Sunteți pe pagina 1din 104

Capitolul 1

INTRODUCERE

O viziune de ansamblu a economiei implică examinarea noţiunilor de


raritate şi eficienţă, legile cererii şi ofertei, semnificaţia capitalului şi monedei,
funcţionarea pieţei şi realizarea echilibrului în condiţiile concurenţei pure şi
perfecte sau ale concurenţei imperfecte. Stăpânirea acestor concepte
elementare şi esenţiale reprezintă o bază solidă pentru înţelegerea ştiinţifică a
ECONOMIEI.

1. ECONOMIA FORMĂ PRINCIPALĂ A ACŢIUNII SOCIALE

Prin conţinutul şi rolul său, ECONOMIA constituie o latură


inseparabilă a acţiunii sociale ce are drept componentă principală activitatea
practică. Activitatea practică este reprezentată din actele, faptele şi formele
de organizare structurate în cadrul acţiunii sociale pe baza criteriilor de
raţionalitate şi eficienţă.

1.1. Nevoi economice şi resurse economice

ECONOMIA, termen sinonim cu activitatea economică, se defineşte


ca proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile
oamenilor privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor în vederea
producerii, distribuţiei şi consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor.
Criteriul de structurare a economiei în cadrul acţiunii sociale constă în
lupta oamenilor pentru satisfacerea nevoilor lor nelimitate prin folosirea
raţională şi eficientă a unor resurse rare. Raritatea resurselor reprezintă o
caracteristică a economiei.

7
Conceptul de nevoie sau trebuinţă desemnează sentimentul de
privaţiune acompaniat de dorinţa de a face să dispară. În plan economic,
privaţiunea (nevoie încă nesatisfăcută) conduce la a dori un bun material sau
serviciu.
NEVOILE UMANE sunt dorinţele, preferinţele, aşteptările
oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi
bunuri. Ele apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau
indirect ca fiindu-le necesar pentru existenţa, formarea şi dezvoltarea
personalităţii lor. Aceasta constituie latura subiectivă a nevoilor umane.
Întipărite în conştiinţa oamenilor şi intrate în obiceiurile lor, ca şi în tradiţiile
de consum, nevoile umane dobândesc caracter obiectiv.
Nevoile umane se înmulţesc şi se diversifică o dată cu dezvoltarea
societăţii. Mai mult, civilizaţia industrială a produs numeroase “nevoi de care
nu este nevoie”. