation. Madam Malkin devient
Madame Guipure, en roumain restant Doamna Malkin. Alors pour la
variante roumaine on a fait recourt à l’emprunt de l’anglais.
Parmi les camarades de Harry, le cas de Neville Longbottom est
amusant: son nom se voit francisé en Londubat (homonyme de „long
du bas”: bottom signifie „postérieur”). En roumain ce nom devient
aussi amusant: Neville Poponeaţă.
En nous référant aux noms propres des personnages du folklore
moldave on observe une variété de noms qui dénotent l’aspect socio-
culturel de notre pays.
– Statu-Palmă-Barbă-Cot – Haut-Empan – Barbe-au-Vent –
Spen- High-Cubit-Beard ;
– Gerilă – La Gelée – Stonecold ;
– Flămânzilă – L’Affamé – Hollow –Belly.
Le nom Sandală est transposé et devient Sandale, étant accompagné
d’une glose périphrastique qui a le rôle d’expliciter le terme, périphrase
qui est traduite – c’est ainsi que le curé surnommait le paysan. On peut

87
remarquer le fait que pour traduire les noms propres des personnages,
n’importe du quel type de conte, il est important d’avoir un esprit créatif
pour pouvoir fasciner les enfants sans s’éloigner de l'original.
Les expressions phraséologiques présentent de grandes difficultés
lors du passage d’une langue à une autre. À la base des phraséolo-
gismes se trouve une image et le devoir du traducteur est de la conser-
ver intacte sans manquer le lecteur du texte traduit de réceptionner
l’effet artistique des expressions phraséologiques. Dans le cas de
l’équivalence partielle l’expression phjraséologique ne coïncide pas
avec l’expression de la langue source:
– De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă / doréna-
vant elle allait se brosser le ventre au lieu de manger des œufs.
– Gura babei umbla cum umbla meliţa / la vieille ne cessait pas
de clabauder à propos de sa fille.
L’équivalence totale:
– şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă lipită
pământului / C’est ainsi que la vieille, avare et folle, arriva à n’avoir
ni sou ni maille.
„Le proverbe est une parémie qui se caractérise par une thématique
générique, un sens idiomatique, une structure généralement binaire,
des éléments généralement binaire, des éléments mnémotechniques,
une morphosyntaxe parfois archaïque” [3, p.101].
La pratique de la traduction prouve que dans le cas des proverbes il
y en a des analogies dans des langues différentes. Parfois pour le pro-
verbe de la langue source il y a un proverbe dans la langue cible qui a
la même signification et la même valeur stylistique.
– Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele – Ce ne
serait qu’essayer de prendre la lune avec les dents – Or, maybe, you
are looking, as the saying goes, for dead horses’ shoes;
– Şi când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri! – Au royaume des
aveugles les borgnes sont rois – For want of darh eyes one kisses blue
ones.
Nous avons observé que dans le cas de la traduction des contes il
est important de faire le petit lecteur comprendre tout. Alors si on gar-
de les éléments pragmatiques de la langue source dans la langue cible il
est important de faire le destinataire comprendre et connaître leur sig-
nification. De même on reste fidèle à l’original mais cela ne signifie pas

88
de suivre exactement l’auteur de l’original. Il est important de tenir
conte aussi du fonctionnement de la langue cible.
Références:
1. Propp V. Morphologie du conte. – Paris: Editions du Seuil, 1965 et
1970. – 255 p.
2. Cristea T. Stratégies de la traduction. – Bucureşti: România de mîine,
2000, p.196.
3. Munoz J.S. Les proverbes et phrases proverbiales français et leurs
équivalences en espagnol // Langages, Espagne. – 2000.– Vol.34. – No.134. –
P.98-109.

LA SPÉCIFICITÉ DU DISCOURS ÉLECTORAL

EN FRANÇAIS ET EN ROUMAIN
Diana COSTIN, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Ludmila ZBANŢ, dr., conf. univ., cond. stiinţific
Acest articol are drept scop relevarea specificului limbajului electoral.
Discursul electoral, orientat, contextualizat, interactiv – este supus anumite-
lor norme lingvistice şi este manipulat de către un enunţiator. Articolul pre-
supune cercetarea şi determinarea procedeelor tehnice şi conectorilor argu-
mentativi ce participă la construcţia mesajului electoral. De asemenea, se
precizează rolul verbului în calitate de mijloc de persuasiune, trăsătură esen-
ţială a discursului electoral. Discursul electoral este caracterizat prin comp-
lexitatea limbajului şi a mesajului transmis.
Le discours est l’objet de l’analyse du discours qui designe l’en-
semble des textes considerés en relation avec leurs conditions histori-
ques (sociales, ideologiques) de production (par exemple, le discours
feministe, le discours syndical, etc.).
Au sens de Benveniste [1], le discours désigne tout d’abord l’ins-
tance d’énonciation (le „moi-ici-maintenant” du sujet parlant). Dans
un sens restreint le discours désigne tout énoncé envisagé dans sa di-
mension interactive.
Le discours – orienté, contextualisé, intéractif, est régi par des nor-
mes et pris en charge par un sujet.
Il y a beaucoup de critères selon lesquels on peut désigner la typo-
logie du discours. Selon l’hétérogénéité constitutive on distingue:

89
 1. Discours direct – la première caracteristique apparente du discours
direct est d’entretenir l’impression, peut-être illusoire, qu’un locuteur
principal donne la parole à un autre locuteur qui est cependant absent.
2. Discours indirect – tend à „faire parler l’autre”, comme l’indi-
que J. Authier, „le discours direct cite les mots” d’un locuteur, tandis
que le discours indirect „traduit avec les mots” du locuteur, „ni l’un ni
l’autre, en soi, ne parle avec les mots d’un autre”.
3. Discours indirect libre – marquant une différence supplemen-
taire de degrée d’hétérogénéité, relativement à la parole de l’autre, le
discours indirect libre rend indiscernible les instances énonciatives
qu’il met en jeu.
La liste des lois du discours et les relations qu’elles entretiennent
entre elles varient d’un auteur à l’autre. Certaines ont une portée extre-
mement générale:
La loi de pértinence – elle stipule qu’une énonciation doit être
maximalement appropriée au contexte dans lequel elle intervient: elle
doit interesser son destinataire en lui apportant des informations qui
modifient la situation.
La loi de sincerité – elle concerne l’engagement de l’énonciateur
dans l’acte de discours qu’il accomplit.
La loi d’informativité – elle porte sur le contenu des énoncés et
stipule qu’on ne doit pas parler pour ne rien dire, que les énoncés
doivent apporter des informations nouvelles au destinataire.
Tous discours électoraux sont considérés comme des contrats
passés entre l’orateur et l’électeur, en cas de manquement ou de ruptu-
re de ces contrats, par exemple une promesse non-tenue, l’élu perd son
mandat et une nouvelle élection doit être organisée.
La persuasion a pour rôle d’exercer une influence sur les personnes
et les groupes auxquels elles s’adressent: par exemple, en propagande,
faire voter pour un candidat, faire adhérer à un parti, susciter l’ardeur
au combat.
Les discours en français et en roumain sont construits différem-
ment. La différence essentielle est motivée par l’organisation politique
de chaque État.
Le système politique de tout État impose une certaine réalité politi-
que. En conséquence, le rôle de la situation électorale est différente en
toute société en fonction des circonstances socio-politiques existantes.

90
 Observons les formes d’adresse. Presque tous les discours en fran-
çais s’adressent d’une manière spéciale: „Mes chers amis”, „Mes
chers camarades”, „Mes compatriotes”. Les formes ont une grande va-
leur pour l’établissement du contact avec l’électeur. Cela amplifie le
processus de persuasion caractéristique pour le discours électoral. Le
candidat établit un contact émotionnel avec l’électeur, en persuadant
par des formes d’adresse au public très familières.
En roumain, les discours ont un caractère collectiviste. Seulement
un discours sur cinq commence par: „Stimaţi alegători”.
Le procédés techniques les plus utilisés dans les discours électo-
raux sont:
Polyphonie – Nous avons implicitement admis que le sujet parlant
est unique, c’est-à-dire que chaque énoncé ne peut être rapporté qu’à
un seul auteur, identifié avec le locuteur(oral ou écrit), celui qui dit
„je”, qui est responsible de ce qu’il enonce.
Exemples: „Je ne puis admettre que, pour construire sa carrière politi-
que, elle ait sali de fason outrageuse la mémoire de son père [...] En con-
séquence, je n’ai aucune relation avec cette jeune femme, resolument my-
thomane et j’ai honte de voir le nom de ma famille ainsi galvaude.”
„Minţând electoratul, liderii pardidelor parlamentare recurg la îm-
părţirea fotoliilor, în mod cinic numind acesată preocupare «consens»
şi «parteneriat politic» în numele «integrării europene»”.
Négation – Elle peut également faire l’objet d’une analyse en termes
de polyphonie. L’idée que dans un énoncé négatif il faille distinguer en
fait deux propositions, une proposition première et une autre qui la nie,
est ancienne, mais le recours à la distinction locuteur/énonciateur per-
met de l’affiner et de l’integrer à un cadre plus général.
Exemples: „mais on ne pourra pas parler de développement durab-
le”, „ces missions ne sont pas convenablement assurées aujourd’hui” ;
„funcţionarii utilizează puterea în scopuri personale şi pe nimeni nu-l
interesează că oamenii trăiesc sub limita sărăciei”.
Ironie – subvertit la frontière entre ce qui est assumé et ce qui ne
l’est pas par le locuteur. L’ironie est un phénomène subtil, passible
d’analyses divergentes.
Exemples: „grand candidats”, „pour faire sans doute plus „laïque”,
„parti démocrate”.
Les connecteurs argumentatifs assurent la progression du discours.
On distingue:

91
 Mais – „ce miracle sans cesse recommence, mais sans cesse atta-
que, abattu parfois, mais toujours renaissant!”; „on pourra sans doute
continuer a parler d’environnement, mais on ne pourra pas parler de dé-
veloppement durable ...” ; „ştiinţa, tehnica şi tehnologiile moderne”;
„asistenţa medicală, stomatologică, terapeutică şi protetică gratuită” etc.
Et – „restauration de la confiance, la crédibilité et la légitimité de
nous institutions”; „marques de confiance et de soutien”; „dreptatea şi
pluralismul politic”; „ştiinţa, tehnica şi tehnologiile moderne”;
„asistenţa medicală, stomatologică, terapeutică şi protetică gratuită”.
Car, parce que, puisque – „l’actuel gouvernement n’est pas satis-
faisant, parce qu’il n’a pas été suffisamment concerté”; „Je privilégie
cette démarche parce que notre peuple a trop souffert”.
On identifie les valeurs suivantes du verbe dans la constitution du
message électoral:
– d’assurer la conversation candidat-électeur („dire”):
– „Elles m’ont raconté leur histoire. Elles m’ont dit tout leur ef-
fort. Elles m’ont dit les trésors d’ingéniosités qu’elles déploient”;
– de mettre en valeur la volonté des candidats d’oeuvrer pour
l’avenir du pays („vouloir”):
„Cette liberté de choix, je veux qu’elle s’exerce dans tous les do-
mains”;
– d’identifier les apports futurs des candidats:
„Mais nous les encouragerons par des lois, des programmes d’en-
seignement”;
„Totodată, PPR va insista asupra stabilirii unor relaţii economice şi
umanitare reciproc avantajoase”.
Le discours électoral est caractérisé par la complexité du langage
et du message transmis.
Références:
1. Benveniste Émile. Problèmes de linguistique générale. 2. – Paris: Gal-
limard, p.79-88.

92
 L’ASPECT PRAGMATIQUE DES LOCUTIONS
PHRASÉOLOGIQUES DANS LA TRADUCTION
Maria SÎMBOTEAN, an.III, Facultatea de Limbi şi
Literaturi Străine
Ludmila ZBANŢ, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Frazeologia este domeniul care reprezintă dificultăţi de traducere. Proce-
deele utilizate se bazează pe structura gramaticală, dar se axează pe o ana-
liză pragmatică pentru a efectua o interpretare adecvată. Particularităţile
formale şi semantice sunt manipulate de autori în scopul de a crea valori
implicite. La acest nivel, traducerea implică păstrarea efectului stilistic şi
individual, care se reflectă în locuţiunea frazeologică contextuală.
Le domaine de la phraséologie étant considéré comme un relative-
ment marginal, occupe actuellement une position centrale dans un
grand nombre des disciplines. Parmi celles-ci figurent la linguistique,
la pragmatique et la traduction. L’intérêt de ce est dû en grande partie
au développement de la linguistique, qui met en évidence la présence
des locutions phraséologiques dans la langue et fournit des études et
des analyses divergentes.
A. Rey et S. Chantreau dans leur Dictionnaire des expressions et
locutions définissent la locution de la façon suivante: „Qu’appelle-t-on
ici une locution, une expression ? (…) Il s’agit de phraséologie, c’est-
à-dire un système de particularités expressives liées aux conditions
sociales dans lesquelles la langue est actualisée, c’est-à-dire à des
usages” [1, IX]. On observe que cette distinction s’approche du con-
texte pragmatique.
P.Guiraud considère que les locutions se définissent par trois ca-
ractères: unité de forme et de sens, écart de la norme grammaticale ou
lexicale, valeurs métaphoriques particulières [2-5].
D’après les conceptions générales et différentes des linguistes on
peut établir un schéma reflétant la typologie des unités phraséologiques.
En étudiant le classement proposé, on peut constater que les locu-
tions phraséologiques peuvent être envisagées comme des unités qui
possèdent des éléments à la fois grammaticaux, syntaxiques, phrasti-
ques et même contextuels. Les locutions phraséologiques remontent à
la linguistique, mais acquièrent le plus souvent un aspect pragmatique
à la suite d’un emploi occasionnel.

93
 Unités phraséologiques

UP gram- UP situation- UP référentielles

UP
matico- nelles Les effu- phrasti-
discurssi- sions franco-bri- ques Nul
ves avoir tanniques n’ont Idiome Idiome fi-
n’est pro-
peur pas tranché ce pur Nager guratif
phète en
nœud gordien son pays entre deux Nager
eaux dans le
bonheur

Ce sont les facteurs structuraux et l’effet stylistique des locutions

figées qui présentent plus de difficulté pendant la traduction.
G.Mounin affirme que: „Traduire est avant tout et toujours une opéra-
tion linguistique, mais qui n’est jamais une seule opération, ni une
opération exclusivement linguistique. On doit tenir compte des ins-
tructions sémantiques, lexicales, grammaticales et stylistiques et
d’autre part être attentif aux déterminants extralinguistiques” [3, p.91].
C.Reiss mentionne que les textes sociologiques et politiques sont des
textes pragmatiques, lorsqu’ils visent d’abord à transmettre une infor-
mation ou bien ils relèvent de la catégorie des textes littéraires, lorsque
les moyens linguistiques mis en oeuvre suscitent un effet esthétique,
effet qui bien entendu devrait se retrouver dans la traduction [4, p.34].
Ayant identifié l’un des mots comme unité de traduction minimale,
le traducteur doit analyser la valeur de l’équivalent proposé par les
dictionnaires, puisque le degré de fréquence et le registre relativisent
même la portée des traductions. On peut le voir à partir de l’exemple
suivant:
„Le grand (François, bien sûr) a écrit dans son « Bloc-notes »
qu’à «l’Express» de Servan – Schreiber et de Giroud il ne partageait
qu’avec moi son gaullisme algérien. Je résiste à la tentation de
m’approprier l’un de ses fameux traits: «Ce n’est pas parce que j’ai
un pied dans la tombe que je me laisserai marcher sur l’autre»” (Nou-

94
vel Observateur) / Marele (François, bineînţeles) a scris în carnetul său
că la revista „Expres” a lui Servan-Schreiber şi Giroud nu îm-
părtăşesc decât cu mine gaulismul lor algerian. Eu rezist adesea la
tentaţia de a-mi atribui una dintre trăsăturile lor faimoase: Chiar dacă
sunt cu un picior în groapă nu voi lăsa să fiu călcat peste celălalt.
Il est évident que chacune des deux langues crée des conditions
spécifiques pour exprimer le degré de l’intensité qui est spécifique
pour la locution de l’exemple cité. La valeur de ce trait stylistique ré-
side dans l’originalité du choix de la locution phraséologique et c’est
dans cette direction que peuvent intervenir les modulations comme
procédé de traduction.
Les termes qui expriment l’intensité sont souvent modulés parce
que les deux langues appliquent des filtres comparatifs différents. On
peut donner comme exemple les locutions phraséologiques: „comme
une vache regarde passer les trains” qui sera modulée de la manière
suivante „a se uita ca viţelul la poarta nouă”: „La force internationa-
le contemple l’armement syrien ou iranien cheminent vers le Hez-
bollah comme une vache regarde passer les trains” (Le Point) / Forţa
internaţională contemplează ca un viţel care se uită la poarta nouă
armamentul sirian sau iranian care se îndreaptă spre Hezbollah.
Il y a des cas où on peut trouver dans la langue cible soit une for-
mulation identique à une unité phraséologique de la langue source,
soit une formulation semblable, soit même une formulation assez dif-
férente, qui rendent compte des visions du monde divergentes ou non,
en partant des spécificités culturelles, sociales et linguistiques de cha-
que société linguistique: „tirer le diable par la queue” a son équiva-
lent en roumain „a trage mâţa de coadă”. On a conservé la même
structure mais on a changé l’élément qui renvoie à la réalité culturelle
(diable – mâţă): „Usines délocalisées, chômage encore accablant,
paupérisation de l’Etat et, par l’effet conjugué d’une immigration
livrée pendant trente ans à l’incurie, détresses partout répandues,
diables qu’on tire par la queue, clorchardisation de la rue? ” (Le
Point). / Fabrici delocalizate, şomaj tot mai insuportabil, pauperiza-
rea statului şi în urma unui efect adăugat de o imigraţie neglijată timp
de treizeci de ani, disperare răspândită peste tot, mâţe trase de coadă,
clorhardizarea străzii ?
On peut constater suite aux exemples cités que dans la transposi-
tion des expressions idiomatiques d’une langue vers une autre on re-

95
court plutôt aux équivalences totales ou quasi totales tant au niveau du
sens qu’au niveau du contenu stylistique. Habituellement ces équiva-
lences ont les mêmes significations dans tout contexte. Elles possèdent
le même degré d’expressivité et sont fondées sur des principes semb-
lables de métaphorisation. Donc on parle dans ce cas-ci de l’analogie
sémantique [5, p.116].
A travers notre étude nous avons fait une analyse du point de vue
théorique sur le cofonctionnement de la linguistique, de la phraséolo-
gie, la pragmatique et la traduction. Nous pouvons conclure que ces
domaines abordent l’étude des locutions phraséologiques en partant de
différents paramètres comme les caractéristiques formelles et sémanti-
ques, les particularités interdisciplinaires, en nous aidant à construire
une vision d’ensemble sur ces unités de la langue à travers les exemples
illustrant les valeurs pragmatiques des locutions phraséologiques dans
les contextes médiatiques, notamment dans les éditoriaux d’opinion.
Références:
1. Rey A. et Chantreau S. Dictionnaire des expressions et locutions fran-
çaises. – Paris: Robert (Les Usuels), deuxième édition, 1993. – 888 p.
2. Guiraud P. Les locutions françaises. – Paris: Presses universitaires de
France, 1973. – 110 p.
3. Mounin G. Les problèmes théoriques de la traduction. – Paris: Galli-
mard, 1963. – 296 p.
4. Reiss K. La critique des traductions, ses possibilités et ses limites // Ca-
hiers de l’Université d’Artois. – 2002. – No.23. – 166 p.
5. Condrea I. Traducerea din perpectivă semiotică. – Chişinău, 2006. –
265 p.

LA TERMINOLOGIE DANS LE DOMAINE SPORTIF

Inga DAMIAN, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Ludmila ZBANŢ, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Prezentul articol abordează drept subiect terminologia din domeniul
sportiv. În zilele noastre, sportul este unul dintre cele mai răspândite
domenii, mai ales printre generaţiile tinere. Limbajul sportiv, în prezent, este
destul de integrat în cultura limbajului fiecăruia. Terminologia sportivă este
foarte dificil de analizat, deoarece sportul presupune o mulţime de subdo-
menii, de aceea şi vocabularul sportiv e foarte variat. Terminologia acestui
domeniu, cu dificultăţile şi ambiguităţile sale, reprezintă tema multor dezba-

96
teri dintre lingvişti şi terminologi. Deci, vocabularul sportiv nu încetează să
evolueze şi să se îmbogăţească, odată cu trecerea timpului, datorită cercetă-
rilor terminologice şi dezvoltării terminologiei generale.
La terminologie, comme discipline dont l’objet est l’étude et la
compilation des termes spécialisés est ancienne. Pourtant, c’est seule-
ment au cours des dernières années qu’elle a connu un développement
systématiques, menant une réflexion profonde sur ses méthodes et,
par-dessus tout, obtenant la reconnaissance générale de son importan-
ce sociale et politique, tant sur le plan national qu’international [1].
Dans notre société, à travers le temps et grâce au dévéloppement
social, apparaissent de plus en plus de nouveaux domaines et, donc, de
nouveaux termes spécifiques à ces domaines.
A l’étape actuelle, le sport est un des domaines les plus repandus,
surtout parmi les jeunes. La langue des sports aujourd'hui est tout à fait
intégrée dans la culture langagière de chacun. La terminologie sportive
est très difficile à analyser, car le sport présuppose multiples sous-do-
maines, est donc, le vocabulaire sportif, de même, est très varié.
La plupart des termes du domaine sportif sont empruntés surtout de
l’anglais. En roumain, par exemple, les emprunts plus anciens ont été
pris de la langue anglaise par le biais de la langue française, parce que
le français était plus connu par les roumains.
La terminologie sportive d’aujourd’hui est de plus en plus influen-
cée par les autres domaines sociales, comme celui politique, artistique,
militaire, technique etc... Dans ce sens, le langage sportif se complète
avec des métaphores et des clichés, créés par les transferts entre ces
domaines et le sport.
Dans le commentaire d’un certain match de football d’un champion-
nat mondial, on combine, par exemple, la métaphore militaire avec
celle du domaine technique:
„a fost (.. ) un general cu mult sânge rece care nu a permis loco-
tenenţiilor săi să joace la offside” (rom.);
„il a conduit l’arrière-garde” (fr.);
„absorbea mingile (...) şi le catapulta” (rom.) etc.
Le football, par exemple, est le plus souvent décrit en termes artis-
tiques, par une série de métaphores prises du théâtre, de la chorég-
raphie, de la musique. Les termes comme scenă, act, stagiune sont
utilisés à désigner une division, un match, une étape etc.:
„la première scene du football ouest-allemand” (fr.),

97
 „ultimul act al Cupei Campionilor” (rom.).
On trouve encore des transfert métaphoriques entre le sport et la
politique, mais c’est plutot un transfert du sport dans le domaine poli-
tique, que viceversa, parce que les termes sportifs sont plus populaires
et plus accessibles:
„la balle maintenant est au terrain des maires” (fr) ;
„mingea să fie pasată de la un minister la altul” (rom).
En analysant le langage sportive et sa terminologie, on rencontre divers
difficultes de traduction. Voila quelques exemples qui confirme cela [2]:
– „stranieri” (rom.)↔ „ceux que d'autres appellent les étran-
gers”, „étrangers pour les autres” (fr.)
(on a traduit par une explicitation, car on n’a pas en français un équi-
valent correspondant à ce terme);
– „gardien de but” (fr.)↔ „goalkeeper” au lieu de „portar” (rom.)
(on a choisi le terme de l’anglais, car celui-ci est plus en vogue, même
si’il y a un équivalent dans la langue cible- portar);
– „player” (angl.)↔ „tenisman” (rom.) ↔ „tennisman” (fr.)
(on pourrait traduire ce terme par „jucător de tenis”, s’il s’agit donc
du domaine de tennis, mais les traducteurs ont recouru à une création
discursive; le terme traduit semble être anglicisme en roumain, mais,
en fait, il n’existent pas dans la langue anglaise et américaine).
En étudiant l’étymologie et la formation des termes en plusieurs
langues, donc: français, roumain, anglais et allemand, nous avons re-
marques plusieurs aspects intéressants. Pour envisager quelques’uns,
nous avons choisi 3 termes sportifs:
Tableau I. Équivalence complète
Lob Lob Lob (r) Lob Emprunté à l'anglais qui est un em-
* Coup consistant ploi subst. du verbe to lob „se traîner
à renvoyer la balle lourdement, lancer en dessous” d'où
au-dessus de l'ad- aussi „lancer en chandelle” lui-même
versaire, assez haut tiré d'un subst. lob „lourdaud”.
pour qu'il ne puisse Le terme anglais a été donc emprunté,
répondre par un de même, en roumain et en allemand.
smash.
On observe une équivalence complète dans toutes les 4 langues.
Donc, le terme a été emprunté de l’anglais dans toutes les autres lan-
gues, sans changer rien dans sa structure.

98
 Tableau II. Adaptation
Dribbler A Dribble Dribbeln La forme française dribbler est
* Se déplacer dribla une adaptation de l'anglais [to]
avec la balle en dribble. À son tour, les roumains
évitant que les ad- ont emprunté le terme du fran-
versaires ne s’en çais. Le terme allemand est aussi
emparent, dans un emprunt direct de l’anglais, le
les sports se jou- terme étant adapté aux règles
ant avec une balle graphiques de la langue d’adop-
ou un ballon. tion (dribble – dribbeln).
Il s’agit aussi d’un emprunt de l’anglais, mais dans se sens on a re-
couru à une adaptation dans chaque langue.
Tableau III. Traduction différente
Gardien de but Portar Goal- (r) Le terme de base c’est celui anglais,
* Joueur dont keeper Torwart qui est formé par goal, provenant
le rôle est spé- de l’ancien anglais gal „obstacle,
cifiquement barrière” et keeper, dérivé de l’an-
d'empêcher la cien anglais cepan „saisir, détenir,
balle ou le palet observer”.
d'entrer dans le En roumain le terme a été traduit
but dans des par portar, sur la base du sens de la
sports notion anglaise goalkeeper. En alle-
collectifs. mand, le terme Torwart dérive des
mots Tor- ˝but˝ et Wärter- ˝ gardien
˝, donc, comme dans le cas du ter-
me français, c’est une traduction
mot-à-mot, un calque de l’anglais.
Ce terme présente des traductions tout-à-fait différentes, dans tou-
tes les 4 langues.
Nous avons constaté que la terminologie du domaine sportif est un
aspect assez important pour les terminologues et les traducteurs.
En fait, la terminologie sportive est très difficile à analyser et à tra-
duire d’une langue à une autre, ainsi, elle fait l’objet de plusieurs de-
bats parmi les spécialistes en traduction et terminologie.
Rérérences:
1. Cabre Maria Teresa. La terminologie: Théorie, méthode et applica-
tion.– Armand Colin- Presses de l’Université d’Otawa, 1998. – 250 p.

99
 2. Firică Jean. Termeni sportivi împrumutaţi prin intermediul limbii fran-
ceze // International Conference, AUF. – Chişinău: ULIM, 2008.

LA PARONYMIE DES NOMS PROPRES.

DIFFICULTÉS DE TRADUCTION
Eugenia CIOBANU, an.III, Facultatea de Limbi
şi Literaturi Străine
Angela GRĂDINARU, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
În acest articol se abordează paronimia substantivelor proprii şi dificul-
tăţile de traducere ale acestora. Atare fenomen provoacă ambiguităţi şi erori
atât în plan intralingual, cât şi interlingual. În general, substantivele proprii
nu se traduc, dar există şi excepţii. Se cunosc mai multe tehnici de traducere
ale substantivelor proprii: report, asimilare fonetică şi grafică, traducere
literală, modificare radicală şi traducere prin extindere.
La paronymie peut se définir comme la relation de ressemblance
qui existe entre les signifiants des signes linguistiques [1]. Analysant
les définitions de différents linguistes visant la paronymie, on peut
constater que les uns mettent l’accent sur “le critère formel” de déter-
mination des paronymes: “des mots qui se ressemblent d’après l’as-
pect sonore” (Pierre Dupré); “des mots quasi-homonymes présentant
une ressemblance approximative des sons et de l’orthographe” (Mau-
rice Grevisse); des mots avec une forme presque identique” (George
Mounin); “des mots qui se ressemblent grâce à la forme extérieure”
(Jean Marouzeau), par exemple: allocation/allocution; accident/in-
cident; attendre/entendre; désaffecter/désinfecter; abjurer/adjurer;
affiler/effiler; altitude/latitude; amoral/immoral; anoblir/ennoblir.
Un autre critère abordé par les linguistes est celui sémantique: “des
mots distigués par leurs sens et leurs contenus sémantiques” (Theodor
Hristea); “des mots qui se distinguent sémantiquement” (Nicolae Cor-
lăteanu); “des sens différents” (Christian Baylon, Ion Melenciuc, Elena
Toma, Vitalie Marin), par exemple: perpetuer/perpétrer; agonir/ago-
niser; collusion/colision, âcre/âpre, collision/collusion, ejecter/injec-
ter, astrologie/ astronomie, aspiration/inspiration [2].
Selon plusieurs grammaires le nom propre n’est pas un nom com-
me les autres, parce qu’il a pour particularité de s’écrire avec majuscu-
le, de ne pas prendre la marque du pluriel et de s’employer sans déter-

100
minant. On sait également que le nom propre n’a pas de sens, et même
qu’il ne relève pas de la langue. Les noms propres sont dépourvus de
sens lexical et désignent toujours le même et l’unique individu. Les
noms propres ne sont pas connotatifs, ils désignent des individus, ils
n’affirment pas, n’impliquent pas des attributs appartenant à ces indi-
vidus [3]. Les noms propres – paronymes sont des mots semblables
d’après la forme qui peuvent être facilement confondus dans la parole,
et avec la description de référent différente, par exemple: Australes –
l’archipel de la Polynésie Française/Australie – état fédéral d’Océa-
nie; Juda – personnage bibliques, fils de Jakob/Judée – provence du
sud de la Palestine a l’époque Gréco-romaine ; Bocage – région fran-
çaise situés dans l’ouest de la Normandie/ Boccace – écrivain italien;
Détroits – ensemble formé par le Bosphore et les Dardanelles/De Troy
– famille de peintres français; Dour – com. de Belgique/Douro – fleuve
d’Espagne; Dominique – religieux castillons/Dominiquin – peintre
italien; Dessau – ville d’Allemagne/Dessay – soprano française.
On peut dire que la paronymie des noms propres est un phénomène
positif visant la création des noms de personnages dans les livres pour
les enfants. Il est très productif. Voila quelques exemples: La Belle/La
Bête; Pif/Paf/Pan; Zicahin/Zicaha; Patatlas/Patatra; Grégor/Grég-
non Grognon/Pognon; Domino/Dominette .
La paronymie se manifeste et dans la formation des noms de lieux
et de personnes qui conditionne l’ambiguïté et l’erreur. De ce point de
vue la paronymie est un phénomène négatif, car en faisant des erreurs,
on peut arriver à des ambiguïtés qui ne sont pas désirables. Il ne faut
pas confondre: la Seine – fleuve de la France/la Seyne – port du mer
du var; Junon – divinité italienne, puis romaine, épouse de Jupi-
ter/Junot – général français, aide de camp de Bonaparte en Italie;
Banat – region d’Europe, correspondant a la partie Sud-est du Bassin
pannonien/Banach – mathématicien polonais; Messager – composi-
teur et chef d’orchestre français/Messagier – peintre et graveur fran-
çais. Les paronymes s’organisent d’après le rapprochement formel en
série paronymique: des doublets et des triplets. On observe cette chose
et dans la paronymie des noms propres. Par exemple: des doublets:
Anders – général polonais/Andersch – écrivain allemand naturalisé
suisse; Annam – région centrale de Viêt Nam/Annan – haut fonction-
naire internationale ghanéen; Drumont – homme politique et journa-

101
liste français/ Druon – écrivain français et des triplets; Albert – en-
semble de textes de magie attribué à Albert le Grand, largement apoc-
ryphes/Alberta – province du Canada, entre la Colombie – Britanni-
que et la Saskatchewan/Alberti – humaniste italien; Aman – ville du
Négeb de Jésus/Amon – fils de Hamada/Amana – un des sommets de
l’Anti-Liban.
La paronymie des noms propres est un phénomène qui crée des
ambiguïtés. On peut confondre deux fleuves ou deux régions ou le
nom de deux personnes: Huston – cinéaste américain/ Hutton – géo-
logue britannique; Inde – État fédéral d’Asie méridionale/ Indre –
rivière de France, affl. de la Loire; mais, on peut également confondre
une personnalité avec un fleuve ou avec une ville, ou vice-versa un
fleuve, un pays, une région avec un nom d’un homme, par exemple:
Halle – ville d’Allemagne /Halley – astronome britannique; Kivi – éc-
rivain finlandais/Kivu – lac d’Afrique; Lacan – médecin et psychana-
lyste français/Lacaune – ch.-l. de cant. du Tarn.
On a plusieurs techniques de traduction des noms propres:
1. Report: transfer à l’identité d’un nom propre du texte de départ
dans le texte d’arrivé, “degré zéro de la traduction du signifiant”. On
emploie le report:
– Quand le nom propre apparaît dans un texte à vocation informa-
tive et ne fait que désigner un référent extralinguistique) Luciano Pa-
varotti est considéré comme l’un des plus grands ténors. Luciano
Pavarotti este considerat ca fiind unul din cei mai celebri tenori.=
– Quand le nom propre renvoie à une entité (personne/endroit/spé-
cificité culturelle/titre) réelle ou fictive, universellement connue sous
cette dénomination [4];
2. Assimilation phonétique et graphique:
L’assimilation phonétique et graphique affecte surtout:
– Les noms des personnages bibliques, mythologiques, historiques
(Socrates – Socrate ; Shakespeare – Shakespeare; Zeus – Zeus)
– les noms de lieux mythique et de lieux réels (l'Utopie – Utopie,
l’Amérique – America, la Pologne – Polonia, la Haye – Haga, la
Seine – Sena).
3. Traduction littérale:
a) Il y est question essentiellement des saints, personnages histori-
ques, personnages fictifs dont le nom est lié à un surnom ou lui-même

102
en constitue un ( Jean-Paul II – Ioan-Paul II; le Roi-soleil – Regele
Soare; le Petit Chaperon Rouge – Scufiţa Roşie).
b) La traduction plus ou moins littérale concerne les noms géogra-
phiques, les noms de lieux à l’intérieur des villes et les noms de mo-
numents (La Mer Blanche – Marea Alba; la Maison Blanche – Casa
Alba ; la Place Rouge – Piaţa Roşie).
4. Modification radicale:
La modification radicale affecte surtout les noms de lieux et de ré-
férents culturels (les Pays-Bas – Olanda, la mer des Antilles – Mare
Caraibilor).
5. Traduction élargissante:
La traduction élargissante s’applique à des éléments qui, à eux
seuls, sauraient provoquer une interprétation incomplète ou manqué. Il
y est question donc d’une certaine mise à point des noms propres em-
ployés dans leur fonction métonymique (la Brie – regiunea Brie).
Références:
1. Ludwig Pascal. Le langage. – Paris: Corpus, 1997. – 258 p.
2. Grădinaru Angela. Atracţia paronimică. – Chişinău: CEP USM, 2007. –
207 p.
3. Leroy Sarah. Les noms propres français. – Paris: Ophrys, 2004. – 135 p.
4. Saussure Ferdinand de. Cours de linguistique générale. – Paris: Payot,
1993. – 520 p.

LES PARTICULARITÉS DE LA COMMUNICATION

PUBLICITAIRE. LES DIFFICULTÉS DE TRADUCTION
Elena DIMA, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Angela GRĂDINARU, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
În acest articol este abordat subiectul publicităţii ce serveşte drept
instrument comunicativ care şi-a pierdut scopul său originar; cel de a face
cunoscut un nou produs. Cu timpul publicitatea a însuşit alte funcţii, mult
mai pragmatice, transformându-se într-un obiect de persuasiune. Fără să ne
dăm seama, enunţiatorul se adresează utilizând un limbaj expresiv ale cărui
intenţii manipulatoare sunt bine ascunse. Toate modificările intervenite la
nivel gramatical, lexical şi sintactic au drept scop de a reţine atenţia consu-
matorului şi de a provoca actul cumpărării. Deci, comunicarea realizată în
cadrul publicităţii exploatează toate mijloacele lingvistice accesibile pentru
poziţionarea favorabilă a enunţiatorului în faţa consumatorului.

103
 A l’époque du progrès technologique et informationnel, la publicité
pousse ses limites au delà de l’imaginaire. Avec le temps, elle est de-
venue un art de persuader et de manipuler, par conséquent perdant son
rôle de renseignement établi à l’origine. Les participants à la commu-
nication publicitaire instaure un dialogue fictif où l’argumentation
joue un rôle particulier, car le contact établi avec l’interlocuteur par le
biais d’une idée démontrée peut assurer la sympathie, surtout dans la
publicité où on a fait de ce genre un mécanisme de conviction et dé-
monstration qui ne laisse pas transparaître la subjectivité du locuteur.
L’expression de la persuasion dans la publicité se réalise surtout à tra-
vers les genres délibératif et épidictique. L’argumentation est assurée
par une description élogieuse qui se transforme inévitablement dans
un conseil d’achat. Mais pour gagner l’adhésion du consommateur, le
texte publicitaire doit établir des contacts avec son public, dans ce cas
les pronoms et la question rhétorique servent en tant qu’instruments
communicationnels. Les pronoms ,,je”, ,,tu”, ,,nous”, ,,vous” peuvent
remplir le rôle de l’annonceur ou du destinataire en fonction de leur
positionnement dans le discours publicitaire. S’il s’agit du cadre exté-
rieur où on place les sujets réels de la communication alors le dialogue
a comme participants le JEcommunicant et le TUinterprétant (Vous
prolongez les espaces, nous protégeons à distance) mais à l’intérieur
de l’espace, on situe le TUdestinataire – l’image d’un récepteur idéal
qui s’opposera à JEénonciateur, sujet-image de l’émetteur (Comme
tous les hommes, je ne supporte pas la douleur. C’est pourquoi j’uti-
lise un épilateur Satinelle Ice).
De l’autre côté il y a l’interrogation rhétorique qui permet un rap-
prochement vers le public grâce à son caractère plastique, expressif,
marqué du point de vue stylistique. Sa fonction émotive joue dans la
faveur du locuteur parce qu’elle produit l’encrage du consommateur
dans la communication d’une manière implicite mais a la fois précise.
Quand l’interlocuteur se sent directement impliqué, le dialogue se réa-
lise facilement ainsi sensibilisant davantage le consommateur. Le dis-
cours publicitaire se distingue du discours classique par trois traits
essentiels. D’abord, il s’accompagne le plus souvent d’images, ce qui
veut dire qu’il n’a pas le monopole de la communication et de la per-
suasion, que la rhétorique peut donc être moins riche et moins serrée.
Ensuite, le message, la ,,réclame” – affiche ou spot télévisé – est nette-
ment plus bref que le discours classique; il renonce aux longues pério-

104
des pour des phrases courtes et percutantes, de même qu’à la
digression, qui est prise en charge par l’image. Enfin, l’argumentation
y est des plus succincte, parfois réduite à un calembour, ou encore à la
répétition du nom du produit.
Pourquoi le destinataire se laisse-t-il influencer par un message en
général tellement sommaire, simpliste, puéril, qu’il en est incroyable?
Précisément parce qu’il est sommaire, simpliste, puéril. Car, le messa-
ge satisfait ainsi le besoin inconscient qu’a tout adulte de retrouver par
moment la relation qu’il a eu, enfant, avec ses parents. Et la publicité
ne fait que transférer ce besoin sur l’objet qu’elle vente, ou sur celui
qui le vente. Derrière la communication publique s’installe une com-
munication privée où l’annonceur, revêtu de la toute-puissance paren-
tale, apaise l’angoisse du destinataire. Ainsi, dans le slogan si puéril:
Lee macht frei (Lee, c’est la liberté), Lee n’est plus une chose, un ba-
nal pantalon, il devient un ,,objet-personne” qui s’occupe de nous. Cet
aspect stylistique de la publicité rend la traduction publicitaire problé-
matique par la présence des jeux de mots, des figures de style et d’un
humour particulier. A partir du concept de Guidère selon lequel on
parvient à une fidélité textuelle dans le cas où on abandonne toute ten-
tative d’une traduction littérale et on reproduit l’effet persuasif
qu'exerce le texte sur le destinataire. C'est pourquoi les professionnels
de la formation publicitaire préfèrent parler de ,,localisation communi-
cationnelle”. Celle-ci se définit justement comme l'ensemble des pro-
cessus engagés par le traducteur pour adapter une communication à un
locus (lieu). Les processus en question peuvent être détaillés en une
multitude d'actions: transposition du texte dans la langue voulue, re-
touche de l'image publicitaire dans le sens de l'ajout ou de la suppres-
sion d'éléments iconographiques, réécriture de certains fragments ou
phrases du rédactionnel, respect de la charte graphique de la marque,
aménagement linguistique de la terminologie technique, réaménage-
ment de l’annonce en fonction des réalités socio-culturelles. Donc la
mission du traducteur ne se résume simplement au transfert du messa-
ge, mais à la reconstruction de la stratégie poursuivie pas l’annonceur
de sorte à produire le même impact sur l’auditoire cible. Afin de ga-
rantir un bon accueil sur le nouveau marché, l’adaptation peut anéantir
les différences culturelles. Mais souvent des fautes de traduction sur-
gissent au moment quand on tente de garder une proximité maximale

105
du message original. Ainsi quand American Airlines a voulu faire de
la pub pour ses vols en première classe sur le marché mexicain, ils ont
traduit leur slogan ,,Fly in Leather” (,,Volez dans du cuir” – en réfé-
rence au cuir des sièges, évidemment) en espagnol par ,,Vuela en
Cuero”, ce qui signifie ,,Volez nus”. Un autre cas est celui de Parker
Pen qui a lancé sur le marché mexicain un stylo à bille dont le slogan
aurait dû être ,,il ne coulera pas dans votre proche et ne vous em-
barrassera pas”; la société a pensé que ,,to embarrass” se traduisait
par ,,embarazar” en espagnol, sauf que ,,embarazar” signifie ,,faire
un enfant à qqn.”. Les particularités sociales ne doivent également
être négligées puisque elles risquent de provoquer des situations con-
fuses comme celle de l’entreprise Gerber qui a commencé à vendre
des produits pour nourrissons en Afrique utilisant le même emballage
que celui vendu aux USA, avec un bébé souriant sur l’étiquette. Plus
tard, elle a découvert que dans certains pays africains, compte tenu du
faible taux de lettrisme, on met souvent sur les étiquettes une image
ou une photo représentant le contenu de l’emballage.
Des problèmes peuvent aussi apparaître par rapport à l’appellation
du produit. Son nom donné par le producteur n’est pas dû au hasard, il
crée souvent des associations ou des allusions qui risquent d’être effa-
cées lorsqu’on essaie de le transférer vers une autre langue. Voilà un
exemple relevant que l’appellation joue un rôle aussi important que le
texte publicitaire dans la promotion du produit : General Motors a
connu un fiasco mémorable lorsqu’elle a voulu lancer en Amérique la-
tine sa voiture ,,Nova, puisque ,,no va” en espagnol signifie ,,ça ne va
pas” (ou ,,ça ne marche pas”).
Le slogan et l’appellation constituent une accroche publicitaire ef-
ficace, étant la griffe d’une entreprise. Ils la représentent partout dans
le monde. Leurs équivalents dans les autres langues doivent donc être
tout aussi accrocheurs. C’est pour quoi le traducteur est obligé de sui-
vre la même stratégie que l’annonceur, ça veut dire surprendre le lec-
teur et assurer sa mémorisation tout en les rendant compréhensible,
car une publicité qui ne fait preuve d’un contenu intelligible ne pro-
duit aucun effet sur le public. Dans ce but les annonceurs recourent
aux différents procédés pour retenir l’attention. Les déformations de
l’orthographe, les ellipses, l’emploi de l’impératif et un immense
spectre de figures stylistiques.

106
 La spécificité du texte publicitaire se manifeste par un contenu cib-
lé qui se distingue par une dimension pragmatique, dont le but, la re-
commandation d’achat, peut prendre différentes formes. Mais le
contact qu’il établit avec le récepteur dans le cadre de la communica-
tion publicitaire est caractérisé par un masquage fréquent de son but
dominant (recommandation d’achat) par le biais d’actes de langage
louangeurs. Ce fait rend le texte publicitaire séduisant mais à la fois
manipulateur, car le niveau linguistique et celui iconographique met
en place des outils psychologiques.

LA SPÉCIFICITÉ DE LA TRADUCTION DES MOTS

COMPOSÉS ANALYTIQUES À VALEUR MÉTAPHORIQUE
Ina MARCHITAN, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Angela GRĂDINARU, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Acest articol tratează problema specificului în traducerea cuvintelor
compuse analitice cu valoare metaforică. Ele formează un domeniu ce
provoacă multiple dificultăţi de traducere, însă acest lucru nu-i diminuează
importanţa, ci dimpotrivă. Pentru a le traduce, se recurge la următoarele
metode: adăugarea sau suprimarea unor elemente, substituirea unuia dintre
elemente, utilizarea unor sintagme, explicarea cuvântului în cazul în care nu
există nici un echivalent în limba română. În traducere, fiecare cuvânt poate
lua diferite accepţii, de aceea traducătorul va fi capabil să examineze şi să
ofere o traducere adecvată.
„Un mot composé est un lexème à deux ou plusieurs radicaux ou
mots qui expriment un seul concept. La composition des mots est un
procédé de formation des mots par assemblage de bases entre
elles” [1]. Du point de vue morphologique, les mots composés fran-
çais se forment: par juxtaposition (portemanteau), par tiré (après-mi-
di) et par apostrophe (aujourd’hui). Ainsi on forme des noms (pomme
de terre), des adjectifs (sourd-muet), des verbes (maintenir), des ad-
verbes (en dessus), des pronoms composés (celui-là), des numéraux
(soixante-dix). Les composés français se distinguent encore par l’ori-
gine de leurs radicaux: français ou gréco-latins.
Il y a un modèle qui illustre d’une manière simplifiée la transformati-
on du mot de la langue-source dans la langue-cible, par les processus qui
ont lieu dans la mémoire: TEXTE DE LA LANGUE-SOURCE→[ANA-

107
LYSE→REPRÉSENTATION SÉMANTIQUE→SYNTHÈSE] TEXTE
DE LA LANGUE-CIBLE. Ce procédé est appliqué aux plusieurs mots
composés, parce qu’on veut réexprimer la même idée en roumain [2].
Les composés français se distinguent des composés roumains, voilà
pourquoi il faut appliquer plusieurs méthodes de traduction: l’adjonc-
tion, la supression, la substitution des éléments textuelles, l’explication.
– L’adjonction des éléments est utilisée pour donner des indica-
tions essentielles concernant la caractéristique de l’objet dont on tra-
duit. Par exemple: micro-ondes – cuptor cu microunde; hors la loi –
om în afara legii; ouvre-boites – deschizător de conserve.
– La suppression des éléments de l’original: on parle de l’action
contraire à l’adjonction. On fait appel à ce procédé, parce que dans la
langue-cible apparaissent des mots nouveaux, qui sont plus efficaces.
On peut faire encore une économie des mots : Perce-neige – ghiocel;
Porte-bonheur – talisman; Qu’en-dira-t-on – bârfă; Arc-en-ciel –
curcubeu; Cul-de-sac – impas.
– La substitution des éléments: le traducteur remplace les élé-
ments composants de l’original par des autres éléments. Elle permet
de maintenir ces éléments sous une autre forme, d’une manière partiel-
le ou intégrante: herbe de Saint Pierre – ciuboţica cucului; cheveu-de-
Vénus – chica voinicului; sortie-de-bain – halat de baie.
– La traduction par l’explication: quand on n’a pas des équiva-
lents dans langue-cible, le traducteur doit transmettre le message d’une
manière claire et concise, et il recourt à une courte définition du mot:
garde-manger – dulap pentru alimente; mont-charge – ascensor pentru
materiale; carême-prenant – trei zile dinaintea Postului Paştelui.
Les français sont un peuple inventif et on trouve différents mots
qui ne sont connus par un étranger, mais seulement par les personnes
vivantes dans ce pays. Cela nous montre l’exemple suivant: „Ces bour-
geois serre fessards, toujours victimes, toujours épouvantés de voir le-
ver le grain qu’ils ont semé, qu’ils disparaissent”. Ce mot est dérivé
de l’expression familière „serrer les fesses”, et sera traduite par „Aceş-
ti burghezi fricoşi,.. ” [3].
La métaphore joue un rôle très important dans le processus de for-
mation des mots composés analytiques. Le sens de chaque expression
n’est pas prévisible à partir des sens de leurs éléments composants.
L’interprétation littérale n’est pas nécessairement utile pour arriver à
comprendre son sens correct. Pour objet d’étude on a pris les noms

108
des fleurs dans les deux langues, française et roumaine, parce qu’on
trouve une multitude des fleures, et chacune a sa propre dénomination,
sa variante nationale et leur traduction du latin est toujours différente.
En analysant ce processus, on a fait cette classification :
– Le français garde la variante latine ou ajoute des éléments. Ce
procédé est assez fréquent dans le français. Quand on n’a pas une va-
riante propre, on prend la variante latine et l’adapte au français: Iso-
pyrum thalictroides – l’isopyre faux-pigamon; Abutilon theophrasti –
l’abutilon d’Avicenne; Luzula pilosa ou luzula vernalis – la luzule pri-
tanière; Lythrum salicaria – la salicaire commune; Ne m’oubliez pas
ou myosotis – cette belle petite fleur printanière bleu pâle doit son
nom à un rongeur: apparu en France au XII siècles, ce mot est en effet,
repris du latin myosotis, provenant du grec muosôtis, de muos, la sou-
ris, et ôtos, l’oreille. Mais quel est le rapport entre la fleur et l’oreille
du rongeur domestique? La forme des feuilles.
– Le français propose la variante propre. Le français propose
les noms selon la forme de la fleure, sa signification, la saison, ou la
région où elle fleurisse. On prend l’exemple „Leontopodium”. Quant à
lui, il signifie „pied de lion”, mais le nom connu par tous lui a été
donné pour être adopté dans toutes les langues, le nom d’edelweiss,
qui vient des mots allemands „edel” signifiant noble et „weiss”
signifiant blanc. Dans le langage commun elle est aussi appelée Étoile
d’argent, Étoile de glaciers, Cotonnière étoilée, Reine des glaciers ou
Immortelle des neiges. Il faut mentionner qu’elle a une forme d’étoile,
d’où sa dénomination commune. On peut citer encore: Clematis
vitalba – l’aurore aux doigts de rose; Equisetum arvense – prêle des
champs, queue de renard; Petasites hybrides – chapeau du diable.
– Le roumain garde la variante latine ou française. On a
plusieurs fleures rares qui ne sont pas très connues et répandues dans
toutes les régions. Et on ne cherche pas de trouver une variante dans la
langue roumaine, mais on accepte la variante de la langue source. On
a trouvé par exemple fontaine piment. Elle se trouve seulement dans la
Nouvelle-Calédonie, dans le nord de l’île de Poya à Pouembout. Elle
porte le nom de fontaine piment car, en bouton, ses fleurs ressemblent
à des guirlandes de piments. Car cette fleure ne se trouve pas chez
nous, on n’a pas une variante roumaine. On a encore des exemples
comme Dracocephalum moldavica – mătăciune moldovenească ou
Belladonnae folium – beladona.

109
 – Le roumain propose la variante propre. Dans la communica-
tion, on ne garde pas la variante latine, le peuple a donné des variantes
populaires. La traduction de ce type de fleures est le plus difficile, car
on doit trouver les variantes scientifiques: Helleborus niger – tranda-
firul crăciunului; Achillia millefolium – coada şoricelului; Ana-
comptis Morio – untul vacii; Drosera rotundifolia – roua cerului.
Il faut mentionner que la plupart des mots composés analytiques à
valeur métaphorique doivent leur signification à leur étymologie. Dans
le processus de traduction, la motivation des mots qui participent à la
composition sont des facteurs importants dans la déduction du sens du
composé et à la traduction du texte. Nous avons vu que ces langues ont
des points communs, des similitudes, et en même temps et des différen-
ces. Oui, le latin se trouve à la base des deux langues, le français et le
roumain, mais les deux langues ont leurs propres normes.
Même si les langues ont des similitudes, il y a toujours des difficul-
tés dans le processus de la traduction. Le dictionnaire n’est pas suffi-
sant pour trouver la meilleure variante de traduction, il faut se docu-
menter, avoir des connaissances extralinguistiques, surtout quand on
parle de la traduction des mots composés analytiques à valeur méta-
phorique.
Références:
1. Mounin G. Les problèmes théories de la traduction. – Paris: Gallimard,
1963, p.51-52.
2. Bell T.R. Teoria şi practica traducerii. – Iaşi: Polirom, 2000, p.37-39.
3. Abracada Bran Tesque. Dictionnaire des mots inventés. – Paris: La-
rousse, 2004.

LES PARTICULARITÉS DE TRADUCTION

DES SYNONYMES GÉOGRAPHIQUES
Iulia COSOI, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Angela GRĂDINARU, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Sinonimele geografice sunt cuvintele care au un radical diferit, o structu-
ră fonetică diferită, însă se referă la aceeaşi noţiune, au acelaşi sens lexical
sau unul apropiat şi sunt utilizate pe un teritoriu geografic delimitat. Pentru
a traduce aceste cuvinte, se face recurs la tehnici de traducere directe şi indi-
recte. Traducerea unor topolectisme cauzează pierderea motivaţiei acestora,

110
întrucât şi în procesul de traducere se întâlnesc dificultăţi legate de anturajul
sociocultural al termenului dat.
Le synonyme est un terme utilisé pour désigner les mots qui ont
presque le même sens, mais des formes différentes. La relation entre
les mots à formes différentes, mais à sens rapproché ou identique est
nommée la synonymie. Les mots à formes différentes, mais avec des
sens identiques forment des séries synonymiques, de deux ou plu-
sieurs mots. On pourrait définir les synonymes géographiques, comme
les mots à radical différent, qui ont une structure phonétique diffé-
rente, mais se réfère à la même notion, ont le même sens lexical ou un
sens rapproché et ils s’emploient sur un téritoirre géographique déter-
miné, de règle hors de France.
L'étude des variétés géographiques (topolectales) du français a
connu un essor considérable depuis le début des années 1970, notam-
ment sur le plan de la réflexion méthodologique. C'est que le travail
d'inventaire et d'analyse des particularités lexicales des français hors
de France ne pouvait manquer de faire surgir une foule de problèmes
liés à la définition de ces variétés, à la nature des différences qu'elles
présentent par rapport au français des dictionnaires, pris comme base
de comparaison et à l'évaluation de ces différences.
Le choix de ne retenir que les emplois caractéristiques plutôt que tout
le lexique s'expliquait à la fois par l'urgence d'étudier les mots qui po-
saient le plus de problèmes dans l'évaluation du français parlé hors de
France, par l'absence de consensus sur le plan de la norme et par la situa-
tion particulière des variétés géographiques au sein de la francophonie.
Les chercheurs qui se sont intéressés au relevé des variantes topo-
lectales du français ont pris naturellement pour base de comparaison
les données des dictionnaires usuels du français, lesquels sont réalisés
à Paris. La chose se comprend aisément: c'était la seule façon de situer
ces variantes par rapport à un usage réputé commun. En effet, le cor-
pus que constitue l'ensemble des emplois décrits dans ces ouvrages est
le seul disponible, le seul connu à travers toute la francophonie; c'est
celui dont se servent les professeurs de français du monde entier, celui
auquel on se réfère spontanément pour vérifier l’appartenance à la lan-
gue française contemporaine d'un mot, d'une expression, d'une pro-
nonciation, d'un tour syntaxique, etc.
La traduction est l’activité qui consiste dans la transmission du con-
tenu du texte dans une langue au moyen d’une autre langue, ainsi que le

111
résultat de telle activité. Les procédés mis en œuvre pour assurer le
transfert du sens d’un énoncé de la langue de départ à la langue d’arri-
vée se laissent répartir en deux grandes catégories qui, à leur tour, con-
naissent plusieurs types et sous-types: les traductions directes et les tra-
ductions indirectes. Les traductions directes impliquent une hétérony-
mie „directe”, que l’on pourrait appeler dictionnairique, en ce sens que
l’acte traductif n’implique aucune réorganisation sémantico-gramma-
ticale, tandis que les traductions indirectes nécessitent une restructura-
tion plus profonde des unités de signification du texte original. Balance
du pouvoir est une expression purement québécoise issue d'un calque de
l’anglais balance of power. Balance du pouvoir fait partie de la série
synonymiques suivante: équilibre des forces, équilibre des puissances.
Par exemple: „Dans une assemblée de 125 membres, où les partis
X, Y et Z auraient respectivement 55, 50 et 20 sièges, la „balance du
pouvoir” appartiendrait au parti Z qui en a 20 et qui pourrait faire „ba-
lancer le pouvoir” en donnant ou en retirant son appui au parti X.
Dans certaines circonstances, deux partis peuvent avoir la „balance du
pouvoir” ou, mieux, constituer les „arbitres de la situation” [1].
„La o adunare de 125 membri, unde partidele X, Y şi Z ar avea res-
pectiv 55, 50 şi 20 locuri, partidul Z ar avea posibilitatea de a oferi sau nu
susţinerea sa partidului majoritar, care ar cauza un balanţă de putere,
oferind sau nu susţinerea partidului X. În unele cazuri, două partide pot sa
aibă această posibilitate, sau, mai bine zis să fie «arbitrii situaţiei»”.
Les règles de la traduction descriptive ont été utilisé pour traduire
l’expression québécoise „balance du pouvoir” „posibilitatea de a oferi
sau nu susţinerea sa partidului majoritar”. La traduction descriptive per-
met de rendre certains termes socio-culturels, dont la fréquence dans les
textes de traduction est rélativement basse, alors que les notions qu’elles
représentent sont trop éloignées de la réalité du destinataire.
L’expression québécoise banc de neige entre dans la série des sy-
nonymes amas de neige, congère. Pour la traduire on a fait recours au
procédé technique d’équivalence:
„Michel Lévesque, un homme de Saint-Eustache, a mis en vente
dernièrement un banc de neige sur le site d'enchères eBay à 99 cents.
Les enchères ont maintenant dépassé 1000 dollars pour atteindre 1525
dollars aujourd'hui” [2].
„Michel Levesque, un om din oraşul Saint-Eustache, a pus recent
în vânzare pe site-ul de licitaţie eBay un troian de zăpadă la preţul de

112
99 cenţi. Licitaţiile au depăşit deja 1000 dolari pentru a înregistra
astăzi cifra de 1525 dolari”.
L’équivalence est un procédé de traduction qui rend compte de la
même situation que dans l’originale, en ayant recours à une rédaction
entièrement différente. La traduction de certains synonymes géogra-
phiques mène à la perte de leur motivation. C’est l’exemple du terme
amuse-bouche très répandu en Suisse et synonyme du mot apéritif:
„C'est dans une telle promenade [en parlant d'une dégustation de
vins] qu'on apprécie la compagnie de quelques-uns de ces amuse-bou-
ches que dégustateurs et vignerons savent diversifier, en choisissant
quelques mets simples dont l'ingestion ne nuira pas à l'opération prin-
cipale, qui reste le jugement des vins” [3].
„Anume la o astfel de primblare (vorbind de degustarea vinurilor)
sunt apreciate compania unora din acele aperitive pe care degustătorii
şi viticultorii ştiu să le diversifice, alegând câteva gustări simple a că-
ror înghiţire nu va dăuna la operaţiunea principală, care rămâne apre-
cierea vinurilor”.
Pendant le processus de transfert de sens, on soulève des difficultés
provenant de la non transparence des allusions historiques, littéraires,
anecdotes, allusions prestigieuses, etc. Les belges utilisent l’expres-
sion faire de son Jean Gabin qui signifie être arrogant, hautain. Pour
la traduire, il faut savoir que cet un acteur du cinéma français, qui
jouait souvent des personnages avec un fort caractère. Des gens qui ne
se laissaient pas faire facilement. Donc, c'est par la comparaison des
divers différentiels, à mesure qu'ils seront disponibles, qu'on pourra
déterminer l'extension géographique réelle d'un emploi et son caractè-
re exclusif ou non. Le caractère spécifique d'un emploi est suffisant
pour qu'on le considère comme une variante topolectale.
Références:
1. http://www.assnat.qc.ca/FRA/patrimoine/lexique/b/index.html (06.03.09)
2. http://techno.branchez-
vous.com/actualite/2007/12/un_banc_de_neige_dune_valeur_d.html (06.03.09)
3. http://www.unine.ch/dialectologie/DSR/AmuseBouche.html (05.04.09)

113
 LE SYMBOLE COMME ACTUALISATEUR
DE LA LECTURE MULTIPLE DU TEXTE
Svetlana VICOL, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Ion GUŢU, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Les hommes ont toujours aimé s’entourer de symboles. Soit que
nous lisions, soit que nous circulions, nos yeux se portent constam-
ment sur des symboles, parfois nous n’y prêtons même plus attention.
Une recherche comme la nôtre se propose de spécifier comment le
symbole joue ce rôle en faisant dialoguer plusieurs textes, c’est à dire
en réalisant le phénomène de l’intertextualité.
La notion d’intertextualité naît dans les années 1960, au sein du
groupe Tel Quel. C’est notamment Julia Kristeva qui a forgé en français
ce terme en le concevant comme „permutation de textes” ou quand
„dans l’espace d’un texte plusieurs énoncés pris à d’autres textes se
croisent et se neutralisent” [1, p.16] Selon Cristina Haulica „le texte
est conçu pas seulement comme un produit fini, clôturé, mais comme
production en train de se faire, de se faire „branché” sur d’autres tex-
tes, d’autres codes” [2, p.76]. Après l’étude de l’intertextualité, le sa-
vant roumain Marina Mureşanu Ionescu affirme: „La plupart de ceux
qui ont pratiqué l’analyse intertextuel arrivent à l’idée que l’intertex-
tualité signifie la présence d’un texte dans un autre” [3, p.39].
Nos recherches nous ont permis de réaliser une typologie de l’in-
tertextualité d’après les suivantes critères :
1. Les frontières de l’intertextualité (selon l’opinion de Paul Cor-
nea, Smaranda Vultur, Nicolae Manolescu, Marina Muresanu Ionescu
etc.). En vertu du ce critère, nous allons distinguer: l’intertextualité
interne qui se situe à l’intérieur du texte, entre les éléments de sa
structure; l’intertextualité proprement dite/ actuelle, se rapportant
aux différents textes, et qui peut être intrinsèque, entre les textes du
même auteur et extrinsèque, entre les textes qui appartiennent aux dif-
férents auteurs; l’intertextualité externe, opérée au dehors de la litté-
rature, attachant un certain texte du „texte infini”, du „texte du monde”.
Par conséquent, seulement l’intertextualité proprement dite, spéciale-
ment dans sa forme extrinsèque, mérite son nom d’intertextualité.
2. L’intensité de la présence de l’intertextualité dans le texte
(Mihail Bahtin, Cristina Haulica, Ecaterina Mihaila etc.).Il s’agit
de l’intertextualité forte, manifesté par exemple à Mihai Eminescu,

114
Victor Hugo, où le dialogisme avec l’Ecriture Sainte et le mythe est
évident; l’intertextualité faible qui se manifeste dans le cadre du
même genre ou espèce littéraire.
3. La forme de manifestation de l’intertextualité dans la structu-
re du texte (Aurélien Zisu, Nicolae Manolescu, Roland Barthes, etc.).
Conformément à ce critère l’intertextualité peut être explicite/in prae-
sentia, généralement matérialisée dans le texte par la reproduction des
éléments prêtés, par exemple la reprise des noms des personnages, les
citations, le plagiat – une forme moins explicite mais littéraire; implici-
te/in absentia, diffuse, cachée, réalisée par le traitement subtile des élé-
ments téléchargés (l’allusion, la réminiscence, etc.).
4. Implication de l’auteur (Ecaterina Mihaila, Smaranda Vultur,
Cristina Haulica). Ainsi on distingue une intertextualité conscient pra-
tiquée par l’auteur et une intertextualité involontaire, due à son impré-
gnation avec les données d’un contexte (culturel, social, historique, etc.).
En lisant un texte, certains symboles, couleurs, personnages etc.
nous invitent à faire des connections avec d’autres textes d’un même
auteur ou des auteurs différents, dans ce cas il s’agit de la lecture mul-
tiple d’un texte. Pour montrer le fonctionnement du symbole comme
actualisateur on peut analyser les poésies: Lacul de M.Eminescu et Le
lac d’Alphonse de Lamartine. La poésie Lacul de M.Eminescu dé-
voile l’émotion du poète qui attend la bien-aimée, la nature participe
aussi, ainsi le lac est personnifié et il devient le témoin de l’amour du
poète. Le titre indique le lieu de rêverie et de rencontre pour les deux
amoureux. La poésie exprime le désir du poète de rencontrer l’amour.
La poésie Lacul de Mihai Eminescu fait un dialogisme avec la poésie
Le lac d’Alphonse de Lamartine. Par l’intermédiaire des symboles le
dialogisme des deux poèmes est bien évident à partir du titre. Dans
l’autre poème Lamartine réfléchit sur la condition humaine, sur sa
faiblesse face à la fuite du temps et sur le lac comme ambiance roma-
nesque, espace mythique. Il s’agit d’un appel adressé à la nature qui
est seule capable d’aider l’homme dans sa lutte conte le temps. Le
poète se trouve dans un lieu qui lui est cher, près d’un lac, qui a été
comme chez Eminescu, le témoin de ses amours, et lorsqu’il y revient
sans la femme aimée, il subit douloureusement la fuite du temps.
Après la lecture des deux poésies on peut observer que le symbole
dominant dans les deux poésies est „le lac”. Sa symbolique est poly-
sémique: continuité de l´amour, refuge, nostalgie, témoin de beaux

115
sentiments passés avec la bien aimée, témoin de merveilleux moments
passés ensemble. C´est le lieu où les poètes subissent douloureuse-
ment la fuite du temps. L’intertexte Eminescu – Lamartine se valorise
par le contexte pareil. Ainsi comme nous pouvons parler d’une inter-
textualité intrinsèque établie entre les textes d’un auteur, nous pou-
vons parler dans le cas des romantiques d’une intertextualité extrinsè-
que, surtout en souscrivent à l’opinion de Marina Muresanu Ionescu:
La littérature romantique pourrait être lue dans une totalité comme
une vaste oeuvre écrite d’un seul écrivain; la différence de ton, de
couleur, d’intensité serait dû au fait que ce créateur se déplace d’un
pays à l’autre ou traverse des étapes différentes [3, p.48].
Voici d’une façon schématique la réalisation de cette lecture multiple:
Lacul M. Eminescu Le lac Alphonse de Lamartine

Actualisateurs
Actualisateurs virtuels
virtuels
Le bateau – lieu protec-
La nuit – tristesse
teur.
L’océan – grandeur
L’eau – genèse, miroir de
Le vent – destruc-
l’Univers.
tion
Le bleu, le jeune, le
L’astre – espoir.
blanc – harmonie, clarté,
sérénité de la vie
La lune – douceur, calme

Actualisateurs réels
Le lac – continuité de
l’amour.
Codrul (forêt obscu-
re) – permanence.

116
 En guise de conclusion nous pouvons affirmer que l’intertextualité
prend de l’ampleur dans les recherches scientifiques de partout. Les
actualisateurs de la lecture multiple sont divers parmi lesquels le
symbole détient un lieu important. La lecture multiple du texte permet
de constater que le symbole se manifeste comme actualisateur domi-
nant et secondaire, réel et virtuel.
Références:
1. Kristeva J. La production dite texte. – Paris: Seuil, 1968.
2. Hăulică C. Textul ca intertextualitate. – Bucureşti: Eminescu, 1981.
3. Muresanu M.I. Eminescu şi intertextul romantic. – Iasi: Junimea,
1990.

LA POLYSÉMIE ET LES HOMONYMES SÉMANTIQUES

Cătălina ALBU, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Lidia MORARU, dr., conf. univ., cond. ştiinţific

Le problème qui hante la sémantique moderne implique la polysé-

mie, qui est inscrite au coeur de toutes les langues, et le français n’y
échappe pas. La polysémie est une caractéristique fondamentale des
langues naturelles. Le terme et le concepte de polysémie définit la ca-
pacité des mots d’acquérir un sens nouveau qui coexiste avec celui
vieux. Si dans le cas de la polysémie il s’agit des relations sémanti-
ques entre les sens du même mot, ainsi le phénomène de l’homonymie
fait partie des relations paradigmatiques entre unités lexicales diffé-
rentes et consiste dans la coïncidence formelle des deux ou plusieures
unités lexicales au sens différent.
Le terme „homonyme” est justifié du point de vue terminologique
et il est naturel que ce phénomène relationnel soit dénommé en bas
d’un indice remarqué. Dans le cas de l’homonymie, cet indice est la
coïncidence formelle des deux ou plusieures unités lexicales au sens
différent.
Dans le cas de l’homonymie étymologique il existe des principes
rigoureux de sa délimitation de la polysémie. Dans la situation où
l’homonymie est le résultat du démembrement des significations d’un
lexème polysémique, il n’y existe pas de critères strictes de délimita-
tion de ces deux catégories sémasiologiques. La circonscription des

117
critères nécessaires pour l’établissement des limites entre l’homony-
mie sémantique et la polysémie a polarisé l’intérêt des savants qui
tiennent des écoles et conceptes très différents, mais, en même temps,
qui sont intéressés par la solution de ce problème. Les critères adoptés
pour l’établissement d’une limite entre l’homonymie et la polysémie
sont de nature logique et linguistique. Dans notre travail, nous avons
essayé d’établir une différenciation entre ces deux phénomènes cont-
roversés, qui ont créé tant d’ambiguïtés.
L’actualité de l’étude s’explique par les tentatives des linguistes
d’expliquer la provénience des homonymes sémantiques et de montrer
leur importance dans le système de la langue française. D’un autre
part, l’actualité du thème est conditionnée par la nécessité du traite-
ment adéquat des homonymes sémantiques dans les dictionnaires.
L’étude des phénomènes de la polysémie et de l’homonymie a une im-
portance primordiale, parce que le problème de la polysémie est en
rapport direct avec les autres phénomènes sémantiques de la langue: la
synonymie et l’antonymie.
La nécessité du travail est dictée par l’existence de plusieurs opi-
nions controversées concernant les homonymes. La fréquence de la
polysémie dans la langue, les difficultés de définir les sens des mots
qui ne sont pas insérer dans un contexte et qui nécessitent une étude
minutieuse, nous ont déterminés de choisir notamment ce phénomène
linguistique pour montrer son importance pratique. L’étude des ho-
monymes permet de rendre possible l’évaluation de leur importance.
L’étude de la signification est compliquée par le fait qu’il n’existe
pas de relation univoque et simple entre les formes et la signification.
Plusieurs formes distinctes peuvent porter le même sens (homony-
mie), mais une seule forme peut aussi porter plus d’un sens.
La polysémie est une notion qui se laisse très facilement appréhen-
der de manière intuitive, mais qui se révèle beaucoup plus rétive à une
définition rigoureuse. On peut aisément se convaincre de la réalité et
de l’importance de ce phénomène, en donnant de nombreux exemples,
et en décrire les principaux traits. Mais ces descriptions restent infor-
melles, et dès que l’on cherche à dépasser ce niveau superficiel, pour
tenter de caractériser exactement cette notion, d’en donner des critères
définitoires, on se heurte à la nécessité de constituer un cadre théori-
que global, avec son lot de définitions axiomatiques et de postulats qui
sont encore discutés.

118
 Nous rappelons, en premier chef, que le terme de polysémie a été
introduit par Michel Bréal, à la fin du XIX-ème. Le linguiste consta-
tait en 1897 qu’„il n’a pas été donné de nom, jusqu’à présent, à lа fa-
culté que possèdent les mots de se présenter sous tant de faces. On
pourrait l’appeler polysémie”.
Selon M.Bréal la polysémie implique la capacité des mots de
„prendre un sens nouveau” qui coexiste avec l’ancien: „Le sens nou-
veau, quel qu’il soit, ne met pas fin à l’ancien, ils existent tous les deux
l’un à côté de l’autre. Le même terme peut s’employer tour à tour au
sens propre ou au sens métaphorique, au sens restreint ou au sens éten-
du, au sens abstrait ou au sens concret... À mesure qu’une signification
nouvelle est donnée au mot, il a l’air de se multiplier et de produire des
exemplaires nouveaux, semblables de forme, mais diférents de valeur.
Nous appellerons ce phénomène de multiplication la polysémie.
Nous remarquons que les linguistes s’accordent unanimement sur
le fait que la grande majorité des mots sont polysémiques. Pourtant les
investigations du philologue Grigore Cincilei dans relèvent un autre
point de vue. Le savant propose de réviser le terme omni- accepté de
„polysémie” vu le fait que la sémantique reconnaît et opère déjà systé-
matiquement avec des termes sous- catégoriaux de: sémème = con-
tenu sémantique de l’unité lexicale (acception); sème (propriété sé-
mantique) = constituant(minimal) du contenu sémantique de l’unité le-
xicale (du sémème); ce qui mène, soutient le linguiste, par le prisme
de la relation hyperonymie – hyponymie à la (re)dénomination du le-
xème à plusieurs sémèmes – polysémémique et à ce compartiment –
polysémémie. Gr.Cincilei spécifie que l’acceptation du terme usuel
indiqué ne doit pas créer des confusions concernant la différenciation
de la polysémie – qui constitue une caractéristique propre à n’importe
quel lexème ayant un seul sens/sémème, de la polysémémie, trait perti-
nent à tout lexème ayant au moins deux sens/sémèmes. Le savant sou-
ligne que la plus grande majorité des mots se confrontent au phéno-
mène sémantique de la polysémémie, menant à l’exploration de l’asy-
métrie existante entre ceux deux plans du mots: le plan de l‘expression
et le plan du contenu.
Le linguiste moldave Ion Guţu soutient l’opinion de Gr.Cincilei sur
la révision du terme „polysémie”. Il explique que la sémantique recon-
naît déjà les termes sous-catégoriaux „sémème – acception, sens du
mot” et „sème – l’un des constituants minimaux du sémèmé”, ce qui

119
devrait conduire à la dénomination du léxème avec plusieurs sémès
polysémémique, et au compartiment donné – polysémémie. Le lin-
guiste traite la polysémémie non pas comme une faculté du mot
d’avoir plusieurs significations, mais comme une présence réelle de
plusieurs sémèmes ou variantes lexico-sémantiques du même mot.
En ce qui concerne le rapport polysémie–homonymie nous pou-
vons affirmer que ce sont deux phénomènes opposés au système de la
langue, qui ont une origine commune et notamment: la propriété des
mots d’acquérir des sens nouveaux. C’est-à-dire qu’entre la structure
sémantique des mots et les phénomènes de la polysémie et de l’ho-
monymie existe un rapport direct. La polysémie et l’homonymie, en
synchronie, sont dans un rapport d’inclusion, le phénomène de la po-
lysémie en englobant celui de l’hmonymie.
Après avoir éfectué une étude méticuleuse en ce qui concerne la
polysémie, nous avons constaté qu’elle représente un phénomène in-
dispensable non seulument pour la langue française, mais pour toutes
les langues existantes. Elle assure le bon fonctionnement du langage et
reflète avec évidence la faculté de notre pensée de généraliser les faits
de la réalité.
La polysémie contribue fortement à donner une grande souplesse
langagière. C’est notamment grâce au jeu de la polysémie qu’un mot
nouveau prend sa place dans le système de la langue. Ce fait assure
dans une certaine mesure la puissance de l’expressivité, de l’originali-
té et de l’adaptabilité de la langue.
En guise de conclusion, nous pouvons affirmer que ces réflexions
montrent la vivacité de la polysémie et de l’homonymie, la variété de
leurs directions d’étude et supposent que ces phénomènes soient abor-
dé en permanence.

ASPECTS LINGUISTIQUES
DE LA QUALIFICATION ANTHROPOCENTRIQUE
Inga ARAMĂ, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Veronica PĂCURARU, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Le concept de la qualification (aussi bien que le phénomène lin-
guistique auquel il renvoie et qu’il exprime, dans le système de la lan-
gue et dans le discours) est assez complexe, et par conséquent, le ter-

120
me qui lui correspond est polysémique. Sa polysémie se laisse donc
très facilement appréhender de manière intuitive, mais elle se révèle
beaucoup plus rétive à une définition rigoureuse.
La qualification anthropocentrique que nous nous sommmes
proposé d’étudier, plus en détails, constitue, à juste titre, une des va-
riétés représentatives des processus de la qualification en général, et
elle est à la fois une des caracteristiques essentielles du langage ver-
bal, correspondant, en grande partie, à la subjectivité qui est l’un des
traits pertinents du langage. De ce côté, la qualification anthropocen-
trique s’avère toujours être l’un de ces phénomènes linguistiques et
discursifs qui suscitent l’intérêt des linguistes, dans divers contextes
d’investigation. Ces considérations pourraient servir comme argu-
ments prouvant l’actualité du sujet de notre investigation et justifiant à
la fois notre option pour ce thème de recherche.
Comme une constatation de départ, il faut noter que le concept de
qualification anthropocentrique a été abordé dans notre recherche par le
prisme de la conception du linguiste P.Charaudeau concernant la quali-
fication des êtres; le phénomène de la polysémie, qui est étroitement lié
à celui de la qualification, est traité dans notre investigation sous l’angle
des théories des chercheurs consacrés du domaine, tels M.Bréal,
B.Victorri, C.Fuchs, Gr.Cincilei, I.Tamba-Mecz, Chr. Touratier, R.Mar-
tin, etc., qui ont largement débatu les divers problèmes que suscite la
polysémie, surtout sa zone des sens connotatifs. Les concepts théoriques
exposés dans les ouvrages des chercheurs mentionnés ont constitué le
support théorique de notre investigation au sujet de notre recherche.
La qualification est considérée dans notre étude comme l’une des
caractéristiques importantes de la communication verbale, et elle se
fait saisir au palier du discours, tout d’abord, étant aussi présente dans
le système de la langue, où elle est rendue surtout par des séries des
unités lexicales exprimant cette idée de qualification comme une pro-
priété des êtres, aussi bien que par l’intermédiaire des sens connotatifs
à valeur qualifiquative que certains mots développent en tant que sens
dérivés, selon des mécanismes spécifiques de transfert sémantique, tel
la métaphorisation.
Ces constatations pourraient servir comme arguments prouvant
l’actualité de l’objet de notre étude et des problèmes théoriques
qu’il suscite.

121
 Conformément aux buts et aux objectifs tracés de l’investigation,
notre étude comporte essentiellement trois directions de recherche
centrées sur les axes suivants:
I. Examen de l’épistémologie de la qualification, qui constitue
l’objet du Chapitre I du mémoire et où l’accent a été mis surtout sur
l’étude critique des conceptions sur la qualification des êtres humains
et des problèmes théorique qu’elle suscite. Nous y avons traité du con-
cept de la qualification dans diverses visions, des spécificités sémanti-
ques et fonctionnelles de la qualification, de la typologie de la qualifi-
cation dans le discours, de même que de la qualification dans son rap-
port avect la subjectivité.
Nous avons pris comme hypothèses de départ certains postulats
concernant la qualification du linguiste P.Charaudeau qui considère ce
concept dans son rapport avec celui de propriété. L’auteur appelle
donc propriété la qualité particulière qui identifie l’être à travers une
manière d’être ou une manière de faire, et par conséquent, il définit
la qualification comme un processus qui consiste à attribuer une pro-
priété à un être, en incluant celui-ci dans un nouveau sous-ensemble.
A la fois, le linguiste P.Charaudeau identifie deux types de proces-
sus de la qualification centrée sur les personnes:
– les processus de qualification des êtres qui correspondent au
cas où les propriétés identifient l’être à travers ses états qualitatifs;
– les processus de qualification des faires qui correspondent au
cas où les propriétés identifient l’être à travers ses comportements.
Une autre idée importante à retenir est qu’il existe trois modes de
vision sur la qualité exprimée:
1) la vision objective (concernant la forme, la couleur, la position
dans l’espace, le sexe, l’âge, l’identité sociale du qualifié);
2) la vision subjective (concernant les côtés: intellectif, affectif, és-
thétique, éthique, pragmatique du qualifié);
3) la vision objective relative (concernant une évaluation, les
dimensions, le poids, les mouvements de l’être qualifié).
Un sujet assez important, qui a un impact direct sur la qualification
est celui de la subjectivité comme caractéristique du langage verbal et
les moyens de son expression linguistique. Dans ce contexte, il est à
noter que, par rapport à la qualification, la subjectivité est, selon le lin-
guiste E.Benveniste, la capacité du locuteur à se poser comme „su-
jet”. Elle se définit donc non par le sentiment que chacun éprouve

122
d’être lui-même, mais comme l’unité psychique qui transcende la tota-
lité des expériences vécues qu’elle assemble, et qui assure la perma-
nence de la conscience. Or, cette „subjectivité”, n’est que l’émergence
dans l’être d’une propriété fondamentale du langage. Le langage est
donc la possibilité de la subjectivité, du fait qu’il contient toujours les
formes linguistiques appropriées à son expression, et le discours pro-
voque l’émergence de la subjectivité, du fait qu’il consiste en instan-
ces discrètes. Et la qualification anthropocentrique constitue à juste tit-
re l’une des manifestations de la subjectivité du langage.
II. Un autre axe de notre investigation concerne l’étude de la qua-
lification anthropocentrique, des sources de sa génération dans le
système de la langue, et des des mécanismes de son apparition dans
le cadre de certaines classes sémantiques des mots, tels les verbes et
les noms polysémantiques tenant du reigne animal et végétal. On traite
conjointement dans notre mémoire les effets de sens (suivant la vision
des linguistes G.Guillaume et A.J. Greimas); on identifie la dénotation
et la connotation dans la langue et on analyse la qualification par le
prisme de la subjectivité dans le système de la langue.
Vu que la polysémie, comme l’on a pu constater en consultant les
dictionnaires explicatifs les plus représentatifs de la langue française
(Le Petit Robert, Le Petit Larousse, Hachette), touche avant tout les
quelques milliers des mots du vocabulaire de base, on peut en conclu-
re que ce phénomène est tout à fait central dans la langue: il représente
la règle plutôt que l’exception. Les chercheurs qui se sont occupé de
plus près de son étude (Victorri, Fuchs, Martin, Touratier, Gr.Cincilei)
ont confirmé le fait que la polysémie n’est pas spécifique du français
et qu’elle comporte un caractère universel. Toutes les langues sont
concernées, mais chacune à sa façon, si l’on peut dire. Chacune a une
manière particulière de „découper” le champ des significations. Pour
ce qui est de la qualification anthropocentrique, nous avons remarqué
que ce sont certaines classes sémantiques des mots (surtout des noms
et des verbes appartenant aux règne animal et à celui végétal) qui dé-
veloppent des sens figurés à valeur qualificative par rapport aux per-
sonnes, selon un mécanisme général de métaphorisation. Par consé-
quent, ce mécanisme s’appuie sur la recatégorisation du type ‘ani-
mal’→‘personne’, ‘plante’→‘personne’ (p.ex.: biche, frelon, grue,
ours, aboyer, gazouiller).

123
 Le III-eme axe de la recherche met en scène l’analyse de la qualifi-
cation anthropocentrique et de ses spécificités au palier du discours, qui
a étémenée sur des corpus d’exemples tirés du roman Vipère au ponig
d’H.Bazin. Nous y envisageons notamment les divers moyens d’expres-
sion de la qualification anthropocentrique objective et subjective dont
use l’auteur dans le texte et les effets de sens euphoriques et dysphori-
ques (d’apres A.J. Greimas) de la qualification dans divers contextes.
En guise de conclusion, nous constatons que la qualification an-
thropocentrique est en français contemporain l’un des processus actifs
caractéristiques du vocabulaire et de la communication verbale et que
ces processus posent encore de vrais problèmes qui sont toujours dans
le centre des études linguistiques actuels: la qualification des êtres hu-
mains dans son rapport direct avec la polysémie et la avec la subjecti-
vité du langage, les réalisations linguistiques de la qualification au
palier de la langue et dans le discours, les effets de sens.
Par ailleurs, notre investigation n’a pas mis le point final à la re-
cherche au thème visé. Il ouvre encore des pistes nouvelles d’investi-
gation, car il s’avère d’une importance primordiale pour la communi-
cation verbale en général et pour l’enseignement/apprentissage du
français comme langue étrangère, plus particulièrement.

LA LECTURE – MOYEN
D’ENSEIGNEMENT/APPRENTISSAGE
D’UNE LANGUE ÉTRANGÈRE
Alina MUSAT, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Serafima LUPAN, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
Reading is an important mean of teaching/learning a foreign language.
The thesis maps some definite itinerary of work with the text at the all stages,
starting naturally with the reading but proposes in the same time a lot of te-
chniques and strategies of reading an integral work. For this didactic acti-
vity, the teacher will stake for the pupil’s curiosity and pleasure, making
him/her sensitive at the work's problematic, its coherence and unity, propo-
sing some original approaches.
The reading stimulates the spontaneity, imagination and the creativity of
the pupils which materializes situations of oral or written communication and
of oral or written expression having as support the read fragment or book.

124
 La lecture est un moyen important d’enseignement /apprentissage
d’une langue étrangère. Nous considérons que lire ne va plus de soi
pour les jeunes élèves contemporains pour lesquels l’accès au livre et
à la littérature est une expérience difficile, souvent effectuée sous la
contrainte. Quand même, en apprenant aux élèves à lire nous leur ap-
prenons à réfléchir, à s'ouvrir au monde, nous leur apprenons l'esprit
critique et la sensibilité esthétique, nous éduquons aussi des citoyens.
C.Dubois et N.Pigeaud, soutiennent que les conceptions des ensei-
gnants à l’égard de la lecture ne sont pas les mêmes: pour certains, la
lecture est l’objectif principal – on apprend une langue pour lire ou
pour communiquer. Pour d’autres la lecture permet d’apprendre la lan-
gue, et une belle langue. Pour d’autres encore c’est une conception
syncrétique qui domine: saisir une langue, c’est être capable de lire sa
littérature. Mais ce qui importe, c’est de veiller à ne pas effacer la spé-
cificité de la lecture.
Lire est l'acte fondateur de toute notre culture: on n'écrit que pour
lire; il n’y a pas de texte sans lecteur qui lui donne vie et sens. L’ent-
raînement à la lecture se fait en enseignant le rythme, l’intonation, en
apprenant à l’élève à ménager les pauses, à faire des liaisons, à placer
l’accent correctement, etc.
L’accès à la signification d’un texte suppose des compétences lin-
guistiques (savoirs grammaticaux et lexicaux), mais aussi la possibilité
de situer le contenu du texte dans son univers de connaissance (savoirs
encyclopédiques) et dans son univers propre de texte (savoirs textuels).
Au cycle supérieur – B1, B2 du lycée, l’apprenant doit effectuer une
lecture „fine”: apercevoir l’implicite du passage, les sous-entendus; être
capable de mettre en relation l’information de divers parties du texte en
cours de lecture, apprendre à revenir en arrière pour contrộler le sens
compris, rapprocher tels extraits d’autres textes déjà rencontrés, etc.
Le modèle de compréhension en lecture est un modèle interactif
entre ces trois composantes: le lecteur, le texte de lecture et le contexte
de lecture.
La lecture présuppose trois étapes: la prélecture, la lecture et la
postlecture, ayant chacun ses buts et ses techniques de travail. Au
cours de ces trois étapes, l'élève est en interaction constante avec le
texte et le contexte de lecture afin d'en construire le sens. La prélectu-
re a pour but de préparer l'élève à la compréhension du texte à lire.
C'est l'étape où l'enseignant fait appel au vécu des élèves, à leurs

125
connaissances générales en rapport avec le texte choisi ainsi qu'à leur
habileté à lire dans leur langue maternelle. La lecture est l'étape où les
élèves lisent avec une intention bien précise. Par exemple, lire les règ-
les d'un jeu afin de pouvoir y jouer. La lecture proprement dite est tou-
jours en fonction de notre objectif. Il s’agit d’une lecture précédée ob-
ligatoirement d’une consigne. La postlecture a pour but de faire réflé-
chir les élèves pour qu'en mettant en commun leurs réactions par rap-
port au texte, ils voient dans la lecture en français un instrument de
communication de leurs idées, de leurs connaissances et de leurs senti-
ments entre adolescents. A cette étape, il est important de faire réagir
le lecteur par rapport aux diverses informations délivrées par le texte
dans sa forme ou son contenu sous la forme de discussion, de com-
mentaire ou de toute autre activité de manière à élargir ses connaissan-
ces antérieures et fixer les nouvelles.
Il existe quatre niveaux de compréhension en lecture: la compré-
hension littérale, la compréhension inférentielle (ou interprétative), la
compréhension critique et la compréhension créative. A chaque ni-
veau, l’élève travaille des habiletés et des habitudes spécifiques pour
construire le sens d’un texte.
A travers les siècles, l’attitude des didacticiens vis-à-vis de la lec-
ture a été différente: la méthode traditionnelle accordait une importan-
ce particulière à la lecture: on lisait des textes littéraires, qui consti-
tuaient le support privilégié en classe de langue et cela était l’objectif
ultime de l’apprentissage d’une langue.
La méthode directe se caractérise par le refus de la lecture en pro-
posant de placer l’élève dans un „bain de langue” en essayant de rep-
roduire en classe les conditions d’acquisition aussi „naturelles” que
possible.
La méthode audio-orale donne la priorité à la langue orale en déve-
loppant la compréhension et l’aisance dans l’expression. La lecture et
l’écriture ne sont pas négligées, mais sont pratiquées assez tard.
La méthode structuro-globale audio-visuelle est basée sur la syn-
thèse des perceptions auditives et visuelles: le décodage se fait unique-
ment par l’image et la lecture est avancée par l’écriture.
Le Cadre Européen Commun de Référence précise les exigences
pour la lecture à partir du niveau A1 – niveau introductif et de décou-
verte en passant au niveau A2 – intermédiaire ou de survie, B1 – le ni-
veau seuil et B2 – le niveau avancé de l’utilisateur indépendant.

126
 Les différentes approches pour le travail avec un texte en classe de
langue sont définies par les différentes types de textes: narratif, des-
criptif, argumentatif, informatif, injonctif; qui dictent différentes types
de lecture: silencieuse ou oralisée (à haute voix), lecture écrémage, ba-
layage, repérage, approfondie, sémiotique, active, intégrale ou sélective.
En classe l’enseignant aura recours à des activités diverses tenant
compte des projets de lecture: lire pour s’orienter, pour s’informer,
pour suivre des instructions, pour le plaisir, etc. On peut lire des textes
qui informent et décrivent; des textes qui rapportent les paroles de
quelqu’un; des textes qui racontent; etc. Nous avons fondé notre recher-
che sur les textes des manuels de français pour l’école de notre républi-
que. A partir du texte Choisir son fromage du manuel de la X-ème, le
professeur peut proposer une série d’activités de lecture:
– Documents à lire et à analyser.
– Repérage des caractéristiques.
– Repérage de la façon de décrire.
– Application des connaissances acquises.
– Créativité.
Pour la lecture d’une œuvre intégrale l’enseignant prendra en com-
pte la problématique de l’œuvre, rendra les élèves sensibles à la cohé-
rence et à son unité grâce à des approches transversales tout en préser-
vant le plaisir et la curiosité du lecteur.
Menée toujours de manière souple, la lecture stimule la spontanéi-
té, l’imagination et la créativité des élèves et libère le plus possible
leur parole et leur écriture sur le livre ou le fragment lus. Reconnu
comme lecteur, confronté dans ses capacités, l’élève prend alors con-
fiance en lui et se sent capable d’affronter seul une lecture qui lui sem-
blait jusque-là totalement inaccessible. Et l’on peut espérer alors, qu’à
plus ou moins longue échéance, les jeunes découvriront ou redécou-
vriront le plaisir de lire et les richesses de la littérature.
En conclusion, nous pourrions dire que la lecture est un moyen im-
portant de travail pour développer différentes habiletés et habitudes,
pour créer les compétences linguistique, discursive, communicative,
civilisatrice, attitudinale chez les élèves apprenant la langue française.

127
 LA SOLITUDE DANS LES NOUVELLES
DE J.M.G. LE CLEZIO
Oxana PLEŞCA, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Angela COSTOVICI, lector, cond. ştiinţific
„La solitude m’a toujours accompagnée, de près ou de loin, comme
elle accompagne tous ceux qui, seuls, tentent de voir et d’entendre, là
ou d’aucuns ne font que regarder et écouter. Amie inestimable, enne-
mie mortelle – solitude qui ressource, solitude qui détruit, elle nous
pousse à atteindre et à dépasser nos limites”. (Françoise Dolto)
Jean-Marie Gustave Le Clézio est un écrivain français ne en 1940 à
Nice. Son rêve d’enfant été de devenir marin et c’est au cours d’un long
voyage en mer entre Bordeaux et le Nigeria, pour occuper son désœu-
vrement, qu’il entreprend d’écrire son premier livre. L’écriture et le voya-
ge, liés dans cette première expérience, sont pour lui les deux formes
d’une même attitude dans l’existence: le choix d’être entre deux mondes.
Autour des années 70, il voyage au Mexique et au Panama où il vit
plusieurs mois auprès des Indiens. „Cette expérience a changé toute
ma vie, mes idées sur le monde de l’art, ma façon d’être avec les aut-
res, de marcher, de manger, de dormir, d’aimer et jusqu’à mes rêves”,
a dit Le Clézio.
Depuis 1963 jusqu’aujourd’hui, il a reçu plusieurs prix nationaux et
internationaux, incluant le plus récent le prix Nobel de Littérature en
2008. L'Académie suédoise a expliqué, dans son communiqué, avoir
fait le choix pour le Nobel d'un „écrivain de la rupture, de l'aventure
poétique et de l'extase sensuelle, l'explorateur d'une humanité au-delà
et en-dessous de la civilisation régnante”. Nicolas Sarkozy a salué un
„citoyen du monde, fils de tous les continents et de toutes les cultures”:
„J’apprends avec une immense fierté que le Prix Nobel de littérature
2008 vient d’être attribué à M. Jean-Marie Gustave LE CLÉZIO”. Le
Clézio a commenté l’événement en affirmant que „Mon message, c'est
très clair: c'est qu'il faut continuer à lire des romans, parce que je crois
que le roman est un très bon moyen d'interroger le monde réel. S'il y a
un message que je dois livrer, c'est celui-là, poser des questions”.
La quête de l'identité en littérature est souvent apparue dans un pro-
cessus de maturité en provoquant des conflits entre le Moi et le monde
et la solitude des personnages. Ces conflits conduisent des personnages
à trouver un autre univers que celui qui leur est propre, et où ils finissent

128
par croître, pour devenir adulte. C'est la raison pour laquelle le problème
de l'identité concerne plus particulièrement les adolescents ou les enfants.
Le Clézio évoque souvent les histoires de l'adolescence et de l'enfance,
dans lesquelles nous voyons se dessiner un questionnement sur l'identité.
Dans notre recherche on voit que les personnages veulent se trou-
ver en toute liberté du monde qui les entoure, c’est pourquoi ils éva-
dent vers la mer, le ciel, la couleur bleue signifiant l’horizon et la li-
berté et par conséquent le voyage. C’est le cas de Daniel qui ne s’inté-
ressait qu’à la mer, son but fût d’aller la voir. Le désir de la liberté la
mène vers la mer parce qu'elle y satisfait son manque d'identité alors
que la vie urbaine ne lui offre que la fatigue et l'envie de fuir. Une
autre cause de leur solitude c’est l’intériorisation; ces personnages ne
sont pas compris par les gens qui les entourent. Ils se détournent alors
du monde extérieur, restent en eux-mêmes. Dans Lullaby, la commu-
nication est impossible entre le protagoniste et la directrice du lycée
qui l'appelle „mon enfant”. Plus qu’on avance dans l’étude des œu-
vres, on découvre un paradoxe: les personnages ont peur de l’exté-
rieur, mais en même temps ils se sentent contraints dans leurs maisons
et même si rien ne va pas: ni l’air conditionnée, ni la cloche, Liana en
Molch refuse contacter avec l’extérieur la frontière duquel représente
la fenêtre. Elle préfère rester seule enfermée avec son chien.
La solitude des personnages est le résultat de fait que leurs pères
manquent, parce que un père c’est la racine familiale. C’est le cas de
Lullaby qui communique avec son père par l’intermédiaire des lettres.
Elle écrit une nouvelle lettre d'une façon très particulière, en commen-
çant par le bas de la page. Symboliquement, elle fait ainsi son chemin
vers le passé où elle trouve son seul refuge, la présence de son père. Il y
en a des personnages qui sont étrangers en France, et on pare que leur
destin est décidé et ils sont des voleurs, prostituées, prisonniers. Ô vo-
leur, voleur, quelle vie est la tienne? Nous présentons un homme qui
vient en France pour des raisons politiques et devient finalement un
voleur. C'est en fait son identité qu'il a perdue dans ce pays étranger.
Le temps de l’adolescence est celui d'un apprentissage de la vie,
d'une redécouverte de soi. Mais l'initiation au monde adulte fait passer
par de rudes épreuves, dont on ne peut sortir indemne, et qui sont par-
fois fatales. La fuite est un mouvement vers le passé, vers les racines,
le pays natal ou le domaine de l'enfance. L'échappé, l'histoire d'un hom-
me fugitif, Tayar, présente la fuite concrète d'un milieu carcéral, mais

129
aussi la fuite loin de la dure réalité des hommes, de la guerre, de la ville,
de tout ce qui cause „la peur, la haine, le dégoût”, et qui emprisonne
l'esprit. Tayar fuyant de la prison, retourne mentalement aux monts du
Chélia, à son origine après une longue errance. Mais il est capturé par la
police et on lui ne reste que le souvenir de son enfance auquel il rêve,
par conséquence „La fuite en avant n'est pas une solution, pas plus que
la régression: la solution est dans un approfondissement intérieur de
la présence au monde, dans cet effort de participation”.
La maladie c’est le passage vers la mort. C’est à cause de leur peur du
monde adulte qui les rend malheureux. Si son enfance est le temps de
l'ignorance, la réalité qui l'assujettit est le temps de la conscience. Entre
ces deux mondes tout à fait différents, sa maladie devient une sorte de
refuge dans lequel elle pourrait tout oublier. Comme par exemple Saba,
qui apprend que sa mère avait payé les parents adoptifs pour qu’ils la
prennent. Pour ne plus souffrir elle tombe dans une maladie spirituelle.
Donc c’est le passage de l’enfance au monde adulte qui les fait malades.
La notion de temps est décrite par J.M.G. Le Clézio à deux notions
extrêmes. Le monde dont il rêve est intemporel, c'est-à-dire qu'il n'y a
pas de douleur: c'est un paradis. Les personnages doivent pourtant ret-
rouver l’univers perdu qui représente leur origines, rétablir les liens ent-
re ce qui est et ce qui n'est pas. L’effacement est caractéristique pour
ceux qui vivent le paradoxe: vouloir savoir quelque chose, mais ils
n’attentent pour la réponse. La vie des enfants est comme cela: ils oub-
lient vite, les mots sont légers pour eux, mais percutants pour les adul-
tes. Leur seul souci est que les instants s'enrichissent de petites décou-
vertes. C’est le cas de Mondo qui en demandant „Est-ce que vous vou-
lez m'adopter?”, ne révèle pas vraiment un désir d'avoir une famille,
c'est sa façon de communiquer avec le monde et c’est a cause de cela
qu’il s’efface de la face des questionnés.
Le but universel de l'homme est de parvenir enfin au-delà d'une vie
éphémère, à l'éternité. La solitude réapparaît ici dans ce désir puisque
chaque être a pourtant ses limites. Mais le temps infini laisse des ou-
vertures, de la place aux hommes pour qu'ils puissent plonger dans des
temps incertains, secrets ou oubliés. Le monde a des espaces privi-
légiés pour révéler ces secrets, c’est vers eux que les personnages vont
chercher l'harmonie. L'espace de la solitude est une éternité glacée
parce que là domine le silence qui représente l'aboutissement suprême
du langage et de la conscience. Les personnages choisissent le silence

130
comme nouvelle manière de communiquer avec le monde. En appre-
nant le langage du silence, les personnages peuvent s'observer eux-mê-
mes en profondeur. Le temps ancien représente un lieu sacré, un univers
harmonieux, où „les esprits habitaient encore avec les hommes”. La
modernité, qui s'impose par la guerre et la destruction, chasse le sacré
hors du temps. Les personnages cherchent les traces anciennes qui
permettent d'atteindre la vie à sa source et qui leur offrent une grande
joie et une force, grâce à laquelle ils rêveront encore de se mêler dans
un univers harmonieux. La „maison grecque” que Lullaby trouve sur un
plateau de pierres est encore une résurgence du monde passé dans le
présent. Le temps nous permet ainsi d'aborder le problème de la vie
chez Le Clézio. Elle est séparée en deux temps distincts, passé et
présent. Cette séparation engendre une aliénation pour les personnages,
une cause de solitude. Il y a un combat permanent entre le souvenir et
l'oubli, une lutte pour garder la magie du temps primordial, de la vie
sacrée, et pour effacer ce qui empêche d'atteindre cette sacralité.
A la fin de la recherche on peut affirmer que le thème est un inté-
ressant et actuel même aux jeunes d’aujourd’hui, car ils se confrontent
avec le rejet de la société et leurs rêves d’enfance se détruisent au mo-
ment où ils commencent à confronter la réalité dure des adultes et de
s’assumer des responsabilités qu’ils n’ont pas désirées. On peut con-
clure que les causes de la solitude des personnages de Le Clézio sont:
le désir d’être libre, la recherche de soi, la perte des parents surtout du
père, la rupture avec le monde extérieur, la conséquence du poids de la
ville, l’intériorisation, l’opposition du temps passé et présent, le but
humain universel – une vie éphémère.

L’IMAGE DE LA FEMME DANS ALCOOLS

DE GUILLAUME APOLLINAIRE
Lina BARAŞ, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Angela COSTOVICI, lector, cond. ştiinţific
L'amour tient une grande place dans la vie et l'œuvre de Guillaume
Apollinaire Le titre d'un de ses recueils, Alcools, est à cet égard, une
véritable profession de foi; et chacune de ses œuvres poétiques porte
la marque d'une femme. Sans cesse le poète est amoureux, sans cesse
il chante sa bien-aimée dans ses poèmes. Inspiratrice plutôt que créat-

131
rice. Tel est le rôle attribué à la femme par la plupart des historiens. Il
n'est guère d'auteurs que le problème de la femme ait laissés indiffé-
rents: a partir des admirables portraits féminins qu'est la mystérieuse
Hélène, l'aimante Andromaque, et la fidèle Pénélope, jusqu'aux ima-
ges féminins de l'époque contemporaine. Il faut choisir d'aimer les
femmes ou de les connaître; il n'y a pas de milieu. Parler des femmes
dans l'œuvre de Guillaume Apollinaire nécessite un détour par la rela-
tion difficile que l'auteur entretient avec certaines femmes. Dans sa
création, les femmes offrent une diversité de noms, d'âges et de fonc-
tions, propres à donner au lecteur un spectre très large de figures, d'in-
dividualités et de possibles études psychologiques et relationnels. De
ce point de vue, une recherche de ses poèmes, est tout à fait motivée.
Le but de cette recherche est de proposer une nouvelle analyse:
– A coté de longs poèmes marqués d'un certain symbolisme que
est Merlin, L'Ermite;
– Des poésies plus obscures et plus novatrices comme les Fian-
çailles ou Cortège;
– Des poésies telles que le Braisier et Vendémiaire qui contien-
nent des touches de l'unanimisme et du dramatisme;
– Des inspirations élégiaques et modernistes, qui s'unissent selon
des dosages divers dans certains passages de La chanson du mal aimé
et dans l'Émigrant de Landor Road.
Toutes les études ne sont que des attributs complémentaires pour
faire une étude complète sur l'image de la femme. Il parait que cette
recherche est actuelle, vu les aspects d'analyse: les femmes comme in-
stigatrices de l'érotisme, les femmes porteuses de bonheur, les maria-
ges échoués, les blessures laissées par les trahisons des femmes, les
souffrances d'amour comme source de poésie; ce sont des dimensions
toujours populaires dans la création d'aujourd'hui. Donc, en étudiant et
en comprenant ces dimensions dans une œuvre surréaliste, nous semble
tout à fait instructif et utile. Dans cet ordre d'idées, nous avons précon-
isé trois chapitres. Le premier qui s'intitule: Introduction historique à
l'étude des images de la femme, concernent l'apport des précurseurs
d'Apollinaire aux thèmes comme l'amour et la femme, qui ne sont pas
nouveaux dans la littérature. Aussi est-il intéressant de rechercher ce
que doit Apollinaire au lyrisme de Pétrarque, de Ronsard, des blasor-
meurs du XVI-ème siècle, et au point de vue de la forme, au mouve-
ment baroque. Le fond et la forme sont en effet solidaires chez Apolli-

132
naire. Son mode d'expression privilégié est l'image. Il ne dédaigne pas
tous les procédés rhétoriques dont il hérite en ce début du XX-ième
siècle, il sait les adapter à son génie propre. Mais les images elles-mê-
mes constituent pour Apollinaire un véritable dictionnaire nouveau,
sans limites, assez riche et précis pour exprimer les différentes faces de
la femme. Cette étude des prédécesseurs d'Apollinaire aboutit, parado-
xalement, à nous montrer l'originalité de celui-ci. Certes, nous pouvons
faire des rapprochements entre eux et lui, mais, pour chacun, les analogies
sont limitées. Ainsi, il n'y a aucun point commun entre la manière ab-
straite, désincarnée dont Pétrarque chante Laure et la poésie d'Apollinaire,
prenant sa source dans la vie même. Pour les blasormeurs, l'hymne à la
femme a plus de réalité, par la peinture soigneuse de chacun de ses char-
mes. L'analogie avec Ronsard se situe moins sur le plan de l'évocation de
la femme elle-même, que sur celui des thèmes qui contribuent à la chan-
ter. Ainsi la poésie du printemps, qui sous-tend celle de l'amour est très
proche de celle d'Apollinaire. Les œuvres baroques sont sans doute celles
qui méritent le plus une comparaison avec notre poète, sur le plan du
fond. De nombreux thèmes baroques présents chez Apollinaire corres-
pondent à une philosophie de l'errance et de l'instabilité des êtres.
Sur le plan de la forme, Pétrarque déjà est moderne par l'emploi
d'images nombreuses et diverses, bien qu'il les choisisse et les assemble
selon les règles de la rhétorique. D'ailleurs, jusqu'à Ronsard, les poètes
puisent en grande partie leurs images dans la mythologie et dans une na-
ture conventionnelle. Ronsard en effet, surtout dans la Continuation des
amours demande plus aux images. Elles ne servent pas seulement à enjo-
liver le poème : elles expliquent, décrivent. Pour ce chapitre, nous avons
utilisé comme source tout ce qui est lie aux études des textes du XVI-
ième siècle et au cycle des poésies Alcools de Guillaume Apollinaire.
Le deuxième chapitre est destiné aux inspiratrices du poète, et a la
tonalité particulière des poèmes qu'Apollinaire dédie à chacune.
Surtout, les images de la femme varient selon l'état d'esprit du poète,
selon les phases de son amour. Elles s'organisent, dans la poésie
d'Apollinaire, autour de deux thèmes principaux: l'espace et le temps.
Le temps selon lequel vit le poète est celui des saisons; aussi la femme
apparaît-elle, lorsqu'il vit le printemps, l'automne ou l'hiver de son
amour, selon des images de la nature. Il n'en est pas de même pour
l'été qui se confond avec la période de guerre. Apollinaire connaît un
monde nouveau: celui des casernes, des tranchées ou des batailles,

133
dont il s'inspire pour chanter la femme aimée. Ayant des personnalités
très différentes, les femmes qu'a aimé le poète ont donné chacune une
coloration propre aux poèmes qu'elles ont inspirés; ceux écrits pour
Annie sont sous-tendus par des images du départ, de l'éloignement, de
la fuite du temps; ceux destinés à Marie sont empreints de discrétion
dans leurs couleurs, leurs thèmes, de tristesse douce. Avec Louise,
Apollinaire vécut intensément, il s'enrichit de l'expérience de la guerre.
Il semble avoir alors atteint sa maturité comme homme et comme poète.
Madeleine est sans doute celle qui eut le moins d'influence sur Apol-
linaire: leur amour a vécu surtout de l'imagination du poète. Le matériel
qui constitue le contenu du deuxième chapitre c'est le livre Novateurs
du discours poétique français. Le troisième chapitre traite le sujet de la
femme par le prisme des images cosmiques à travers l'état affectif. Les
images cosmiques reflètent de la même manière la femme à travers
l'état affectif du poète, qu'il s'agisse de notre monde, de celui du Moyen
âge, de la mythologie ou des légendes. La poésie cosmique est moins
importante, dans l'œuvre d'Apollinaire, que celle du temps. Cependant,
les yeux ouverts sur le monde qui l'entoure, le poète l'appréhende
comme un cadre où vit sa bien aimée, ou bien comme un spectacle
digne, dans sa beauté, de susciter des images pour la chanter. Nous
avons vu en effet que chacune des inspiratrices d'Apollinaire portait la
marque d'une région. Surtout, le monde entier est une source d'images,
soit qu'elles expriment, comme celles de la terre, de la mer et des astres,
sur le mode lyrique l'immense beauté de la bien aimée, soit qu'en elles
s'incarne le désir inassouvi du poète; il en est ainsi pour celles du ciel.
De même les images d'autres mondes que celui du Moyen âge, de la
mythologie ou des légendes, a des significations différentes. Alors que,
par des images médiévales, Apollinaire exprime son destin de mal aimé,
il chante, en puisant son inspiration dans la mythologie et les légendes
de toutes sortes, un hymne à la beauté, à la supériorité de sa belle. On a
analysé le problème de la perspective des images mythologiques et des
légendes dans Profil d'une œuvre. Alcools. Guillaume Apollinaire.
La poésie de la femme dans l'œuvre de Guillaume Apollinaire, ne peut
être dissociée d'autres thèmes qui sont chers au poète, d'images qui
l'obsèdent. La femme semble être, dans son esprit et dans son cœur, un
centre autour duquel gravitent les spectacles, les impressions du monde
extérieur. Entre le monde, la femme et Apollinaire existent un jeu de
miroirs complexe, dont nous avons essayé de découvrir les facettes.

134
 FRENCH BORROWINGS IN ENGLISH LITERATURE
Ludmila CORLATEANU, an.III, Facultatea de Limbi şi
Literaturi Străine
Dumitru MELENCIUC, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
The preoccupation with borrowings is a theme that is important to
every language. Investigating the history of the language we can clear-
ly imagine its structure, which developed throughout the centuries, the
formation of new words being a long and reasonable process that can
be explained by historical, social, geographical premises. Each lan-
guage possesses a great number of borrowed words, but sometimes
even the native speakers don't know how the language they use was
formed.
This investigation aims to analyse the differences of borrowings in
lexical meaning, various classifications, ways of penetration of foreign
words in the language, degrees of assimilation and their fields of usage
and to clarify the stylistic belonging of loanwords to a certain register.
The aim of our work is to analyse the stylistic value of French bor-
rowings in the literary works of 18th and 19th centuries and to estab-
lish what impact the use of French loanwords has upon the readers.
For achieving this aim following objectives were set:
– To characterize French influence according to periodization.
– To point out the principle braches filled with borrowings.
– To observe changes through which French words have passed to
become fully or partly assimilated in English language.
– To analyse the borrowings from French used in a narrative
poem, novel of manners, socio-satirical novel, gothic story and to de-
fine their stylistic value in every chosen work.
The historical development of a language is a continuous uninter-
rupted process without sudden breaks or rapid transformations. Histo-
rically, English originated from several dialects, which were brought
to Great Britain by Anglo-Saxon settlers beginning in the 5th century,
later the language was heavily influenced by the Old Norse. A great
event happened in 1066, the Norman conquest, after which the Old
English developed into Middle English, borrowing heavily from the
Norman vocabulary and spelling conventions [1]. With the famous
Battle of Hastings, when the English were defeated by the Normans
under William the Conqueror, began the eventful epoch of the Nor-

135
man Conquest. The result was that English vocabulary acquired a
great number of French words. But instead of being smashed and bro-
ken by the powerful intrusion of the foreign element, the English lan-
guage managed to preserve its essential structure and vastly enriched
its expressive resources with the new borrowings. England became a
bilingual country, and the impact on the English vocabulary made
over this two-hundred-years period is immense: French words from
the Norman dialect penetrated every aspect of social life [2]. Borro-
wings from French present in English represent approximately 40% of
the vocabulary and their presence and necessity was observed in va-
rious spheres of life: government and administration; military register;
law; noble titles; ecclesiastical matter; geography; food; trades and
crafts; art, literature, science; terms for emotional states; social life;
clothing and ornamentation [3].
Four literary works that refer to different literary genres were tho-
roughly studied, these were – narrative poem, novel of manners, so-
cio-satirical novel and gothic short story. They were written in diffe-
rent periods, namely from 1712 till 1843. During our investigation the
French borrowings were observed not only as the separate words whi-
ch entered the English language, but also in some sociolinguistic con-
texts, it means, the sociolinguistic contexts were also observed.
Choosing the literary works we thought about the aims of writing
the poems or novels. We analysed the background of the works and
selected 3 reasons which conducted the authors. These were mocking
at manners and customs, speaking ironically, but realistically about
the values of Victorian and pre-Victorian society and describing inten-
se emotions. If in The Rape of the Lock borrowings that refer to the
spheres of war, administration and fashion were found, then “Vanity
Fair” and “Pride and Prejudice” contain various borrowings in the
sphere of beauty, art, clothing and social life, but “The Black Cat” in
its turn comprises many loanwords that express emotional state and
excitement. Thus as it can be observed, Pope wrote a mock-heroic
poem, creating an image of world conflict, of the war between sexes.
The role of French borrowings was really significant, as the majority
of military terms are loans from French. The most repeated were the
following: adventurous, to defend, trophy, triumph, tyrant, chief, com-
bat, battalion. Furthermore, poet emphasized the idea of beauty that
is why such words as belle, beau, and charm were indispensable. For

136
rendering the colours were used loans verdant and azure. In this way
the imitation of epic poem in which events of world importance with
heroes of cosmic power was successfully created. The formal
atmosphere and bellicose mood are reflected in every line, although
the author treats just a trivial case of cutting a lock. After the
examination of French borrowings in the “Pride and Prejudice”, it is
observed that the loans are used especially in order to render the
manners of Englishmen. For this aim serve such words as to please,
to polish, to dance, to amuse. More that this for reflecting the beha-
viour most frequently are used words performance, vanity, refine-
ment, pardon, folly. So we may say the great amount of foreign words
were used to render the aspects of behaviour, language, customs and
values characteristic for aristocratic society of the early 19th century.
All the borrowings used in the analysed fragments from “Vanity Fair”
by W.M. Thackeray can be subdivided into three main categories:
manners expressed by such words as gentlewoman, gentleness,
amiable, to charm, remark, delightful, etc.; mode and style, for ex.
chaussure, robe de chambre, fraiche toilette;and words which were
not assimilated in English, but used with stylistic aim: bon-vivant,
amour-propre, tête-à-tête, emigrées. These words were intentionally
used in order to impress and demonstrate the social belonging of the
characters, namely belonging to the upper class or pretending to some
ranks and titles. French loans used in the gothic story “The Black Cat”
by E. A. Poe can be classified in four big groups: loan-words that
express mystery and secret, for ex. to disguise, spirit; borrowings
that render sorrow and misfortune: trouble, violence, maltreating,
cruelty, accident, monster, ruin; French loan-words concerned with
emotional states: disgust, annoyance, to suffer; and borrowings which
refer to the architecture – baroque, carcass, bas relief, surface, por-
traiture. In this way, we may conclude that the effect of impressing
the readers with unexpected and frightening images partially depends
on the borrowings, which are usually used to captivate, to draw atten-
tion, to shock and shake readers’ imagination. After analyzing of 150
examples we came to the conclusions that 86% of borrowings are
completely assimilated, 9% of loan-words are not assimilated at all
and 5% of French borrowings are partly assimilated. The French deri-
vative affixes helped to the formation of new English words as well as
it lent to the English language a lot of new meanings. There were de-

137
tected 33 words with French affixes. The most productive suffixes,
with help of which thousands of new words in English were formed
are: -ance/-ence (24%), -age (12%), -ant (15%), -ment (15%) and -ure
(15%). The investigation has shown also that the most productive
parts of speech for this purpose are nouns, preceded by verbs, adjecti-
ves and adverbs. It is interesting to mention that the French loanwords
and are easily assimilated especially in literal style and represent an
integral part of English word-stock. After the analysis of non-assimila-
ted loanwords we may claim that words from this category are fre-
quently used in the literary works of 18th and 19th centuries. It is ob-
vious that namely the fact that they are not assimilated reflects their
specific value; it means the desire to add stylistic refinement, charm
and sweetness to the narration. This research demonstrated that French
loanwords were mainly borrowed in Middle English but they have a
great importance in Modern English, being frequently used in litera-
ture, press and in the day by day speech. The use of French loanwords
involved the enrichment of English language, its wider development
and world distribution, and all these occurrences were in the majority
cases positive for English culture.
References:
1. Расторгуева Т.А. History of English. – Moсква: Высшая школа,
1983. – 249 с.
2. Гинзбург Р.С., Князева Г.И. A course in modern lexicology. – Moск-
ва: Высшая школа, 1979. – 320 c.
3. Антрушина Г.Б., Афанасьева О.В. Лексикология английского язы-
ка. – Москва: Дрофа, 1999. – 308 с.

DIFFICULTIES OF TRANSLATING ANIMAL

PROVERBS FROM ENGLISH
INTO ROMANIAN AND RUSSIAN
Natalia ELISAVEŢCAIA, an.III, Facultatea de Limbi şi
Literaturi Străine
Corina HAREA, lector, masterand, cond. ştiinţific
Această lucrare este întitulată „Dificultăţile de traducere a proverbelor
cu nume de animale din engleză în română şi rusă” şi se bazează pe studiul
proverbelor cu nume de animale. Conţine analiza contrastivă a traducerii
acestor proverbe din engleză în română şi rusă. Este prezentată informaţia

138
generală despre proverbe, precum şi diferite traduceri ale proverbelor cu
nume de animale din limba engleză şi analiza dificultăţilor care apar în
procesul de traducere a proverbelor.
Proverbs, together with fables, folktales, folksongs and riddles, are
part of every spoken language. They have been handed down by word
of mouth from generation to generation, until they were recorded and
became a folklore treasure for posterity [1].
The wisdom of proverbs has guided people in their social interac-
tions for thousands of years throughout the world. Proverbs contain
everyday experiences and common observations in succinct and for-
mulaic language, making them easy to remember and ready to be used
instantly as effective rhetoric in oral or written communication.
Studying the evolution of proverbs we can also observe the evolu-
tion of the entire humanity, we can see some notions and attributes of
every-day life disappearing and other new becoming a part of human
existence. While some proverbs have dropped out of use because their
message or metaphor does not fit the times any longer, new proverbs
that reflect the mores and situation of the present are constantly added
to the proverbial repertoire.
The study of proverbs has been approached from many different
points of view: personal, formal, religious, cultural, cognitive, etc. On
the one hand, the cognitive view permits to access the universal prin-
ciples that underlie the cognition of proverbs. On the other, the social
and pragmatic view allows us to look beyond the linguistic structure
of proverbs in order to explore the reach amount of background know-
ledge and cultural beliefs they portray.
Speaking about animal proverbs, the attention should be drawn
upon the fact that these proverbs belong to a very special category
where animals are sometimes given human characteristics and it is
hard to identify the border between animal and human nature.
Humans have had relationships with animals for as long as there
have been humans. The human record, from prehistoric through the
classical and modern periods and in every culture, is filled with exam-
ples of animals helping to shape our understanding of ourselves. Ani-
mals figure in our traditions, in our religions, in the stories we tell
each other, and in our literature, such as the animal fables and parables
of Aesop or Orwell [2].
139
 Today specific animals have specific associations depending on the
characteristics of the type of animal. Birds, fish, serpents, deer, cattle,
swine, and so on all tend to be used as symbols in the English folklore.
In different cultures the significance of one and the same animal may
differ and be even contradictory, but there are also universal symbols
common to almost all the cultures.
We should stress the fact that these cultural similarities and diffe-
rences should be taken into account while translating animal proverbs.
Every translation activity has one or more specific purposes and whi-
chever they may be the main aim of translation is to serve as a cross-
cultural bilingual communication vehicle among peoples. In the past
few decades, this activity has developed because of rising internatio-
nal trade, increased migration, globalization, the recognition of lin-
guistic minorities, and the expansion of the mass media and technolo-
gy. For this reason, the translator plays an important role as a bilingual
or multi-lingual cross-cultural transmitter of culture and truths by
attempting to interpret concepts and speech in a variety of texts as
faithfully and accurately as possible [3].
Speaking about the translation of proverbs, we should mention that
whatever the difficulty in the translation process, procedures must aim
at the essence of the message and faithfulness to the meaning of the
source language text being transferred to the target language text. To
properly translate a proverb requires several steps, and it often requi-
res a translator to delve deeper into the culture of the source and target
languages to determine the idiomatic translation. Often, proverbs deal
directly with societal customs that might not translate directly to cer-
tain other societies. In these cases, it might help to find a saying that
approximates the intended message of the proverb and use that.
Ultimately, the challenges of translating proverbs depend on the
case at hand, and therefore, it is best for translators to adjust their me-
thod on a case by case basis. Taking into account these facts, we can
see that translating proverbs isn’t an easy task, for proverbs represent
a very complex kind of texts, thus the translator should pay much
attention to the correct understanding of the proverb in order to provi-
de an adequate translation.
Here we should underline the fact that translation of proverbs totally
differs from the translation of other kinds of texts, because of the com-
plicity and unpredictable nature of the proverbs. Translation of pro-

140
verbs gives rise to separate difficulties which are mainly characteristic
to the translation of folk creations. In order to point out peculiarities of
animal proverbs translation from English into Romanian and Russian
we will analyze several examples.
You cannot teach old dog new tricks / An old fox is not easily
snared.
According to the Oxford Dictionary of Proverbs the meaning of
this proverb is the following: the wise and experienced are not easily
fooled [4]. Here we should mention that in the majority of cultures
dogs, and especially foxes represent intelligence and cunning. We
should underline the fact that in the case of these proverbs the names
of animals are used both in their metaphorical and literal meaning.
The most spread equivalents for these proverbs in Romanian are the
following:
Vulpea bătrână nu se prinde cu laţul / Dulăului bătrân nu-i spune
cuţu-cuţu.
Russian provides six equivalents for these proverbs, but two of
them are used more often by Russian speakers:
Старую лису хитростям не учить / Старый пёс на ветер не
лает.
It is worth mentioning here that in both translations the main ele-
ments of the English variants of the proverbs were preserved, mainly
the names of animals (dog and fox) and the adjective “old”. In this case
the adjective “old” was kept in order to preserve the notion of wisdom
this word symbolizes. If we examine linguistic aspects of the translation
of these proverbs, we can state that in Romanian variants of these pro-
verbs the technique of adaptation was used. For instance, the translator
used the word “dulău” instead of simply using „cîine”; we can presume
that this word was used on purpose in order to emphasize the intelligen-
ce of the old dog which „cannot be tought new tricks”, for the Roma-
nian word “dulău” has the meaning of watch-dog or hunting dog.
Let’s analyze one more example in order to illustrate the peculiari-
ties of translating proverbs.
The wolf must die in his own skin / Nature draws more than ten oxen.
The meaning of these proverbs can be rendered in the following
words: animal’s basic nature, character and characteristics won’t be
changed whatever happens; an animal is always an animal.

141
 There several Romanian equivalents for these proverbs; it is spread
in Romanian-speaking countries as well as in English-speaking ones:
Năravul din născare leac nu are / Lupul îşi schimbă părul, da nă-
ravul ba.
Analyzing the Romanian translation, we can observe that two of
these are in a way impersonal, but the third one has preserved the
name of the animal unchanged and due to special selection of words
acquired nuances of folk creation: “…da năravul ba”. This translation
preserved the name of the animal, mainly that of the wolf because of
the fact that in Romanian folk culture, as well as in the Russian one,
wolf is mostly associated with fear, and danger.
There are two widespread Russian equivalents for these proverbs,
in one of them the name of the animal was preserved, while in the
other one it was replaced by the name of another animal:
Как волка ни корми, он всё равно в лес смотрит / Змея меняет
кожу, но не меняет нрава.
If we examine the second proverb, we will see that it contains the
name of another animal, mainly that of the snake. According to Rus-
sian culture snakes are considered to be wise, but besides this they
also are regarded as shrewd animals, and are the symbol of treason.
These uncomplimentary characteristics probably are of religious
nature and are reflected in the Christian mythology.
Taking into account the above-presented examples we can see that
proverb translation does not involve simple literal translation of sepa-
rate words and their incorporation into sentences, we can see that the
most important in the translation process is to understand correctly the
meaning of the certain proverb and to render this meaning into the
target language. In order to achieve this goal the translator should take
into account the existing lexical, syntactical, semantic and cultural dif-
ferences between the two languages.
References:
1. Dr. Panos Karagiorgos. Greek and English Proverbs. – Corfu, 1999.
2. http://www.personal.umich.edu/~lars/rel375.html
3. Teaching Translation – Problems and Solutions // Translation Journal. –
July 2000. – Vol.4. – No.3. – P.8.
4. On line Oxford Dictionary of Proverbs
(http://www.highbeam.com/The+Oxford+Dictionary+of+Proverbs/publicatio
ns.aspx)

142
 DIFFICULTIES OF TRANSLATING WINE TERMINOLOGY
Olga MAROHINA, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Corina HAREA, lector, cond. ştiinţific
Acest articol include o cercetare privind dificultăţile de traducere a ter-
minologiei vinului din limba engleză în limba română.
Conţine informaţie despre actualitatea, importanţa şi aplicabilitatea
temei. De asemenea, am efectuat o analiză contrastivă a traducerii termino-
logiei vinului din limba engleză în limba română, ceea ce ne-a ajutat să
identificăm şi să prezentăm dificultăţile specifice în traducerea terminologiei
vinului, după care am tras concluziile respective.
Wine is as old as civilization itself and has held a significant place
in many ancient cultures. Many words in the fields of viticulture and
winemaking worth attention, appropriate usage and storage. The ter-
minology of viticulture and winemaking was formed over centuries, and
its roots can be traced back into the ancient past. Nowadays, this ter-
minology is marked by globalization and the interpenetration of diffe-
rent cultures, which leads to a large number of borrowings and neo-
logisms making the terminological word stock complicated and thus
creating difficulties during the process of wine terms translation [1].
The theme “Difficulties of Translating Wine Terminology” is im-
portant because of the fact that the variety of wine-vineyard produc-
tion in Moldova (grapes, must, juices, soft and alcoholic drinks, diffe-
rent wines, distillates, etc.) stimulates an intense interest on the part of
Moldovan visitors. Moldova is known as a country with old traditions
in grape-growing and wine production, which is why it attracts more
and more attention from tourists, businessmen and wine-production
specialists.
There are wine routes for tourists in Moldova, including the well-
known old cellars, underground galleries, and wine collections of fa-
mous wine producers. The tasting rooms of many of the wine-produ-
cing companies and scientific-educational centers of the country are
really magnificent and beautiful [2].
Speaking about the actuality of this theme we can certainly affirm
that it is actual as wine production gradually increased and its con-
sumption became popularized from the 15th century. In the economic
area, the grapevine and wine tend to take over cultures in Greece, Ita-
ly, Spain, or California. Specific for trade and cross-cultural interac-

143
tions were special wine-drinking ceremonies and drinking vessels
which set the stage for the broader exchange of ideas and technologies
between cultures. In many countries throughout the world a series of
different events designed for the wine promotion are spread each year.
For example, IFE Poland Wine Challenge represents a competition
designed to award excellence! The IFE Poland Wine Challenge will
bring together wines from across the world in a competition to judge
the best. The London International Wine Fair is widely regarded as the
most important annual trade event in the worldwide wine industry.
Here we can also mention the Moldavian National Wine Festival
which is organized every year on the second Sunday of October which
brings together a lot of tourists throughout the world.
Speaking about the applicability of this theme we can say that it is
widely applied as even in wine world the processes of internationali-
zation and globalization are important preambles to the growing need
of an international language able to project wine in a wider market. In
this regard, various languages have codified the process of wine tas-
ting in order to define a specific lexicon and to find universal termino-
logies having the same meanings all over the world. This researh let to
put in evidence the great wealth of wines words throuhgout the world
and wants to be the first support to all small and medium wine firms
facing international markets.
Due to the fact that every wine has its history, a particular region
where it is produced, people were naming them according to their dis-
tinctive features, some characteristics such as color, shape, taste, and ac-
cording to the name of the region in which they were produced [3].
That’s why, in fact, we cannot translate the denomination of wine
as it is its proper name, it is exactly the same as we cannot translate
our proper names, but between wine denominations we may find sy-
nonymy which exists between these denominations in various langua-
ges and namely this degree of synonymy will help us to better identify
those specific difficulties encountered during the process of translating
wine terminology.
When trying to translate in a correct way a wine term we should
know that there are three semantic relationships which illuminate the
differing connections inherent in wine terminology. They include:
1) Equivalence relationships – Equivalence relationships mostly
occur when more than one term refers to the same concept, which is
144
called a synonym. In wine terminology this can happen fairly frequen-
tly and is confusing to neophytes when they do not realize that two di-
fferent terms are, in fact, synonyms. This fact leads users to form
terms they may be more familiar with (non-preferred term) to those
that are considered to be the most proper (preferred term) terms in the
wine vernacular. The non-preferred term is indicated by italics, as is
shown below:
Ex.: Italian Champagne – used as Spumante [4].
2) Hierarchical relationships – Terms that are subordinate or su-
perordinate to one another possess hierarchical relationships.
Outlining these relationships greatly clarifies the inherent meanings of
the wine terminology because it reveals what terms are parts of a broa-
der concept. This is illustrated in the following example: Sparkling
Wine – used as Spumante [4].
3) Associative relationships – consist of terms that are semanti-
cally or conceptually related to one another and are therefore recipro-
cal sibling terms. They are beneficial to wine neophytes because not
only do they expose related wine concepts, but they also expand their
wine vocabulary. [4]
For example the English term “oenological sort” was translated in
Romanian language as “sort ampelografic”. When translating this
term we have encountered a difficulty because we don’t know exactly
why the term “oenological” was “translated as “ampelografic”. In
order to find out why “Oenological” was translated into the Roma-
nian language as “Ampelografic” we have to define each of the terms
in order to be able to draw appropriate conclusions. Thus, from the
linguistic point of view, the term “Oenological” is derived from the
word “Oenology” which in its turn means: “The science and study of
all aspects of wine and winemaking”. At the same time, the term
“Ampelografic”, from the linguistic point of view was derived from
the word “Ampelography” which means: “The field of botany con-
cerned with the identification and classification of grapevines”.
According to this, we can draw the conclusion that these two aspects
in the winemaking process deal with the same matter, that is the study
of all aspects of wine and winemaking and the variant of translation
given to the term “Oenological” which is “Ampelografic” is not a
mistake or a misinterpretation, as these two terms have a certain deg-

145
ree of synonymy which shows us that we can use in translation these
two different terms without changing the meaning of the context.
Another term which was proposed for our contrastive analysis is
“essential oils” which was translated in Romanian as “uleiuri eteri-
ce”. Making a word for word translation from English into Romanian
for the word combination “essential oils” we will get the following:
“uleiuri esenţiale”. Taking into account the whole context this kind of
translation can change its meaning as “esential” in the Romanian lan-
guage means: something of the primary importance, and the term
“eteric” at the same time in the Romanian language means: volatile
substance with strong odor, extracted from plants and used in the per-
fumes, food and the pharmaceutics. Making this research we are fa-
cing with the problem of the translators’ false friends which are crea-
ting difficulties during the process of translation. But we may also find
that making a backtranslation for the Romanian word combination
“uleiuri eterice” we will get the following translation: “essential
oils” and not “important oils” as one may think.
After we have presented some information about wine terminology
and difficulties encountered during its translation we can draw the
conclusion that translating wine terminology is not an easy task as in
most of the cases there is no equivalent in the Target Language. In this
research we had to deal a lot with the translators’ false friends and in
order to avoid their appearance we were consulting different types of
specialized dictionaries, also we were making backtranslations in
order to give an appropriate translation to these terms.
References:
1. Analysis of wine terminology.– Schuster, 2000.
2. http://www.vinmoldova.md/eng/section/90/
3. Catford J.C. A Linguistic Theory of Translation. – Oxford: Oxford
University Press, 1965.
4. http://www.accurapid.com/Journal/43greenfood.htm

146
 CONTRASTIVE ANALYSIS OF DIFFICULTIES
OF TRANSLATING ADVERTISING SLOGANS
FROM ENGLISH INTO ROMANIAN AND RUSSIAN
Daniela URSATII, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Corina HAREA, lector, cond. ştiinţific
Această lucrare este întitulată „Analiza contrastivă a dificultăţilor de tra-
ducere a sloganelor din engleză în română şi rusă”. În cadrul ei au fost
abordate următoarele aspecte: prezentarea informaţiei generale despre
slogane (definiţii conform diferitelor surse); studierea originii lor; analiza
limbajului expresiv al unui slogan cu efect puternic asupra consumatorului
şi, în sfârşit, dar nu în ultimul rând, examinarea dificultăţilor ce apar pe
parcursul traducerii sloganelor, precum şi ilustrarea lor prin exemple.
According to Oxford Advanced Learners’ Dictionary slogan (also
name informal 'tag line) as a noun is “a word or phrase that is easy to
remember, used for example by a political party or in advertising to
attract people’s attention or to suggest an idea quickly: an advertising
slogan; a campaign slogan.”
Origin from Scottish Gaelic sluagh ‘army’ + gairm ‘shout’ [1].
According to Webster’s New World Dictionary and Thesaurus
slogan is:
1) A war cry especially of a Scottish clan b: a word or phrase used
to express a characteristic position or stand or a goal to be achieved;
2) A brief attention-getting phrase used in advertising or promotion [2].
According to Merriam-Webster Dictionary a slogan is a memorab-
le motto or phrase used in a political, commercial, religious and other
context as a repetitive expression of an idea or purpose. The word slo-
gan is derived from slogorn which was an anglicisation of the Scottish
and Irish Gaelic sluagh-ghairm (sluagh "army", "host" + gairm "cry").
Slogans vary from the written and the visual to the chanted and the
vulgar. Often their simple rhetorical nature leaves little room for de-
tail, and as such they serve perhaps more as a social expression of uni-
fied purpose, rather than a projection for an intended audience [3].
Slogan is: A catch phrase or small group of words that are
combined in a special way to identify a product or company
The benefit of a slogan is just that: The same memorable message
can be used for many purposes in many different media. A brief, catchy
slogan can be placed in advertisements, workplace posters, and business

147
cards and even on uniforms and corporate stationery, providing a
uniform, constant reminder of what makes the company special.
An effective advertising slogan can have a great impact on your
advertising and marketing initiatives. This independent short state-
ment grabs immediate attention, it affects your targets' emotions and
attitudes, and it acts as an incentive to take action.
An effective slogan usually: states the main benefits of the product
or brand for the potential user or buyer; implies a distinction between it
and other firms' products – of course, within the usual legal constraints;
is hard to forget – it adheres to one's memory (whether one likes it or
not), especially if it is accompanied by mnemonic devices, such as jin-
gles, ditties, pictures or film sequences on televised commercials.
Usually, slogans are created as advertising copy by professional
writers. Historically, many of these have been novelists and other
writers of serious literature. On the other hand, slogans often originate
as tiebreakers created by "compers" or competition entrants as a
means of elimination in trade competitions, often combined with a
submitted proof of purchase of the company's product. The book, the
Yale Book of Quotations gives several advertising slogans, their uses
and their origins [4].
When talking about translation process, we cannot leave out of
sight the subject about linguistic peculiarities, which exist in the sour-
ce and target language. Robert Jackobson, in his essay “On Linguistic
Aspects of Translation” wrote that “the meaning of any word or phra-
se whatsoever is definitely a semiotic fact.”
Without translation it would be impossible to get someone to un-
derstand objects that are not part of his culture. In R. Jackobson’s opi-
nion, there are three ways of interpreting verbal sign:
1. Intralingual translation or rewording is an interpretation of ver-
bal signs by means of other signs of the same language.
2. Interlingual translation or translation proper is an interpretation
of verbal signs by means of some other language.
3. Intersemiotic translation or transmutation is an interpretation of
verbal signs by means of nonverbal sign systems.
An important aspect of translation problems has to do with the ef-
fect of the existence or nonexistence of grammatical categories on
translation and its possible outcome. At first view, “to walk in the park

148
is pleasant” and “a walk in the park is pleasant” are very similar utte-
rances; someone could even say “equivalent” expressions. R. Jackob-
son holds that this aspect, the change in grammatical category has ma-
ny consequences. It is more difficult to remain faithful to the original
when we translate into a language provided with a certain grammatical
category from a language lacking such a category.
Sometimes, from the co-text it is impossible to understand whether
a perfective or imperfective value should be attributed to the verb, if
the action is finished and definite or, on the contrary, is repeated and
unfinished; it is therefore difficult to decide what tenses to use in the
target language.
In order to illustrate the above mentioned information let’s us ana-
lyze the translation of the following advertising slogans from English
into Romanian and Russian.
Coca-Cola slogan: Coca-Cola is full of vim, vigor and go. Plin de
energie, vigoare şi mişcare…Coca- Cola! – Полон энергии, силы и
движения.
The next slogan is translated into the Romanian language with the
name of the drink at the end of the sentence, while in the Russian tran-
slation the name comes at the end as in the English slogan. The other
difficulty may cause the adjective vim which is rendered as energie,
and энергиa in Romanian and Russian. The word go is usually a verb
but in this context it is a noun.
Mountain Dew slogan: Do the Dew. Încarcă-te cu prospeţime. –
Зарядись свежестью.
As we may scrutinize we have an imperative sentence. What is to be
mentioned is the verb to do that is rendered into Romanian as încarcă-
te, and into Russian зарядись. According to Oxford Advanced Lear-
ner’s Dictionary dew means: the very small drops of water, but in our
case dew is translated in both languages as prospeţime, свежестью. As
we see the verb to do as well as the noun dew acquired contextual mea-
nings as none of the dictionary meanings corresponds to the translations.
Miller Lite slogan: Tastes great, less filling! Gust Ameţitor, 0
Calorii! – Лучший вкус, 0 калорий!
We have an exclamatory elliptical sentence. Although we have a
verb in the English slogan to taste, in the other two languages we have
nouns gust, вкус. Even though the word filling is very polysemantic
according to Oxford Advanced Learner’s Dictionary this word means:
149
 1) [C] a small amount of metal or other material used to fill a hole
in a tooth: I had to have two fillings at the dentist’s today;
2) [C, U] food put inside a sandwich, cake, pie, etc.;
3) [C, U] soft material used to fill cushions, pillows, etc.
As we see none of these meaning corresponds to calories, that means
we have another case of words which acquire contextual meanings.
Subsequently, we have jumped to the following conclusions: the
advertising slogans under investigation are usually short either impe-
rative or declarative sentence; there is a play of words in nearly all
advertising slogans; as to the difficulties of translation we may
ascertain that we have run into a few advertising slogans that are
translated word-for-word. The majority of words change their dictio-
nary meaning and acquire contextual meaning, and respectively are
rendered taking into account the context they occur in. The most im-
portant fact concerning the translation of advertising slogans is that it
represents an art which requires not only conveying the meaning but
creating the same effect in the T.L.
References:
1. Woodcock; Robinson (1988), p.217.
2. Brierley Sean. The advertising handbook. – Rutledge, 2002, p.2000.
3. Jackobson Robert. Brain and Language. – Columbus: Slavica, 1980, p. 432.
4. Oxford Advanced Learners’ Dictionary of Current English. Seventh
Edition. – Hornby A.S., p.1386.

ATTRIBUTIVE CONSTRUCTIONS
IN ARTICLES ON ECONOMY
Viorica ŢURCAN, an.III, Facultatea de Limbi
şi Literaturi Străine
Rodica CARAGIA, lector, cond. ştiinţific
Caracterul concis al limbii engleze, formulările scurte şi exacte au condi-
ţionat crearea unor grupuri de cuvinte numite construcţii atributive. Acestea
formează o unitate de sens indisolubilă, cu o formă complexă din punct de
vedere semantic şi structural care prezintă o serie de dificultăţi pentru tradu-
cătorul profesionist. Articolul de faţă prezintă atât particularităţile, cât şi
dificultăţile de traducere ale construcţiilor attributive în baza unor exemple
selectate din ziare publicate în Marea Britanie şi SUA.

150
 By all means, translation cannot be considered a mechanical pro-
cess that can be carried out with the help of a dictionary alone, espe-
cially when we deal with attributive constructions that make up a sin-
gle concept. In order to understand attributive constructions the tran-
slator has to take into consideration all the peculiarities of these cons-
tructions, their compactness and preciseness, their high level of pro-
ductivity and tendency towards economy. Nevertheless, there are se-
veral scientific methods necessary for the translation of attributive
constructions from English into Romanian: analysis and synthesis
used in selecting and structuring the theoretical material, descrip-
tive method which helps to single out the most relevant peculia-
rities of attributive constructions and of course, the comparative
one used to observe, analyze and draw relevant conclusions regar-
ding these constructions in both English and Romanian.
When analyzing complex attributive constructions we have to bear
in mind that the semantic relation among the different modifiers of the
head noun helps to understand the meaning of the whole attributive
construction [1, p.122]. In English, the head noun is the most impor-
tant noun in a construction and is usually the last element in the cons-
truction. The head noun controls the overall meaning of the construc-
tion. For example, a tourism marketing development strategy is a type
of strategy, not a type of marketing. Furthermore, there is a conside-
rable dissimilarity in the semantic structure of the attributive construc-
tions in English and Romanian. In English there is a broader semantic
relationship between the attributive and the noun.
The most interesting cases of attributive construction translation
are those which contain prepositions. Examples with translations by
means of preposition de are presented below: marketing area, reimbur-
sement period, rehabilitation plan, endowment capital, labor power,
licensing agreement; spending money [3]. English structure N + N in
Romanian is translated by means of preposition de, consequently we
come to the constructions zona de desfacere; perioada de rambursare;
plan de reabilitare, capital de înzestrare, capacitate de muncă, contract
de licenţă, bani de cheltuială. Another cases of translation of attributive
constructions by means of prepositions are: wealth tax = impozit pe
avere; short term capital = capital pe termen scurt; active money = bani
în circulaţie; deposit currency = bani în depozite; loan interest = do-
bândă la împrumut; deposit rate = dobândă la depozite; riskless rate =
151
dobândă fără riscuri; wholesale trade = comerţ cu ridicata; retail tra-
de = comerţ cu amănuntul; debt financing = finanţare prin împrumut;
capital gain = câştig din capital; foreign customer = client din străină-
tate [4]. These prepositions among others have a higher semantic fusion
and thus can be met in a large number of examples.
If to speak about complex attributive constructions, these are cons-
tructions composed of more than two members within a construction.
The first type N + N + N (noun + noun + noun) can be met in most of
the cases, for instance: income tax basis = bază pentru impozitul pe ve-
nit; farm credit system = sistem de credite pentru agricultori; import
substitution policy = politică de substituire a importurilor; government
interest rate = rată a dobânzii stabilită de guvern [3]. In complex attri-
butive constructions the head word is the last element N3 from the cons-
truction and the rest of the components are the modifiers N1 and N2.
From the above examples, we can ring down that complex attributive
constructions are translated according to the following scheme N1 + N2 +
N3 >> N3 + N2 + N1. The second type of complex attributive construc-
tions A + N + N (adjective + noun + noun) may present more difficulties
for the translation process. The problem lies in the ambiguous function of
the adjective, because it may modify both N2 and N3, for instance: na-
tional insurance contributions = contribuţii la asigurările sociale [5];
emerging market economy = economie de piaţă în formare; indirect pro-
duction costs = costuri de producţie indirecte; high inflation country =
ţară cu inflaţie ridicată [6]. There are also other types of complex attribu-
tive constructions such as A + A+ N, international mutual fund = fond
mutual internaţional; high industrialized countries = ţări puternic indus-
trializate; N + A + N capital short economy = economie cu deficit de ca-
pital; accounts receivable financing = finanţare prin conturile client [3].
Another type of attributive constructions are those which designate
groups made up of more than three elements, called the more complex
attributive constructions [2, p.149]. The following example is a cons-
truction of type N + N + N + N: import substitution development stra-
tegy = strategie de dezvoltare prin substituirea importurilor [3]. Attri-
butive constructions of type A + N + N + N are translated as follows:
American depositary receipt fees = comisioane pentru certificate de
depozit americane [6]; federal farm credit bank = bancă federală de
credit agricol; International Accounting Standards Committee = Co-
mitetul pentru Norme Contabile Internaţionale [7].

152
 Equally important, we have to mention about highly complex attri-
butive constructions which are groups composed of more than five
constituents. For example: Hong Kong Interbank Bid Rate = rată a
dobânzii interbancare cerută la Hong Kong; Financial Times Stock
Exchange 100 stock index = index bursier al primelor 100 de acţiuni
la Bursa din Londra [3]. The most important when translating such
long strings of attributive construction is to decode and paraphrase the
entire construction in order to easily understand its final meaning.
Thus, we start translating by separating each constituent of the cons-
truction. The longer nominal attributive construction, which are
more susceptible to present parallel and/or multifunction structu-
re, hence higher semantic ambiguity, are specific to highly specia-
lized texts and the more specialized the text, the longer and more
numerous the attributive constructions. Such long constructions are
rarely met, they constitute only 2%.
In order to draw a conclusion, we can mention the ways of transla-
ting complex attributive constructions (1) to analyze the multi-mem-
ber construction from left to right; 2) to analyze the semantic ties bet-
ween the members of the construction and divide them into simple no-
minal attributive constructions; 3) to translate the determined noun
(the head noun) which is the last word in the English attributive const-
ruction and in Romanian would be the first one; 4) to translate the
whole attributive construction from right to left). When there is a lac-
king grammar structure into a language it is best to use the explanatory
or descriptive translation. While translating such constructions it is
necessary to use grammar transformation which would explain the mea-
ning of the construction. Nonetheless, in the process of translating attri-
butive constructions we have to start decoding the last element of the
construction and then continue in reverse order until we get to the first
one, keeping in mind the fact that we must produce a piece of infor-
mation which can be clearly and properly understood. By recognizing
and understanding the way these complex attributive constructions
generate, translators may finally be able to produce meaningful unam-
biguous texts i.e qualitative translation of specialized economic texts.
References:
1. Levi J.N. Complex Nominals: New Discoveries, New Questions, 1983.
– 329 p.

153
 2. Croitoru Elena. Interpretation and Translation. – Galaţi: Porto-Franco
1996. – 257 p.
3. http://magazine-directory.com/Newsweek.htm
4. http://www.forbes.com/2009/04/21/euro-dollar-ecb-markets-
currencies-greenback.html
5. http://www.krimket.ro/dictionar-bancar.php
6. http://dictionar.netflash.ro/termeni-financiari/
7. http://www.euroticket.ro/utile/glosar_termeni_economici_bancari.php

LEXICAL, GRAMMATICAL, SEMANTIC

AND TRANSLATION PECULIARITIES OF FASHION AND
GARMENT TERMINOLOGY IN MAGAZINES FOR WOMEN
Diana SAJIN, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Rodica CARAGIA, lector, cond. ştiinţific
„Particularităţile lexicale, gramaticale, semantice şi de traducere a ter-
minologiei modei şi vestimentaţiei în revistele pentru femei” constă în abor-
darea creativă a studiului privind particularităţile morfologice, semantice şi
de traducere a terminologiei modei. Este o cercetare ce prezintă terminolo-
gia modei şi a vestimentaţiei prin prisma revistelor pentru femei. Valoarea
aplicativă a lucrării este concentrată în prezentarea şi analiza termenilor din
domeniul modei din diferite puncte de vedere, precum şi a impactului
revistelor în propagarea acestor termeni.
Fashion is not something that exists in dresses only.
Fashion is in the sky, is in the street, fashion has to do with ideas,
the way we live, and what is happening.
Coco Chanel
Fashion can be defined in many ways and fashion means many
things to many people. It may be “applause”, “golden dream”, “looking
good”, “traffic stoppers”, “stroke of genius”, “right of exclusive taste”,
“the superlatives”, and “reviving up to face the future”. It can be de-
fined as what a specific group of people wear and use during a given
time period. This is a simple definition. Fashion is human behavior. Fa-
shion is an ART of learning to combine color, form, pattern and texture
for the final effect that is right for the time, the place and for the user.
The words or terms which make up the language of fashion are re-
ferred to as the terminology of the fashion field, or Fashion Termino-
logy. Like every other language, fashion terminology changes over
time. So, fashion refers to the styles and customs prevalent at a given
154
time and comprises two subtypes: clothing terminology and accesso-
ries. Accessories are decorative items that supplement one's garment,
such as jewelry, gloves, handbags, hats, belts, scarves, watches, sung-
lasses, etc. Clothing terminology comprises the names of individual
garments and classes of garments, as well as the specialized vocabula-
ries of the trades that have designed, manufactured, marketed and sold
clothing over hundreds of years. In its most common usage, „fashion”
exemplifies the appearances of clothing, but the term encompasses
more. Many fashions are popular in many cultures at any given time.
Important is the idea that the course of design and fashion will change
more rapidly than the culture as a whole. The terms „fashionable” and
„unfashionable” are employed to describe whether someone or some-
thing fits in with the current or even not so current, popular mode of
expression. The term "fashion" is frequently used in a positive sense,
as a synonym for glamour, beauty and style. In this sense, fashions are
a sort of communal art, through which a culture examines its notions
of beauty and goodness. Fashion terminology in the vocabulary of any
language is of paramount importance because it is a domain we clash
day by day, beginning with a T-shirt in the morning and ending with
pyjamas in the evening.
As the basis for analyzing and illustrating the theoretical part we
have chosen 270 examples from the English magazines for women as:
Cosmopolitan, Vogue, Glamour, Elle, Marie Claire, Lucky and Joy,
magazines which portray women’s life style, shopping and lifestyle
guide for today's modern woman and they also contain plenty of infor-
mation related to fashion and beauty.
This diploma paper examines the main features and peculiarities of
fashion and garment terminology and ways of their translation. In
particular, the following aspects were presented: structure (composi-
tion) of different types of fashion terms, linked with clothing and gar-
ment terminology; main features of the magazines we worked with;
morphological and semantic peculiarities of terms as well as the tran-
slation peculiarities. And the following conclusions were drawn:
After having analyzed all the ways of fashion term formation we
presented the most productive ways of word-formation. So, from 150
examples we analyzed concerning the ways of term-formation we
come to the next conclusions: the highest percentage was attributed to
the terms coined by affixes, among which terms made up with the

155
help of suffixes are 20.7% (fashioner, designer, furrier) and terms
coined by prefixes – 12% (superdesigner, ultrafashion). Speaking
about compounds, we can say that from the terms analyzed, 11.3%
were compound words (trendsetter, necklace). To reduplication be-
long 3.3% (zoot suit). As we have stated, new words in different no-
tional classes also appeared as a result of various non-patterned ways
of word creation, and the two main types of non-patterned word-crea-
tion are: various ways of transforming of a word-form into a word
usually referred to as lexicalization, which constitutes 1% and shorte-
ning. Speaking about short forms, the statistics looks as follows: acro-
nyms – 3.3% (MAC – Makeup Art Cosmetics, FUBU – for us, by us),
initialisms – 13.3% (DKNY – Donna Karan New York (a perfume
brand), LYJ – LOVE Your Jeans (jeans for teens & women), VSFS –
Victoria’s Secret Fashion Show), abbreviations – 5.3% (rtw – ready to
wear, jsk – jumper skirt), clipping – 4% (mag – from magazine,
hoodies from hooded sweaters or sweaters), blending – 2% (funder-
wear – fun + undearwear, shortall – shorts + overall). The functional
ways of word-formation, comprise: conversion – 2.7% (trend – noun
and trend – verb), lexicalization – 1% (purchase – verb and purcha-
sing – noun) and borrowings – 22% (Maison Couture – Fashion
House, boutique, sarafan, kimono, turban). Looking at this statistics
we can see that the most productive way of fashion term formation is
borrowing and the less productive one is lexicalization.
Unlike medicine and engineering, translation is a very young dis-
cipline in academic terms, and we tried to manage as well as possible
its techniques in order to make a good translation of the fashion and
garment terminology. According to the statistics we made, we came to
the conclusion that the most widely used technique during the transla-
tion of the terms is equivalence with 62.5% (dress to kill – a se îmbră-
ca provocator; hair clips – agrafe de păr; Dos & Don’ ts – bine sau
prost îmbrăcat; bikini – costum de baie de damă; sandals – sandale,
bracelet – brăţară) succeeded by transposition (colorful wooden ball
necklace – colier cu bile colorate din lemn; stainless steel necklace –
colier din oţel inoxidabil) and word-for-word translation (red shirt
with manually applied sequins – maiou roşu cu paiete aplicate ma-
nual; long knitted gloves – mănuşi lungi tricotate; pants in print –
pantaloni cu imprimeu; short pleated skirt – fustă scurtă plisată) both
of them representing 10%. The technique of borrowing represents
156
8.3% (bustier, shopping, casual, look). To the technique of explicita-
tion belongs 7.5% (Tulle Cocktail Dress – rochie scurtă de tul pentru
ocazii festive; cami-knickers – lenjerie intimă tip pantalonaşi tiviţi cu
volănaşe; Charleston – rochie tubulară cu franjuri în zona genunchi-
lor, care se mişcă sacadat odată cu aruncarea picioarelor în dreapta
şi în stânga; bellbottoms – pantaloni trapez, evazaţi, tip clopot sau
pantaloni clopot; deep close fitting basque jacket – bluză strânsă pe
talie stil jachetă care se încheie la gât cu nasturi). Terms translated
using the calque (Day-to-Night-Look – ţinută de zi şi seară; go out of
fashion – a iesi din modă) and modulation techniques (the early Victo-
rian bodice – corsaj strâmt care coboară pe fustă; low-profile uncons-
tructed cap – şapcă necăptuşită cu calotă joasă) constitute 1.7% and
finally the rarely used technique is compensation with 0.8% (Etno
dencing necklace – colier etno).
Nomination of colour in the fashion context occurs by means of suf-
fixation, associative nomination, word-combination, adjective meaning
extension. To describe colour the elements -hued, -toned, -tinted, -co-
loured, -colour, -tone in combination with the colour-adjectives are
often used, for example purple-hued, peach-toned, rose-tinted, crane-
co loured, silvery-colour, blond-tone. Colour adjectives in fashion
texts are modified according to the seasons of the year (Winter palette
is being changed gradually by hot spring colours), to colour warmth
(Warm colours like red or pink balance out cool tones), depth (rich
pink, pale blue), saturation, transparency (iridescent shades of pearl
and shell); homogeneity, iridescence (solid pale pink) as well as
colour compatibility, emotional impact on the viewer (calming blues,
dramatic black), associative and metaphoric description of the colour
(burnt orange, wild pink ).
The originality of this work is in its creative approach to the study
of morphological, semantic and translation peculiarities of fashion ter-
minology. It is a work that presents the „color” of the fashion domain,
a domain which changes like a chameleon.

157
 NEOLOGISMS IN ENGLISH
AND MOLDOVAN NEWSPAPERS
Alexandra BOGUŞEVICI, an.III, Facultatea de Limbi
şi Literaturi Străine
Rodica CARAGIA, lector, cond. ştiinţific
Studiul „Neologismele în ziarele englezeşti şi moldoveneşti” are scopul
de a analiza un număr mare de cuvinte noi care apar în ziarele englezeşti şi
moldoveneşti. Obiectul cercetării constă în analiza neologismelor şi a unor
probleme lingvistice importante, cum ar fi: cauzele apariţiei neologismelor,
modul de formare a neologismelor, tipologia lor, etapele prin care trec
neologismele înainte de a intra în uzul unei limbi, acceptarea de către public
şi multe alte probleme lingvistice. Asistând astăzi la o dezvoltare tehnologică
fără precedent, la o interculturalitate în plină emancipare, facilitată de
numeroasele canale de comunicare şi răspândire a ideilor, remarcăm că
conceptul de neologie prezintă o problemă actuală în lingvistică.
Language is a dynamic phenomenon thus it cannot stand stable but
develop, renew and change with the help of new words that appear in
the language lexicon due to the development of the world, to the need
of renaming the old concepts and defining the new ones. Language is
the mirror to society and the vocabulary of any language reflects the
quick social, cultural, and scientific changes undergone by modern so-
ciety. New entries are constantly added as speakers have to refer to
new concepts, objects, and ideas, but very few textbooks, if any, con-
tain newly coined words. Neologisms do not always appear in dictio-
naries, either, because they have to be used frequently enough to be
found there. But these new words, save exceptions, are not created
from nowhere, but are either borrowed or formed by combining words
or parts of words which already exist in the language, abbreviating
them or changing their word class. Speakers of English and Romanian
can easily coin new terms to suit their needs. Journalists, in particular,
take advantage of the power that the English language has to generate
new terms. When we read a newspaper or a magazine we are likely to
come across words which we have never seen or heard before because
they have just been coined by a creative speaker or writer. However,
native speakers are perfectly able to process innovative word uses, and
neologisms can be easily understood because they share the pattern of
established words in the vocabulary.

158
 The diploma paper Neologisms in English and Moldovan News-
papers is aimed at analyzing a large number of new words that have
been coined lately in English and Moldovan newspapers. The subject
of research is a matter of current interest as the study of neology pre-
sents a dynamic process due to the fact that it enriches the lexical stock
of the language, thus neologism is an up to date matter which touches
upon important linguistic problems as the causes of appearance of
neologisms, the ways of formation of neologisms, their typology, the
stages of through which they come into the lexicon of the language
and become common words, the cultural acceptance and many other
linguistic problems.
As for the practical analysis, in order to illustrate the main peculia-
rities of neologisms it was necessary to analyse and classify 245
examples of neologisms selected from English newspapers as: The
Guardian, The Times, The Financial Times, Business Week Magazine
from the years 2001, 2003, 2006-2009; and 86 examples of neolo-
gisms from the Moldovan newspapers as: Timpul, Moldova Suverană
and Ziarul de Gardă from the year 2009 in order to analyse the inter-
dependence of the social and political phenomena on the appearance
of new units in the Romanian language.
Neologisms often become accepted parts of the language. Other ti-
mes, however, they disappear from common usage. Whether a neolo-
gism continues as part of the language depends on many factors, pro-
bably the most important of which is acceptance by the public. Accep-
tance by linguistic experts and incorporation into dictionaries also
plays a part, as does whether the phenomenon described by a neolo-
gism remains current, thus continuing to need a descriptor. Neolo-
gisms may take decades to become "old", however. Opinions differ on
exactly how old a word must be to no longer be considered a neolo-
gism, from some days if it is a nonce word to some years if the neolo-
gism describes a phenomenon that still presents newness for the pub-
lic, the cultural acceptance probably plays a more important role than
time in this regard.
Important role in society of mass media, predetermines that fact,
that exactly „media” is the sphere of „primitive context”, by the main
channel of spreading of neologisms, which are the product of word
building of state, political, public figures, journalists, writers, scien-
tists. An interesting fact concerning neologisms in newspapers is that

159
the most part of the neologisms from English newspapers serve for the
pragmatic purposes which implies social and technological develop-
ment, thus, the English language is more receptive to appearance of
new words than the Romanian language, the nonce words in English
newspapers account for 9.1% in comparison with the nonce words
from Moldovan newspapers which accounts for 57.1% out of 86
examples, but almost all the neologisms from the Moldovan newspa-
pers serve for aesthetic purposes which implies the creative feature of
the Romanian language, the only exception is the presence of borro-
wings which serve for pragmatic purposes as well.
Neologisms of economy sphere and business represent the radical
changes which are connected with the circulation and realization of
economic theories, with transition of many countries to the market
economy, with the improvement of management by an economy and
its separate links, with introduction of modern informative technique
that is why out of 122 examples from English newspapers 17.2% be-
long to economy sphere: Carpocalypse, Intrapreneur, Sneakerization,
Dollarization, Ten-bagger, Brick-and-mortar, Cookie-jar, Retail Ele-
phant, Davos Man, Cyberpark, Globoboss, Chindia
Neologisms of social and political sphere show two sides of the
civilized progress of humanity - integrational and differential proces-
ses, political and public motions, testify about growth of influence on
the innovative processes of such factors, as sex, age, social status, va-
luable orientations of transmitters of English and the result is that out
of 122 examples of neologisms 20.4% belong to social sphere: Black
Friday, datahead, ear worm, governator, clickmas, snobbism, Disney-
fication, McDonalization, McWorld, Feminazi Tabloidification, Cos-
mopolitanise, Couch potatoes, infotainment, screenager, televangelist,
Japonimation, and 15.5% belong to political sphere: crisis state, Oba-
manation, Eco-terrorism, Islamofascism, Jihadist, Iraquification, Eu-
roskeptic, Cosmocrat, Neocon, E-liquent, Warphan, Bioterorism, Bru-
talitarian and others.
The explosion of computer neologisms causes action of mecha-
nisms of semantic changes necessary for fixing of existent units after
new reviewers and the percentage on English newspapers show the
following result: 29.5% which is the highest percentage among the
above mentioned fields: to google, to friend, to transition, chipset, data
cruncher, expert system, file transfer protocol, netizen, keypal, online

160
auction, access provider, animatronics, dot-com, e-cash, e-bayer, ad-
skipper, ego-surfing, war-chalk, blogjam, hot spot, Egypt Bug, hacki-
vist, yestertech, neurocomputer, cybernaut, cyberart, cybersurfer, cy-
berbar, cyberpet, cybersickness. The other fields like scientific –
3.2%: prion, bio-diesel, affluenza, cosmoceutical, telemonitory unit;
imported – 2.5%: niveau, banlieue, La Buena Onda; trademarks –
2.4%: Kleenex, Hoover, Prozac are at a lower range of productivity.
Concerning the Moldovan newspapers we have identified that the
journalists’ passion for neologisms is well known and it is developed
due to an explosion of subjectivity and lexical inventiveness. The
most frequent and always criticised characteristics of the national me-
dia are the emotional, narrative and gnomic features. Thus the Moldo-
van newspapers are full of borrowings like: marketer, off-shore, know
how, copyright, feedback, dumping, grant, holding, woofer, bypass,
duty-free, branding, benchmarking, trust, bluff, plebs. Most of neolo-
gisms from Moldovan newspapers are nonce words which aim at pro-
ducing an embellishing effect and attributing the context semantic co-
louring: kakistokraţie, revi-stur(d)za, Voroşca, stagflaţie, elecmentar,
replică-fulge, ediţie-pirat, an-record, transnistrizare, patriotizare,
forumist, mitingist, sorosist, federast, neobanditism, neobanditism,
încă-preşedinte, preziua and others.
We have come to the conclusion that neologisms are a central part
of building and maintaining a language, and always have been. New
words are like grains of sand on a beach. They appear in uncountable
numbers, last for just a brief time and soon wash away. But some –
usually the utilitarian, the memorable and the simple - come into com-
mon use. Most deliberate attempts to popularize a word are bound to
fail. There can be any number of reasons for lack of acceptance. The
neologism could be too self-consciously clever, too ephemerally
trendy, too difficult to say or spell, or too restricted to a particular ni-
che or subculture. One question is indisputable, no new science is
possible without neologisms, without new words or new interpreta-
tions of old words to describe and explain reality in new ways.

161
 LEXICAL AND GRAMMATICAL TRANSFORMATIONS
IN THE ROMANIAN TRANSLATION
OF AGATHA CHRISTIE’S SHORT STORIES
Olga ZGLAVUŢĂ, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Rodica CARAGIA, lector, cond. ştiinţific
Deseori traducătorul e nevoit să apeleze la unele transformări determina-
te de lipsa echivalenţelor uzuale şi adecvate în limba-ţintă. Transformările în
vederea stabilirii echivalenţelor interlingvistice, care ar reda cu maximă
exactitate conţinutul în limba-ţintă, pot fi efectuate la nivel de cuvânt, îmbi-
nare de cuvinte, propoziţie, frază, unitate sintactică complexă şi text – unita-
tea maximală a discursului. Acest articol are ca scop analiza şi clasificarea
transformărilor gramaticale şi lexicale întâlnite în varianta română a po-
vestirilor scrise de Agatha Christie, şi anume „Muşcata Albastră” şi „Aven-
tura Mormântului Egiptean”.
As a means of interlingual communication, translation is a transfer
of meaning across cultures. More specifically, translation is the pro-
cess and result of creating in a target, or translating language, a text
which has approximately the same communicative value as the corres-
ponding text in the source language. The goal of translation is to esta-
blish a relation of equivalence of intent between the source and target
texts, while taking into account a number of constraints.
When dealing with two languages that differ in their structural and
semantic systems, the translator tries to find in TL the closest possible
equivalents for the ST lexical units and in this respect he makes use of
so-called translation transformations, which help him to convey the
complete information (meaning) of the ST in the TT. Within the process
of translation, transformations are not regarded as a way to analyze the re-
lations between the ST units and their lexical equivalents, but as a trans-
lation technique, which serves the translator whenever he/she faces a
translation problem generated by the lack of equivalent forms in the TL.
After having analyzed various linguistic books on translation trans-
formations and after having selected a big number of examples of both
lexical and grammatical transformations from the Romanian transla-
tion of Agatha Christie’s short stories, we have come to the following
conclusions:
Generally, translation is regarded as a kind of transformation,
where only the semantic structure – the message of the original should

162
be strictly preserved, while the form of rendering the message can un-
dergo some changes, that is translation transformations.
An adequate translation is impossible without different grammati-
cal transformations. There are no permanent grammatical equivalents
in Romanian and English and the translator can choose between the
parallel forms and various grammatical transformations. He may opt
for the latter because there is never an absolute identity between the
meaning and usage of the parallel forms in SL and TL. From 176
examples of grammatical transformations encountered in Agatha
Christie’s short stories, there were analyzed 80 of them.
The most frequently used grammatical transformations in the Ro-
manian variant “Muşcata albastră” are the transposition and substitu-
tion. Transposition represents the biggest percentage of grammatical
transformations (73 examples) that were made in the Romanian trans-
lation. This fact can be easily explained by a different structure of
word order in Romanian and English. Substitution was also a frequent
grammatical transformation, because of the different syntax and struc-
ture of the English and Romanian languages. The most seldom en-
countered grammatical transformations were the substitution of the
co-ordinate sentence with a subordinate one or vice versa and the sub-
stitution of subordonation with co-ordination or vice versa. This can
be explained by the fact the translator of the short story „The Blue Ge-
ranium” opted for a literal translation, that is a word-for-word transla-
tion and because of this, in most cases, the structure and form of the
English sentences and phrases were preserved.
Lexical transformations are another type of translation transforma-
tions, which are widely spread in the process of translation. They are
required by the differences in the semantic structure of the words in
the ST and in the TT. From 164 examples of lexical transformations
encountered in Agatha Christie’s short stories, there were analyzed
105 of them.
After analyzing the lexical transformations made in the above men-
tioned short stories, we could say that the most frequent lexical trans-
formations are addition and omission. These two types of lexical
transformations represent the biggest percentage of lexical transforma-
tions made by Romanian translator. As it was mentioned, this fact can
be explained by the differences in the semantic structure of the words
of the two languages. A SL word may have a broader meaning than its
163
TL equivalent and as a result the translation of the SL word will requi-
re additional words in order to be explained in the TL. The frequent
use of omissions can be explained by the fact that many SL words
carry lavish information that can be omitted in the TT.
Taking in consideration that we analyzed the translation of fiction,
equivalence transformations were also very frequent. Each language
possesses plenty of idioms, sayings, etc. which may not have a full
equivalent when translated into another language. Idioms are phrases
whose meaning cannot be determined by the literal definition of the ph-
rases themselves, but refer instead to a figurative meaning that is known
only through common use and this fact may cause troubles to the trans-
lator; that’s why he/she must be very careful when dealing with them.
We would like to emphasize that the above mentioned translation
transformations usually cannot be described and analyzed independen-
tly. As a rule, different types of transformations are made simulta-
neously, that is they combine with each other – transposition goes
with substitution, grammatical transformations go with the lexical
ones, etc. Namely this difficult, complex nature of translation transfor-
mations makes the translation process so complicated. Apparently, the
well-known English philosopher I.A. Richards just a little exaggerates
when saying: “It is very possible that we deal with the most compli-
cated process, which appeared in the process of human evolution”.
Even if this is a hyperbola, however it is not far from the truth.
Analyzing the translation of Agatha Christie’s short stories, we
came to the conclusion that sometimes the translator made some mis-
takes in the translation process, because he/she opted for a word-for-
word translation, that sometimes could lead to mistakes. The translator
did not always use lexical and grammatical transformations there,
where they were needed. For example we would have used omission
in the following sentence:
“And she’s nice-looking, attractive-looking, very fair with a heal-
thy skin…”
“Şi arată foarte bine, atractivă, foarte blondă, cu o piele sănătoasă...”
In this example, the word-combination “very fair” was translated
as “foarte blondă”. We consider that the translator should have resor-
ted to omission, because the Romanian word-combination “foarte
blondă” is stylistically inadmissible.

164
 We must make word choices everywhere. Maybe word choice is
not so important in conversations where specific words are soon for-
gotten and only the overall message is saved in the brain, but word
choice becomes more important when it is delivered in the process of
translation. A translator must always make word choices (which invol-
ve various types of transformations) when rendering a message from
the source text into the target text. A word-for-word translation is not
always adequate because of the differences in the structure of two lan-
guages. Sometimes the translator has to make some transformations in
the target text, in order to find “the right word-equivalent” for the SL
word. That is why a good translator should be aware of all possible
lexical and grammatical transformations if he/she wants to provide the
best possible translation.

LANGUAGE OF COSMETICS ADVERTISEMENTS

AND ITS TRANSLATION PECULIARITIES
Olga RUSU, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Straine
Denis RUSU, lector, cond. ştiintific
Lucrarea reprezintă o cercetare a domeniului reclamelor de produse cos-
metice, în ţările anglofone, şi particularităţile traducerii lor în limba română.
Un capitol este dedicat studiului teoretic în domeniu, următorul aplicării în
practică a descoperirilor teoretice. Studiul reprezintă o valoare pentru stu-
denţii şi traducătorii din domeniul traducerii reclamelor de produse cosmetice.
The failure of a business in today's market is very painful for the
world economy. Such problems could be solved by a translator with a
good knowledge of both theory and practice of translating advertise-
ments. We decided to conduct the research in the field of cosmetic ad-
vertisement translation, mainly from English into Romanian. The
main reason that explains this choice is the wide use of cosmetic pro-
ducts in the world and the continuous need to invent new products and
come up with interesting and eye-catching advertisements to attract
the customer. We have extracted advertisements texts from a number
of magazines (Beau Monde, Cosmopolitan, Marie Claire, Vogue) sin-
ce they contain solid texts of considerable length, which have many
challenging sentences and aspects for the consumer-oriented text tran-
slators, as well as advertisements from the official Internet sites of

165
cosmetic companies as Maybelline, Revlon, MaxFactor, Estee Lauder
etc. Only the most common advertisements have been selected as it is
practically impossible to examine all the advertising fields.
The nature of translation and its techniques continue to change.
This dynamic development has required rethinking and retooling the
application of translation methods. Nowadays it is not enough to know
fundamental methods and a certain number of definitions or protocol,
it is extremely important to learn how to enrich problem-solving prin-
ciples in translating modern texts. That is why we analyze the general
theory of translation studying some authors’ ideas like: P.Newmark,
N.B. Aristov, V.N. Komissarov and A.L. Koralova about some recent
developments in the theory of translation.
While translating advertisements we have focused on cosmetics ad-
vertisements from three cultural backgrounds: USA, Great Britain and
Romania. Certain terms have been encountered which do not exist in
Romanian culture so far. Such Romanian equivalents may be forwar-
ded by the translator himself/herself only after consulting special refe-
rence books of after consulting a specialist in the field.
Certain terms were not difficult but curious for translation requi-
ring a thorough logical thinking, as well as the knowledge of extralin-
guistic information. As it is seen from the above-mentioned issues the
most important thing in translating advertisements is the context. The
context explains the meaning of the title, helps to understand words
and phrases. It eliminates any difficulty or curiosity that may appear.
Besides translation we carried out the grammatical, lexical and sty-
listic analysis of advertisements in both the source and the target lan-
guages and comparison between them, and draw up the following con-
clusions. These practical results are our own contribution to the re-
search in the field of advertisements translation and can be used by
students that study translation, translators and translation agencies, as
well as by companies that specialize in beauty products.
The linguistic peculiarities we have discovered during our research
are the following. Advertisers use the comparative and superlative
degrees of comparison, e.g. “softer, fresher, the best, the longest, most
beautiful, etc.” and incomparable adjectives, e.g. “perfect, colossal,
revolutionary, superior, excellent, etc.”, and render them into Roma-
nian by means of the same degrees of comparison. The most often

166
used verbal tense is that of the Present Simple, in order to present the
product as a real one, that can have good results after its use.
From the syntactical point of view, advertisers use both complex
and elliptical sentences, in order to bring more details of the product
and make the message clearer to the reader. Thus, for instance, the
sentence “Allergy tested.” was rendered into the target language as
“Testate pentru a nu produce alergii”; the sentence “100% Fragran-
ce free.” was literally translated into Romanian by means of “100%
fara parfum.”
From the stylistic point of view, we have noticed that both adverti-
sers and translators of cosmetics advertisements try to use in both the
source and the target text some stylistic devices as hyperboles and me-
taphors, as, according to D.Melenciuc, “the use of figurative language
offers uniqueness to the advertisement and lead to a better recall
among readers.” [2].
Several pieces of advice could ensue from the above-mentioned
points, as this work represents our input into the field of research of cos-
metics advertisements and may be useful to students and translators
from the field. First, a translator should not forget about some particu-
larities of advertising: type sentences, authenticity, force of suggestion
and manipulation of opinion by exaggeration use or repetition and com-
parison. A consumer-oriented text translator, or an ad translator, should
always refer to monolingual dictionaries while translating. A bilingual
dictionary, which should at least contain 70,000 entries, must be the last
book of reference. The advertisement translator must be acquainted very
well with the characteristic field of the beauty products industry and
must be familiar with all the features of the advertised product or
service. The advertisement translator should refer to specialized
reference books in order to translate well any possible difficulty.
In conclusion, it should be mentioned that translation of all types of
advertisements, and especially of the cosmetic ones, constitutes an
interesting and challenging process. This process raises certain issues
that may present a fruitful area for a follow-up research.
References:
1. Hermeren L. English for Sale: A Study of the Language of Adverti-
sing. – Lund, 1999.
2. Melenciuc D. A Reader in English Stylistics. – Chisinau: CEP USM,
2005.

167
 THE PECULIARITIES OF LEGAL TEXT TRANSLATION
FROM ENGLISH INTO ROMANIAN
(Based on the Contrastive Analysis of Moldova
Cases at European Court for Human Rights)
Alina BUŞILA, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Rodica LUPAN, lector, cond. ştiinţific
“Particularităţile traducerii textelor juridice din engleză în română (în
baza analizei contrastive a cazurilor Republicii Moldova la CEDO)” repre-
zintă un studiu complex şi tratează patru aspecte ale traducerii textelor juri-
dice: aspectul terminologic, lexical, gramatical şi cel stilistic. Scopul lucrării
constă în identificarea unor particularităţi ale textului juridic şi stabilirea
unor legităţi şi recomandări de traducere a acestui tip de text din engleză în
română. Astăzi sarcina traducătorului este de a fi în acelaşi timp un lingvist
şi un terminolog iscusit.
The translation of legal texts is a real challenge. Legal translation
has primarily been researched through the perspective of terminology.
In this regard, the emphasis has fallen largely on the question of how
terms indigenous to one legal system can be conveyed in the equiva-
lent terms of another legal system. Research aimed at demarcating
areas of semantic correspondence among legal terms. Moreover, legal
linguistics has shown that the transfer of information not only takes
place within the context of legal systems, but also concerns two predo-
minantly technical language systems.
A successful legal text translation requires competency in at least
three separate areas: first, a basic knowledge of the legal systems, both
of the SL and TL; second, familiarity with the relevant terminology;
and third, competency in the specific legal writing style of the TL. So,
the translator must first decode the ST and reconstruct its meaning in
the TT. Without these abilities, the translator’s rendition will be a
word-for-word translation that is often incomprehensible.
After The World War II the problems of the translation of judical
texts had been discussed and analyzed by theorists, legal experts, tran-
slators, linguists. They made the conclusion that – „to achieve the ab-
solute equivalent during the translation of a juridical text is impos-
sible, because like any translation, the translation of juridical texts
presupposes the interrelation of linguistic and extralinguistic kno-
wledge”, or in other words, we deal with „linguistic untranslatability”

168
and „cultural untranslatability” [4, p.4]. That is why, the translation of
legal texts poses three significant problems. First, there is the question
of the conditions under which the TT corresponds to the ST, whereby
the requirements of equivalence must be ascertained in the context of a
technical language. Second, specific problems must be resolved, de-
pending on which SL is being translated into which TL. And finally, the
legal language system itself with its syntactic, semantic, lexical, gram-
matical implications, which place certain demands on the translator and
even creates limits for the translation. These are the major directions
and guidelines of our research on peculiarities of legal text translation.
Terminology of legal texts is a dominant component of legal texts
translation. „The level of terminology secures the exactness of the
translation only if there is an appropriate equivalent of the term in the
TL. Terminology is otherwise very strict and keeps the translator
within the borders of law” [1, p.23].
Speaking of the terminology of European Court for Human Rights
decisions, it should be mentioned, that they have a kind of ritualistic,
standard and proper terminology. This means that all ECHR decisions
comprise and carry the same lexicon and lexical constructions. This
may be understood as a process of standardization, achieved through
the use of a common legal language. Words such as, applicant/plain-
tiff – reclamant, defendant – pârât, to issue a decision – a emite o de-
cizie, to appeal against the judgement – a contesta decizia, etc. repre-
sent the standard legal vocabulary of ECHR decisions.
When analysing the nature and peculiarities of legal terminology it
is vital to distinguish the following classifications: a) the use of terms
which consist of lexical items of a general nature, which assume a
completely different meaning when used to serve a legal purpose: na-
tional – cetăţean, minor – minor; b) term coinage, which represent
compound words denoting legal concepts: pecuniary damage –
prejudiciu material; c) legalese, which is the specialized vocabulary
of legal texts: article of association – statut, legal certainty – princi-
piul securităţii raporturilor juridice; d) Latin and French terms: res ju-
dicata, status quo, de facto, inter alia (Latin); requiest for annulment –
recurs în anulare; e) archaic legal words and expressions, even if it is
no longer considered good style to include such words in modern legal
writing: commence – a începe, notwithstanding – în pofida; f) trans-
lating legal concepts – a concept may be three dimensional: it has lin-

169
guistic, referential and conceptual dimensions. “To ascertain whether a
concept in one language can be translated as a concept in another
language, the translator needs to consider whether they are equivalent or
similar in these 3 dimensions. If there is no equivalent the translator
may coin directly words by way of lexical or semantic loan” [2, p.53].
The lexical aspect of legal text translation comprises the following
peculiarities: a) cohesion of legal texts – legal texts have cohesive ele-
ments of elaboration (such as moreover and rather), enhancement
(thus and as) and extension (instead, however); b) co-reference, used
to refer to identical classes of things, processes or circumstances
through the use of personal, demonstrative and possessive pronouns,
„In December, President Voronin promulgated a constitutional
amendment giving him the right to appoint judges”[7]; c) lexical repe-
titions, when stylistic aesthetics is sacrificed for the sake of exactness of
meaning, ”States Parties recognize the rights of the child to freedom of
association and to freedom of peaceful assembly”[5]; d) doublets,
which are words or phrases belonging to the same grammatical category
having some semantic relationship, honour and dignity, final and
unappealable, power and authority, costs, charges and expenses.
One of the challenges of legal texts is grammar. Usually, legal
texts have their own grammar and grammatical rules. Thus, we distin-
guish the following grammatical peculiarities of legal texts: a) lengthy
and complex sentences. However, such a statute can easily be broken
down into more digestible pieces with no loss in content; b) gender –
the rule says that in legal texts the masculine shall include the femini-
ne. Legal documents often declare that the masculine includes the
feminine, the singular includes the plural, or that one tense includes
the other. „This may originally have functioned to reduce verbosity,
but it obviously can undermine precise communication when reference
to a specific gender, number or tense is desired”, says Barbara Child
[3, p.193-194]. However, we may find different versions, such as „his
religion or belief and freedom”[6] or „his or her honour and dignity”
[6]; c) negation – no contractions are accepted!; d) modality in legal
writing is represented by the auxiliary shall used to express present
tense, and not future or a modal verb. Legal English commonly uses
shall to express obligations, whereas must and may is used to express
permissions and authorisations. Can is never used in legal rules; e) syn-

170
tax – no word order!: Democracy, the Court has stressed, is the only
political model contemplated in the Convention [5].
As legal texts represent an independent domain, it also possesses
specific stylistic peculiarities. Style of legal texts refers to the implica-
tions of whether it is well organised, to the point, whether it is precise,
neutral and formal. We distinguish the following peculiarities: a) con-
servative, formal and ritualistic, highly official register; b) the use of
italics, usually Latin terms are italicised, principle of res judicata, ho-
wever, there are cases when simple words are italicised in order to hi-
ghlight some divisions of terms or simply to visualise the importance
of a term; c) overspecificity and detail, are very important peculiarities
of legal texts, since it secures the exactness of the translation, freedom
of association and to freedom of peacefull assembly – libertatea de
asociere şi libertatea de reuniune paşnică; d) extensive use of decla-
rative sentences; e) brevity, consistency and precision.
As we observed, legal text translation has many peculiarities.
When rendering a legal text the translator must take into account all
the levels of a lanuguage, that is semantic, syntactic, lexical, gramma-
tical. All these peculiarities must reconcile the often competing goals
of producing clear and faithfull translations, since law is precise and
consistent. The constant tension between these goals requires a great
deal of experience, skill, perseverance, knowledge and integrity. Our
research can not be perceived as comprehensive and complete since
what we have done represents the first step in understanding the
complex relationship law-language-legal translation.
References:
1. Alcaraz Enrique, Hughes Brian. Legal Translation Explained. – Man-
chester: St Jerome Publishing, 2002. – 38 p.
2. Cao Deborah. Translating Law. – Clevedon/Buffalo/Toronto, 2007. –
189 p.
3. Child Barbara. Legal language: style, syntax, lexicon, semantics.
Drafting legal documents. Principles and practices. – London, 1992. – 398 p.
4. Galdia Marcus. Comparative law and legal translation. – The Euro-
pean Legal Forum (E) 1.– 2003. – 4 p. (available at www.european-legal-fo-
rum.com)
5. Case of Christian Democratic People’s Party versus Moldova (availab-
le at http://www.justice.md/md/cedo/)
6. Case of Cîrmuirea Spirituală a Musulmanilor din Republica Moldova
against Moldova (English version) (available at http://www.justice.md/md/cedo/)
171
 7. Case of Flux (Nr.2) versus Moldova (English version) (available at
http://www.justice.md/md/cedo/)

LAS PARTICULARIDADES LÉXICO- SEMÁNTICAS

DE LA TERMINOLOGÍA JURÍDICA ESPAÑOLA
Antonina BORŞ, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Ion DUMBRĂVEANU, dr. hab., prof. univ., cond. ştiintific
The present study represents a description of the way of forming and func-
tioning of the law terminology in Spanish (LTS), and is has its boundaries on
taken articles from the Spanish news paper – Boletín Oficial de Estado (BOE).
The investigation treats the different opinions toward the concept of “term”
and terminology”, the main sources of the LTS and the main ways of forming
the LTS. There were analyzed more than 300 terms of LTS, upon what we con-
cluded that the main sources of the LTS are the Latinisms, and that the main
ways of forming the LTS are the affixation and the composition.
The LTS is and actual topic to investigate and to speak on, that represents
the interest not only for the jurists, scientists of students but for the
international organizations too, because the Spanish language is an official
language spoken language in most of them.
Para el estudio científico de la estructura y semántica de cualquier
terminología especializada uno de los más importantes problemas es
el conocimiento del caudal terminológico del campo estudiado bajo el
aspecto histórico y de la medida en que los términos se emplean en la
lengua respectiva.
La terminología ocupa un lugar destacable-escribe la lingüista espa-
ñola María Teresa Cabré en la representación y consolidación del co-
nocimiento especializado, ésta contribuye en gran medida al continuo
intercambio de información que requiere la sociedad actual [1, p.69].
El Derecho y la Justicia son factores primordiales de cohesión de la
vida social y cultural de un país. El español jurídico es cada día más im-
portante, debido al peso que esta lengua tiene en los organismos e ins-
tituciones internacionales, como son la Unión Europea, la Organización
de las Naciones Unidas y la Organización Internacional del Trabajo.
Las opiniones de los lingüistas sobre el término y la terminología
son diversas. Es interesante la posición da María Teresa Cabré sobre
el concepto de la terminología la cual dice: “Como disciplina es la
materia que se ocupa de los términos especializados y como práctica

172
es el conjunto de principios encaminados a la recopilación de térmi-
nos y como producto, es el conjunto de términos de una determinada
especialidad” [ibidem].
Una definición más amplia formulada por Cabré (1999), específica
el término como una asociación de una forma y contenido; el conte-
nido correspondiente a un conjunto de rasgos coincidentes con un
nudo cognitivo de una estructura conceptual dada y siempre en un
contexto especializado. También la misma autora nos presenta las ca-
racterísticas del término:
– todos los términos admiten una definición que se concreta con
sólo dentro de un ámbito determinado y nunca en abstracto;
– todos los términos pueden admitir valores pragmáticos de distin-
to orden, más o menos diversos según los propósitos del trabajo y los
supuestos teóricos en que se fundamenta;
– un término puede tener variantes denominativas en relación de si-
nonímica; dentro de cada ámbito, los términos están conectados entre sí
por diferentes tipos de relación.
En lo que toca las fuentes del español jurídico, estas son: las fuen-
tes clásicas que incluyen - los latinismos crudos (por ejemplo- a quo, ad
quem, ab inicio,ex novo, mortis causa), términos derivados del latín
exclusivamente jurídicos ( abogado < advocatus, cuerpo del delito <
corpus delicti, muerte civil < mors civilis, helenismos (amnistía, sina-
lagmático, parafernales )y los arabismos(albacea, alcaide, alguacil).
Las fuentes modernas representan los extranjerismos representados en
su mayoría por anglicismos y galicismos, que entran en castellano bien
como préstamos bien como calcos. Los anglicismos encontrados –
arresto, caso; los galicismos presentes – a fondo perdido, chantaje,
requisa, sentencia de conformidad.
Al referirnos a los principales procedimientos de formación de la
terminología jurídica española, los ejemplos presentados (en el Bole-
tín Oficial de Estado) presentan la formación de la terminología jurí-
dica española mediante la prefijación, sufijación y composición.
La prefijación, junto a la composición y la sufijación – más pro-
ductiva, constituye el medio más general y activo de formar nuevas
palabras o términos en español. En lo siguiente vamos a presentar
ejemplos de términos jurídicos, los cuales tienen prefijos de origen
latino y griego, al mismo tiempo presentando su significado:
En- (dentro): enajenación penal, encarcelamiento, encubrimiento;

173
 I-, im-, in- (en, privado de): ilegal, ilícito, incriminar, instancia,
invalidación;
Re- (repetición, de nuevo): rebatir, recusado, reincidente, revisar,
revocar.
En lo que toca la sufijación hemos observado que: predominan los
términos formados con sufijos de valor denotativo: indemnización,
promulgación, reconvención. Algunos términos formados mediante
sufijos constituyen neologismos, tales como: procedimental, pasapor-
tado. El lenguaje administrativo-jurídico muestra preferencia por al-
gunos sufijos que se repiten muy a menudo: -idad y -ción entre los de
sustantivos; -ar entre los de verbos; -al, -able y -ado entre los de
adjetivos. Otros sufijos que aparecen con menos frecuencia son: -ero
(pagadero) -ico (urbanístico); - tivo (acreditativo).
La composición se realiza por los siguientes medios y modelos:
a) por fusión:
Substantivo +substantivo, ejemplo (ej.) compra + venta = compara-
venta ;
Substantivo+adjetivo, ej.: causa + habiente = causahabiente;
Verbo+ substantivo, ej.: busca + personas = buscapersonas;
b) por sinapsías:
Substantivo + preposición + substantivo, ej. Juzgado + de+ Meno-
res = Juzgado de Menores,
Estado de Derecho, Juzgado de Paz, Legislación sobre caza, Legis-
lación de Extranjería;
b) por yxtaposición – es una composición de substantivos, que
mantienen sus acentos respectivos y escriben juntos o unidos por
guión. La variación de número suele afectar sólo al primes substanti-
vo, por ejemplo: cuenta – vivienda, administrador – gerente, liquida-
ción – finiquito, contrato – tipo, hombres – clave.
Por fin, la terminología abre un amplio campo de trabajo orientado no
sólo a la traducción, sino también al mercado, a la transferencia de tecno-
logía y a la educación. Plantea problemas teóricos y metodológicos que
interesa no sólo a la comunidad académica, sino que incitan a la in-
vestigación tecnológica, al diseño de sistemas expertos, a la integración
de los bancos de conocimientos con las aplicaciones más cotidianas.
Conclusiones:
1. El término es una palabra o un conjunto de palabras con un sig-
nificado especial que exprima y forma una noción, teniendo un conte-

174
 2. La formación de los términos jurídicos se realiza con la ayuda
de los afijos de origen latino o griego-latina.
3. Siguiendo un estudio diacrónico de las fuentes del español jurí-
dico éstas representan: los cultismos, que se califican como la fuente
principal.
4. Los principales procedimientos de la formación de la terminolo-
gía jurídica española son la afijación y la composición; todos estos
procedimientos lingüísticos llevan a la formación de los términos es-
pecíficos y propios de la terminología jurídica
Riferimenti:
1. Cabré María Teresa. La terminología: Representación y Comunica-
ción. – Madrid, 1998, p.69.

LA LECCIÓN DE ESPAÑOL: SUS TIPOS

Y PARTICULARIDADES DIDÁCTICAS
Svetlana MELECA, an.III, Facultatea de Limbi
şi Literaturi Străine
Mihai CHIRILĂ, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
The present thesis deals with the kinds of foreign lessons and their speci-
fic didactical peculiarities.
Also, the purpose of this dissertation is to establish the psycho-pedagogi-
cal and language-teaching types of Spanish language classes.
Through a theoretical study in which we considered the lesson as a fun-
damental form of the instructive-educational process with its components:
content, essence, tasks and objectives, but also a practical organization of
teaching and learning of foreign languages have tried such issues as curricu-
lum demands raised by the teaching / learning of foreign languages, the clas-
sification of the lessons of FL, its structures, and also the system of lessons
and their teaching’s motivation, the specific teaching of the projection and
analysis criteria and evaluation of the lesson of FL.
The problem of construction of the lesson is one of the most important
when it comes to searching for new means of entertainment and education of
all school subjects, including foreign language.

175
 Nunca la necesidad de comunicación entre las personas que no
hablan el mismo idioma ha sido tan grande. Un ejemplo de este sen-
tido sirve nuestro espacio geopolítico, junto con el progreso de la Co-
munidad Europea y con la apertura de las fronteras hacia el este del
continente, incluyendo los intercambios turísticos y comerciales y la
migración de la población. Utilizando un solo idioma (Esperanto, Ing-
lés o cualquier otro), está mas lejos de reunir la unanimidad y se requi-
re plantear las objeciones que no carecen de razón. Pero como el ap-
rendizaje de una lengua extranjera no es fácil, la reflexión sobre las
modalidades en que su enseñanza puede mejorar aparece como natural
y necesaria.
Durante siglos la enseñanza de idiomas extranjeros ha sido una ac-
tividad importante de profesores, educadores, politicos, militares, lin-
gúíístas, etc. pero los enfoques y métodos basados en principios teóri-
cos y científicos son relativamente recientes. Muchos han sido los en-
foques, métodos y técnicas empleados desde entonces, pero ninguno
ha sido capaz de satisfacer permanentemente a todos los participantes
involucrados en este proceso.
La historia de la enseñanza nota diferentes formas de organización
del proceso de enseñanza. El más conocido y practicado al nivel mun-
dial es el sistema de organización por clases y lecciones, ya que, la
lección –es la forma fundamental de la organización del proceso de
enseñanza en la que los estudiantes trabajan bajo la dirección del
profesor en una unidad delimitada de tiempo.
El problema de la construcción de la lección es uno de los anima-
dores en lo que se refiere a las búsquedas de las nuevas recepciones y
los medios de enseñanza de todas las disciplinas escolares, incluso la
lengua extranjera.
En la literatura pedagógica se ha presentado un suficiente número de
trabajos, en los cuales se analizan por separado, los principales eslabo-
nes del proceso de enseñanza. Se destacan. M.A. Danilov y B.P. Esipov
quienes mencionan una serie de eslabones principales del proceso de
enseñanza y de la asimilación de conocimientos: la integración de dis-
tintas asignaturas durante el proceso de explicación del profesor; la in-
terpretación de los hechos y fenómenos estudiados y sus relaciones, la
generalización de los hechos percibidos, la consolidación y aplicación
de los conocimientos en las tareas indicadas por el profesor. En la en-
señanza de estas asignaturas se incluyen los siguientes componentes:

176
la exposición del material, la organización de la observación de los
objetos y fenómenos por parte de los estudiantes, la dirección del tra-
bajo de éstos en lo referente al aprendizaje, la aplicación de los cono-
cimientos, la comprobación de la asimilación de los conocimientos, y
al desarrollo de hábitos y habilidades.
Aparecen también trabajos donde los eslabones se reducen a la per-
cepción, interpretación, generalización, recordación y aplicación de
los conocimientos, o sea, se sustituyen por los elementos del proceso
de asimilación.
Podemos mencionar también los trabajos de И.Т. Огородников
[1], И.Ф. Комков [2], y de otros especialistas en el dominio.
El presente trabajo trata sobre los tipos de lecciones de LE y sus
particularidades didácticas. Asimismo, el proposito de esta tesina con-
siste en establecer los elementos psico-pedagógicos y linguo- didácti-
cos de los tipos de lecciones de lengua española.
A través de un estudio teórico en el cual hemos analizado la lec-
ción como forma fundamental del proceso instructivo- educativo con
sus componentes: contenido, esencia, tareas y objetivos, y también de
uno práctico (organización de la enseñanza/ aprendizaje de las lenguas
extranjeras), hemos tratado tales problemas como: las exigencias cu-
rrículares planteadas ante la enseñanza/ aprendizaje de los idiomas
extranjeras; la clasificación de las lecciones de LE, sus estructuras; ta-
mbién el sistema de lecciones y su motivación didáctica, las particula-
ridades de la proyección didáctica y los criterios del análisis y evalua-
ción de la lección de LE.
Al analizar una serie de trabajos del dominio interesado hemos no-
tado que el problema de los tipos de lecciones no tiene aún una
solución más o menos satisfactoria en al ciencia pedagógica.
Los problemas que tienen una relación directa con la metodología
de la realización de la lección, son difíciles y exigen no sólo una argu-
mentación teórica, sino también una comprobación experimental seria.
Siendo „la forma básica de la organización del trabajo instructivo en
la etapa inicial y secundaria en la escuela ", la lección depende de la
interacción correcta de todos los elementos del proceso instructivo: los
objetivos, el contenido, los medios y los procedimientos de la ense-
ñanza; del sistema construido de las ocupaciones que incluye el tra-
bajo con la lengua en clase, laboratorio y en casa.

177
 Cada lección debe responder a las exigencias de la didáctica gene-
ral, o sea, tomando en cuenta la unidad de la enseñanza y el desarrollo,
ser científica por el carácter del contenido del material didáctico y por el
modo de su asimilación, basarse en los datos experimentales de la psi-
cología de edad, etc. Estas exigencias, a pesar de su carácter general,
tienen en cada uno de los objetos estudiados su propia interpretación.
En cuanto a la tipología de lecciones de lengua extranjera, este prob-
lema (de los tipos de lecciones) no tiene aún una solución más o menos
satisfactoria en la ciencia pedagógica. Como menciona I.T. Ogoródni-
kov, «en la literatura pedagógica y metódologica están publicadas
unas decenas de clasificaciones distintas de las lecciones, pero hasta el
momento no existe una clasificación reconocida por todos”.
La lección se desarrolla en una sucesión de etapas, que le da una
cierta estructura.
El tipo de la lección se refiere a la estructura común de las leccio-
nes que siguen el mismo propósito. La determinación concreta de
unos u otros tipos de lecciones toca el problema de los indicios, que
se cogen como base de la clasificación.
Es conveniente, sin embargo, notar, que la clasificación de las lec-
ciones por el objetivo didáctico no ha llevado a una visión común
(coordinada) sobre la tipología de las lecciones.
L.S. Andreevskaja-Levenstern y O.E. Mihailov consideran que los
más difundidos tipos de lecciones de lengua extranjera son los si-
guientes:
– la lección de explicación de uno u otro tipo del conocimientos;
– la lección de desarrollo de unos u otros tipos de habilidades y
hábitos;
– la lección de repaso del material estudiado;
– la lección de recapitulación y control de los conocimientos, ha-
bilidades y hábitos;
– la lección de análisis de los erores típicos cometidos en los tra-
bajos;
– las lecciones de resumen, en las cuales se repite todo el tema
(gramátical o léxico) [3].
Según la opinión de B.D. Lemperta, en la enseñanza de las lenguas
extranjeras es oportuno distinguir solamente dos tipos de lecciónes:
1. las lecciones verbales/ con carácter verbal
2. combinadas con carácter verbal [4].
178
 Las diferencias en la definición de los tipos de lecciones se expli-
can, según nuestro parecer, por dos causas principales:
– por la ambigüedad de la comprensión del objetivo de la lección;
– la clasificación de las lecciones a diferentes niveles de la abstrac-
ción didáctica.
Hay varios tipos de lecciones que se emplean en la enseñanza de
lenguas extranjeras, muchas de las cuales tuve posibilidad de obser-
varlas y analizarlas durante las prácticas pedagógicas.
Aunque hay varias opiniones acerca de los criterios que se toman en
consideración al clasificar las lecciones, la preponderancia que debe
ocupar uno u otro tipo de lección en el proceso instructivo- educativo, o
su eficiencia, es cierto que cada una de la lección, independientemente
del tipo que posee, tiene su importancia en la cadena de los estudios, ya
que, cada lección en parte tiene su propósito, sus objetivos.
Referencias:
1. Огородников И. Т. Типы уроков и их структура // Основы ди-
дактики / Под ред. Б.П. Есипова. – Москва, 1967, с. 339.
2. Комков И.Ф. Активный метод обучения иностранным языкам в
школе. – Минск, 1970.
3. Андреевская-Левенстерн Л.С., Михайлова О.Э. Методика препо-
давания французского языка в средней школе. – Москва, 1958.
4. Лeмперт Б.Д. Система занятий по иностранному языку в школе //
Общая методика обучения иностранным языкам в средней школе. –
Москва, 1967.

LA DIFUSIÓN DEL CASTELLANO POR INTERMEDIO

DE LAS INSTITUCIONES EUROPEAS
Tatiana CENUŞA, an.III, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Angela ROŞCA, dr., lector superior, cond. ştiinţific
The Castilian language is the official language of Spain and at the same
time is the language of communication of several European organizations,
like: the European Union, ONU and OTAN. Being the official language of
the European Union, the Castilian exercises different functions according to
the Linguistic European Service. The place and the importance of this lan-
guage are to be analyzed in this work.
“El castellano es la lengua oficial en todo el Estado Español, pero
al mismo tiempo es la lengua romance de mayor difusión en el mundo
179
actual” [1]. Se habla en casi toda la Península Ibérica, en el sudoeste
de USA, en todo México, en toda América Central y América del Sur
(a excepción de Brasil y Guayanas) y es la lengua de un grupo mino-
ritario de hablantes de Filipinas.
Una gran importancia tiene el castellano (el español) como lengua
de trabajo en los organismos internacionales, especialmente en los de
la Unión Europea.
El Servicio Lingüístico del Cosejo Europeo desempeña una fun-
ción esencial para la aplicación al Consejo del régimen lingüístico de
las instituciones de la Unión Europea. Su misión principal es facilitar
todas las traducciones necesarias para que los documentos sobre los
que el Consejo debe deliberar le sean presentados en todas las lenguas
oficiales y de trabajo (incluso el castellano). Dichas traducciones de-
ben poseer una calidad adecuada y estar disponibles en los plazos re-
queridos por sus usuarios. El Servicio Lingüístico no interviene en lo
que concierne a la comunicación oral multilingüe en las reuniones,
que se confía a los intérpretes de la Dirección General Interpreta-
ción de la Comisión Europea (antiguo SCIC).
Desde 1995 se mantiene una importante cooperación entre los ser-
vicios de traducción de las instituciones y órganos de la Unión, bajo el
impulso del Comité interinstitucional de la traducción y la interpreta-
ción. Entre los resultados visibles de dicha cooperación figura la cons-
titución de la base de datos interinstitucional IATE.
Desde 2003 está en curso una importante reestructuración del Servi-
cio Lingüístico del Consejo. La ampliación de 2004 no implicó un au-
mento proporcional del presupuesto dedicado a traducción e interpreta-
ción; ello exige y seguirá haciéndolo durante cierto tiempo una raciona-
lización del uso de los recursos, que tiene por consecuencia reducciones
del personal de las unidades correspondientes a las antiguas lenguas.
El año 2007 marca una nueva etapa en la historia del Libro de
estilo interinstitucional. Efectivamente, con motivo de su décimo
aniversario, el procedimiento común desarrollado en un principio en
11 versiones lingüísticas va a ampliarse para abarcar todas las lenguas
de trabajo de la Unión Europea ampliada. Este paso progresivo a
23 lenguas es una etapa crucial en la vida lingüística de las institucio-
nes europeas.
Por primera vez en la historia de las organizaciones internaciona-
les, un grupo de instituciones que reúnen a 23 comunidades lingüísti-

180
cas diferentes unen su destino en un conjunto de convenciones y reg-
las de trabajo comunes. Ni que decir tiene que no se dejan de lado ni
la diversidad lingüística, ni las particularidades propias de cada len-
gua. Ambas seguirán siendo objeto de un atento seguimiento.
El paso previo para el éxito de esta evolución reside, no hay que
olvidarlo, en el respeto de las normas y convenciones del Libro de
estilo por parte de todos los que intervienen en una publicación: auto-
res, redactores, traductores o correctores. Al mismo tiempo, para apli-
car con éxito estas convenciones y trabajar de manera más eficaz, ga-
rantizando al mismo tiempo una imagen de unidad y coherencia ante
los ciudadanos europeos, se necesitara aprovechar todavía mejor los
instrumentos informáticos de los que disponemos.
“El Libro de estilo contiene las normas y convenciones de redac-
ción que deben utilizar las instituciones, los órganos y las agencias de
la Unión Europea. Su aplicación es obligatoria para quienes interven-
gan en la elaboración de cualquier tipo de documento (impreso o elec-
trónico) de las instituciones, órganos y servicios de la Unión Europea.
Está elaborado por los diferentes grupos de trabajo de las institucio-
nes, que reúnen a representantes de los principales servicios lingüísti-
cos (juristas-lingüistas, traductores, terminólogos, correctores, etc.).
Está disponible en 23 de las lenguas de la Unión Europea” [2]..
Al mismo tiempo, el Servicio de traducción prosigue su moderniza-
ción permanente en lo que respecta al uso de medios tecnológicos que
permiten mejorar la calidad del trabajo y aumentar la productividad.
Como fruto de las aportaciones de los Estados miembro del Con-
sejo de Europa a los proyectos y conferencias que se han llevado a ca-
bo en los últimos años en el ámbito de la enseñanza de lenguas, cabe
destacar las tres siguientes iniciativas, de particular interés para los
alumnos, profesores, responsables educativos, editores, autores de ma-
teriales didácticos y, en general, todas las personas interesadas en el
aprendizaje y la enseñanza de lenguas europeas:
– Marco común europeo de referencia para las lenguas: enseñan-
za, aprendizaje, evaluación;
– Portfolio europeo de las lenguas;
– Descripción de niveles de competencia lingüística.
Marco Común Europeo de Referencia para las Lenguas: apren-
dizaje, enseñanza, evaluación.

181
 El Marco Común Europeo de Referencia para las Lenguas: apren-
dizaje, enseñanza, evaluación es un documento que proporciona bases
comunes para la descripción de objetivos, métodos y procedimientos
de evaluación en el campo de la enseñanza de lenguas.
Portfolio europeo de las lenguas.
Tomando como base el Marco Común Europeo de Referencia, y
con una visión que va más allá del campo específico de la enseñanza y
el aprendizaje de las lenguas, el Consejo de Europa ha propuesto a los
expertos en lenguas que diseñen un instrumento de evaluación que
tenga en cuenta no sólo las destrezas lingüísticas del alumno o usuario
de la lengua sino también su experiencia personal, sus trabajos y las
relaciones internacionales en las que haya tomado parte. La aspiración
es que todo ciudadano europeo llegue a tener un pasaporte en el que se
vayan fijando las actividades de aprendizaje de lenguas realizadas a lo
largo de toda la vida, no sólo en la enseñanza reglada sino también en
relación con los viajes, contactos o experiencias profesionales.
El Portfolio europeo de las lenguas cumpliría, por tanto, una doble
función:
– Función pedagógica;
– Función informativa.
Descripción de niveles de competencia lingüística
El Consejo de Europa ha desarrollado una serie de documentos de
descripción de niveles de competencia lingüística que proporcionan mo-
delos operativos de lo que los alumnos deberían ser capaces de hacer
mediante el uso de la lengua en la vida cotidiana. El punto de partida de
esta iniciativa se remonta al año 1971, fecha de la publicación de la pri-
mera edición de Threshold Level ("nivel umbral", en español). Existen
adaptaciones de este documento a un gran número de lenguas europeas.
El inventario práctico de especificaciones de este documento permite
identificar el conocimiento y las destrezas que se requieren para alcan-
zar el „nivel umbral” en una lengua extranjera.
En conclusión podemos decir que el castellano viene desarrollán-
dose con pasos rápidos, puesto que, “España trabajará durante su pre-
sidencia de la UE en el primer semestre de 2010 para que el castellano
se convierta en “lengua habitual de trabajo” en las instituciones comu-
nitarias”[3], ha avanzado la directora del Instituto Cervantes, Carmen

182
Caffarel. De todos modos, tenemos que apoyar dichas tentaciones
para la popularización del castellano como lengua europea.
Referencias:
1. Siguan Miguel. España plurilingüe. – Madrid: Alianza Editorial, 1992.
2. www.publications.europa.eu/code/es/es-000300.htm.
3. www.finanzas.com/noticias/formacion/2009-04-21.
4. Allatorre Antonio. Los 1,001 años de la lengua española. – México,
1998 (7a reimpresión).

PARTICOLARITÀ LESSICO-STILISTICHE
DEL LINGUAGGIO PARLATO NEL ROMANZO
I PROMESSI SPOSI DI A.MANZONI
Ludmila POPUŞOI , an.III, Facultatea de Limbi
şi Literaturi Străine
Lidia CAZACU, lector superior, cond. ştiinţific
La creazione letteraria di Alessandro Manzoni ha goduto proprio
dall’inizio di una fama europea. Il suo romanzo I Promessi Sposi ebbe
un'enorme importanza nella definizione della lingua nazionale italiana.
Nel presente studio ci siamo proposti di esaminare e mettere in evi-
denza alcune particolarita del linguaggio parlato usato dai personaggi
principali della soppranominata opera. A tale scopo abbiamo preso in
esame il concetto di ‘italiano popolare’, ossia l’italiano di chi non ries-
ce a staccarsi dal dialetto, e per conseguenza contamina i codici, dan-
do luogo a quelli che per la norma letteraria e colta sono veri e propri
‘errori’. I linguisti, infatti, parlano di ‘varietà diastrattiche’[1] per indi-
care differenze che si riscontrano nell’uso dei diversi strati sociali, i
quali non hanno lo stesso livello di cultura. Nello studio delle varie
fasi diacroniche dell’italiano occorre, dunque, sempre tener presente
che non esistono solo i ceti sociali acculturate e partecipi del dibattito
letterario, ma anche i ceti più bassi, i quali non sempre sono assoluta-
mente estranei all’italiano (anche se la maggior parte della comunica-
zione popolare avveniva un tempo attraverso il dialetto).
L’italiano popolare può essere definito in maniera generale come il
modo di esprimersi di un incolto che, sotto la spinta di comunicare e
senza addestramento, maneggia la lingua nazionale. Individuato già
all’inizio di questo secolo nelle lettere dei soldati della prima guerra
183
mondiale, è stato studiato a partire dagli anni Settanta da Tullio De
Mauro [2], che mette in evidenza la sua funzione di strumento di comu-
nicazione tra dialettofoni di regione diverse durante la Prima Guerra
Mondiale (da qui l’etichetta di “italiano popolare unitario”), e successi-
vamente da Manlio Cortelazzo [3] che lo definisce “l’italiano imperfet-
tamente acquisito a scuola da chi ha per madrelingua il dialetto”.
Per quanto riguarda, infine, i rapporti fra italiano e dialetto nel
compartimento linguistico del singolo parlante, è difficile stabilire in
che misura il grado di regionalizzazione dell’italiano venga variato in
relazione alla situazione: negli stili contestuali non sorvegliati il com-
portamento di parlanti di ceti sociali diversi è generalmente simile,
mentre negli stili sorvegliati ci sono forti differenze da un ceto all’al-
tro, tranne nella pronuncia. La varietà diastratica dell’italiano popola-
re, per esempio, può fungere anche da varietà diafasica nei dialettofo-
ni, come registro più alto disponibile.
Nel romanzo I Promessi Sposi si intrecciano scelte linguistiche
dell’autore che crea un tessuto verbale ricco, dove si alternano tracce
di lingua letteraria, elementi dialettali, latinismi e prestiti di lingue
straniere, arcaismi, espressioni etc.
La maestria del Manzoni nel trattare i suoi personaggi emerge sop-
rattutto nei dialoghi, scritti con sottile cura, che spesso sono i veri ri-
velatori dei personaggi, della loro psicologia e delle loro motivazioni.
Il linguaggio attribuito dall’autore dell’opera a Don Abbondio, uno dei
personaggi principali, “curato d’una delle terre…”, umile, povero, che
per cordadia si trasforma in aiutante dell’antagonista( Don Rodrigo)
costituisce il latinismo, che può essere riflettato nei vari discussioni
con altri personaggi dell’opera. Per esempio: “– Error, conditio,
votum, cognatio, crimen, Cultus disparitas, vis, ordo, ligamen, hones-
tas, Si sis affinis... Non ci sarà niente, così spero; ma, non ostante,
queste ricerche noi le dobbiam fare. Il testo è chiaro e lampante: ante-
quam matrimonium denunciet...”[4]. A differenza di don Abbondio,
persona studiosa che uttilizza latinismi nella comunicazione con i per-
sonaggi, Renzo, ”un operaio tessile e contadino, orfano con animo
buono, dai valori morali semplici e onesti” dà prova di una formazio-
ne intellettuale al livello inferiore, utilizzando nel suo discorso vari
voci dialettali, espressioni popolari etc.: “...Mettiamo, per esempio,
che qualcheduno di costoro che voglio dir io stia un po' in campagna,
un po' in Milano: se è un diavolo là, non vorrà esser un angiolo qui; mi

184
pare. Dunque mi dicano un poco, signori miei, se hanno mai visto uno
di questi col muso all'inferriata. E quel che è peggio (e questo lo posso
dir io di sicuro), è che le gride ci sono, stampate, per gastigarli: e non
già gride senza costrutto; fatte benissimo, che noi non potremmo trovar
niente di meglio; ci son nominate le bricconerie chiare, proprio come
succedono; e a ciascheduna, il suo buon gastigo” [5].
Attorno ai personaggi principalli sta la folla che riesce a dar al ro-
manzo l’impressione di una “storia vera”, la vicenda s’innesta nel
fatto storico realmente accaduto: la rivolta milanese di San Martino
nel 1628, quando, esasperato dalla fame e dalla politica inetta del vice-
governatore Ferrer, il popolo dette l’assalto ai forni. Qui Ferrer utti-
lizza un linguaggio ricco di prestiti dalla lingua spagnola parlando
con la gente: “– Grazie, grazie, grazie tante. No, no: non iscapperà.
Por ablandarlos. E troppo giusto; s'esaminerà, si vedrà. Anch'io vog-
lio bene a lor signori. Un gastigo severo. Esto lo digo por su bien. Una
meta giusta, una meta onesta, e gastigo agli affamatori. Si tirin da
parte, di grazia. Sì, sì; io sono un galantuomo, amico del popolo. Sarà
gastigato: è vero, è un birbante, uno scellerato. Perdone, usted. La
passerà male, la passerà male... si es culpable. Sì, sì, li faremo rigar
diritto i fornai. Viva il re, e i buoni milanesi, suoi fedelissimi vassalli!
Sta fresco, sta fresco. Animo; estamos ya quasi fuera”[6]..
I Promessi Sposi hanno dato origine a diverse frasi ed espressioni
che in Italia sono entrate nell'uso comune. Alcuni esempi: Da “Questo
matrimonio non s'ha da fare” a “Perpetua”, che ora identifica per an-
tonomasia le collaboratrici dei parroci; da “latinorum” a “Carneade”,
per definire un illustre sconosciuto, e ancora da “Azzecca-garbugli”
per definire un avvocato di scarsa etica professionale (o, in generale
un arruffone che incanta il prossimo solo a parole), a “i capponi di
Renzo” per indicare in senso figurato soggetti che invece di allearsi
continuano a litigare fra loro anche quando sono prossimi a soccom-
bere. Sono spesso citati inoltre interi brani del romanzo che vengono
tuttora imparati a memoria e recitati, come “Addio, monti sorgenti
dall'acque...” e “Quel ramo del lago di Como che volge a mezzogior-
no...”, tutti riferimenti al paesaggio dei dintorni lecchesi.
Modello di romanzo che esercitò a lungo un potente influsso sulla
narrativa italiana, I Promessi Sposi svolsero un ruolo fondamentale
nella storia della letteratura nazionale sul piano linguistico, inseren-
dosi nel dibattito sulla questione della lingua.

185
 Nel presente studio abbiamo cercato di presentare alcune sequenze
contenenti un'analisi approfondita della lingua attribuita da Manzoni ai
personaggi principali: sia il linguaggio dotto usato da Don Abbondio,
sia il linguaggio volgare di Renzo e Lucia, che è stato assegnato in
termini della loro appartenenza alla classe sociale.
In conclusione vorremmo menzionare che il linguaggio utilizzato
da Al. Manzoni nel suo romanzo I Promessi Sposi ha sevito come fon-
te di ispirazione per gli scrittori contemporanei, questi mettendo in va-
lore il maggior contributo dello scrittore nella formazione della lingua
nazionale italiana. Noi abbiamo esaminato solo uno di tanti aspetti lin-
guistici, quello che tratta delle problematiche del linguaggio parlato,
pero va sottolineato che questo capolavoro fornisce sempre spazio per
nuove scoperte linguistiche e letterarie.
Riferimenti:
1. Marazzini Claudio. La lingua italiana. – Bologna, Il Mulino, 1994,
p.112.
2. Tullio De Mauro. Senso e significato. – Bari: Adriatica, 1971.
3. Cortelazzo Manlio. Lineamenti di italiano popolare.Vol. III. – Pisa,
1972.
4. Manzoni Al. I Promessi Sposi. – I Giganti di Gulliver, 1995, p.26-27.
5. Ibidem, p.190-191.
6. Ibidem, p.200.

186
 FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

НАПРАВЛЕННОСТЬ ЛИЧНОСТИ
И СОЦИАЛЬНО-ПСИХОЛОГИЧЕСКИЕ УСТАНОВКИ
КАК ФАКТОР ПРОЯВЛЕНИЯ
МАКИАВЕЛЛИЗМА ЛИЧНОСТИ
Виталий БАНАРЬ, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Людмила АНЦИБОР, докт., конф., научн. руководитель
În condiţii social-psihologice noi se formează valori şi priorităţi noi, care
generează, la rândul lor, relaţii interpersonale noi. Toate acestea, la rândul
lor, provoacă fenomenul de manipulare a comportamentului, precum şi a
conştiinţei individuale şi de grup. Lucrarea dată este consacrată elucidării
problemei manifestării machiavelismului, care este o componentă specifică a
tratării psihologice a personalităţii. Partea experimentală include rezultatele
experimentului, care au permis să ajungem la concluzia despre faptul că la
personalitatea orientată spre alţii fenomenul machiavelismului se manifestă
într-o măsură mai mică şi că ea nu este predispusă către a manipula alţii în
cadrul activităţii şi comunicării. Totodată, egoismul creează condiţii favora-
bile pentru manifestarea tendinţei de a manipula. În cercetare se propun di-
ferite exerciţii, treninguri, recomandări psihologilor practicieni pentru pre-
venirea şi soluţionarea problemei manipulării cu conştiinţa şi comportamen-
tul persoanei.
В настоящее время в общественном сознании происходит смена
прежних ценностей на новые, их переосмысление и формирование
нового мировоззрения. Современное общество характеризуется от-
сутствием стабильности и высокой конкуренцией, основанной на
соперничестве, соревновании. Изменения социально-экономичес-
ких условий жизни выдвигают новые жесткие требования и крите-
рии к успешной личности, наделяя ее, подчас, противоречивыми
качествами. Делая главным приоритетом в жизни индивидуальный
успех, современное общество невольно поощряет то, что индиви-
дуальные социально-статусные ценности человека начинают пре-
обладать над моральными нормами, а средства, направленные на
187
достижение желаемого, оправдываются лишь субъективной зна-
чимостью цели. В этих условиях неизбежно учащаются случаи ма-
нипуляции общественным и индивидуальным сознанием. В связи с
этим на первый план психологической науки выступает такой фе-
номен межличностного взаимодействия, как манипуляция. Особый
интерес представляет эффективность манипуляции как стратегии
поведения (и эффективность деятельности личностей, склонных к
ней) в межличностных отношениях, которые, возможно, обуслов-
лены социально-психологическими установками и уровнем разви-
тия мотивационно-потребностной сферы личности. Эта проблема
привлекает внимание ввиду того, что с каждым годом всё больше
случаев, когда в межличностных отношениях люди зачастую прибе-
гают к различным манипуляциям другими людьми с целью до-
биться своих намерений и желаний, независимо от того, хочет ли
этого другой человек или нет. Манипуляции приводят к множеству
негативных последствий и разобщению людей, способствуя росту
эгоистических намерений и проблем в межличностном общении.
Целью данного исследования явилось изучение факторов, спо-
собствующих закреплению в структуре личности такой черты ха-
рактера, как макиавеллизм. Мы предположили, что такая устой-
чивая черта личности, как макиавеллизм, отражающая систему
отношений человека к другим людям, обусловлена социально-
психологическими установками и направленностью личности.
Корреляционный анализ показал, что существует слабая взаимо-
связь между силой воли человека и Мак-фактором (r = - 0, 274),
т.е. чем выше показатели по Мак-шкале, тем ниже сила воли че-
ловека. Существует слабая положительная взаимосвязь между
стремлением человека к власти и проявлением макиавеллистских
черт характера в структуре личности (r = 0,332). Воля оказывает
положительное влияние (r = 0,155), в то время как стремление к
власти оказывает негативное влияние (r = - 0,055) на развитие
альтруистически направленной личности. Направленность на се-
бя также находится в антагонистических отношениях с альтруиз-
мом (r = - 0,153), однако направленность человека на общение и
деятельность является более благоприятным фактором в фор-
мировании и развитии столь ценной для общества мотивации, как
альтруизм (r = 0, 024; r = 0,128). Результаты тестирования с помо-
щью методики «Диагностика социально-психологических уста-
188
новок личности в мотивационно-потребностной сфере» показали,
что в данной выборке нет представителей с явно выраженными
чертами «эгоиста», большинство – 75,9% представителей данной
выборки, являются «разумными эгоистами». Людей, ориен-
тирующихся на альтруистические ценности, часто в ущерб себе,
в данном исследовании было лишь 24%. Интересно отметить, что
процентное соотношение в контрольной и экспериментальной
группах различается в пользу «немакиавеллистов». В данном
случае разница – в 2,5 раза (17,3% – в контроле против 6,8% в
эксперименте). Макиавеллист в меньшей степени, по сравнению
с немакиавеллистом, направлен на решение проблемы, у него ме-
нее выражена заинтересованность в решении деловых проблем и
в выполнении работы как можно лучше, т.е. он в меньшей степе-
ни ориентирован на деловое сотрудничество. Ему также в мень-
шей степени, чем немакиавеллисту, свойственна способность от-
стаивать в интересах дела собственное мнение, которое полезно
для достижения общей цели. Коэффициент корреляции между
Мак-фактором и «направленностью личности на дело» указывает
на слабую взаимосвязь (r = - 0,121). Результаты, полученные в
данном исследовании, показали, что проявление макиавеллизма
зависит от преобладания в структуре личности таких свойств
личности, как эгоизм, направленность на себя в ущерб направ-
ленности на дело; сила воли, проявляемая посредством власти,
как потенциал влияния и ориентации на общение, за которое че-
ловек не несёт ответственности. Такая черта личности, как ма-
киавеллизм, проявляется в склонности манипулировать другими
ради собственной выгоды, в использовании манипуляции в каче-
стве основного средства для достижения поставленных целей, но
эта склонность может быть различной, в зависимости от этих це-
лей, например, сугубо эгоистических целей, либо сугубо альтруи-
стических, а также бескорыстно добрых или «бескорыстно злых"
побуждений. В отношении других людей эти цели зачастую яв-
ляются комплексными и более сложными. Итак, манипуляция –
это вид психологического воздействия, искусное воплощение ко-
торого ведет к скрытому возбуждению у другого человека наме-
рений, не совпадающих с его актуально существующими жела-
ниями. Манипуляция – это потакание слабостям человека или
давление на них. Противостоять манипуляциям или пытаться

189
обороняться от них – занятие малополезное и крайне непродук-
тивное. Если манипуляция основана на обнаружении слабых мест
человека и последующем влиянии на них, тогда самым практич-
ным и эффективным противодействием любым манипуляциям
будет устранение этих слабых мест, после чего влияние на них
окажется просто бессмысленным, не принеся манипулятору ника-
кого результата и вынуждая его вообще отказаться от таких
влияний. Макиавеллизм же выражает систему отношений челове-
ка к другим людям и обусловлен социально-психологическими
установками. Таким образом, можно утверждать, что эгоизм и
стремление к власти, как социально-психологические установки
личности в мотивационно-потребностной сфере, являются теми
неблагоприятными факторами, которые способствуют закрепле-
нию в структуре личности такой черты, как макиавеллизм,
В качестве коррекционных или профилактических программ
развития личности в направлении предупреждения формирова-
ния черт личности, характерных для макиавеллистов, можно
предложить ряд тренинговых программ, например: на формиро-
вание доверия, развитие эмпатии, на осознание мотивов своих
поступков, устранение эмоциональных барьеров между членами
группы. В качестве другого направления работы в данном кон-
тексте могут выступать стратегии по развитию личности, фор-
мированию активного освоения внутреннего мира, нахождению
своего пути в нем и через духовную активность – к установлению
контакта с внешним миром.

СМЫСЛОЖИЗНЕННАЯ, ЛИЧНОСТНАЯ И КАРЬЕРНАЯ

ОРИЕНТАЦИЯ ЛИЧНОСТИ – ФАКТОРЫ
УДОВЛЕТВОРЕННОСТИ ТРУДОВОЙ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬЮ
Виктория ХАРИК, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Людмила АНЦИБОР, докт., конф., научн. руководитель
Cercetarea orientării personalităţii, inclusiv particularităţile orientării în
domeniul sensului vieţii şi al orientării profesionale drept factori de satisfac-
ţie în muncă, reprezintă una dintre cele mai necesare în dezvoltarea şi utili-
zarea raţională a forţei de muncă. În epoca dezvoltării intense a tehnologii-

190
lor, factorul uman devine veriga economică cu importanţa strategică majoră,
care, în cele din urmă, determină succesul dezvoltării economiei în ansam-
blu. Rezultatul studiului a confirmat faptul că gradul de satisfacţie în muncă
depinde de gradul de formare a orientării în domeniul sensului vieţii, perso-
nalităţii şi carierei care servesc drept factori de influenţă a activităţii profe-
sionale, prin includerea muncii în sfera valorico-semantică a personalităţii.
На определенных социально-экономических этапах в жизне-
деятельности людей труд воспринимался как наказание, лишь как
вынужденная необходимость и даже зло. Долгое время счита-
лось, что труд не может доставлять радость, что он противоречит
природе человека, его призванию. Это можно интерпретировать
как проявление отрицательной коллективной мотивации. Конеч-
но, нельзя утверждать, что и в наше время любой труд приносит
лишь удовольствие. Существует множество таких видов труда,
которые нельзя воспринимать как нечто радостное и светлое. Че-
ловек с незапамятных времен стремится сделать процесс труда
более легким, предполагая, что посредством труда он лишь удов-
летворяет свои потребности. Обычно желание трудиться появ-
ляется у человека, когда он уверен в пользе, которую он может
принести своим трудом другим людям. С течением жизни прояв-
ление различных способностей, носителем которых является че-
ловек, становится для него психологической потребностью. В
этом человек проявляет самого себя, причем без всякого давле-
ния со стороны, и получает при этом удовольствие от своего тру-
да. Такой труд для человека – особая ценность. Он положительно
мотивирован: человек хочет трудиться и сам стремится к этому.
А.Маслоу утверждал, что рабочие достигнут максимально воз-
можного уровня производительности труда, если их "человечес-
кие качества" и возможности самореализации смогут развиваться
в направлении удовлетворения их высших потребностей. В инте-
ресной для себя работе человек самоактуализирует свои спо-
собности, реализует свой психологический потенциал. Увлечен-
ные люди, чтобы сделать процесс труда еще более интересным и
радостным, привносят в него изменения. А на современном этапе
развития экономики (особенно в стране, где рыночные отноше-
ния зародились сравнительно недавно) очень важно использовать
весь потенциал человека и тем самым способствовать развитию
отдельно взятого человека и общества в целом, т.е. необходимо

191
помочь человеку в достижении высокого уровня самосовершенс-
твования, самореализации и саморазвития.
Цель исследования – проанализировать процесс формирова-
ния чувства удовлетворенности трудовой деятельностью челове-
ка посредством смысложизненных (СЖО), личностных и карьер-
ных ориентаций взрослого человека. Исследование основано на
предположении, что существует взаимосвязь между степенью
самоактуализации, смысложизненной и карьерной ориентацией
личности с уровнем удовлетворенности человека своим трудом.
Исследование включало выборку из разной категории людей в
возрасте от 36 до 50 лет. В ходе исследования было установлено,
что развитие и формирование смысловой сферы личности спо-
собствует процессу стремления человека к самореализации. Боль-
шинство респондентов (47,5%) данной выборки явили средние
показатели по уровню сформированности СЖО, высокие пока-
затели отмечены у 42,5% и лишь 10% данной выборки попали в
категорию с низким уровнем. СЖО определяет степень самоак-
туализации личности (коэффициент ранговой корреляции Спир-
мена равен 0,652 при p>0,01). Корреляционный анализ показал,
что существует тесная взаимосвязь между степенью осмыслен-
ности жизни и удовлетворенностью трудом (r = 0,52 при р>0,01).
В исследовании было видвинуто предположение, что представле-
ние о себе как о сильной личности, обладающей достаточной сво-
бодой выбора, чтобы строить свою жизнь в соответствии со
своими целями и представлениями о смысле жизни, оказывает
влияние на то, как человек воспринимает, относится и оценивает
свою трудовую деятельность. Анализ полученных результатов
показал, что взаимосвязь между уровнем «локуса контроля – Я» и
удовлетворенностью трудом подтверждается высоким показате-
лем тесноты связи ( r =0,69).
Согласно полученным результатам тестирования с помощью
опросника «Якоря карьеры», у большинства респондентов
(67,5%) наблюдается выраженная предпринимательская ориента-
ция. Это свидетельствует о том, что в зрелом возрасте достаточно
большое количество людей не любит выполнять свою работу по
шаблону, предпочитая вносить свои рационализаторские предло-
жения или вовсе руководить процессом. Анализ взаимосвязи сте-
пени удовлетворенности трудом со шкалой «предпринимате-
192
льство» показал, что эта связь слабая лишь на уровне тенденции.
В то же время результаты тестирования продемонстрировали, что
почти все респонденты – 95%, ориентированы на служение. Та-
ким образом, в зрелом возрасте основной ориентацией в тру-
довой деятельности является то, что человек занимается делом по
причине желания реализовать себя, он ориентирован в большей
степени на ценности, чем на требуемые в данном виде работы
способности. Однако корреляционный анализ не показал досто-
верно значимой взаимосвязи данной шкалы со степенью удовле-
творенности человека своим трудом.
Исследование также показало, что в зрелом возрасте более чем
у половины респондентов наблюдается тенденция к развитию сво-
их способностей и навыков в областях, непосредственно связан-
ных с их специальностью. Важнейшими критериями продвижения
по карьерной лестнице для них является постоянное совершенс-
твование навыков и умений, накопление опыта и знаний, а также
признание их профессионализма. В том случае, если эта потреб-
ность фрустрирована, человек испытывает чувство дискомфорта и
неудовлетворенности своим трудом. Коэффициент корреляции
подтверждает взаимосвязь степени выраженности ориентации на
профессиональную компетентность и удовлетворенности трудом с
достаточно высоким показателем тесноты связи (r = 0,41 при
р>0,01). Исследование подтвердило также предположение, что
представление о себе как о сильной личности, обладающей доста-
точно высокой свободой выбора, чтобы строить свою жизнь в со-
ответствии со своими целями и представлениями о смысле жизни,
оказывает влияние на то, как человек воспринимает, относится и
оценивает свою трудовую деятельность.
Таким образом, уровень сформированности смысложизнен-
ных ориентаций определяет степень самоактуализации личности,
т.е. чем выше показатели по смысложизненным ориентациям, тем
выше степень самоактуализации. У испытуемых с высоким уров-
нем смысложизненных ориентаций субъективно оцениваемое
удовлетворение трудовой деятельностью выше. Чем выше уро-
вень самоактуализации, тем выше степень удовлетворенности
трудом. Карьерные ориентации являются одним из факторов,
оказывающих позитивное влияние на степень удовлетворенности
трудовой деятельностью. Cтепень удовлетворенности человека
193
своим трудом зависит от уровня сформированности его смысло-
жизненных ориентаций, а также его личностной и карьерной
ориентации, которые выступают в качестве факторов, оказываю-
щих влияние на профессиональную деятельность посредством
включения трудовой деятельности в ценностно-смысловую сферу
личности. Смысложизненные ориентации – это цели в жизни,
насыщенность жизни (процесс жизни) и удовлетворенность само-
реализацией (результативность жизни) (В.Франкл, 1997). Они
являются личностными характеристиками, также как и трудовая
мотивация, а деятельность человека труда, в конечном итоге,
обусловлена его мотивацией поведения.
Предпринятое исследование указывает в целом на то, что
удовлетворенность трудом взаимосвязана с процессом восприя-
тия человеком окружающей действительности. Стремление лич-
ности к самоактуализации, осознание себя ответственным за
свою жизнь, а также процесс придания смысла тому, что проис-
ходит вокруг нас, стремление к профессиональной компетент-
ности оказывает влияние на степень удовлетворенности трудом и
является одним из факторов самореализации человека в профес-
сии. Человек становится и субъективно осознает себя един-
ственным в своем роде, уникальной и неповторимой личностью
именно в труде и через профессиональную деятельность.

ГЕНДЕРНЫЕ ОСОБЕННОСТИ ЛИЧНОСТНОЙ

И СОЦИАЛЬНОЙ ИДЕНТИЧНОСТИ
Людмила КОРОТКОВА, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Людмила АНЦИБОР, докт., конф., научн. руководитель
Problema de constituire a identităţii personale şi sociale este determinată
prin necesitatea de a aborda problemele fundamentale, sociale şi personale
de autodeterminare. În cadrul studiului pentru bărbaţi a fost depistată o rată
mai mare pe scalele „lucru” şi „avere”, în timp ce în rândul femeilor,
rezultate mai mare pe scalele „familia”, „societatea” şi „viitor”; femeile cu
caracteristici androgine sunt preocupate de familie, de interior, pentru femei,
cu trăsături puternice masculine mult mai important sunt problemele legate
de carieră şi de starea financiară, la femeile cu trăsături feminine scalele
relevante sunt: „familia”, „interior” şi „viitor”; într-un grup de bărbaţi cu

194
trăsături masculine sunt semnificative scalele de „locul de muncă”,
„prosperitate”, „lumea interioară”, „viitor” si „sănătatea”. Tinerii care s-
au pronunţat cu caracteristici androgine încearcă să ia locul lor în societate,
gândindu-se la carieră, la viitorul lor, despre dezvoltarea intelectuală.
Актуальность исследования обусловлена тем, что сегодня сов-
ременный мир столкнулся с проблемой, называемой кризисом
идентичности. В период экономического спада люди оказываются
без работы и средств к существованию, сломленными и опусто-
шенными. Причинами являются не только действия работодате-
лей, но и отсутствие сколько-нибудь выраженной личностной
идентификации у современного человека. Человек не знает, кто
он вне зависимости от того, что он делает, чем занимается, за что
отвечает и кому подчиняется. Ведь личностная идентификация –
это попытка узнать себя вне социума, вне того, что человеку из-
вестно о себе. Для поиска знания о самом себе человек невольно
погружается в обширный знаково-смысловой, культурно-исто-
рический архив восприятия, накопленный в течение всей осоз-
нанной истории человечества. Именно там могут быть обнаруже-
ны подобные попытки поиска себя с древнейших времен.
Современный человек вынужден постоянно себя находить в
тех или иных проявлениях мира, чтобы быть постоянно адекват-
ным ему и эффективным. Идентифицируя себя, он обнаруживает
себя заново, в новом качестве, постоянно расширяя собственное
жизненное пространство, обретая право на жизнь. И наоборот,
человек, не находящий себя в формах и явлениях окружающего
его мира, крайне лимитирован в своих жизненных ресурсах. Не об-
наружив собственной идентичности, он, порой, не обладает необ-
ходимыми жизненными возможностями, не в состоянии обрести
новые смыслы и цели собственной жизни, включая социальные
приоритеты, но пройдя идентификационный круг поиска себя, че-
ловек в состоянии найти выход, обрести новые смыслы и цели
собственной жизни, включая социальные приоритеты. Таким обра-
зом, личностная идентификация может служить мотивационным
источником социальной идентичности. Без необходимого уровня
сформированности личностной идентичности социальная идентич-
ность может не иметь ресурсов для своего развития.
В данном исследовании процессы идентификации исследуются
не сами по себе, а в аспекте социальной и личностной идентичнос-

195
ти с учетом гендерных характеристик человека. Это значительно
сужает круг исследования, в связи, с чем оно затрагивает две об-
ласти психологии: гендерную проблематику и анализ идентич-
ности личности. Проблема исследования определена степенью со-
относимости структуры характеристик психологического пола ин-
дивида с уровнем сформированности личностной и социальной
идентичности. Для реализации поставленной задачи, а именно –
определения влияния гендерных особенностей на личностную и
социальную идентичность, были применены следующие методы
тестирования: методика ЛиСи, разработанная А.А. Урбановичем
для определения уровня личностной идентичности (попытка уз-
нать себя вне социума) и социальной (определение своей статус-
ной роли в обществе); методика Сандры Бем, при помощи чего
определялась гендерная идентичность. Общая выборка включала
130 человек, возрастной диапазон – от 18 до 24 лет (средний воз-
раст 20,5).
Для обозначения сбалансированной идентичности, включаю-
щей в себя элементы как социальной, так и личностной идентич-
ности, нами применен термин позитивная идентичность, кото-
рой соответствуют наиболее устойчивые в жизненном плане
группы (как мужчины, так и женщины) с андрогинными чертами.
Представители этих групп более гибкие, универсальные, адапти-
рованные. Они одинаково чутки как к условиям и требованиям
социального мира, так и к процессам их внутреннего мира и лич-
ностной идентификации. Носитель андрогинных характеристик
может при необходимости проявить маскулинные черты, если то-
го требует профессиональная производственная ситуация. Он
также может идентифицировать в себе и фемининные черты, поз-
воляющие ориентироваться, например, в мире искусства, твор-
чества, в духовных измерениях. Анализ результатов исследования
личностной и социальной идентичности личности показал, что по
общему уровню сформированности личностной и социальной
идентичности более высокие данные у женщин (67,08) по сравне-
нию с мужчинами (65,62); среди мужчин более высокие показатели
по шкале «работа» (t=2,94, при р>0,05) и шкале «материальное по-
ложение» (t=2,67, при р>0,05), в то время как среди женщин более
высокие показатели по шкале «семья» (t=3,17, при р>0,05), «окру-
жающие» (t=1,902, при р>0,05) и «будущее» (t=2,51, при р–0,05).

196
Эти данные подтверждают существующую точку зрения о разли-
чии интересов у мужчин и женщин. Мужчинам в большей степени
свойственна инструментальная направленность, а среди женщин в
большей степени наблюдается направленность на взаимодействие.
Исследование показало, что в группе женщин более высокий уро-
вень сформированности социальной идентичности – средний пока-
затель 36,44, по сравнению с мужчинами, у которых средний пока-
затель – 34,77. Однако средний показатель сформированности
личностной идентичности более высокий у мужчин – 32,64, у
женщин он составляет 31,53.
В группе женщин с маскулинными и фемининными чертами
значимыми шкалами выступают: «работа» (t=4,078, при р>0,05),
«семья» (t=2,752, при р>0,05), «материальное положение»
(t=4,873, при р>0,05), «внутренний мир» (t=3,96, при р>0,05), «бу-
дущее» (t=3,648, при р>0,05). Чем выше выраженность маскулин-
ных черт, тем более значимыми являются шкалы инструменталь-
ной направленности. В группе мужчин с андрогинными и феми-
нинными чертами выявлены статистически значимые различия
по шкалам: «работа» (t=2,12, при р>0,05), «общество» (t=1,93,
при р>0,05), «внутренний мир» (t=2,012, при р>0,05), «будущее»
(t=1,739, при р>0,005). В группе мужчин с маскулинными и фе-
минными чертами значимыми являются шкалы «работа» (t=2,366,
при р>0,05), «материальное положение» (t=2,09, при р>0,05),
«внутренний мир» (t=2,888, при р->0,05), «будущее» (t=2,111,
при р>0,05), «здоровье» (t=1,943, при р>0,05). Молодые люди, у
которых наблюдается сочетание традиционно мужских и жен-
ских черт, в большей степени стремятся занять в обществе свое
место, задумываются о своей профессиональной карьере, о своем
завтрашнем дне, о своем интеллектуальном развитии, общей и
профессиональной эрудиции.
Таким образом, исследования позволяют сделать вывод о том,
что психологический пол определенным образом оказывает влия-
ние на процессы идентификации личности. В зависимости от
структуры психологического пола (соотношение гендерных ха-
рактеристик) социальная или личностная идентичность у челове-
ка оказывается более или менее сформированной. Более того,
анализ гендерных составляющих личности позволяет диагности-
ровать такое явление, ставшее повседневными, как кризис иден-

197
тичности, причем задолго до его проявления. Обращение к кате-
гории идентичности дает возможность увидеть механизмы связи
между внутриличностной и социокультурной обусловленностью
действий в ситуациях социального взаимодействия, понять про-
тиворечивость групповых и личных начал в человеке. Практиче-
ская значимость исследования состоит, на наш взгляд, в том, что
подобран и апробирован комплекс методик для диагностики
сформированности личностной и социальной идентичности лич-
ности; результаты исследования могут послужить диагностиче-
ским компонентом психотерапевтической работы в антикризис-
ных центрах, а также могут быть применены в работе практиче-
ского психолога.

СОЦИАЛЬНЫЙ ИНТЕЛЛЕКТ ЛИЧНОСТИ,

СКЛОННОЙ К МАНИПУЛЯЦИИ
Наталия МОРДВИНОВА, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Людмила АНЦИБОР, докт., конф., научн. руководитель
That’s why at the forefront of psychological science now we see such a
phenomenon as manipulation of interpersonal interaction. The effectiveness
of manipulation as a strategy (and persons, which are to inclined it) in
interpersonal relationships represents particular interest to us. Scientists
consider that mach -persons (persons, defining a manipulation as the most
natural and effective strategy of behavior in relationships with people) are
better to notice the weaknesses of other people, and successfully use this, they
are more able to choose which course of action for the successful
manipulation of others, may well “juggle” information about yourself, create
a false impression that, in turn, enables them to achieve the desired result.
Based on the results, we can assume that the level of development and
characteristics of social intelligence is not related to the degree of expression
of machiavellizm of person. We believe that this subject was not fully
investigated and requires further research and disclosures.
Для современной психологической науки все актуальнее стано-
вится изучение такой стратегии поведения, как манипуляция. Осо-
бый интерес представляет эффективность деятельности личностей,
склонных к манипуляции в межличностном взаимодействии. Тео-

198
 Между тем, есть данные о том, что макиавеллисты являются
менее гибкими коммуникаторами. Кроме того, некоторые па-
циенты в контексте психотерапевтической практики не всегда
осознают, что стиль их общения с другими людьми строится на
манипулятивных действиях. В результате они сами страдают от
невозможности строить открытые взаимоотношения с окружаю-
щими. Исследование манипулятивного общения пациентов с раз-
ными типами пограничной личностной организации показало,
что основными функциями являются функции контроля горизон-
тальной и вертикальной дистанции «Я – Другой».
В то же время в научной литературе высказываются предпо-
ложения о том, что субъекты с высокой степенью выраженности
макиавеллизма отличаются от «немакиавеллистов» коммуника-
тивной ригидностью, низкой эмпатичностью, они игнорируют
психологические особенности партнера и т.д. Все эти черты лич-
ности напрямую относятся к такому феномену, как социальный
интеллект, который представляет собой систему интеллектуаль-
ных способностей, определяющих адекватность понимания пове-
дения людей. Выполняя регулирующую функцию в межлич-

199
 Лица с высоким социальным интеллектом способны извлечь
максимум информации о поведении людей, понимать язык невер-
бального общения, высказывать быстрые и точные суждения о
людях, успешно прогнозировать их реакции в заданных обстоя-
тельствах, проявлять дальновидность в отношениях с другими,
что способствует их успешной социальной адаптации. Им свой-
ственны контактность, открытость, тактичность, доброжелатель-
ность и сердечность, тенденция к психологической близости в об-
щении. Макиавеллисты, по определению, лишены этих свойств
личности, поэтому особенно интересно проследить взаимосвязь
проявления макиавеллизма с уровнем развития социального интел-
лекта в целом и его отдельных компонентов в частности. Исходя
из этого, было выдвинуто предположение о том, что существуют
различия между уровнем социального интеллекта у макивеллистс-
кой личности, с менее выраженными чертами мак- фактора.
Для проведения исследования нами были выбраны следующие
методики: опросник “МАК-шкала IV” и методика ”Диагностика
уровня развития социального интеллекта” Дж. Гилфорда. Полу-
ченные результаты дают нам основание сделать выводы о том, что
не существует значимой статистической разницы между показа-
телями испытуемых двух выборок («макиавеллисты» и «немакиа-
веллисты») по всем 4 субтестам методики: "Истории с заверше-
нием" (t = 1.1), "Группы экспрессии” (t = 0.6), "Вербальная экс-
прессия" (t = 0.3), "Истории с дополнением" (t = 0.7). Соот-
ветственно, можно говорить о том, что способности к предвидению
последствий поведения, предвосхищению дальнейших поступков
людей на основе анализа реальных ситуаций общения (семейного,
делового, дружеского), предугадыванию событий на основании
понимания чувств, мыслей, намерений участников коммуникации,
умение четко выстраивать стратегию собственного поведения для
достижения поставленной цели, а также способности ориентиро-
ваться в невербальных реакциях участников взаимодействия и
знание нормо-ролевых моделей и правил, регулирующих поведе-
ние людей, не взаимосвязаны со степенью выраженности макиа-
веллизма в структуре личности человека. Исследование также по-
казало, что испытуемые с высокой и низкой степенью выраженно-
200
 Однако статистическая обработка полученных результатов по
шкале “общей” оценки (т.е. “общего” уровня развития социально-
го интеллекта) дает нам основание утверждать, что есть различия в
общем уровне развития социального интеллекта у испытуемых с
низкими и высокими показателями по Мак-фактору (t = 2.2). Срав-
нение средних значений двух выборок показывает, что, как мы и
предполагали, лица с высокой степенью выраженности макиавел-
лизма показывают в среднем более низкие результаты. Это может
означать, что лица с “высокой” степенью выраженности макиа-
веллизма в общем могут испытывать трудности в понимании и
прогнозировании поведения людей, что усложняет взаимоотно-
шения и снижает возможности социальной адаптации. Возможно,
менее развитый социальный интеллект, как система общих ин-
теллектуальных способностей, определяющих адекватность по-
нимания поведения людей, может оказывать влияние на качество
манипуляции, снижая эффективность межличностного взаимо-
действия манипулятора.

201
 СРАВНИТЕЛЬНЫЙ АНАЛИЗ ПРОЯВЛЕНИЯ
МАКИАВЕЛЛИЗМА У НЕВРОТИЧЕСКОЙ
И САМОАКТУАЛИЗИРУЮЩЕЙСЯ ЛИЧНОСТИ
Оксана КИЛДЕСКУ, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Людмила АНЦИБОР, докт., конф., научн. руководитель
Cercetarea dată studiază manifestarea machiavelismului la personalitatea
nevrotică şi autorealizată, care caracterizează starea de sănătate psihică a
personalităţii. Se face analiza comparativă pentru depistarea trăsăturilor ca-
racteristice, particularităţilor distinctive, cauzelor şi efectelor fenomenului vizat.
Rezultatele experimentului au permis să ajungem la concluzia că la
personalitatea autorealizată fenomenul machiavelismului se manifestă într-o mă-
sură mai mică. Totodată, nevrotizarea creează condiţii favorabile pentru ma-
nifestarea tendinţei de a manipula pe alţii în cadrul activităţii şi comunicării.
Новые условия социально-экономической жизни выдвинули
новые стили взаимоотношений, новые ценностные приоритеты
духовной жизни общества. Современность создает возможности
для свободного проявления своей стратегии жизни, используя
для этого разные пути и средства. Эффективность их использова-
ния связана с феноменом манипуляции. Проблема манипуляции
индивидуальным и массовым сознанием, поведением стала при-
влекать внимание психологов в связи с двумя основными поло-
жениями смыслового контекста человеческого бытия: во-первых,
в контексте нарушения прав человека и, во-вторых, в связи с тем,
что манипулятивное поведение является причиной нарушения
взаимопонимания между людьми, что, в свою очередь, оказывает
влияние на психическое здоровье человека. В связи с этим, полез-
но рассмотреть проявление макиавеллизма как у невротической,
так и у личности, стремящейся к самоактуализации. Именно эти
два состояния, характерные для здоровой личности, наиболее
полно и рельефно характеризуют интересующее нас манипуля-
тивное поведение и проявление макиавеллизма личности. Макиа-
веллизм как научная категория широко распространен в зарубеж-
ных психологических исследованиях, но практически не исполь-
зуется в отечественной психологии. Западные психологи назы-
вают макиавеллизмом склонность человека манипулировать дру-
гими людьми в межличностных отношениях. Речь идет о таких

202
случаях, когда субъект скрывает свои подлинные намерения;
вместе с тем с помощью ложных отвлекающих маневров он доби-
вается того, чтобы партнер, сам того не осознавая, изменил свои
первоначальные цели.
Цель исследования заключалась в том, чтобы провести срав-
нительный анализ проявления макиавеллизма в структуре харак-
тера невротической и самоактуализирующейся личности. Всего в
эксперименте приняло участие 153 человека в возрасте от 18 до
48 лет (средний возраст 26,3). Для исследования были использо-
ваны: Мак-шкала (амер. учен. D.Wilson), апробация русскоязыч-
ного варианта проведена В.В. Знаковым, опросник личностной
ориентации Шострома, диагностика самоактуализации личности
(А.М. Лазукин, Н.Ф. Калина).
Полученные результаты свидетельствуют о следующем: чем
больше степень самоактуализации личности, тем ниже уро-
вень невротизации (r = -0412, p>0,01; r = -0,316, p>0,05; r = - 0,624,
p>0,01; r = -0,700, p>0,01); результаты, полученные по методике
Вассермана и Хесса, показали, что у невротической личности
менее выражено стремление к самоактуализации (r= 0,720 при
p>0,001; и r=0,700 при p>0,001, соответственно). Анализ резуль-
татов исследования показал, что оценки по Мак-шкале отрица-
тельно коррелируют с общим показателем по самоактуализации,
т.е. чем в большей степени личность стремится к самоактуа-
лизаци, тем в меньшей степени у неё проявляются черты ха-
рактера, свойственные «макиавеллистически» направленной
личности (r = - 0,215, p>0,05; r = - 0,298, p>0,05). Таким образом,
подтверждается гипотеза исследования о том, что стремление че-
ловека к самоактуализации препятствует проявлению макиавел-
лизма, т.е. формированию личности, склонной к манипулирова-
нию другими в деятельности и общении. Анализ полученных ре-
зультатов показал, что взаимосвязь между невротизацией лично-
сти и стремлением к манипулированию людьми существует, од-
нако эта связь очень слабая, лишь на уровне тенденции (r = 0,079
и r = 0,165). Однако при сравнении данных мужчин и женщин
обнаружены более тесные взаимосвязи между интересующими
нас переменными (макиавеллизм и невротизация). При анализе
гендерных различий между респондентами эта взаимосвязи при-
обретает характер некой «обратной взаимосвязи». В частности,
203
коэффициент корреляции между невротизацией и макиавеллиз-
мом среди мужчин r = - 0,652, при уровне значимости p>0,01. Это
говорит о том, что у мужчин чем выше Мак-фактор, тем ниже
уровень невротизации (это противоречит нашей гипотезе). В то
время как у женщин наблюдается обратная картина: коэффици-
ент корреляции между Мак-фактором и уровнем невротизацией
указывает на положительную связь: r = 0,221, p>0,05. Данный
результат соответствует гипотезе о том, что чем выше уровень
проявления макиавеллизма личности, тем выше уровень невроти-
зации. Таким образом, существуют гендерные различия не только
в уровне проявления макиавеллизма личности, но также и в ха-
рактере взаимосвязи макиавеллизма с уровнем невротизации.
В целом, результаты, полученные в данном исследовании,
указывают на то, что невротизация создает более благоприятные
условия для проявления такой черты личности в структуре харак-
тера, как макиавеллизм, в то время как стремление человека к
самоактуализации препятствует развитию макиавеллистически
направленной. Макиавеллизм как личностная черта отражает
желание и намерение человека манипулировать другими людьми
в межличностных отношениях, он представляет собой устойчи-
вую черту личности, отражающую систему отношений человека
к другим людям и социальной действительности, а это противо-
речит процессу самореализации личности.
Сравнительный анализ проявления макиавеллизма в зависи-
мости от уровня невротизации и самоактуализации личности по-
казал, что в большей степени это взаимосвязано с процессом са-
мореализации, в то время как при невротизации – более сложные
взаимообусловленные отношениях в процессе деформации лич-
ности в сторону формирования манипулятивных установок. Нев-
ротическая личность не обязательно является макиавеллистской.
Возможно, в этот процесс вмешиваются и другие факторы, в том
числе обнаруженные нашим исследованием – гендерные разли-
чия в направленности и характере проявления взаимосвязи невро-
тизации личности от степени выраженности Мак-фактора в
структуре характера человека.
Межличностное общение играет большую роль в формирова-
нии и развитии психики человека как субъекта, творца и созида-
теля своей жизни. Возможно, невротическая личность, ввиду низ-

204
кой аутосимпатии, автономности, спонтанности и отрицательно-
го взгляда на природу человека, занимает в общении монологи-
ческую позицию не слушающего другого, не признающего за
ним права на собственное мнение и в общем-то совершенно не
заинтересованного в принятии и понимании его как равноправно-
го коммуникативного партнера. Важной психологической состав-
ляющей взаимопонимания в общении оказывается преобладание
ориентации на себя или на других. Низкий уровень направлен-
ности на процесс общения и стремление влиять на других ассо-
циируется с большими трудностями в общении с партнерами то-
го же пола. Под низким уровнем направленности на общение
подразумевается также отсутствие интереса к другим и желания
быть с ними, а это создает трудности в общении с партнерами
противоположного пола. Кроме того, низкий уровень ориентации
на себя обычно сочетается с неуверенностью в себе, невысокой
самооценкой способностей к доминированию и проявлению сво-
их лидерских качеств. Субъекты с малой выраженностью направ-
ленности на собеседников в общении низко оценивают свои шан-
сы быть понятыми и часто воспринимаются более зрелым собе-
седником с сочувствием. Это создает предпосылки для невроти-
зации личности, которая прибегает в качестве компенсационных
мер к манипулятивным действиям, и для закрепления в структуре
характера такой личностной черты, как макиавеллизм.

ПОНИМАНИЕ ПРИРОДЫ СЧАСТЬЯ

В ЗАВИСИМОСТИ ОТ УРОВНЯ
СФОРМИРОВАННОСТИ СМЫСЛОЖИЗНЕННЫХ
ОРИЕНТАЦИЙ И СТЕПЕНИ
ВЫРАЖЕННОСТИ ЧУВСТВА ОДИНОЧЕСТВА
Людмила ВАЙДА, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Людмила АНЦИБОР, докт., конф., научн. руководитель
Lucrarea dată este consacrată studierii problemei originii fericirii –
drept categorie umană fundamentală. Fericirea este interpretată ca o coin-
cidenţă a liniei vieţii şi liniei idealului. Este considerată categorie centrală
deoarece contribuie la formarea sensului vieţii, caracterizează gradul de
realizare a predispunerilor, aptitudinilor personalităţii. Partea experimenta-

205
lă include descrierea metodelor de cercetare, a căror rezultate conduc la
concluzia despre faptul că procesul de înţelegere şi trăire a fericirii depinde
de nivelul de formare a orientărilor ce alcătuiesc sensul vieţii: cu cât este
mai înalt nivelul lor, cu atât mai fericit se simte omul. Sentimentul de singu-
rătate este apreciat ca manifestare a nefericirii, totodată, în cazul în care
persoana are atitudine pozitivă faţă de ea, adică preferă singurătatea, nu o
percepe ca ceva impus, atunci ea este apreciată drept una dorită, utilă şi nu
dereglează sănătatea ei psihică.
Почти все выдающиеся мыслители прошлого единодушно от-
мечали, что главной целью человеческой жизни является счастье.
Эту мысль очень четко сформулировал Блез Паскаль: «Все люди
стремятся к счастью — из этого правила нет исключений; спосо-
бы у них разные, но цель одна». Обычно счастье для человека –
это есть совпадение линии жизни с линией идеала (Л.Н.Толстой).
Следовательно, в центре проблемы о счастье стоит категория
нравственного осознания «смысла жизни». Именно она опреде-
ляет духовное содержание, которое получает жизнь. Это опреде-
ление исходит из тех представлений, которые существуют в об-
ществе, об идеале, конечной цели, о своем предназначении, о
ценности самой жизни. Каждое общество понимает жизнь сооб-
разно своей жизненной позиции. Понятие смысла жизни помо-
гает оценить итог жизни и деятельности общества, определить
степень нравственности его целей и средств.
Разработанная Р.М. Айдиняном модель дает прочную концеп-
туальную базу для систематизации субъективных оснований мо-
ральных принципов, их психических закономерностей, а затем и мо-
ральных правил, соблюдение которых способствует достижению
счастья, таких как развитие всех способностей, обладание мно-
гообразием форм деятельности, стремление к разнообразию внеш-
них условий. Далее у счастья можно выделить четыре измерения:
– во-первых, это возможность обладания такими благами,
доступ к которым совершенно не зависит от усилий самого чело-
века: это блага данные судьбой, фортуной, «слепым случаем» (ве-
зение, удача и т.п.);
– во-вторых, это блага, возможность обладания которыми
большей частью зависит от биологической или социальной пред-
определенности, и лишь частично, притом в малой степени, зави-
сит от усилий самого человека (свобода, здоровье, красота, физи-
ческая сила, богатство, власть);
206
 – в-третьих, это добродетели – блага, возможность обладания
которыми уже в значительной степени зависит от усилий самого
человека, его воспитания, образования (трудолюбие, ум, муд-
рость, совесть, справедливость, дружба, любовь, уважение, честь,
гордость, мужество, храбрость, правдивость, принципиальность,
последовательность);
– в-четвертых, это переживание человеком удовлетворен-
ности обладания внешними благами и добродетелями как блага-
ми внутренними (удовольствие, наслаждение, упоение, бла-
женство, радость, веселье, ликование).
В данном исследовании осуществлена попытка на основе
«Трактата о счастье» Р.М. Айдиняна и при помощи контент-ана-
лиза создать определенный метод количественного измерения
данного феномена. В частности, мы поставили перед собой зада-
чу изучить то, как люди осознают и понимают природу счастья.
Когнитивный компонент, в отличие от экзистенциальной плос-
кости, отражает познавательное отношение к миру, и именно этот
аспект определения понятия «счастья» явился объектом данного
исследования. Цель – проанализировать процесс понимания и пе-
реживания человеком счастья, выявить его основные компонен-
ты, а также изучить факторы, препятствующие или способствую-
щие осознанному стремлению к счаcтью. В ходе исследования
проверялась гипотеза: счастье представляет собой сложный пси-
хологический феномен, в котором можно выделить две состав-
ляющие: когнитивную и экзистенциальную. Когнитивная состав-
ляющая понятия «счастья» отражает его познавательную направ-
ленность, а экзистенциальная – бытийную, связанную с уровнем
развития смысложизненных ориентаций и отношением к одино-
честву. Результаты тестирования показали, что в данной выборке
нет ни одного представителя, который бы «смотрел на всё сквозь
черные очки». Большинство людей – 46%, можно отнести к кате-
гории «оптимально счастливый человек», радости в их жизни
больше, чем печали, они храбры, хладнокровны, у них трезвый
склад ума и легкий характер. Они не паникуют, сталкиваясь с
трудностями, оценивая их трезво, и окружающим с ними удобно.
При сопоставлении результатов, полученных при помощи состав-
ленной нами «Шкалы-счастья» с результатами, полученными с
помощью опросника «Вы умеете быть счастливым?», было обна-
207
ружено, что коэффициент корреляции указывает на наличие уме-
ренной положительной связи между «ощущением» и «понима-
нием» природы счастья (r=0,417 при уровне значимости p>0,001).
Это подтверждает нашу субгипотезу, о том, что осознание смыс-
ла понятия «счастья» способствует более выраженному пере-
живанию чувства счастья, т.е. чем выше показатели по «Шкале
счастья», тем более человек ощущает себя «оптимально» сча-
стливее. Сравнительный анализ распределения испытуемых по
уровню развития смысложизненных ориентаций (СЖО) и степе-
ни понимание природы счастья указывает на существующий па-
раллелизм этих двух факторов. Корреляционный анализ показал,
что существует взаимосвязь между СЖО и фактором счастья
(r=0,329 при уровне значимости p>0,03). Осмысление жизни в це-
лом оказывает положительное влияние на процесс понимания
природы счастья. Эти данные подтверждает коэффициент корре-
ляции между фактором счастья и удовлетворенностью самореа-
лизацией или результативностью жизни (r=0,359 при уровне зна-
чимости p>0,03), т.е. подтверждается предположение о том, что
понимание природы счастья зависит от уровня развития смыс-
ложизненных ориентаций личности. Ощущение счастье коррели-
рует со шкалой «Процесс жизни», или эмоциональная насыщен-
ность жизни (r =0,433, p>0,009), а также со шкалой «Локус–Конт-
роля – Я», (r = 0,383, p>0,02), т.е., чем выше уровень смысложиз-
ненных ориентаций личности, тем более счастливым чувствует
себя человек. Установлены: отрицательная слабая связь между
ощущением одиночества и чувством счастья (r = -0,294); слабая
положительная связь между ощущением одиночества и восприя-
тием одиночества (r = 0,244); слабая отрицательная связь между
шкалой счастья и ощущением одиночества (r = - 0,361), между
ощущением счастья и восприятием одиночества (r = -0,316). Та-
ким образом, подтверждается предположение о том, что адекват-
ное восприятие одиночества не препятствует чувству счастья, т.е.
чем отрицательнее человек воспринимает одиночество, тем ме-
нее счастливым он себя ощущает, и наоборот, чем более прини-
мает, т.е. положительно относится к одиночеству, тем менее
человек чувствует себя одиноким и, в конечном итоге, оказы-
вается более счастливым. Таким образом, существует определен-
ная взаимосвязь между пониманием человеком природы счастья

208
и переживанием чувства счастья. Характер этой взаимосвязи оп-
ределяется смысложизненными ориентациями и чувством одино-
чества. Понимание природы счастья взаимосвязано со степенью
удовлетворенности человека самореализацией или результа-
тивностью своей жизни, в то время как ощущение счастья зави-
сит от эмоциональной насыщенности жизни и от возможности
контролировать события собственной жизни. В заключение сле-
дует отметить, что необходимо различать счастье действительное
от недействительного, мнимого, кажущегося. Счастье обоснован-
ное, истинное есть следствие обладания настоящими, действитель-
ными благами, а к ним относится все то, что порождает чувство
удовлетворенности и в то же время способствует здоровью чело-
века, его самосовершенствованию, а также развитию интересов и
пользе общества в целом, не препятствуя его самосохранению и
прогрессивному развитию. Такое определение настоящих благ по-
зволяет отличить истинное счастье от иллюзорного счастья нарко-
мана или алкоголика, от эйфории паралитика и стяжательства бла-
гополучия людей, наживающихся за чужой счет.

ОСОБЕННОСТИ САМООТНОШЕНИЯ ЮНОШЕЙ

С ВЫСОКИМ И НИЗКИМ УРОВНЕМ
НРАВСТВЕННОГО РАЗВИТИЯ
Татьяна МЯСНИКОВА, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Людмила АНЦИБОР, докт., конф., научн. руководитель
Actualitatea cercetării ştiinţifice, în mare parte, este determinată de rolul
moralei în creşterea personală a fiecărui individ şi a întregii societăţi. Lipsa
componentei morale în viaţa publică distruge statul şi cultura, degenerează
situaţia când oamenii pierd obiectivele de viaţă şi direcţionarea în ea. Drept
indicator al independentei şi maturităţii persoanei este poziţia ei morală care
este exprimată nu numai în atitudinea individului faţă de societate, dar şi în
autoatitudinea personalităţii. În lucrare se examinează dacă există o relaţie
între autoatitudine (care este exprimată în următoarele aspecte: deschidere,
încredere în sine, autoadministrare, autovalorizare, autoacceptare, autode-
votament, autocondamnare) şi nivelul de morală a individului. Analiza şi sin-
teza rezultatelor studiului empiric al corelaţiei dintre caracteristicile autoati-
tudinii şi nivelul de morală a personalităţii tânărului au evidenţiat o diferen-

209
ţă semnificativă între subiecţii cu un grad ridicat şi scăzut de dezvoltare a
moralei la următoarea scală a autoatitudinii – autodevotamentului (la su-
biecţii cu nivelul ridicat de dezvoltare a moralei, autodevotamentul este mai
ridicat) şi lipsa de diferenţă semnificativă la alte scale.
Проблема нравственного развития человека является одной из
наиболее важных и актуальных проблем в жизни каждого челове-
ка и общества в целом. Только та или иная степень сохранности
нравственных устоев позволяет сохранить семью, страну, дать
воспитание подрастающему поколению. На данный момент су-
ществует несколько подходов к определению сущности нрав-
ственности. Представители психодинамического направления пре-
дполагали, что мораль развивается как защита от чувства тревоги
и стыда, что ценности родителей трансформируются в ценности
детей и становятся частью суперэго. Представители теории со-
циального научения считали, что развитие морали происходит
путем усвоения определенных моделей поведения через наблю-
дение или задействование механизмов поощрения и наказания.
Когнитивный подход сосредоточил внимание на изучении когни-
тивной составляющей морального сознания. Альтернативой нор-
мативному когнитивному подходу стал эмпатийный подход
К.Гиллиган, при котором принцип заботы, эмпатическая ориента-
ция на потребности, чувства и переживания другого человека, яв-
ляется основополагающим.
Будучи сложным общественным образованием, мораль вклю-
чает моральную деятельность с точки зрения её содержания и мо-
тивации (то, как принято поступать в том или ином обществе,
образцы поведения множества людей, нравы); моральные отно-
шения, регулирующие эту деятельность, проявляющиеся в раз-
личных формах долженствования, требований к человеку (Долг.
Ответственность. Совесть); моральное сознание, отражающее эти
отношения в виде соответствующих представлений (нормы,
принципы, общественный и моральный идеалы, понятия добра и
зла, справедливости и несправедливости). Все эти формы мораль-
ного сознания объединены в логически упорядоченную систему,
позволяющую не только предписывать, но и определенным обра-
зом мотивировать и оценивать моральные действия. В качестве
условий, определяющих нравственное поведение личности, могут
выступать такие факторы, как сопереживание другому, пережива-

210
ние оценки, даваемой другими людьми в ответ на действия каж-
дого конкретного человека, и интернализация этой оценки, т. е.
самооценка, которая непосредственно включает в себя и самоот-
ношение личности. Если рассматривать самоотношение как веду-
щий компонент структуры самосознания, который обусловливает
развитие в сознании таких психологических образований, как
рефлексия – на себя, на других, на общество, – то было бы полез-
но рассмотреть, как влияет отношение личности к самой себе на
то, как она относится к другим людям. Самоотношение рассмат-
ривается как единство содержательных и динамических аспектов
личности, мера осознания и качество эмоционально-ценностного
принятия себя как инициативного и ответственного начала со-
циальной активности. Самоотношение личности определяется
как эмоциональный компонент самосознания, в котором отра-
жается собственное отношение личности к тому, что она узнаёт,
понимает, «открывает» относительно самой себя. Общее позитив-
ное самоотношение личности, аутосимпатия, свидетельствует о
том, что индивид воспринимает себя «положительно» и можно
предположить, что это «положительное» восприятие себя спо-
собствует тому, что индивид соотносит себя с «нравственным
человеком» и строит свое поведение в соответствии с осознанием
этого факта. Для проведения исследования нами была использо-
вана «Методика оценки уровня развития морального сознания»
(Дилеммы Л.Колберга, форма А, дилемма III), анализ результатов
которой позволил выявить испытуемых с высоким и низким
уровнем развития морали. Высокий уровень морального развития
присваивался тем испытуемым, которые на большинство вопро-
сов дилеммы давали ответы, соответствующие постконвенцио-
нальному уровню развития морали (по Кольбергу), и в том слу-
чае, если ответы не противоречили друг другу. Высоко оценива-
лись ответы, в которых ставился акцент на значимости челове-
ческой жизни (любого человека), важности закона, существую-
щего в обществе (но все же, превознесение жизни над законом), а
также те ответы, которые показали, что испытуемый эмоциональ-
но сопереживает и сочувствует «героям» дилеммы. Низкий уро-
вень морального развития присваивался тем испытуемым, кото-
рые на бóльшую часть вопросов дилеммы давали ответы, соот-
ветствующие преконвенциональному или конвенциональному

211
уровню развития морали. В ответах этих испытуемых прослежи-
вались следующие закономерности: «Закон» ставился превыше
человеческой жизни или, наоборот, значимость «Закона» в жизни
каждого индивида значительно приуменьшалась. Были даны та-
кие ответы, как «Закон существует для того, чтобы его нарушать»
и т.п. Если «героя» дилеммы и его жену не связывала любовь, то
жизнью жены можно было и пожертвовать (так как она не имела
особой значимости). Рассматривалась, прежде всего, выгода са-
мого «героя» дилеммы, ответы соответствовали принципу «каж-
дый сам за себя». В результате анализа и обобщения результатов
эмпирического исследования было выявлено, что у испытуемых с
высоким уровнем нравственности такой компонент самоотноше-
ния, как самопривязанность, более высок, нежели у испытуемых
с низким уровнем развития морали. Среднее значение по шкале
самопривязанности у испытуемых с низким уровнем развития
морали составило 3,8; а у испытуемых с высоким уровнем – 5,3;
значимость разницы между двумя выборками по этой шкале со-
ставила t=2,91, что свидетельствует о том, что существует значи-
мая разница между показателями. Однако было показано, что нет
достоверных различий по шкале самоуверенности. Следователь-
но, для становления морали, развития нравственности в эмоцио-
нальном компоненте самосознания в бóльшей степени значима
самопривязанность. Личность с высоким уровнем самопривязан-
ности относится к себе положительно, полностью принимает се-
бя, такая личность в некоторой степени не желает меняться. Воз-
можно, потому что она довольно самодостаточна. Высокий уро-
вень морального развития позволяет индивиду сохранить реаль-
ное «Я» не только за счет положительного восприятия себя, но и
за счет одобрения общества ввиду одобряемого поведения. По-
лученные результаты свидетельствуют также о том, что по тем
шкалам самоотношения, которые относятся к позитивному при-
нятию себя, т. е. по шкалам аутосимпатии (самоценность, само-
привязанность) значительно выше показатели у тех испытуемых,
которые продемонтсрировали более высокий уровень морального
развития, что свидетельствует о том, что развитие нравственных
чувств также способствует и более положительному отношению
к себе. И наоборот, общепозитивное самоотношение может быть
источником недостаточного морального развития личности. В

212
юношеском возрасте попытка вмешаться и что-либо изменить в
нравственном развитии скорее всего вызовет агрессию или при-
ведет к тому, что юноша (девушка) «замкнётся», и тогда воздей-
ствовать на моральные суждения и нравственное поведение мно-
го сложнее. Возможно, в этом случае легче повлиять на самоот-
ношение, повысив самооценку личности, а через нее – и самопри-
вязанность молодого человека. Однако, высокая привязанность к
своему Я может свидетельствовать о ригидности «Я – концеп-
ции» и боязни меняться. В таком случае индивид сохраняет сим-
патию к себе только за счет того, что демонстрирует социально
желательное поведение и воспринимает себя «положительно»
через призму общественного мнения, а не потому, что он является
высокоморальным человеком. Следовательно, поощрение общест-
вом нравственного развития личности (и её проявления) может
способствовать реальному развитию морали индивида.

ОСОБЕННОСТИ МАТЕРИНСКОЙ
РОДИТЕЛЬСКОЙ ПОЗИЦИИ
Дарья СОЛОГУБ, III курс, факультет психологии
и педагогических наук
Светлана ТОЛСТАЯ, докт., конф., научн. руководитель
The important task of the psychology these days is the study of the gender
roles of mothers and fathers, as well as their styles of parenting. This article
attempts to analyze the particular choice of the style of education by mothers,
depending on the sex of the child. Mothers spend more time with their
children, therefore, is very important to investigate, how they interact with
them to prevent possible abuses in the upbringing of the child, taking into
account his gender.

Материнская любовь слепа и не знает справедливости. Мать

любит ребёнка за то, что он существует, за то, что это ее ребёнок.
Она не требует никаких заслуг: красивый и урод, умный и бес-
толковый, трудяга и лентяй – все в равной мере достойны мате-
ринской любви. Различное поведение матери в зависимости от
пола ребенка обращает на себя внимание уже с первых недель его
жизни. В течение первых месяцев жизни матери чаще находятся
в физическом контакте с сыновьями, однако с дочерьми они бо-

213
льше разговаривают. После шестого месяца в этих отношениях
наступает изменение: у матерей увеличивается физический кон-
такт с дочерьми. В последующем мальчиков отлучают от физи-
ческого контакта раньше, чем девочек. Предполагается, что это
способствует большей самостоятельности мальчиков [1].
Опрос родителей, проведенный В.Д. Еремеевой и Т.П. Хриз-
ман, показал, что мамы поощряют детей разного пола по-разному.
Мальчиков мамы поощряют словами, а для девочек, кроме добрых
слов, используют и другие виды поощрения: делают небольшие
подарки, устраивают неожиданные праздники, целуют, обнимают
девочек, гладят их по головке [4]. Многие ученые [2, 3, 4], иссле-
дуя гендерные различия выбора стилей воспитания, в большей
степени делали акцент на гендере родителей и мало учитывали
пол ребенка. В данной работе мы более детально исследовали
особенности воспитания мамой сына и дочери, а также то, что
может быть причиной такого отношения к ребенку и как оно мо-
жет влиять на формирование его личности.
При анализировании полученных результатов нами были за-
мечены некоторые различия в выборе стиля воспитания у мам по
отношению к детям разного пола. Мамы больше стремятся про-
водить время с девочками, нежели с мальчиками (t=2,62), стара-
ются удовлетворять как можно больше потребностей дочерей,
уважают их индивидуальность, одобряют интересы и планы, счи-
тают их приспособленными и удачливыми. Мальчиков же они
считают плохо приспособленными к жизни, в некоторой степени
испытывают злость, досаду и раздражение по отношению к ним.
Мамы в большей степени проявляют к девочкам кооперантность
(t=2,96), что является социально желательным образом родитель-
ского отношения. Они больше интересуются делами и планами
дочерей, стараются во всем помочь им, сочувствуют. Они высоко
оценивают интеллектуальные и творческие способности дочерей,
испытывают чувство гордости за них. Мамы поощряют инициа-
тивность и самостоятельность девочек, стараются быть с ними
наравне. Что же касается сыновей, то мамы в меньшей степени
им доверяют и не во всех ситуациях могут стать на их сторону в
спорных вопросах. Причиной такого отношения может быть то,
что мальчики медленнее и физически и психологически созрева-
ют и не всегда готовы нести ответственность за свои поступки.

214
 Описывая особенности понимания и восприятия мамами маль-
чиков и девочек, можно сказать, что они в одинаковой степени
относятся к ним как к неприспособленным решать жизненные
проблемы(t=0,08). Стремятся больше опекать их и как можно
дольше контролировать все сферы их жизни. Мамы могут инфан-
тилизировать ребенка, приписать ему личную и социальную не-
состоятельность. Они видят детей младшими по сравнению с ре-
альным возрастом, не доверяют ребенку, досадуют на его неус-
пешность и неумелость.
При выборе какого-либо типа отношения и стиля воспитания у
мам могут проявляться нарушения в отношениях с детьми. Тако-
го рода нарушения также свойственны воспитательницам в зави-
симости от пола ребенка. Мамы используют меньше санкций по
отношению к мальчикам (30%), к девочкам они более требова-
тельны (40%). Это может быть обусловлено тем, что мамы возла-
гают на девочек больше надежд и стремятся, чтобы они реализо-
вали в жизни то, что не получилось у них. Крайне много времени,
сил и внимания они уделяют девочкам, воспитание которых ста-
новится главным делом их жизни (35%). Мальчики же оказы-
ваются чаще всего на периферии внимания мам (15%). Они чаще
попадают в поле их внимания тогда, когда происходит что-либо
серьезное, или ребёнок требует, чтобы его «заметили», добиваясь
этого разными способами. Но наряду с таким отношением к
мальчикам, существует и потворствование им (35%). Можно от-
метить и то, что мамы больше беспокоятся об удовлетворении
потребностей девочек и реже применяют к ним методы наказания
(10%). По отношению к мальчикам матери склонны проявлять
крайности: то чересчур поощряют их, то не уделяют должного
внимания, не проявляют материнской любви, склонны к автори-
таризму, или же относятся к сыну как к неприспособленному к
окружающей действительности. Предпочитают непрямые или
психологические методы воздействия как на дочерей, так и на
сыновей. Отметим, что только по отношению к дочерям мамы
применяют больше запретов, нежели к мальчикам, им свойствен-
но также чрезмерное проявление родительских чувств к дочерям,
что может быть обусловлено и утратой какого-либо близкого
родственника женского пола.

215
 Исследование проводилось среди родителей, дети которых
учатся в 11 классе и являются подростками, поэтому отмечаются
определенные трудности в их воспитании. Это связано с тем, что
дети переживают кризис подросткового возраста с его психоло-
гическими проблемами, формированием адекватного взаимоот-
ношения с окружающим миром, развитием личностных качеств
подростка. Отсюда частые конфликты в семье, и родителям по-
рой сложно сориентироваться в правильности выбора стиля вос-
питания. Этот возраст является важным, так как если подростка
не контролировать и не помогать ему справляться с его пробле-
мами, он может натворить непоправимые вещи.
Таким образом, важной задачей психологии на сегодняшний
день является изучение гендерных ролей матери и отца, а также их
стилей воспитания детей, так как наиболее существенным фак-
тором, влияющим на воспитание личности, является семья. Это
обусловлено тем, что основную информацию о себе и о мире ребе-
нок получает от родителей. К тому же родители обладают уни-
кальной возможностью влиять на ребенка в связи с его физиче-
ской, эмоциональной и социальной зависимостью от них. Стиль
взаимоотношений с родителями непроизвольно запечатлевается в
психике ребенка. Это происходит очень рано, еще в дошкольном
возрасте, и бессознательно. Став взрослым, человек воспроизводит
стиль воспитания как естественный. Таким образом, из поколения
в поколение происходит социальное наследование стиля общения
и воспитания. Отсюда следует вывод, что родителей надо не толь-
ко просвещать, но и обучать способам правильного общения с
детьми, корректируя личностные качества родителей, относящиеся
главным образом к сфере «Я».
Библиография:
1. Бендас Т.В. Гендерная психология: Учебное пособие.– СПб.: Питер, 2006.
2. Исаев Д.Н. Половое воспитание детей. – Ленинград, 1988.
3. Кон И.С. Материнство и отцовство в историко-этнографической
перспективе. – Москва, 1987.
4. Овчарова Р.В. Родительство как психологический феномен. – Москва,
2006.

216
 FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE
ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

SOCIETATEA CIVILĂ ŞI STATUL ÎN CONDIŢIILE

TRANZIŢIEI SPRE DEMOCRAŢIE
Oxana VĂRZARU, an.III, Facultatea de Relaţii Internaţionale
Ştiinţe Politice şi Administrative
Victor SACA, dr. hab., prof. univ., cond. ştiinţific
La société civile est un élément important de tout les processus de la
démocratisation, en conséquence la démocratie reste sans un fondement réel.
La démocratie exige une forte société civile, car elle fournit non seulement des
citoyens actifs, mais aussi des structures organisationnelles du groupe, de
classe ou de la citoyenneté, respectivement le pluralisme social-politique, l'une
des prémisses et des formes institutionnelles indispensables pour la démocratie
contemporainne. Une société civile forte se construit d’une manière équilibrée,
organisée, démocratique, intéressée de ses citoyens, capable de créer des
conditions pour leur développement et d’une éducation moderne.
Societatea civilă şi statul reprezintă o problemă a societăţii
tradiţionale şi moderne. Din acest punct de vedere, ea creează
numeroase dezbateri şi discuţii divergente în lumea contemporană.
Actualizarea societăţii civile a fost concepută ca un efort intelectual şi
ca o creaţie a societăţii în dezvoltare în timp şi spaţiu. Interesul faţă de
problema societăţii civile a renăscut în majoritatea statelor după
prăbuşirea regimului comunist. Un alt factor ce a dus la renaşterea
fenomenului de societate civilă a fost gradul de conlucrare şi
colaborare a societăţii civile cu statul care pentru mulţi cercetători a
creat numeroase semne de întrebare. Această dilemă a apărut cu
precădere în societăţile postcomuniste, unde fenomenul de societate
civilă era slab cunoscut, neînţeles sau greşit interpretat. În condiţiile
democraţiei actuale, societatea civilă este cea care asigură legitimitate
puterii, colaborează cu instituţiile statului în vederea elaborării
strategiilor de dezvoltare a comunităţii, iar prin intermediul sectorului

217
neguvernamental se creează contexte de democratizare şi apropierea
lor de standardele europene.
Problema societăţii civile reprezintă un domeniu de preocupare şi
pentru societatea moldovenească. În cazul nostru, cercetătorii şi-au
orientat atenţia asupra definirii noţiunii de societate civilă, asupra
domeniului de activitate şi limitelor de exercitare a atribuţiilor, asupra
domeniilor şi sferelor ce contribuie la consolidarea teoretică şi practică
a societăţii civile. În esenţă, menţionăm că fenomenul societăţii civile
este un element caracteristic al democraţiei şi al trecerii spre un nou
nivel de dezvoltare a umanităţii.
Fenomenul de analiză a conlucrării statului cu societatea civilă a
constituit un domeniu de preocupare pentru mai mulţi cercetători, atât
din ţară, cât şi din străinătate. Printre autorii străini care s-au
preocupat de cercetarea fenomenului de societate civilă menţionăm pe
A.Toqueville, E.Gellner, V.Stănescu, T.Karoters, R.Chirc, E.Şaţchi.
Fiecare dintre aceşti cercetători a încercat să-şi exprime opinia vizavi
de fenomenul societăţii civile, să explice în ce constă problema
analizată, care sunt factorii care o generează, cum se manifestă în
cadrul societăţii, care sunt instituţiile şi domeniile care o formează,
precum şi elaborarea unor strategii de perfectare a domeniului de
activitate. Printre cercetătorii autohtoni care s-au preocupat de
studierea problemei date, putem menţiona pe: C.Marin, B.Ţîrdea,
D.Strah, P.Fruntaşu, P.Varzari, V.Saca ş.a.
Originalitatea lucrării este oferită de gradul studierii şi preocupării
cercetătorilor de problema respectivă. Acest lucru permite ca odată cu
evoluţia societăţii şi a ştiinţei să evolueze şi subiectul studiat, să se
aducă noi direcţii, noi principii, noi strategii de delimitare, definire şi
funcţionare eficientă a societăţii civile şi a statului. Un alt indiciu al
originalităţii este studiul direct al interacţiunilor organizaţiilor de tineret
cu societatea civilă şi instituţiile statului, în vederea unei îmbunătăţiri a
relaţiilor dintre acestea, precum şi în evidienţierea unor noi traiectorii de
dezvoltare şi modernizare a societăţii.
În Capitolul I este definită noţiunea de societate civilă din
perspectiva mai multor autori, esenţa, aspectele compoziţionale,
istoric şi modurile de funcţionare, precum şi gradul de investigare şi
funcţionare în perioada contemporană a fenomenului de societate
civilă. Tot în cadrul acestui capitol au fost enumerate instituţiile

218
societăţii civile, nivelul lor de dezvoltare şi gradul lor de colaborare cu
instituţiile statului.
În Capitolul II este descris rolul societăţii civile în procesul de
colaborare cu statul. Este analizat rolul ONG-urilor în formarea şi
consolidarea societăţii civile, studiat caracterul implicativ al
cetăţenilor în procesul social, precum şi modurile de delimitare a
societăţii civile de stat. Tot aici este analizat fenomenul de societate
civilă din perspectiva mai multor experienţe politice ale statelor în
contextul transformărilor democratice. O atenţie deosebită se acordă
nivelului de dezvoltare a societăţii civile din Republica Moldova,
precum şi gradului de interacţiune a instituţiilor societăţii civile cu
cele ale statului.
Ultimul paragraf e dedicat unui studiu de caz cu privire la relaţia
dintre instituţiile societăţii civile şi cele ale statului în vederea
construirii unei societăţi echilibrate, moderne şi democrate,
subliniindu-se rolul tinerilor în formarea şi consolidarea societăţii
civile. În vederea obţinerii unor rezultate calitative, am recurs la o
analiză a gradului de colaborare a Organizaţiei de Tineret a partidului
„Alianţa Moldova Noastră” cu instituţiile statului şi cele ale societăţii
civile în ansamblu, precum şi a nivelului de implicare a tinerilor în
problemele societăţii şi ale statului.
Societatea civilă este un element important al oricărui proces de
democratizare, altfel democraţia rămâne fără realul său fundament.
Democraţia are nevoie de societatea civilă, deoarece asta-i pune la
dispoziţie nu numai cetăţeni activi, ci şi structuri de organizare a
intereselor de grup, de clasă sau general cetăţeneşti, respectiv
pluralismul social politic, una dintre premisele şi formele
instituţionale indispensabile ale democraţiei contemporane.
Interpretarea corectă a sensului de societate civilă permite
cercetătorilor şi ştiinţei politice în general să facă o analiză corectă a
fenomenului de societate civilă, a dimensiunii ei structurale,
funcţionale şi acţionale. Permite să stabilească legături directe cu
cetăţeanul şi să identifice rolul şi funcţia cetăţeanului în formarea şi
stabilizarea societăţii civile. Interacţiunea dintre stat şi societatea
civilă sunt aspecte importante ce se leagă direct de funcţionarea şi
antrenarea procesului de democratizare a sistemului social. Ea fiind
cea care coordonează interesele şi poziţiile diferiţilor actori sociali

219
pune accentul pe cetăţean ca personalitate culturală, socială şi politică,
antrenează populaţia spre o participare socială activă, creează condiţii
de dezvoltare şi protecţie a sistemului economic şi financiar, sprijină
sistemul educaţional şi cultural de formare a cetăţenilor, pune bazele
unor proiecte de dezvoltare durabilă a societăţii. O societate civilă
puternică va pune bazele unui stat echilibrat, organizat, democratic şi
interesat de cetăţenii săi, creându-le condiţii pentru dezvoltare şi
instruire modernă.
Pentru a îmbunătăţi starea lucrurilor în domeniul civil, propunem o
serie de soluţii şi recomandări:
– respectarea concepţiei de cooperare între Parlament şi societatea
civilă în vederea atragerii organizaţiilor neguvernamentale în procesul
de luare a deciziilor, contribuind astfel la integrarea europeană a
Republicii Moldova;
– promovarea imaginii pozitive a oragnizaţiilor neguvernamentale
în rândul populaţiei şi atragerea acestora în sprijinul sectorului
asociativ în luarea deciziilor;
– facilitarea procesului de obţinere a statutului de utilitate publică
pentru toate ONG-urile;
– elaborarea unor proiecte care prevăd parteneriate largi cu
implicarea tuturor sectoarelor guvernamentale şi neguvernamentale;
– deschiderea unor dialoguri constructive între stat şi societatea
civilă prin intermediul instituţiilor acestuia;
– acordarea unui sprijin reciproc între sectoarele: legislativ,
financiar, operaţional în vederea perfecţionării raportului de
colaborare dintre stat şi societatea civilă;
– educarea populaţiei într-un spirit activ şi participativ în ceea ce
priveşte consolidarea societăţii civile.
Astfel, societatea civilă se dezvoltă odată cu instituţiile statului,
reprezentanţii mediului de afaceri şi instituţiile societăţii civile.
Aşadar, eficientizarea sectorului asociativ poate genera evoluţii în
celelalte sectoare şi viceversa.

STATUTUL FEMEII ÎN POLITICĂ:

ÎNTRE REALITĂŢI ŞI DEZIDERATE
(Cazul Republicii Moldova)

220
 Cristina CEAGLEI, an.III, Facultatea de Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative
Victor SACA, dr. hab., prof. univ., cond. ştiinţific
Throughout history, women represented the object of political,
economical and social discrimination. During recent years, women
challenged this situation in order to achieve the implementation of their
rights. In Moldovan society there is still a noticeable discrimination against
women’s involvement in administrative bodies and upper-level research and
academic circles. It is obvious that the process of setting up democracy in
Moldova is impossible without the equal participation of women and men at
all levels of decision-making. Equal representation of women goes hand-in-
hand with democracy, that’s why there is no democracy without equality.
La începutul mileniului XXI, umanitatea se confruntă cu diverse
metamorfoze menite să instituie şi să consolideze comunităţi durabile,
ai căror cetăţeni cu drepturi depline se implică activ şi beneficiază, în
egală măsură, de facilităţi şi privilegii. Cercetarea statutului actual al
femeii în viaţa politică are o semnificaţie aparte pentru teoria şi
practica politică, dat fiind că asigurarea egalităţii în drepturi şi
oportunităţi a femeilor şi bărbaţilor este unul dintre indicatorii
principali de avansare a societăţii pe calea democratizării. Totodată,
actualitatea investigaţiei în cauză este determinată, în mare măsură, şi
de necesitatea reevaluării câmpului teoretico-istoric al relaţiilor
genurilor umane în condiţiile Republicii Moldova, a procesului de
democratizare a acestor relaţii şi, ce este foarte important, de
necesitatea creării şi implementării unui mecanism civilizat al
relaţiilor în cauză. Paradigma egalităţii gender devine un deziderat al
contemporaneităţii, fiind una dintre valorile umane fundamentale.
Odată cu apariţia noţiunii „gender” (anii 70 ai sec. XX),
dezvoltarea studiilor despre femei, apoi şi a studiilor de gen, poate fi
considerată ca una dintre cele mai remarcabile inovaţii în învăţământul
superior din ultimele decenii, fiind o consecinţă academică a mişcării
feministe. Pornind de la faptul că toate statele lumii se confruntă cu
fenomenul de gen, întreaga atenţie a cercetătorilor atât în spaţiul ex-
sovietic, cât şi în cel occidental este axată asupra acestei probleme.
Aspectele politico-legale ale dimensiunii de gen se fac evidente în luc-
rările lui S.Rowbotham, J.Butler, О.А. Воронина, Н.Шведова,
M.Miroiu ş.a. În Republica Moldova, statutul epistemologic al unor

221
domenii de cunoaştere ca politici de gen, sociologia şi psihologia
genului se află încă în constituire. Studii specifice cu privire la
egalitatea de gen au fost realizate prin valorificarea diverselor
componente raportate la domeniu: formarea identităţii de gen a
tinerilor (S.Rusnac, V.Jardan), abordarea stereotipurilor de gen
(L.Handrabura, L.Zmuncilă, I.Poustovan, S.Saca), genul raportat la
sfera politică şi socială (V.Saca, E.Mardarovici), gender şi educaţie
(V.Bodrug-Lungu, S.Saca), gen şi istorie (A.Mîndîcanu).
Caracterul inovator al studiului propus rezidă în realizarea
oportunităţii de a construi un tablou integru al principalelor fenomene
sociale şi procese istorice din contextul evoluţiei problemei egalităţii
genurilor umane şi statutului politic al femeii la nivel mondial şi
regional, în special în Republica Moldova. Originalitatea lucrării reiese
şi din funcţionalitatea planului ei, care evocă principalele particularităţi
specifice ale realizării simetriei gender, din prisma evoluţiei
conceptual-istorice a acesteia: conceptul, cauzele, etapele, specificul şi
formele de manifestare a feminismului în diverse ţări, inclusiv în
Republica Moldova, evidenţiind cadrul normativ şi social-politic de
desfăşurare a fenomenului dat şi rolul femeilor în societatea
moldovenească, între oportunităţi şi impedimente. Inovaţia ştiinţifică a
lucrării este asigurată şi de determinarea caracterului reprezentativităţii
şi proporţionalităţii femeilor versus bărbaţi la alegerile parlamentare
din 5 aprilie 2009. Astfel, caracterul inovator al investigaţiei reiese din
triada: integritate, funcţionalitate şi pragmatism.
Lucrarea este compusă, în context structural, din introducere, două
capitole tematice, încheiere cu sinteza concluziilor obţinute,
bibliografie, rezumate în limbile română şi engleză şi anexe.
Capitolul I, segmentat în două paragrafe, cuprinde o caracteristică
generală a mişcării feministe, atât ca concept, cât şi ca fenomen,
reflectă atât importanţa, premisele apariţiei feminismului, cât şi
evoluţia ulterioară a acestuia în diverse ţări (inclusiv în Republica
Moldova), cu particularităţile şi formele specifice de manifestare.
Genul este o problemă de structură, de funcţionalitate, de valori şi
credinţe încetăţenite într-o anumită societate la un anumit moment. O
abordare integrată a genului şi implicit a problematicii de gen
acţionează asupra fiecărei componente a acestei piramide. O misiune
importantă a mişcării feministe astăzi este impunerea drepturilor

222
femeii ca o componentă stabilă a drepturilor universale ale omului şi
popoarelor.
Capitolul II, segmentat în trei paragrafe, reflectă realitatea politicii
egalităţii genurilor din Republica Moldova, prin identificarea
principalelor cauze ce limitează participarea femeilor în procesul
decizional şi în sfera publică în condiţiile societăţii în tranziţie spre
democraţie, şi a strategiilor de înlăturare a aspectelor discriminatorii
feminine; prin accentuarea apariţiei brandului feminin, ca alternativă a
domeniului politic, şi analiza conţinutului de gen al listelor electorale
parlamentare. Discriminarea femeilor este o realitate în întreaga lume,
inclusiv în ţara noastră. În societatea moldovenească, mai există şi
discrepanţa dintre contribuţia femeilor la dezvoltarea societăţii şi re-
cunoaşterea adecvată a acesteia. Observăm o discriminare permanentă
faţă de implicarea femeilor în organele administrative, la nivelul
superior de cercetare şi în cercurile academice. Cvasiinvizibila
implicare a femeilor în viaţa publică şi politică reprezintă rezultatul
normelor prestabilite despre locul şi rolul fiecărui gen în societate.
Analiza procesului de luare a deciziilor, din perspectiva egalităţii de
gen, prevede examinarea problemei participativităţii şi reprezen-
tativităţii. Reprezentativitatea femeilor este extrem de importantă
pentru ca interesele acestei jumătăţi a populaţiei să fie tratate adecvat.
Astfel, analizând promovarea femeilor la posturile de decizie în cadrul
procesului electoral la alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009, în
comparaţie cu alegerile anterioare, constatăm că primele locuri în
listele electorale sunt deţinute aproape exclusiv de către bărbaţi, totul
petrecându-se ca şi cum un „plafon de sticlă” (glass ceiling) ar bloca
în mod sistematic femeile de la un anumit nivel în sus. După cum
remarcă G.Lipovetsky, faptul cel mai semnificativ nu este pătrunderea
femeilor la vârf, ci perseverenţa cu care ele sunt deţinute deoparte şi
reproducerea socială a puterii masculine, plafonul de sticlă, the glass
ceiling, fiind mai curând un perete de sticlă, un glass wall.
Integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană presupune
multe rigori şi condiţii, iar una dintre acestea este asigurarea
oportunităţilor egale pentru ambele genuri. În vederea realizării
acestor prevederi, este necesară modificarea Legii Egalităţii de şanse
prin introducerea unor cote de reprezentativitate, sunt necesare
modificări ale Codului penal (cu prevederi de sancţiune penală în
cazuri de discriminări pe criteriu de gen şi hărţuire sexuală la locul de
223
muncă) şi ale Codului muncii. În domeniul asigurării drepturilor
omului, inclusiv cele ale femeilor, propunem următoarele obiective şi
modalităţi de îmbunătăţire a activităţii mecanismului naţional de
propulsare a concepţiei egalităţii genurilor, ca prioritară, în toate
domeniile vieţii sociale:
1) perfecţionarea legislaţiei naţionale în vederea armonizării ei cu
Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi
şi cu actele internaţionale în domeniu;
2) ajustarea documentelor strategice de dezvoltare a ţării cu legea
şi planul naţional în domeniul egalităţii genurilor;
3) eliminarea atitudinii sexiste şi discriminatorii, a portretizărilor-
stereotip ale femeilor şi bărbaţilor, şi sensibilizarea ambelor sexe (prin
antrenarea şi implicarea mass-media) referitor la necesitatea
participării echilibrate la procesul decizional;
4) asigurarea de şanse egale pe piaţa muncii;
5) favorizarea rotaţiei şi mobilităţii femeilor din posturile
funcţionale către posturile operaţionale pentru a le îmbogăţi experienţa
şi a le permite avansarea profesională;
6) instituţionalizarea educaţiei de gen la toate nivelurile.
La modul general, sunt trei paliere pe care femeile ar trebui să
lucreze şi să fie sprijinite, pentru a îmbunătăţi reprezentarea lor pe scena
politică: capacitatea de a intra în politică, oportunitatea de a fi
aleasă candidată şi şansa de a fi votată. Femeile nu trebuie să fie
competitive în relaţiile lor cu bărbaţii, ci complementare, genurile
creând împreună un echilibru prin păstrarea specificului lor.

PROCESUL ELECTORAL ÎN REPUBLICA MOLDOVA:

DIMENSIUNEA LOCALĂ
Hristina MARIŞCEAC, an.IV, Facultatea de Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative
Ruslan TANASĂ, dr., conf. univ., cond. ştiinţific
This article is about election process evolution on local leve in Repablic
of Moldova.Elections represen the most democratic implement in the
selection of the functionaries. The evoluion local election is considred to be
most demcticelement ofveach society. In Rebulic of Moldova the local
election is administratied by the Central Electoral Cammision. But local

224
election representit a very importante moments from our cauntry, because
these was be demonstreat from the election buy local elections wech take
place.
Democraţia este un sistem imperfect, dar perfectibil, iar
perfecţionarea acestuia are loc prin diferite procese. Unul dintre
momentele de bază, în vederea democratizării unui stat, este
desfăşurarea procesului electoral la nivel local. După cum
menţionează şi Alexis de Toqueville, procesul de democratizare are
loc anume la nivelul local, şi anume prin desfăşurarea alegerilor locale
[1], ce trebuie să fie organizate periodic, prin sufragiu universal, egal,
direct şi liber exprimat. Anume din acest motiv organizarea şi
desfăşurarea procesului electoral la nivel local presupune pentru orice
stat o importanţă majoră. Deoarece tocmai prin acest proces are loc
instaurarea şi realizarea principiilor democratice, care sunt pilonii de
bază ai acestui regim. Procesul electoral presupune buna organizare si
desfăşurare a alegerilor. Această activitate este gestionată de către o
comisie specială, în Republica Moldova aceasta fiind Comisia
Electorală Centrală, ce este o instituţie cu caracter permanent. În
Republica Moldova, procesul electoral îşi ia startul odată cu fixarea
alegerilor, adică ziua în care va avea loc votarea, iar aceasta fiind
stabilită prin hotărârea Parlamentului, cu cel puţin 60 de zile înainte de
alegeri [2]. Din acest moment, Comisia Electorală Centrală îşi începe
activitatea în vederea organizării procesului de alegere a instituţiilor
eligibile respective. Primul pas pentru desfăşurarea procesului
electoral – formarea circumscripţiilor electorale şi a secţiilor de
votare. Următorul – tipărirea buletinelor de vot şi concomitent
întocmirea listelor electorale.
De desfăşurarea procesului electoral ţine şi înregistrarea
concurenţilor în cursa electorală şi, de asemenea, agitaţia electorală ce
presupune un „nod” al campaniei electorale, în care are loc
cristalizarea intereselor fiecărui alegător şi concurent electoral în parte
[3]. Anume din acest moment se începe perioada activă a campaniei
electorale ca mai apoi să aibă loc şi votarea. Procesul electoral se
finisează odată cu validarea alegerilor şi, desigur, cu anunţarea
rezultatelor acestora.
În Republica Moldova, procedura de organizare şi desfăşurare a
procesului electoral este prevăzută în Codul electoral al Republicii

225
Moldova, adoptat la 21 noiembrie 1997, tot în baza acestui cod a fost
constituită Comisia Electorală Centrală. După declararea
independenţei Republicii Moldova, iniţial una dintre problemele de
bază a constituit-o desfăşurarea alegerilor în vederea realizării
principiilor democratice. Desigur că o deosebită importanţă i s-a
acordat procesului de alegere la nivel local. Astfel, în 1995, s-au
desfăşurat primele alegeri democratice la nivel local în baza
principiilor democratice. La acel moment, exista diferenţa cum are loc
informarea despre procesul electoral din municipiul Chişinău, în
comparaţie cu informarea de la sate. Alegerile, în localităţile rurale,
erau interpretate ca şi în perioada Uniunii Sovietice, de aceea la acest
capitol nu se acorda o atenţie atât de importantă. În satul Cimişeni,
raionul Criuleni, alegerile locale nu au diferenţiat cu mult de celelalte
localităţi. Astfel alegerile vizate au avut ca sarcină majoră
desfăşurarea procesului electoral în baza principiului
pluripartidismului, acordând şanse egale concurenţilor şi libera alegere
a cetăţeanului. Alegerile în localitatea dată au avut, după cum am mai
menţionat, acelaşi caracter ca şi în celelalte localităţi, concurenţii
electorali practic nici nu concurau, ducând o campanie de informare
despre persoana lor şi despre programul lor de activitate. Campania
dată şi-a păstrat un caracter monoton, aceasta datorându-se faptului că
populaţia nu era acomodată cu noul proces, alegerile date des-
făşurându-se în baza principiului pluripartidismului au acordat şanse
egale tuturor candidaţilor, atât celor independenţi, cât şi partidelor po-
litice.
Alegerile locale din 1999 şi 2003 s-au desfăşurat, ca şi cele din
1995, în baza noii reforme teritorial-administrative. În linii generale,
nu s-au diferenţiat cu mult de cele precedente, chiar şi concurenţii
electorali fiind aceiaşi, numai că de data aceasta unii dintre ei şi-au
înaintat candidatura din partea altor partide politice. Astfel de moment
demonstrează că în Republica Moldova este instaurat un regim
democratic ce permite pe larg aderarea la un partid politic sau altul.
Totodată, aceasta demonstrează o neseriozitate din partea concurenţilor
electorali faţă de procesul electoral şi se poate ajunge la pierderea
încrederii populaţiei faţă de concurentul dat şi ca rezultat la nealegerea
acestuia. Datorită acestui fapt, în alegerile locale din 1999, din satul Ci-
mişeni, raionul Criuleni, s-a demonstrat că populaţia şi-a pierdut

226
încrederea în partidele politice, astfel ca rezultat aceste alegeri au fost
câştigate de către un candidat independent, Anton Baractari, înaintându-
şi candidatura şi la alegerile precedente, de asemenea, candidat
independent.
Alegerile în cauză ca şi cele precedente şi-au păstrat caracterul
monoton, însă abia în alegerile din 2003 s-a observat un activism
politic, însă acestea fiind abia la început de cale în ceea ce priveşte
realizarea unei campanii mai pronunţate. Aceasta ţine de faptul că
alegerile vizate au fost primele alegeri locale desfăşurate sub o
guvernare comunistă şi au căpătat un caracter politic.
Observăm că procesul electoral a evoluat şi graţie alegerilor locale,
aceasta demonstrând-o alegerile locale din 2007, în care s-a reuşit a
cuprinde întreaga populaţie. Agitaţia electorală foarte intensă şi
desigur acţiunile ce aveau loc în satul Cimişeni, raionul Criuleni, erau
influenţate de politica dusă în general de partidele politice, ceea ce a
făcut ca aceste alegeri să nu fie deloc surprinzătoate pentru întreaga
populaţie. Cum era şi de aşteptat, bătălia electorală a fost dusă între
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, concurent electoral Vita-
lie Cotoman, şi candidatul independent Ghenadie Rabei, care deţinea
funcţia de primar al localităţii. Aceşti doi concurenţi au fost cei care au
reuşit să se impună mai activ în campania electorală dată. La aceste
alegeri, în mare parte, au fost aceiaşi concurenţi electorali ca şi la
alegerile precedente. Campania electorală a fost una dintre cele mai
active în care s-au folosit diverse tehnologii murdare, de asemenea,
concurenţii electorali au folosit şi defăimarea celorlalţi concurenţi [4].
Şi consiliul local a parcurs aceeaşi procedură, deoarece se ducea o
luptă crâncenă între toţi concurenţii electorali, indiferent la ce funcţie
şi-au înaintat candidatura.
Alegerile locale au demonstrat că procesul electoral nu are un
caracter pur şi simplu juridic, dar ele au căpătat şi un caracter politic,
reuşind ca acesta să evolueze, deoarece el asigură realizarea şi punerea
în practică a principiilor democratice şi procesul de democratizare în
fiecare stat trebuie să se realizeze mai întâi de toate la nivelul local.
Referinţe:
1. Alexis de Tocqueville. Despre democraţie în America. – Bucureşti, 1999,
p.150.
2. Codul electoral al Republicii Moldova. – Chişinău, 2007, p.45.
3. Cuceag Ion. Dreptul electoral. – Chisinau, 2005, p.153

227
 4. Ruslan Tanasă. Rolul antipropagandei în campania electorală//MOL-
DOSCOPIE: Probleme de analiză politică. Nr.XVI. – Chişinău, 2001, p.131.

DIMENSIUNEA ECONOMICĂ
A RELAŢIILOR MOLDO-RUSE
Samira MIRZOEVA, an.IV, Facultatea de Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative
Svetlana CEBOTARI, dr., lector superior, cond. ştiinţific
This article is focused on the analysis of economic dimension of moldo-
russian relations. The international recognition of the Republic of Moldova,
as the subject of international relations, at the beginning of 1990s, made
possible the extension of its economic relations and integration in
international structures. The 1990s can be characterized as very
controversial years for moldo-russian economic cooperation, when it was
several times interrupted with economic and political crises. However, the
economic relations with Russian Federation were always of primary
importance for Moldova. Republic of Moldova still depends on Russian
Federation as an export market and as the main energy supplier.
Recunoaşterea internaţională a Republicii Moldova ca subiect al
relaţiilor externe devine un factor decisiv în extinderea relaţiilor ei eco-
nomico-comerciale, în integrarea republicii în structurile economice şi
financiare internaţionale. Acest proces de recunoaştere a fost favorizat
de situaţia specifică internaţională, determinată de dezmembrarea
imperiului sovietic. Totuşi, ţara a rămas dependentă de Rusia prin
importurile de energie şi materie primă [1]. După o politică de
protecţionism dusă de ambele ţări în anii 1991-1993, s-a căutat
eliminarea barierelor tarifare şi netarifare prin semnarea Acordului
dintre Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse
privind comerţul liber, semnat la Moscova, la 9 februarie 1993, care a
intrat în vigoare la 30 martie 1993, odată cu Protocolul cu privire la
acest acord, care a fost semnat la 15 februarie 1993. Însă, la mijlocul
anului 1993, Moscova a luat o hotărâre prin care se anulau toate
preferinţele vamale faţă de produsele moldoveneşti, ele urmând să fie
impozitate cu taxele nonpreferenţiale. Prin această hotărâre Rusia
încerca să constrângă Moldova la o participare deplină în structurile CSI
prin ratificarea Declaraţiei de la Alma-Ata. Mizând pe vulnerabilităţile

228
Moldovei, liderii ruşi au aplicat mai multe metode, inclusiv controlul
asupra resurselor energetice, pentru a atrage Republica Moldova în
construcţia acestui spaţiu geopolitic. Începând cu anul 1993 până în
1997, între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse
au fost încheiate anual Acorduri privind colaborarea economică şi
comercială. Republica Moldova şi Federaţia Rusă, fiind parteneri
economici tradiţionali, au dus pe parcursul anilor 1997-1998 tratative
pentru semnarea unui acord de lungă durată. Aceste tratative s-au
finalizat prin semnarea la 2 octombrie 1999, la Moscova, a Tratatului
între Republica Moldova şi Federaţia Rusă privind colaborarea
economică pentru anii 1999-2008. Actualmente, la baza colaborării
economice moldo-ruse se află Programul de dezvoltare a relaţiilor
economice pentru perioada anilor 2009-2020, semnat între guvernele
celor două state. În baza Hotărârii Guvernului nr. 686 din 12 septembrie
1994, a fost înfiinţată Comisia Interguvernamentală de colaborare
economică între Republica Moldova şi Federaţia Rusă având caracter
permanent de activitate, întrunindu-se alternativ la Chişinău şi Moscova
şi înglobând următoarele aspecte de funcţionare: comercial şi economic,
tehnico-ştiinţific, colaborarea în domeniul sociouman etc. [2].
Să conştientizăm faptul că Europa nicidecum nu îndură foamete şi,
în mod practic, nu are nevoie de producţie moldovenească. Este cu-
noscut faptul că în fosta URSS Moldova deţinea întâietatea nu numai
în ceea ce priveşte producţia de vinuri, coniacuri şi articole de
tutungerie, dar şi la fabricarea aparatelor de precizie, tehnicii
electrocasnice şi agricole, pompe, covoare, mobilă, conserve, uleiuri
aromate şi tehnice etc. Concomitent, să nu uităm şi faptul că producţia
nominalizată era destinată aproape în exclusivitate pieţei URSS şi
doar parţial desfacerii pe pieţele fostelor ţări de orientare socialistă.
Plus la toate, producţia noastră nu era cunoscută în Occident, chiar şi
în cazurile când ea era exportată în această zonă, graţie faptului că era
utilizată marca comercială sovietică şi nu cea moldovenească. Cât
priveşte standardele şi calitatea, această producţie astăzi poate fi
vândută doar pe piaţa unor ţări ale CSI şi, eventual, pe pieţele unor ţări
de lumea a treia. În prezent Moldova, pur şi simplu, este obligată să se
menţină pe piaţa CSI, iar apropierea de standardele europene nu
trebuie făcută într-un mod care să creeze un conflict cu Rusia.

229
Moldova are nevoie de bunele relaţii cu Rusia, oricare ar fi statutul său
politic în viitor [3].
Relaţiile economice dintre Moldova şi Rusia sunt destul de comple-
xe. Cele mai de suprafaţă sunt relaţiile comerciale şi cele din sectorul
energetic. Referitor la cele dintâi, menţionăm că Rusia rămâne în con-
tinuare în topul ţărilor cu care Republica Moldova are relaţii comer-
ciale. Într-un comunicat al Ministerului Economiei şi Comerţului se
precizează că exportul mărfurilor moldoveneşti pe piaţa rusă a însumat
în anul 2008 peste 300 mil. dolari sau cu 36,6% mai mult decât în
2007. În 2008, Federaţia Rusă s-a plasat pe locul doi în lista
partenerilor comerciali ai Moldovei [4]. Trebuie de menţionat faptul
că Republica Moldova dezvoltă o amplă colaborare comercială cu
multe regiuni din Rusia. Astfel în aprilie 1997 a fost semnat Acordul
privind colaborarea comercial-economică dintre Guvernul Republicii
Moldova şi administraţia regiunii Moscova. Acordul prevede
deschiderea a 20 case de comerţ în oraşele din regiunea Moscovei
pentru realizarea producţiei moldoveneşti. Asemenea acorduri s-au
încheiat şi cu alte regiuni ale Federaţiei Ruse: Administraţia
Districtului Autonom Komi-Permiansk, Guvernul Republicii
Tatarstan, Administraţia regiunii Tiumen, Guvernul Republicii
Başkortostan, Administraţia ţinutului Altai, Administraţia regiunii
Murmansk, Kostroma [5]. Produsele moldoveneşti, inclusiv cele
vinicole, sunt importate în 28 de regiuni ale Federaţiei Ruse. La şapte
dintre acestea – Moscova, Sankt Petersburg, Orlov, Breansk, Kaluga,
Belgorod şi Tula, le-a revenit, în ultimii ani, mai mult de 80 la sută din
totalul exportului moldovenesc pe piaţa rusă. Desigur, un rol important
în dezvoltarea acestor relaţii revine Camerelor de Comerţ şi Industrie
din ambele ţări. În contextul colaborării intercamerale moldo-ruse,
actualmente instituţia din Moldova are semnate 16 acorduri de
cooperare cu Camerele din Rusia, inclusiv la nivel regional. Deşi sunt
semnate mai multe acorduri de acest gen, funcţionabile sunt doar vreo
8, deoarece cu celelalte regiuni ale Rusiei Moldova nu face un schimb
economico-comercial activ [6].
Relaţiile în sectorul energetic sunt foarte simple: Moldova se află
în dependenţă totală de importul gazelor din Federaţia Rusă. Preţurile
la gazele importate cresc încontinuu şi aparent Republica Moldova nu
poate face altceva decât să le accepte. Gazele naturale deţin o pondere

230
de cca 55-60% din consumul de resurse energetice, fiind în întregime
importate din Rusia. Furnizarea normală riscă să fie întreruptă atât din
motive economice, cât şi politice. Gazprom fiind o companie rusească,
practic controlată de stat, este un instrument eficace pentru promo-
varea intereselor geoeconomice ale Moscovei. Amintim că problema
achitării datoriilor moldoveneşti faţă de Gazprom sau chiar a
întreruperii furnizărilor este pusă de fiecare dată când vectorul politicii
externe a Republicii Moldova este de orientare vestică. Energia este
unul dintre cei doi factori principali care ancorează Moldova adânc
într-o dependenţă unilaterală faţă de „uriaşul estic”.
Timpul trăit tot mai mult confirmă faptul că în relaţiile dintre
Republica Moldova şi Federaţia Rusă întotdeauna a fost şi va fi mai
multă geopolitică decât economie reală. Republica Moldova niciodată
nu a reprezentat pentru Rusia un partener economic important. Rusia
are o economie vastă, autosuficientă şi reprezintă axa strategică pentru
întreg spaţiul postsovietic. Teritoriul său imens, posesia unor resurse
naturale de o importanţă economică sporită, la fel şi a potenţialului
economic, tehnico-ştiinţific, intelectual, militar dezvoltat fac din această
ţară un lider regional. Astfel, factorul rusesc va fi mereu prezent în toate
iniţiativele Republicii Moldova ce ţin de activitatea economică externă.
Referinţe:
1. Cereş I. Republica Moldova în relaţiile economice internaţionale.
Aderarea RM la organizaţiile politice şi economice internaţionale. Relaţiile
economico-comerciale externe (1991-1995).– Chişinău: Civitas, 1998, p.113.
2. Sudacevschi G. Relaţiile economice ale RM cu ţările din CSI. –
Bucureşti: Ed. Economică, 2004, p.148.
3. Buruian A. Republica Moldova în contextul geopolitic contemporan
//15 ani de independenţă a RM.– Chişinău: Academia de Ştiinţe a Moldovei,
Institutul de Istorie, Stat şi Drept, 2006, p.81.
4. Roşca V. Problema certificării produselor agricole exportate în Rusia
va fi soluţionată // Flux: Ediţia de vineri din 27 martie 2009.
5. Шилова Р. Российско-молдавские торгово-экономические связи //
Politica externă a RM: aspecte ale securităţii şi colaborării regionale. –
Chişinău: Perspectiva, 1998, p.287-292.
6. CCI rămîne a fi pivotul relaţiilor dintre Rusia şi Moldova //
Dezvoltarea (ziarul oamenilor de afaceri). Nr.17-18 (403-404) din 23 mai
2008.

231
 POLITICA ŞI SPORTUL: MODELE DE INTERACŢIUNE
Mina COLŢUN, an.III, Facultatea de Relaţii Internaţionale, Ştiinţe
Politice şi Administrative
Rodica RUSU, dr., lector superior, cond. ştiinţific
In a world where politics tends to be involved in all areas social
interaction with the sport is not at all surprising. Both spheres are important
to society because politics means organization, leadership and sport means
moving activity. Politics makes sport more organized, more beautiful, more
interesting and seen by all. Besides the existing democratic societies require
contemporary political sphere to contribute through various plans including
the development or innovation in the field of sports activities and provide
some important and topical.
Scopul lucrării constă în demonstrarea interacţiunii sferelor politicii
şi sportului, precum şi importanţa implicării sferei politice în
dezvoltarea, organizarea şi renovarea domeniului sportiv. Actualitatea
temei rezultă din interacţiunea deloc surprinzătoare a domeniilor
politicii şi sportului – ca evoluţie firească a implicării politicii în
progresul domeniilor sociale. Aceste sfere sunt semnificative pentru
societate, fiindcă politica şi politicul înseamnă organizare, conducere,
iar sportul înseamnă mişcare, activitate. Politica transformă sportul
într-o activitate mai organizată, mai interesantă şi atractivă. Totodată,
condiţiile democratice existente în societăţile contemporane cer sferei
politice să contribuie prin diferite planuri de inovare sau dezvoltare,
inclusiv în domeniul activităţii sportive, asigurându-i oarecare
importanţă şi actualitate. Politica se implică tot mai mult în sport
urmărind unele interese specifice, dar şi dezvoltarea, progresul sferei
sportive. Avantajele din sport sunt intuite şi atrag politica: investiţii,
proiecte, planuri care vin pentru a satisface potenţialele interese ale
politicii şi politicienilor.
Sportul este elogiul democraţiei, al egalităţii şanselor, al autonomiei
domeniilor sociale. Politica este un domeniu public, sportul la fel. Şi în
politică, şi în sport sunt preferinţe, candidaţi, conducători şi conduşi.
Dar esenţa celor două domenii este concurenţă, democraţie, fair-play,
libertate şi evidenţierea celor mai buni. Interacţiunea celor două sfere
au conotaţii diferite în dependenţă de context. Anume aceste conotaţii
şi esenţa interacţiunii dintre sport şi politică au fost examinate în
lucrarea dată.

232
 Politica şi sportul interacţionează din ce în ce mai des la diferite ni-
veluri: local, european, mondial. Actualitatea este oferită şi de faptul
că ambele domenii sunt interesante, aduc profituri mari, aduc
popularitate, implică o mare parte din societate. Totodată, fiecare stat
este obligat să ducă o anumită politică sportivă cu care să se manifeste
pe arena internaţională.
Prin urmare, efectuarea acestui studiu va evidenţia conlucrarea şi
importanţa politicii pentru sfera sportivă şi vom putea trage concluzii
privind nivelul de interacţiune dintre aceste sfere, atât la nivel
naţional, cât şi european sau mondial.
În Republica Moldova, un stat aflat în tranziţie spre democratizare
şi dezvoltare, rolul interacţiunii dintre politică şi sport nu este perceput
ca fiind important, rolul sportului fiind diminuat. În această ordine de
idei, investiţiile şi conlucrarea statului cu agenţiile sportive aflate sub
jurisdicţia statului, precum şi nonguvernamentale sunt destul de
formale. Totuşi, faţă de perioada incipientă de existenţă a Moldovei ca
stat independent, se înregistrează o tendinţă ca domeniul sportiv să
devină mai actual şi important atât pentru autorităţi, cât şi pentru
întreaga societate.
Pornind de la scopul şi obiectivele lucrării, ea a fost structurată în
trei capitole, cinci paragrafe, bibliografie, anexe şi rezumat.
Introducerea include şi argumentează actualitatea temei, remarcă scopul
şi obiectivele propuse, baza metodologică utilizată, gradul de cercetare
al acesteia, precum şi originalitatea rezultatelor cercetării.
În primul capitol numit „Caracteristici generale privind politica şi
sportul”, care cuprinde trei paragrafe, sunt reflectate principalele
momente ale colaborării şi interacţiunii politicii şi sportului. Primul
paragraf „Esenţa şi semnificaţia noţiunii de politică şi sport” se referă
la noţiunile de sport şi politică, precum şi la cea de politică sportivă. Al
doilea paragraf „Istoricul interacţiunii politicii şi sportului” vizează
principalele momente istorice la nivel mondial, unde domeniile politicii
şi sportului au interacţionat sau au colaborat. Al treilea paragraf
„Politica sportivă în Uniunea Europeană” analizează politica sportivă în
Uniunea Europeană, având un cadru teoretic bine structurat şi organizat.
Al doilea capitol, numit „Politica sportivă în Republica Moldova”,
cuprinde două paragrafe şi se referă la situaţia politicii şi sportului din
Republica Moldova, precum şi la interacţiunea dintre acestea,
233
înscrierea lor în cadrul legal. În primul paragraf „Evoluţia politicii
sportive în Republica Moldova” – remarcăm principalele momente ale
evoluţiei sportului, formarea acestuia ca domeniu de interes pentru
sfera politică, precum şi politicile sportive duse de către URSS pe
teritoriul RSSM; istoricul politicii sportive în Republica Moldova în
domeniul olimpic şi performanţele obţinute de către sportivii
moldoveni. Al doilea paragraf „Legislaţia Republicii Moldova privind
politica sportivă: realizări şi neajunsuri” reflectă principalele momente
ale legislaţiei privind sportul ce funcţionează pe teritoriul Republicii,
deficienţele şi avantajele acesteia.
În capitolul trei, care reprezintă un studiu de caz, ne referim
nemijlocit la fenomenul fotbalului ca un domeniu care ar putea deveni
un obiect direct al politicii sportive a statului, legislaţia, precum şi
unele momente specifice fotbalului moldovenesc, în care politicul nu
s-a implicat atât cât era necesar, acest lucru fiind o deficienţă a
politicii sportive a Republicii Moldova.
Aşadar, putem menţiona faptul că interacţiunea dintre politică şi
sport se manifestă destul de activ şi pronunţat pe întreg mapamondul.
La nivel mondial, interacţiunea dintre aceste domenii este reprezentată
prin legislaţii, prevederi, legi sau regulamente în materie de sport. La
nivel regional sau local, politica tinde să organizeze sau să influenţeze
sportul pentru a-şi satisface propriile interese. Subiecţii politicii
sportive sunt structurile statale sau internaţionale care se ocupă
nemijlocit de domeniul sportiv: organizarea, funcţionarea şi finanţarea
acestuia. Ca exemplu putem aduce ministerele, departamentele,
agenţiile, federaţiile, asociaţiile care se află sub egida organelor
guvernamentale sau de uniune, federaţie la nivel internaţional. Alţi
subiecţi importanţi sunt organizaţiile neguvernamentale şi apolitice,
însă care contribuie la dezvoltarea politicii sportive, a promovării
culturii şi eticii sportive şi mobilizării societăţii în diferite evenimente
specifice domeniului dat, mass-media care are rol informativ şi
sporeşte activismul şi cunoştinţele cetăţenilor. Interacţiunea dintre
politică şi sport este şi rezultatul numărului de populaţie pe care aceste
sfere ale socialului le cuprind, a conexiunii istorice pe care acestea le
au împreună. Influenţele sportului şi activităţilor fizice asupra omului şi
societăţii sunt complexe, în special, datorită efectelor pe care le produce
asupra menţinerii sănătăţii, formării şi dezvoltării personalităţii.

234
Timpul a validat efectele pozitive ale activităţilor fizice şi sportului
asupra conceptului de sine, autoaprecierii, anxietăţii, depresiei,
tensiunii şi stresului, încrederii de sine, energiei, dispoziţiei, eficienţei
şi stării de bine.
Sportul şi activităţile fizice contribuie la socializarea oamenilor şi,
îndeosebi, a tinerilor, în condiţiile în care există o bună dirijare. Se
spune că socializarea în sport nu poate fi promovată decât atunci când
sunt puse în evidenţă calităţi morale. Atitudinile, deprinderile şi regulile
asimilate în activitatea sportivă pot fi transferate în orice altă sferă
socială şi pot fi adaptate la specificul oricărei alte instituţii sociale.
Neglijarea rolului politicii sportive ar putea genera unele probleme
sociale, ignorarea sferei civice de către puterea politică sau stagnarea
dezvoltării unui „organism” social activ, participativ, cu spirit
concurenţial.
Educaţia fizică şi sportul promovează atât respectarea valorilor
morale în spiritul olimpic, cât şi valori esenţiale ale vieţii în
colectivitate, favorizând integrarea în grup şi socială, respectul faţă de
ceilalţi, faţă de lege (auto)disciplina, capacitatea de comunicare,
(auto)evaluare şi nu, în ultimul rând, dezvoltarea şi consolidarea
sentimentului patriotic, ca urmare a victoriilor obţinute de sportivi la
competiţii internaţionale. Urmează să extragem ceea ce este mai bun
din interacţiunea sferelor sportului şi politicii pentru a utiliza în
interesele societăţii şi a progresului cele două sfere.

CONFIGURAREA INTERESULUI NAŢIONAL

AL REPUBLICII MOLDOVA ÎN SPAŢIUL EUROPEAN
Roman PODLISNIC, an.III, Facultatea de Relaţii Internaţionale,
Ştiinţe Politice şi Administrative
Svetlana CEBOTARI, dr., lector superior, cond. ştiinţific
In a global society, where the integration processes become more and
more profound and mutual, the interdependence among the states tends to
build relationships in a free and borderless world.
The present article sets out to examine the European vocation of our
country, the prospects of signing a new agreement, as well as the period that
Republic of Moldova needs to implement specific reforms and to join the
European Union.

235
 În contextul profundelor metamorfoze geopolitice, elementele
internaţionale care intervin în viaţa naţiunilor au o importanţă
determinantă; ele apar ca o forţă dinamică ce generează o mişcare
progresistă, subminând elementele conservatoare şi impulsionând
statele spre magistrala largă a progresului uman.
Interesul naţional al Republicii Moldova se pune în evidenţă prin
activitatea din interiorul ţării, dar şi în afara acesteia, în toate
domeniile. El se traduce prin preocuparea constantă a instituţiilor
statului şi a cetăţenilor săi de a asigura dezvoltarea economică
durabilă a ţării, de a prezerva independenţa, suveranitatea şi
integritatea teritorială a ţării, de a garanta securitatea umană a
locuitorilor săi, de a stabili şi întreţine relaţii utile cu alte ţări şi organi-
zaţii internaţionale, precum şi cu societatea civilă, de a promova
cultura naţională într-o politică externă eficientă.
Datorită tendinţelor actuale de integrare şi interdependenţei dintre
statele lumii, afirmăm că procesele integraţioniste contribuie la
formarea unui grad sporit de stabilitate şi de prosperitate economică.
Fiind un stat european, Republica Moldova promovează o politică de
integrare în spaţiul comunitar, aceasta fiind instituită prin Acordul de
Parteneriat şi Cooperare la 26 iulie 1994 [1]. APC-ul intră în vigoare
în 1998 şi este primul pas spre atingerea scopului final de aderare la
spaţiul comunitar [2].
Un alt moment decisiv pentru ţara noastră a constituit admiterea
Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
în iunie 2001, care îi permite să semneze Acorduri de liber schimb cu
ţările Europei de Sud-Est, ceea ce revitalizează mult comerţul moldo-
venesc.
Odată cu marea extindere spre est, de la 1 mai 2004, UE propune
implementarea Politicii Europene de Vecinătate (PEV) [3], care
reprezintă, în premieră, ideea unei politici speciale pentru consolidarea
relaţiilor sale cu statele vecine din est şi din sud. Politica Europeană
de Vecinătate a fost de la bun început concepută de UE ca o politică
distinctă de cea a extinderii, astfel încât autorităţile moldovene au
continuat să persevereze în eforturile lor de a depăşi limitele juridice
şi politice ale acesteia, promovând, atât la Bruxelles, cât şi în celelalte
capitale europene, propuneri alternative de dezvoltare a relaţiilor
moldo-comunitare, şi anume: includerea Moldovei în pachetul statelor

236
din Balcanii de Vest cu privire la aderarea la UE şi/sau semnarea unui
Acord de Asociere care ar formula o perspectivă clară de integrare
europeană pentru ţara noastră.
Pentru aceasta, sunt necesare eforturi coordonate atât în cadrul
reformelor interne, cât şi pentru promovarea unei intense activităţi de
lobby pe lângă elitele politice europene. Din moment ce mai mulţi
oficiali de la Bruxelles şi unii şefi de state-membre ale UE au făcut, cu
diverse ocazii, declaraţii cu privire la integrarea Moldovei în cadrul
Uniunii Europene, demnitarii de la Chişinău trebuie să instituie un
dialog politic particular cu cele mai importante cancelarii europene,
care să includă nemijlocit problematica aderării la UE.
Însă, ca acest deziderat să devină realizabil, este necesar ca
angajamentele asumate în baza Planului de Acţiuni de către
conducerea de la Chişinău să fie realizate; să se instituţionalizeze un
parteneriat european real şi cu societatea civilă; să se aloce mai multe
resurse financiare pentru dezvoltarea şi întărirea capacităţilor
instituţionale destinate implementării angajamentelor asumate în
PAUEM de către Guvern şi să se valorifice mai eficient resursele,
experienţa şi know-how-ul statelor-membre ale UE în vederea
armonizării legislaţiei şi instituţiilor Republicii Moldova cu normele şi
practicile comunitare; să se îmbunătăţească cooperarea
interministerială, în special la nivel de experţi, în domeniul realizării
PAUEM [4].
Aşadar, este de o importanţă vitală găsirea şi ocuparea unor spaţii
strategice în arhitectura europeană în scopul semnării unui acord de
asociere cu UE care ar conţine o perspectivă ferm definită de aderare.
În ceea ce priveşte actualul Parteneriat Estic, el nu anulează
perspectivele europene ale Republicii Moldova, dar nici nu oferă o
perspectivă de aderare. De aceea, Republica Moldova trebuie să
demonstreze realizarea angajamentelor asumate în cadrul Planului de
Acţiuni, pentru a compare pregătită în vederea semnării actului de
asociere, cu o perspectivă determinată de aderare. Actualmente,
ţinându-se cont de situaţia politică creată, este necesar un consens
durabil privind valorile de bază ale statului, interesele fundamentale,
precum şi o viziune unică asupra priorităţilor de dezvoltare socială. Este
indiscutabil că vectorul european al interesului naţional al Republicii
Moldova trebuie să devină o valoare unică, un deziderat comun, care ar

237
uni întreaga societate moldovenească în scopul realizării integrării
europene.
Referinte:
1. Cebotari Svetlana. Configurarea politicii externe a Republicii Moldova
în spaţiul integraţionist european // Studii Internaţionale, viziuni din
Moldova. – Chişinău. – 2007. – Vol. 5. – Nr. 4. – 208 p.
2. Uniunea Europenă şi Republica Moldova. Implementarea Acordului
de Parteneriat şi Cooperare / Serviciul TACIS din cadrul DGIA al Comisiei
Europene, 1999. – 267 p.
3. Klipii Igor. Evoluţia cadrului politic al problemei integrării europene,
Moldova şi integrarea europeană / Institutul de Politici Publice. – Chişinău:
Prut Internaţional, 2001. – 33 p.
4. Planul de Acţiuni Uniunea Europeană–Republica Moldova: ghid.
Proiect realizat de ADEPT şi EXPERT-GRUP. – Chişinău: Gunivas, 2006. –
75 p.

АНТИГЛОБАЛИСТСКОЕ ДВИЖЕНИЕ
В СОВРЕМЕННОМ ПОЛИТИЧЕСКОМ ПРОЦЕССЕ
Екатерина ТЕРЗИ, IV курс, факультет международных
отношений, политических и административных наук
Кристина ЕЖОВА, докт., ст. преподаватель,
научн. руководитель
Antiglobalism is absolutely new concept. It has arisen in the end of XX, the
beginning of XXI century as opposition to globalization process. Movement of
antiglobalism represents the wide, qualitatively new, international social
movement which participants oppose negative consequences which are born in
it by globalization. The ideology of movement of antiglobalism consists in
negation of dominating values of modernization which are constructed on
principles of economic growth, commodity manufacture and national sta-
tehood.
Антиглобализм – сравнительно новое понятие. Одной из ха-
рактерных тенденций современного общественного развития яв-
ляется глобализация. Она представляет собой процесс унификации
различных сфер развития общества: экономической, политичес-
кой, культурной и др. Наряду с объективными процессами гло-
бализации в 70-е годы XX века развитыми странами Запада начала
активно проводиться политика неолиберальной глобализации. Ос-

238
новой такой политики выступает идеология неолиберальной эко-
номики, потребительского общества и массовой культуры.
Подобная политика привела к резкому нарастанию неравен-
ства и социальной напряженности, что вызвало всплеск активно-
сти общественных объединений, получивших название антигло-
балистских. Антиглобализм представляет собой международное
общественное движение, выступающее против интеграции миро-
вых экономических и политических систем.
Резко меняющийся мир П. Хёрст и П. Томпсон трактуют сле-
дующим образом: «Эра, в которой большая часть социальной
жизни детерминирована глобальными процессами, в которой на-
циональные культуры, национальные экономики и национальные
границы исчезают. Центральным, в таком понимании процесса
глобализации, является современное быстрое развитие глобализа-
ции экономики» [1, с. 1].
Феномен антиглобализма и антиглобалистского движения ши-
роко осуждается в научной литературе. Существует множество
определений данного явления. По мнению белорусского учёного
Саковича В. и молдавского учёного Руснака Г., «антиглобализм –
международное общественное движение протеста, выступающее
против неолиберальной глобализации. Целью антиглобалисткого
движения является формирование демократической модели гло-
бализации» [2, с. 263].
Российский исследователь Бузгалин А. считает название «аль-
терглобалисты» более адекватным, чем «антиглобалисты», «по-
скольку эти люди – противники не интеграции, а нынешней мо-
дели глобализации, и выступают не против открытого общества
вообще, но против конкретного типа этого общества» [3, с. 71].
Приведенный анализ феномена «антиглобалистское движение»
позволяет выделить несколько форм его проявления: экономиче-
ский антиглобализм, финансовый антиглобализм, политический
антиглобализм, информационный антиглобализм, гуманитарный
антиглобализм, экологический антиглобализм.
Изучая многочисленные исследования зарубежных и отечест-
венных авторов, можно сделать вывод, что антиглобалистское
движение – это социальное разнородное движение, отстаивающее
интересы различных слоев населения. Оно выступает против не-
гативных процессов глобализации, транснациональных корпора-
239
ций. Антиглобалисты требуют немедленного разрешения проб-
лем голодающего третьего мира, справедливого распределения
ресурсов, сохранения культурных традиций и т.д.
Сущность антиглобализма проявляется в протестах против ос-
новных противоречий и пороков глобализации, против междуна-
родных финансовых организаций и транснациональных корпора-
ций. Это движение охватывает все основные направления миро-
вой жизни, включая политические, экономические, геополитичес-
кие, гуманитарные, экологические и информационные аспекты.
В своей деятельности антиглобалисты придерживаются прин-
ципов, согласно которым любой человек имеет равные права, сво-
боды и обязанности, т.е. каждый человек имеет право на обще-
человеческие ценности: свободный труд и материальный достаток,
право на образование и духовное развитие, право на охрану здоро-
вья и благополучие в старости, право на уважение собственного
достоинства и безопасность и т.д. При соблюдении этих прав мож-
но создать более справедливую модель общественного устройства.
Антиглобализм можно определить как кризисный тип полити-
ческого сознания, выражающий интересы тех социальных сил,
которые желают коренных изменений существующего общест-
венного порядка. Сущность антиглобалистского движения заклю-
чается в критике глобального общества и в борьбе против интег-
рации мировых политических и экономических систем.
Началом антиглобалистского движения можно считать 60-е годы
ХХ в. – это был своеобразный бунт против существующей системы.
В 1968 году прошли первые студенческие выступления в США,
Франции и Германии против бесправия студентов. Они были пер-
выми сигналами, «предтечей» антиглобалистских движений.
Об антиглобализме заговорили в апреле 1994 года, когда на
юге Мексики субкоманданте Маркос решил создать свою армию
освобождения. Он приговаривал к смерти империю ТНК и при-
зывал людей со всех концов планеты присоединиться к его «сапа-
тистской армии освобождения».
В 1998 году образовалась самая авторитетная антиглобалистская
организация АТТАК, которая выступала за установление «налога
Тоббина» – 0,1 % от всех финансовых операций направлять на борь-

240
бу с бедностью и поднятие экономики стран третьего мира. В 1998
году образуется также сетевая организация антиглобалистов PGA.
Первая крупная антиглобалистская акция состоялась в Сиэтле
в 1999 году, пытавшаяся сорвать встречу ВТО. Затем антиглоба-
листское движение проходит некую институционализацию: появ-
ляется Всемирный Социальный Форум – международная встреча,
проходящая ежегодно в противовес Всемирному Экономическо-
му Форуму в Давосе. Цели Всемирного Социального Форума –
борьба за демократию «снизу», за преодоление эксплуатации в
странах третьего мира, решение экологических проблем и т.д.
Итак, антиглобалистское движение представляет широкое и ка-
чественно новое международное социальное движение, участники ко-
торого выступают против глобализации и ее негативных последствий.
Библиография:
1. Hirst P., Thompson G. Globalization in Question. – Cambridge, 1996. –
322 p.
2. Сакович В., Руснак Г. Глобалистика: Глобализация и интеграция,
глобальные проблемы современности, антиглобализм. – Кишинэу: CEP
USM, 2005. – 335 c.
3. Бузгалин А. Альтерглобализм как феномен современного мира //
Полис. – 2003. – №2. – С.71-85 (Москва).

ЭТНИЧЕСКИЕ ГРУППЫ КАК СУБЪЕКТЫ

МЕЖДУНАРОДНОЙ ПОЛИТИКИ
Анастасия КИРЬЯКОВА, IV курс, факультет международных
отношений, политических и административных наук
Кристина ЕЖОВА, докт., ст. преподаватель научн. руководитель
Ethnic issues seem to be extremely important in today's world. It applies
equally to the sphere of international relations, with the state still being the
principal actor and the major form of ethnic groups political organization.
Many burning problems of modern international politics are closely related
to ethnic subject area. Thus, the importance of studying the international
dimensions of ethnicity is now quite obvious.
Этнические факторы имеют беспрецедентное значение для со-
временного мирового сообщества. Это в полной мере касается и
области политики, в том числе и международной, вследствие чего

241
крайне необходимым представляется рассмотрение этнических
групп в качестве международных субъектов.
Указанная тема является чрезвычайно многогранной и требует
принятия во внимание ряда аспектов. Прежде всего следует учи-
тывать тенденции развития нынешней международной среды с ее
процессами глобализации, изменением роли государства в резу-
льтате воздействия на него новых акторов. Характерной особен-
ностью в этом плане выступает все более интенсивное размы-
вание граней между внутренней и внешней политикой, благодаря
чему явления и процессы, еще не столь давно причислявшиеся
исключительно к сфере внутригосударственной, сегодня обле-
каются в международную форму [1].
Подобного рода влияние на характер национального госу-
дарства обусловливает необходимость совершенно иного взгляда
и на национальные вопросы. Начинать же их рассмотрение сле-
дует, главным образом, с обращения к теоретическим подходам к
феномену этничности и этнической группы. Это требует учета по-
ложений целого ряда разнообразных и во многих случаях противо-
речащих друг другу концепций, оформившихся в области полити-
ческих и социологических наук. При этом необходимо отметить,
что большинством подобных исследований этнические проблемы
изучаются в совокупности с вопросами нации, которые также по-
лучили неоднозначную оценку. Вместе с тем, какой бы подход к
нации ни взять за основу, именно наличие государства выдвигается
в качестве центрального элемента обозначенного феномена, тем
самым подчеркивается его политический характер. Наряду с поня-
тием нации рассматривается также и проблема национализма, ко-
торый зачастую трактуется как идеологический фундамент для по-
строения нации и как обязательный компонент в историческом
процессе ее формирования [2, 3].
В целом тема места и значения этнических факторов в между-
народной сфере остается крайне неоднозначной и дискуссионной.
Одним из главных пунктов данного спора как раз и является во-
прос о том, выступают ли этнические группы как таковые в виде
непосредственных участников, субъектов международной полити-
ки. Здесь обыкновенно на первый план выступает государство,
представляющее собой основную форму политической организации
этносов, обеспечивающей им участие во властных отношениях.

242
 Однако не следует игнорировать положения ряда научных тео-
рий, согласно которым этнические общности предстают не само-
стоятельными субъектами, а прежде всего объектами политической
мобилизации, инструментального манипулирования со стороны
политических элит, преследующих определенные властные цели,
причем цели эти далеко не всегда соответствуют реальным интере-
сам народа. При этом в современных условиях глобализации
подобного рода политическая инженерия приобретает уже глобаль-
ный характер, пересекая пределы государственных границ [4].
Нет сомнения в том, что анализ этнических факторов в между-
народной среде невозможен без учета ее современных особен-
ностей. Сегодня межэтнические отношения, существующие в
рамках одного или двух государств, могут оказывать значитель-
ное влияние на международно-политическую ситуацию в мире в
целом, и эти тенденции тем более интенсифицируются под воз-
действием глобализационных процессов.
Этническая составляющая международных отношений прини-
мает в нынешних условиях абсолютно новые формы. Так, к при-
меру, этнические конфликты в настоящее время, возникнув как
внутренние, становятся международными в результате своего
расширения, подключения к ним других участников и т.д. Таким
образом, происходит интернационализация внутригосударствен-
ных конфликтов [5].
Глобализация, как известно, способствует объединению и го-
могенизации мира. Однако следует подчеркнуть, что между тем
усиливаются и прямо противоположные процессы – фрагмента-
ции и партикуляризма. При этом в ходе противостояния универ-
сализации в качестве основных средств зачастую используются
национальные, культурные, этнорелигиозные особенности, что в
некоторых случаях приводит к усилению радикальных фундамен-
талистских, а также крайних националистических тенденций [6].
Помимо этого, массовые миграции, порождаемые глобализацией,
ведут к изменениям этнического и этнокультурного состава ре-
гионов, способствуя возникновению этнических противоречий и
создавая угрозу конфликтов [7, 8].
Межнациональные отношения носят сегодня в высшей степени
непростой характер, в том числе и с международно-правовой точки
зрения. Проблема относительно национального самоопределения и
243
прав национальных меньшинств состоит большей частью в том, что
регламентирующие данные вопросы международные нормы, будучи
юридически зафиксированными, далеко не всегда способны разре-
шить существующие в реальной действительности разногласия.
При рассмотрении этнических проблем представляется необхо-
димым обратиться также и к теме межэтнических отношений в
Республике Молдова. В первую очередь нужно отметить, что Мол-
дова является полиэтническим государством и на ее территории
проживают различные национальные группы, положение которых
регулируется как на основе документов, заключенных в рамках
различных международных организаций, так и при помощи внут-
реннего законодательства, составленного в соответствии с выше-
упомянутыми правовыми нормами. Национальная политика Рес-
публики Молдова основывается на уважении равенства и соблюде-
нии прав всех этнических групп, составляющих ее население.
Таким образом, можно констатировать, что в настоящий пери-
од связанные с этничностью вопросы приобрели первостепенное
значение для всего мирового сообщества, проявляясь во множе-
стве факторов. Все это позволяет сделать заключение касательно
того, что этнические группы безусловно можно рассматривать в
качестве субъектов современной, и, в частности, международной
политики.
Библиография:
1. Гаджиев К.С. Введение в геополитику. – Москва, Логос, 2000. –
415 с.
2. Геллнер Э. Нации и национализм. – Москва, Прогресс, 1991. – 320 с.
3. Хобсбаум Э. Нации и национализм после 1780 года. – Санкт-
Петербург, 1998. – 307 с.
4. Соловьев Э.Г. Проблемы этнополитического менеджмента в
современной мировой политике. // Современные международные отно-
шения: этнополитический контекст / Под редакцией Гаджиева К.С. –
Москва – Нижний Новгород, 2003, с. 113-123.
5. Лебедева М.М., Мельвиль А.Ю. «Переходный возраст» современ-
ного мира // Международная жизнь.– 1999.– №10.– С. 76-85.
6. Глухова А.В. Политическая конфликтология перед вызовами
глобализации // Социологические исследования.– 2005.– №8.– С. 100-106.
7. Дахин В.Н. Новый радикализм: этнополитический аспект // Совре-
менные международные отношения: этнополитический контекст / Под ре-
дакцией Гаджиева К.С. – Москва – Нижний Новгород.– 2003.– C. 27-40.

244
 8. Загладин Н.В. Глобализация как фактор развития этносоциальных
конфликтов // Современные международные отношения: этнополити-
ческий контекст / Под редакцией Гаджиева К.С. – Москва – Нижний
Новгород.– 2003.– С. 23-26.

МЕЖДУНАРОДНЫЕ АСПЕКТЫ
БОРЬБЫ С ТЕРРОРИЗМОМ
Елизавета МОШНЯГА, IV курс, факультет международных
отношений, политических и административных наук
Кристина ЕЖОВА, докт., ст. преподаватель,
научн. руководитель
The humanity passing to the XXIst century, inherited a lot of unsolved
problems, one of them is the international terrorism. The problem of terrorism
is very actual as for the victims of terrorist acts, as for the entire world
community. The actions of the terrorist organizations are unpredictable, and
which state will be the next victim, and how many people can die, nobody
knows.
Терроризм, как и его последствия, является одной из глобаль-
ных и наиболее опасных проблем, с которыми сталкивается со-
временный мир. Это явление в той или иной мере касается как
развитых стран, так и развивающихся государств. Реалиями нас-
тоящего времени является тот факт, что терроризм все больше
угрожает безопасности большинства стран, ведёт к огромным
политическим, экономическим и моральным потерям. В течение
ХХ века терроризм значительно менялся как явление.
Проблема определения терроризма на современном этапе ос-
тается актуальной, поскольку единого общепринятого его толко-
вания нет. Понятие «терроризм» происходит от латинского слова
«terror», означающего страх, ужас. Им обозначаются насильст-
венные действия (преследования, разрушения, захват заложни-
ков, убийства и др.) с целью устрашения, подавления политичес-
ких противников, конкурентов, навязывания определённой линии
поведения. В 70-90-х годах XX века получил расспространение
международный терроризм. Некоторые аналитики из органов
правопорядка уверены, что терроризм должен рассматриваться

245
как военная проблема, в то время как многие военные усмат-
ривают в нем проблему уголовной юстиции.
Нельзя не обратиться к мнению У.Лакера, автора многих тру-
дов, посвященных этому феномену, который указывает на нали-
чие в терроризме случайного, недоступного пониманию элемента
[1, c. 267].
Госдепартамент США рассматривает терроризм как «заранее
обдуманное, политически мотивированное насилие, применяемое
против не участвующих в военных действиях мишеней (noncom-
batant targets) наднациональными группами или секретными госу-
дарственными агентами» [2, с. 26].
Резюмируя мнения ведущих исследователей по поводу проб-
лемы определения понятия «терроризм», а также изучив все со-
ставляющие компоненты этого феномена, можно заключить, что
терроризм – это незаконное применение или угроза применения
насилия против конкретного физического лица (лиц) либо собст-
венности с целью шантажа или запугивания правительств или
сообществ в первую очередь в политических целях; это тщатель-
но спланированные действия (или попытка действий), реализуе-
мые, как правило, группой людей с помощью оружия, направлен-
ные против граждан, для осуществления своих целей (полити-
ческих, религиозных и т.д.), находящие отражение в СМИ.
Предупреждение терроризма представляет собой исключи-
тельно сложную задачу, поскольку это явление порождается мно-
гими социальными, политическими, психологическими, экономи-
ческими, историческими и иными причинами. Следовательно,
такие причины и должны быть объектом профилактического вме-
шательства, но сделать это совсем не просто, поскольку значи-
тельная часть названных причин связана с обладанием государст-
венной властью и ее захватом, распределением собственности,
торжеством «своей» идеологии, изменением национальной или
социальной структуры общества.
Причинно-следственная связь террористической деятельности
возникает на психологической и идеологической основе личности
человека, идущего на теракт. Предупреждать терроризм необходи-
мо также посредством моральных убеждений, нравственных зако-
нов и психологической обработки лиц, которые потенциально под-
вержены действиям деструктивного характера. Кроме психологиче-

246
ского аспекта феномен терроризма основан также на присущей ему
определенной идеологии. Именно идеологический фактор играет
первостепенную роль в человеческом настрое совершить теракт.
Заинтересованность ООН в борьбе с международным терро-
ризмом нашла свое международно-правовое закрепление в ряде
двухсторонних и многосторонних международных соглашений.
На международных встречах по борьбе с терроризмом вырабаты-
вается единый подход к оценке противоправных действий между-
народных террористов. Заключаются двух- и многосторонние
соглашения, направленные на борьбу с этим негативным социа-
льным злом [3, с. 117].
События 11 сентября 2001 года оказали существенное влияние
на значимость необходимости борьбы с терроризмом как на меж-
дународном, так и на региональном уровне. В рамках таких меж-
дународных региональных организаций, как ОБСЕ, Совет Евро-
пы, ЕС, ведется работа по решению проблемы терроризма. Дан-
ная проблема весьма актуальна и для всех государств СНГ. Это
нашло отражение во многих совместных документах, принимае-
мых на самом высоком уровне в рамках Содружества, в которых
государства СНГ заявили о своей готовности к тесному сотруд-
ничеству в области противодействия террористическим угрозам.
Страны Содружества могут распространять и свой, порой уни-
кальный опыт сотрудничества в борьбе с международным терро-
ризмом. Например, значительный интерес для мирового сообще-
ства представляет опыт функционирования Антитеррорис-
тического центра государств-участников СНГ [4, c.7].
В 2002 году в Республике Молдова была разработана и принята
общегосударственная программа по антитеррористической дея-
тельности. Одним и наиболее значимых действий является приня-
тие 12 октября 2001 г. Парламентом Республики Молдова «Закона
о борьбе с терроризмом». Республика Молдова ратифицировала
также некоторые международные конвенции по борьбе с терро-
ризмом и организованной преступностью (Европейская конвенция
по борьбе с терроризмом (18.06.1999), Международная конвенция
по борьбе с финансированием терроризма (18.07.2002)). Республи-
ка Молдова подписала также договор о создании Антитеррори-
стического центра государств – участников Содружества Незави-

247
симых Государств, завизированный президентами стран-участ-
ниц СНГ 1 декабря 2000 года.
Кроме вышеперечисленного, в рамках общегосударственной
программы касательно предупреждения терроризма в Республике
Молдова были приняты и такие меры, как
– установление контроля над «рынками» оружия и других
средств массового поражения;
– административно-режимные меры по государственному со-
трудничеству в области борьбы с терроризмом;
– создание в рамках Службы информации и безопасности
Молдовы Антитеррористического центра для проведения силово-
го этапа антитеррористических операций;
– специальные (оперативно-розыскные, технические и охран-
ные) меры предупреждения террористических проявлений.
Библиография:
1. Laqueur W. The Age of Terrorism. – Boston: Little, Brown, 1987. –
385 c.
2. United State Senate. Bills to Authorize Prosecution of Terrorism and
Others Who Attack U.S. Government Employees and Citizens Abroad.
Hearing before the Subcommittee on Security and Terrorism of the
Committee of the Judiciary. – Washington, D.C.: United States Senate, 1985.
– 89 p.
3. Петрищев В.Е. Заметки о терроризме. – Москва: УРСС, 2001. – 281 с.
4. Карьгина С.A. Сотрудничество стран СНГ в борьбе с междуна-
родным терроризмом. // Автореферат на соискание ученой степени кан-
дидата политических наук. http://www.humanities.edu.ru/db/msg/35866.

МЕЖДУНАРОДНЫЙ ТЕРРОРИЗМ – ГЛОБАЛЬНАЯ

ПРОБЛЕМА СОВРЕМЕННОСТИ
Светлана ЧИЧКАНОВА, IV курс, факультет международных
отношений, политических и административных наук
Кристина ЕЖОВА, докт., ст. преподаватель,
научн. руководитель
The beginning of the third millennium was marked by the splash of
terrorism in different regions of the planet. It is characterized as a new
global problem extremely perilous for the whole world community. Differing
in extra cruelty and cynicism, terrorism in its any form of display, turned into

248
one of the dangerous socio-political, legal and moral problems, claiming
taking immediate measures for its prevention and fighting.
Начало третьего тысячелетия было отмечено всплеском терро-
ризма в разных регионах планеты. Обострение борьбы за сферы
влияния между различными социальными силами, политически-
ми идеологиями, блоками, союзами, международными организа-
циями, в том числе этнического и конфессионального характера,
в условиях глобализации стало одной из главных проблем, пре-
пятствующих устойчивому развитию общества. Проявления по-
литического терроризма угрожают стабильности политической
системы государств и в ряде случаев даже способны парализо-
вать действия властей, подрывая их авторитет среди населения.
Терроризм угрожает жизни и безопасности граждан, оказывает
сильное психологическое воздействие, провоцирует нестабильную
обстановку в обществе, ведёт к большим человеческим жертвам и
материальным потерям. В современном мире, учитывая наличие
оружия – ядерного, химического, а также достижения в области
коммуникационных систем связи, компьютерных технологий, тер-
роризм является угрозой не только для отдельной страны или на-
рода, а угрозой массового характера, всему человечеству. Поэтому
одной из главных задач современной цивилизации является поиск
путей предотвращения террористических атак и адекватного отве-
та на подобную угрозу.
Исследование терроризма начинается с определения самого
термина. Существует множество определений международного
терроризма. Из-за различия в понимании международной и пра-
вовой безопасности, различий в правовых системах странам не
удается прийти к единому мнению в отношении формулировки
данного термина. Большинство исследователей этого феномена –
политологи, историки, социологи, юристы – формулируют опре-
деление терроризма, которое отражает аспекты, удовлетворяю-
щие целям и задачам их теоретических изысканий.
Российский исследователь Д.В. Ольшанский в книге «Психо-
логия терроризма» [1, c.50] дает следующее описание междуна-
родного терроризма:
– место совершения террактов не имеет значения;

249
 – террористическая группа состоит из лиц разной националь-
ности и (или) вероисповедания;
– объектом борьбы являются либо политические и религиоз-
ные взгляды, либо международные организации, соглашения, ин-
ституты;
– террористическая деятельность спонсируется иностранным
(по отношению к территории деятельности) государством (госу-
дарствами) или частными лицами, организациями, не являющи-
мися резидентами территории (страны) деятельности группы.
Ю.Антонян считает, что международные террористические ак-
ты могут быть осуществлены не только против государства, но и
против общества, народа, культуры страны [2, c. 306].
По мнению российского ученого Д.Швец, акции международ-
ного терроризма направлены:
1) против любого иностранного правительства, международ-
ной организации или их представителей;
2) против любого гражданина иностранного государства, только
потому, что он гражданин иностранного государства [3, c. 17].
Вышеупомянутые определения позволяют выделить следую-
щие важнейшие черты терроризма:
1) международный терроризм является средством достижения
политических целей;
2) международный терроризм – это незаконное применение
силы или угроза ее применения;
3) международные террористические акты направлены против
государства, общества, народа, общечеловеческих ценностей, ку-
льтуры страны.
Цивилизованное общество должно стремиться к предотвраще-
нию терроризма, вовремя выявляя террористическую угрозу. Тер-
роризм – это преступление против человечества. Мишенью этих
преступлений становятся невинные мирные люди. Цель терро-
ризма – убивая людей, сеять страх в обществе и использовать
этот страх и панику как механизм достижения своих бесчеловеч-
ных политических целей.
В современных условиях отпор терроризму немыслим без
претворения в жизнь принципа международного сотрудничества
в борьбе с этим явлением и, прежде всего, обеспечения неотвра-
тимости наказания за содеянное. Предупреждение терроризма
250
представляет собой исключительно сложную задачу, поскольку
это явление порождается многими социальными, политическими,
психологическими, экономическими, историческими и иными
факторами. Следовательно, такие факторы и должны быть объек-
том профилактического вмешательства.
Терроризм относится к числу общечеловеческих проблем. По-
этому подход к решению этих проблем должен отражать данное
обстоятельство. Это предполагает согласованное понимание тер-
роризма, выработку более эффективных международных правовых
актов и особенно комплексных программ борьбы с этим злом, со-
вместное планирование и осуществление предупредительных,
оперативно-розыскных, политических, экономических и иных ме-
роприятий, задержание и предание террористов суду.
Одной из приоритетных задач по предотвращению терактов
является лишение терроризма социальной опоры. Это предпола-
гает наращивание усилий по ликвидации нищеты, безработицы,
неграмотности, дискриминации по расовым, этническим, рели-
гиозным и другим признакам. Сегодня, как никогда, актуальна
задача обеспечения устойчивого развития всех регионов мира,
углубления социальной направленности процессов глобализации.
За десятилетия борьбы с терроризмом в мире был разработан
ряд механизмов государственного реагирования на потенциаль-
ные и совершившиеся акты терроризма. Важнейшим условием
борьбы с терроризмом является решительность, непримиримость
и жесткость ответных действий, наличие хорошо обученных, тре-
нированных, технически хорошо оснащенных и экипированных
специальных подразделений.
Библиография:
1. Ольшанский Д.В. Психология терроризма. – Санкт-Петербург:
Питер, 2002. – 286 c.
2. Антонян Ю.М. Терроризм. Криминологическое и уголовно-пра-
вовое исследование. – Москва, 1998. – 306 c.
3. Швец Д. Международный терроризм: информационный аспект //
Мировая экономика и международные отношения. – 2003. – № 9. – С.17-22.

251
 МЕЖДУНАРОДНОЕ СООБЩЕСТВО В РЕШЕНИИ
ГЛОБАЛЬНЫХ ЭКОЛОГИЧЕСКИХ ПРОБЛЕМ
Марина АВЕРКИНА, IV курс, факультет международных
отношений, политических и административных наук
Александр ЕЖОВ, преподаватель, научн. руководитель
One of prominent aspects of the further development of a world civiliza-
tion is made by ecology problems. Consequences of process of globalization,
the technocratic model of development of economic, modern level of scientific
and technical progress have together connected for the first time destinies of
the world. The further development is possible only under condition of the
balanced economy, rational wildlife management, the reasonable demogra-
phic policy. The decision of the given problems probably only under condi-
tion of the co-ordinate actions of the international actors.
На рубеже второго и третьего тысячелетий в мире произошли
серьезные трансформации: увеличилась степень открытости на-
циональных экономических систем, интенсифицировался обмен
информацией, капиталами, услугами, стремительно возросла роль
научно-технического прогресса, развертывается процесс глобали-
зации, формируются мировые экономические, политические и
социокультурные системы. Один из важных аспектов дальней-
шего развития мировой цивилизации составляют проблемы эко-
логии. Уже в 60-70-е годы ХХ столетия ученые обратили внима-
ние мировой общественности на признаки надвигающегося гло-
бального экологического кризиса, который проявился в утрате
биосферой главного свойства – способности к саморегуляции,
самоочищению и самовоспроизводству. Сейчас вся техническая
мощь человечества в значительной степени направлена на разру-
шение окружающей среды. Об этом свидетельствуют глобальное
потепление, приводящее к мощным ураганам, тайфунам и навод-
нениям, исчезновение рек, озер, лесов; сокращение биоразнооб-
разия; деградация почв; беспрецедентное изъятие невозобновляе-
мых природных ресурсов, техногенные катастрофы и т.д.
Сущность обострения экологических проблем состоит в уг-
лубляющемся противоречии между производственной деятель-
ностью человека и стабильностью природной среды. За послед-
нее столетие глобальная экономическая система расширилась в
сотни раз. Так, валовой мировой продукт за ХХ век увеличился с
60 до 20 000 млрд. долл. США, численность населения возросла с

252
1 до 6 млрд. человек. Бурная хозяйственная деятельность значи-
тельно усилила угрозу экологической безопасности планеты. Об
этом свидетельствует тот факт, что в начале ХХ века площадь,
задействованная под хозяйственную деятельность, составляла
20%, а в конце века – 60%. В настоящее время хозяйственная
подсистема уже воздействует на 63% поверхности суши, чело-
вечество потребляет 40% первичной продукции биосферы, из ко-
торой лишь 10% используется непосредственно на потребление, а
30% попутно разрушается [1, с. 256].
Сильно обостряется проблема сохранения лесов. Уровень
уничтожения лесов в 90-е годы XX века составлял 14,6 млн.
гектаров ежегодно. Наиболее угрожающая ситуация сложилась в
Африке и Южной Америке [2, c. 53].
Много новых и сложных проблем возникает в отношении не-
возобновляемых природных ресурсов. Техногенное развитие со-
провождается их стремительным использованием. Только совре-
менные поколения исчерпали столько невозобновляемых ресур-
сов, в первую очередь – ископаемого топлива, сколько все преды-
дущие поколения, вместе взятые.
В целом последствия потепления климата наносят колоссальный
ущерб экономике многих стран. Это видно, в частности, из анализа
отчетов ведущих страховых компаний мира. С начала 70-х гг. про-
шлого века неуклонно увеличивается число катаклизмов, свя-
занных с погодными условиями. Это привело к тому, что страхо-
вые выплаты возросли с 11 млрд. долларов США в 70-е годы до
90 млрд. в 90-е гг XX века [2, c.54].
Произошедшие в 2002 году катастрофические наводнения в Ав-
стрии, Германии, Чехии, России, в 2004 году – во Франции, Румы-
нии, Болгарии, в 2008 году – в Молдове, Украине, Румынии служат
наглядным подтверждением процесса глобального изменения
климатических условий. По данным ООН, за последние 25 лет ко-
личество чрезвычайных происшествий, связанных с погодой (ура-
ганы, штормы, засухи, наводнения) утроилось. В ближайшее время
резкие перепады погоды могут привести к засухам на огромных
пространствах нашей планеты, что может значительно ухудшить
снабжение продовольствием и водой сотен миллионов людей.
Последствия процесса глобализации, технократическая модель
развития мировой экономики, современный уровень научно-техни-
253
ческого прогресса впервые воедино связали судьбы мира. В по-
следние десятилетия мировое сообщество обеспокоено измене-
нием климата, снижением биологического разнообразия планеты,
сильным загрязнением окружающей среды, сокращением природ-
ных ресурсов. Поиски ответов на экологическую угрозу стали важ-
ной частью мирового политического процесса, в который вклю-
чены правительства, международные, региональные, межгосударс-
твенные организации, неправительственные организации, экологи-
ческие движения "зеленых", широкая общественность и т.д.
Глобальные проблемы, с которыми сталкивается человечество
в современную эпоху, в большинстве своем порождены техноген-
ным характером развития цивилизации. Исследования показы-
вают, что достигнутая ступень прогресса в традиционных техно-
генных формах фактически исчерпала свои возможности. Даль-
нейшее развитие возможно только при условии сбалансирован-
ной экономики, рационального природопользования, разумной
демографической политики. Устойчивое развитие общества, о
чем постоянно отмечается на конференциях ООН в последние 20
лет, возможно только при наличии трех принципиальных измере-
ний: экономического роста, социального прогресса и защиты ок-
ружающей среды. Рыночные критерии, по мнению многих иссле-
дователей, неприменимы к экологической сфере, так же как и к
сфере культуры, морали, духовной жизни. Природа не может
быть капитализирована. Ее ресурсы, необходимые для существо-
вания биосферы и самого человечества, бесценны.
Республика Молдова как часть мирового сообщества испыты-
вает на себе влияние глобальных проблем, в том числе и ухудше-
ние экологической ситуации. Став независимым государством,
наша страна активно включилась в международное сотрудничест-
во, присоединилась к международным договорам, подписала и
ратифицировала более 15 конвенций в области защиты окружаю-
щей среды. На национальном уровне решение экологических
проблем является неотъемлемой частью обеспечения экологиче-
ской безопасности, что подтверждается принятием Национальной
программы по обеспечению экологической безопасности.
На рубеже XX – XXI вв. глобальные проблемы оказались тесно
связанными с проблемами мировой стабильности. Сегодня миро-

254
вое сообщество стоит перед необходимостью надежного обеспе-
чения международной безопасности во всех сферах общественной
жизни, в том числе и экологической. Именно в реализации этой
задачи заключается ответ на глобальные вызовы человечеству.
Библиография:
1. На пороге ХХI века. Доклад о мировом развитии 1999/2000 года. –
Москва: Весь мир, 2000.– 277 c.
2. Сакович В.А., Руснак Г.Е. . Глобалистика: Глобализация и интег-
рация, глобальные проблемы современности, антиглобализм. – Ки-
шинэу: СЕР USM, 2006.–310 c.
3. Capcelea A. Dreptul ecologic. – Chisinau: Stiinta, 2000.– 271 p.

ПЕРЕГОВОРЫ КАК СРЕДСТВО РАЗРЕШЕНИЯ

МЕЖДУНАРОДНЫХ КОНФЛИКТОВ
Виктор ИЛЯСЕВИЧ, IV курс, факультет международных
отношений, политических и административных наук
Александр ЕЖОВ, преподаватель, научн. руководитель
Negotiations have always been and remain one of the main means of
peaceful settlement of international conflicts. International negotiations are a
specific phenomenon of international cooperation and means of solving
international disputes, which is actively used by modern diplomats and
politicians, as well as provide an opportunity for a sustained, dynamic
development of international relations in an age where violence and armed
conflict resolution is harshly condemned by the international community.
Современные международные отношения характеризуются
неразрешенностью ряда различных конфликтов: территориаль-
ных, региональных, политических, межэтнических, религиозных
и так далее. Безусловно, в современном мире, когда разрастание
конфликтов может иметь катастрофические последствия для че-
ловечества, любые разногласия должны решаться мирным путём,
в том числе посредством переговоров.
Переговоры можно считать наиболее оптимальным способом
урегулирования и разрешения конфликтов, а также основной со-
cтавляющей безопасности, установления международных отноше-
ний без применения силы, добиваясь взаимопонимания и доверия.
Переговоры – неотъемлемая часть политической истории. Они
возникли вместе с развитием политической системы общества и
255
имеют такую же древнюю историю, как история политической
мысли и история дипломатии [1, с.13].
Понятие “переговоры” – русский эквивалент английского тер-
мина “negotiation” и французского “negociation” латинского про-
исхождения (от лат. “negotium: nec, ni – “нет” и otium – “досуг”).
Самые ранние употребления этого термина связаны с торговлей и
деятельностью купцов (фр. “negociant”, англ. “negotiant” – тор-
говец, негоциант).
Научным сообществом выдвинуто множество определений по-
нятия “переговоры”. Известные американские исследователи
Р.Фишер и У.Юри в совместной работе “Путь к согласию, или
переговоры без поражения” отмечают, что переговоры направле-
ны на достижение договоренностей в условиях, когда ваши инте-
ресы и интересы противоположной стороны частично совпадают,
а частично расходятся [2, с. 5].
К.Дюпон (Франция) пришёл к выводу, что переговоры – это
деятельность, ставящая лицом к лицу двух или более акторов, ко-
торые взаимодействуют в поисках соглашения для прекращения
разногласий, создания, удержания и развития отношений [3, p. 20].
Российский исследователь Курбатов В.И пришёл к мнению,
что переговоры – это способ разрешения конфликтов, совместная
деятельность противоборствующих сторон по нахождению взаи-
моприемлемого решения проблемы [4, c.425].
Румынский исследователь Ш.Прутиану отмечает, что под пе-
реговорами следует понимать любую форму невооружённых
столкновений, через которые две или более сторон с противоре-
чащими, но взаимодополняющими интересами и позициями пы-
таются достичь взаимовыгодного соглашения, сроки которого из-
начально неизвестны [5, c.164].
Для наиболее точного понимания переговоров казахстанский ис-
следователь Шеретов С.Г. отметил характерные особенности перего-
воров [6, c.15-16]: наличие проблемы; сходство и различие интере-
сов сторон; взаимозависимость участников переговоров; сложная
структура; общение сторон; совместное решение проблемы.
Особенностями современных международных переговоров яв-
ляется, во-первых, появление так называемых “возобновляю-
щихся переговоров” (сессии Генеральной Ассамблеи ООН, сам-

256
миты “Большой семерки”, сессии ОБСЕ) и, во-вторых, все более
широкое применение такого способа принятия решений, как кон-
сенсус.
В настоящее время в мире чрезвычайно обострилось разреше-
ние кризисных и конфликтных ситуаций. В этой связи особую ак-
туальность приобретает проблема выбора средств и механизмов их
разрешения. В тех ситуациях, когда возможности односторонних
действий участников конфликта практически исчерпаны или цена
продолжения конфликта становится слишком высокой, у сторон
остается шанс решить проблему путем переговоров.
Однако не всегда ситуация складывается таким образом, что
страны готовы вести прямые переговоры. В этом случае выход
может быть найден через привлечение к взаимодействию ней-
тральной третьей стороны (медиатора). Медиация является одним
из древних способов разрешения конфликта. Существует неско-
лько форм участия третьей стороны в урегулировании и разре-
шении конфликта: это третейский суд, арбитраж, посредни-
чество, оказание ''добрых услуг'', наблюдение за ходом перегово-
ров и т.д.
Важно обратить внимание на то, что среди обозначенных вы-
ше форм участия третьей стороны в урегулировании и разреше-
нии конфликта лишь посредничество ориентировано на исполь-
зование переговорного подхода.
Переговоры – не одномоментный акт, а процесс, причем рас-
тянутый во времени. Более того, переговоры – это сложный про-
цесс, обладающий собственной структурой и динамикой разви-
тия. Переговоры состоят из нескольких стадий, отличающихся
своими задачами, причем каждой стадии свойственны свои осо-
бенности. Большинство исследователей выделяют начальную,
дискуссионную и заключительную стадии переговоров.
Переговоры, а также различные дипломатические механизмы,
являются тем единственным инструментом, который может спо-
собствовать урегулированию приднестровского конфликта. Аль-
тернативы переговорам нет. Отношения конфликтующих сторон
могут прийти к логическому мирному урегулированию только
посредством реальных дипломатических и демократических спо-
собов, основанных на переговорах.
257
 С 1992 года переговорный процесс по разрешению придне-
стровского конфликта между конфликтующими сторонами ве-
дётся по двум направлениям:
– определение статуса Приднестровья;
– решение вопроса касательно российского вооружения и во-
енного присутствия на территории непризнанной ПМР [7, p.178].
Стоит отметить, что во многом благодаря посредникам пере-
говорный процесс стал реальностью. Роль наблюдателей (США и
ЕС) также является немаловажной. Они оказывают помощь в раз-
решении кризисной ситуации посредством создания и укрепле-
ния системности взаимодействия сторон, что способствует выве-
дению переговорного процесса на постоянную основу.
Урегулирование приднестровского конфликта является очень
сложным и длительным процессом. Его успех зависит от благо-
приятного сочетания многих факторов, как внешних, так и внут-
ренних, субъективных и объективных условий и предпосылок.
Библиография:
1. Василенко И.А. Политические переговоры. – Москва: Гардарики,
2006. – 271 с.
2. Фишер Р., Юри У. Путь к согласию, или переговоры без пораже-
ния. – Москва: Наука, 1992. – 158 c.
3. Dupont C. La negotiation: conduite, theorie, applications. – Paris: Dal-
loz, 1994. – 386 p.
4. Курбатов В.И. Конфликтология. – Ростов-на-Дону: Феникс, 2007. –
445 c.
5. Prutianu Ş. Comunicare şi negociere în afaceri. – Iaşi: Polirom, 1988. –
280 p.
6. Шеретов С.Г. Ведение международных переговоров: Учебное по-
собие. – Алматы: Данекер, 2004. – 154 c.
7. Solomon C., Gumeniuc A. Conflictul transnistrean şi procesul de ne-
gocieri în formatul „5+2” // Moldoscopie (Probleme de analiză politică).
Revistă ştiinţifică trimestrială, №3 (XLII). – Chişinău, 2008, p.175-186.

258
 SUMAR

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE
ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Nina PLOP, Diana CHEIANU-ANDREI

VOLUNTARIATUL – FORMĂ DE INTEGRARE
A TINERILOR ÎN CÂMPUL MUNCII
(Cazul Republicii Moldova). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

Cristina BALANUŢA, Diana CHEIANU-ANDREI

ASPECTE SOCIALE PRIVIND
ORIENTAREA PROFESIONALĂ
A TINERILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA . . . . . . . . . . . . . . . . 6

FACULTATEA DE DREPT

Hristina CRAVEŢ, Adrian CERBU

ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE
PRIN PRISMA JURISPRUDENŢEI CEDO
ŞI LEGISLAŢIA NAŢIONALĂ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .11

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

Diana ŢUREA, Ion EREMIA

DEZVOLTAREA SOCIAL-ECONOMICĂ
A ORAŞULUI IAŞI ÎN SEC.XV-
PRIMA JUM. A SEC.XVIII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

Irina CEREŞ, Valentin TOMULEŢ

PRINCIPATUL MOLDOVEI
ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI
RUSO-TURC DIN ANII 1806-1812. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18

Daniela NASTAS, Tudor ARNAUT

ARTA TRACO-GETICĂ
ÎN SECOLELE V-III î.e.n. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21

258
 Victor PUŞCAŞ, Gheorghe PALADE
SISTEMUL DE ADMINISTRARE
AL BASARABIEI (1918-1925) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24

Dorina HAREA, Eudochia SAHARNEANU

SEXUALITATEA – COMPONENTĂ
A PERSONALITĂŢII UMANE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .26

Ala CARAMAN, Eudochia SAHARNEANU

FEMININ/ MASCULIN.
IDEEA DE DIFERENŢĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .30

Tatiana PANŢA, Eudochia SAHARNEANU

INFLUENŢA FENOMENULUI
MIGRAŢIEI ASUPRA MENTALITĂŢII
(Cazul Republicii Moldova) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .33

Roman IDJILOV, Vasile ŢAPOC

VALIDITATEA ISTORICO-METODOLOGICĂ
A POSTMODERNISMULUI. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .37

Sergiu LUCA, Vasile ŢAPOC

LIMITELE CUNOAŞTERII
ŞI DEPĂŞIREA LOR. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .41

Ina ŞALAMAC, Angela ZELENSCHI

CLIMATUL ORGANIZAŢIONAL:
ANALIZA ANTROPOLOGICĂ
ŞI MECANISMELE DE SCHIMBARE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .44

Drăgălina DARANUŢA, Angela SPINEI

INFLUENŢA MASS-MEDIA ASUPRA
MORALITĂŢII ÎN CONTEMPORANEITATE. . . . . . . . . . . . . . . . 48

Cristina SÎRBU, Alexandru LUPUŞOR

IMPLICAŢII MITICE ALE
DISCURSULUI POLITIC CONTEMPORAN. . . . . . . . . . . . . . . . . .51

259
 Cristina BĂLTEAN, Alexandru LUPUŞOR
VALOAREA HERMENEUTICĂ
A CONFLICTULUI. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55

Роман БЕЛОГОРОДОВ, Василий ЦАПОК

ПРОЦЕСС ПОЗНАНИЯ В
ИНФОРМАЦИОННОЙ РЕАЛЬНОСТИ:
ОДНОКАНАЛЬНАЯ СВЯЗЬ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .58

Ольга ЧЕРЕДНИЧЕНКО, Сергей МАТВЕЕВ

МИФ И ЕГО ЗНАЧЕНИЕ
В ЖИЗНИ ЧЕЛОВЕКА. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .62

FACULTATEA DE JURNALISM
ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

Lilia ŢURCAN-CIUBOTARU, Ludmila ANDRONIC

PRODUCT PLACEMENT – O NOUĂ
TENDINŢĂ A PUBLICITĂŢII
(Studiu de caz: filmul „Nunta în Basarabia”) . . . . . . . . . . . . . . . . . . .66

Diana PÎNZARI, Vlad MADAN

COMPORTAMENTUL MEDIATIC
ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .69

FACULTATEA DE LITERE

Ana NICA, Ion MELNICIUC

NEOLOGISME FOLOSITE INCORECT. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74

FACULTATEA DE LIMBI ŞI LITERATURI STRĂINE

Olesea COADA, Ludmila ZBANŢ

L’ASPECT SOCIOCULTUREL
DE LA COULEUR DANS
LES STRUCTURES COMPARATIVES. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .78

260
 Natalia BILICI, Ludmila ZBANŢ
LES OCCASIONNALISMES DANS
LE TEXTE JOURNALISTIQUE
ET LEUR TRADUCTION. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81

Tatiana FILIP, Ludmila ZBANŢ

LE CONTE ET LA PROBLÉMATIQUE
DE SA TRADUCTION. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85

Diana COSTIN, Ludmila ZBANŢ

LA SPÉCIFICITÉ DU DISCOURS
ÉLECTORAL EN FRANÇAIS
ET EN ROUMAIN. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89

Maria SÎMBOTEAN, Ludmila ZBANŢ

L’ASPECT PRAGMATIQUE
DES LOCUTIONS PHRASÉOLOGIQUES
DANS LA TRADUCTION. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .93

Inga DAMIAN, Ludmila ZBANŢ

LA TERMINOLOGIE DANS
LE DOMAINE SPORTIF. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .96

Eugenia CIOBANU, Angela GRĂDINARU

LA PARONYMIE DES NOMS PROPRES.
DIFFICULTÉS DE TRADUCTION. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100

Elena DIMA, Angela GRĂDINARU

LES PARTICULARITÉS DE LA
COMMUNICATION PUBLICITAIRE.
LES DIFFICULTÉS DE TRADUCTION. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103

Ina MARCHITAN, Angela GRĂDINARU

LA SPÉCIFICITÉ DE LA TRADUCTION
DES MOTS COMPOSÉS ANALYTIQUES
À VALEUR MÉTAPHORIQUE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107

261
 Iulia COSOI, Angela GRĂDINARU
LES PARTICULARITÉS DE TRADUCTION
DES SYNONYMES GÉOGRAPHIQUES. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .110

Svetlana VICOL, Ion GUŢU

LE SYMBOLE COMME ACTUALISATEUR
DE LA LECTURE MULTIPLE DU TEXTE. . . . . . . . . . . . . . . . . .114

Cătălina ALBU, Lidia MORARU

LA POLYSÉMIE ET
LES HOMONYMES SÉMANTIQUES. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .117

Inga ARAMĂ, Veronica PĂCURARU

ASPECTS LINGUISTIQUES
DE LA QUALIFICATION
ANTHROPOCENTRIQUE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120

Alina MUSAT, Serafima LUPAN

LA LECTURE – MOYEN
D’ENSEIGNEMENT/APPRENTISSAGE
D’UNE LANGUE ÉTRANGÈRE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124

Oxana PLEŞCA, Angela COSTOVICI

LA SOLITUDE DANS LES NOUVELLES
DE J.M.G. LE CLEZIO. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 128

Lina BARAŞ, Angela COSTOVICI

L’IMAGE DE LA FEMME DANS ALCOOLS
DE GUILLAUME APOLLINAIRE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .131

Ludmila CORLATEANU, Dumitru MELENCIUC

FRENCH BORROWINGS
IN ENGLISH LITERATURE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .135

Natalia ELISAVEŢCAIA, Corina HAREA

DIFFICULTIES OF TRANSLATING ANIMAL
PROVERBS FROM ENGLISH
INTO ROMANIAN AND RUSSIAN. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .138

262
 Olga MAROHINA, Corina HAREA
DIFFICULTIES OF TRANSLATING
WINE TERMINOLOGY. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143

Daniela URSATII, Corina HAREA

CONTRASTIVE ANALYSIS OF DIFFICULTIES
OF TRANSLATING ADVERTISING SLOGANS
FROM ENGLISH INTO ROMANIAN AND RUSSIAN. . . . . . . . 147

Viorica ŢURCAN, Rodica CARAGIA

ATTRIBUTIVE CONSTRUCTIONS
IN ARTICLES ON ECONOMY. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .150

Diana SAJIN, Rodica CARAGIA

LEXICAL, GRAMMATICAL, SEMANTIC
AND TRANSLATION PECULIARITIES
OF FASHION AND GARMENT
TERMINOLOGY IN MAGAZINES FOR WOMEN. . . . . . . . . . . 154

Alexandra BOGUŞEVICI, Rodica CARAGIA

NEOLOGISMS IN ENGLISH
AND MOLDOVAN NEWSPAPERS. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .158

Olga ZGLAVUŢĂ, Rodica CARAGIA

LEXICAL AND GRAMMATICAL TRANSFORMATIONS
IN THE ROMANIAN TRANSLATION
OF AGATHA CHRISTIE’S SHORT STORIES. . . . . . . . . . . . . . . 162

Olga RUSU, Denis RUSU

LANGUAGE OF COSMETICS ADVERTISEMENTS
AND ITS TRANSLATION PECULIARITIES. . . . . . . . . . . . . . . . 165

Alina BUŞILA, Rodica LUPAN

THE PECULIARITIES OF LEGAL TEXT
TRANSLATION FROM ENGLISH INTO ROMANIAN
(Based on the Contrastive Analysis of Moldova
Cases at European Court for Human Rights) . . . . . . . . . . . . . . . . . .168

263
 Antonina BORŞ, Ion DUMBRĂVEANU
LAS PARTICULARIDADES
LÉXICO- SEMÁNTICAS
DE LA TERMINOLOGÍA
JURÍDICA ESPAÑOLA. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .172

Svetlana MELECA, Mihai CHIRILĂ

LA LECCIÓN DE ESPAÑOL: SUS TIPOS
Y PARTICULARIDADES DIDÁCTICAS. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175

Tatiana CENUŞA, Angela ROŞCA

LA DIFUSIÓN DEL CASTELLANO
POR INTERMEDIO
DE LAS INSTITUCIONES EUROPEAS. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179

Ludmila POPUŞOI , Lidia CAZACU

PARTICOLARITÀ LESSICO-STILISTICHE
DEL LINGUAGGIO PARLATO NEL ROMANZO
I PROMESSI SPOSI DI A.MANZONI. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .183

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

Виталий БАНАРЬ, Людмила АНЦИБОР

НАПРАВЛЕННОСТЬ ЛИЧНОСТИ
И СОЦИАЛЬНО-ПСИХОЛОГИЧЕСКИЕ
УСТАНОВКИ КАК ФАКТОР
ПРОЯВЛЕНИЯ МАКИАВЕЛЛИЗМА ЛИЧНОСТИ. . . . . . . . . .187

Виктория ХАРИК, Людмила АНЦИБОР

СМЫСЛОЖИЗНЕННАЯ, ЛИЧНОСТНАЯ
И КАРЬЕРНАЯ ОРИЕНТАЦИЯ
ЛИЧНОСТИ – ФАКТОРЫ
УДОВЛЕТВОРЕННОСТИ
ТРУДОВОЙ ДЕЯТЕЛЬНОСТЬЮ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .190

264
 Людмила КОРОТКОВА, Людмила АНЦИБОР
ГЕНДЕРНЫЕ ОСОБЕННОСТИ ЛИЧНОСТНОЙ
И СОЦИАЛЬНОЙ ИДЕНТИЧНОСТИ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .194

Наталия МОРДВИНОВА, Людмила АНЦИБОР

СОЦИАЛЬНЫЙ ИНТЕЛЛЕКТ ЛИЧНОСТИ,
СКЛОННОЙ К МАНИПУЛЯЦИИ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198

Оксана КИЛДЕСКУ, Людмила АНЦИБОР

СРАВНИТЕЛЬНЫЙ АНАЛИЗ ПРОЯВЛЕНИЯ
МАКИАВЕЛЛИЗМА У НЕВРОТИЧЕСКОЙ
И САМОАКТУАЛИЗИРУЮЩЕЙСЯ ЛИЧНОСТИ. . . . . . . . . . 202

Людмила ВАЙДА, Людмила АНЦИБОР

ПОНИМАНИЕ ПРИРОДЫ СЧАСТЬЯ
В ЗАВИСИМОСТИ ОТ УРОВНЯ
СФОРМИРОВАННОСТИ СМЫСЛОЖИЗНЕННЫХ
ОРИЕНТАЦИЙ И СТЕПЕНИ
ВЫРАЖЕННОСТИ ЧУВСТВА ОДИНОЧЕСТВА . . . . . . . . . . .205

Татьяна МЯСНИКОВА, Людмила АНЦИБОР

ОСОБЕННОСТИ САМООТНОШЕНИЯ ЮНОШЕЙ
С ВЫСОКИМ И НИЗКИМ УРОВНЕМ
НРАВСТВЕННОГО РАЗВИТИЯ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .209

Дарья СОЛОГУБ, Светлана ТОЛСТАЯ

ОСОБЕННОСТИ МАТЕРИНСКОЙ
РОДИТЕЛЬСКОЙ ПОЗИЦИИ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .213

FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE,

ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

Oxana VĂRZARU, Victor SACA

SOCIETATEA CIVILĂ ŞI STATUL
ÎN CONDIŢIILE TRANZIŢIEI
SPRE DEMOCRAŢIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .217

265
 Cristina CEAGLEI, Victor SACA
STATUTUL FEMEII ÎN POLITICĂ:
ÎNTRE REALITĂŢI ŞI DEZIDERATE
(Cazul Republicii Moldova) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .220
Hristina MARIŞCEAC, Ruslan TANASĂ
PROCESUL ELECTORAL
ÎN REPUBLICA MOLDOVA:
DIMENSIUNEA LOCALĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 224

Samira MIRZOEVA, Svetlana CEBOTARI

DIMENSIUNEA ECONOMICĂ
A RELAŢIILOR MOLDO-RUSE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227

Mina COLŢUN, Rodica RUSU

POLITICA ŞI SPORTUL:
MODELE DE INTERACŢIUNE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .231

Roman PODLISNIC, Svetlana CEBOTARI

CONFIGURAREA INTERESULUI
NAŢIONAL AL REPUBLICII MOLDOVA
ÎN SPAŢIUL EUROPEAN. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .235

Екатерина ТЕРЗИ, Кристина ЕЖОВА

АНТИГЛОБАЛИСТСКОЕ
ДВИЖЕНИЕ В СОВРЕМЕННОМ
ПОЛИТИЧЕСКОМ ПРОЦЕССЕ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237

Анастасия КИРЬЯКОВА, Кристина ЕЖОВА

ЭТНИЧЕСКИЕ ГРУППЫ КАК СУБЪЕКТЫ
МЕЖДУНАРОДНОЙ ПОЛИТИКИ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .240

Елизавета МОШНЯГА, Кристина ЕЖОВА

МЕЖДУНАРОДНЫЕ АСПЕКТЫ
БОРЬБЫ С ТЕРРОРИЗМОМ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 244

Светлана ЧИЧКАНОВА, Кристина ЕЖОВА

МЕЖДУНАРОДНЫЙ ТЕРРОРИЗМ –
ГЛОБАЛЬНАЯ ПРОБЛЕМА СОВРЕМЕННОСТИ. . . . . . . . . . .247
266
 Марина АВЕРКИНА, Александр ЕЖОВ
МЕЖДУНАРОДНОЕ СООБЩЕСТВО В РЕШЕНИИ
ГЛОБАЛЬНЫХ ЭКОЛОГИЧЕСКИХ ПРОБЛЕМ. . . . . . . . . . . .251

Виктор ИЛЯСЕВИЧ, Александр ЕЖОВ

ПЕРЕГОВОРЫ КАК СРЕДСТВО РАЗРЕШЕНИЯ
МЕЖДУНАРОДНЫХ КОНФЛИКТОВ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254

267
 Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova,
Seria “Lucrări studenţeşti”

Ştiinţe socioumanistice

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Universitatea de Stat din Moldova. Analele Ştiinţifice ale Universităţii

de Stat din Moldova / Univ. de Stat din Moldova; col. red.: Mihail
Revenco (red. şef), Larisa Dragancea (red. coord.), Antonina Dembiţchi
[et al.]. – Ch.: CEP USM, 2009. – ISSN 1857-2588.
Seria „Lucrări studenţeşti”: Ştiinţe socioumanistice. – 2009. – 267 p. –
Texte: lb. rom., engl., fr., sp., rus. – Bibliogr. la sfârşitul art. – 75 ex. –
ISBN 978-9975-70-880-7.

--1. Universitatea de Stat din Moldova – Anale.

30+378(478-25)(082)=00
U56

Bun de tipar 02.09.09. Formatul 60x84 1/ 16

Coli de tipar 17,0. Coli editoriale 19,0
Comanda 389. Tirajul 75 ex.

Centrul Editorial-Poligrafic al USM

str. Al.Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009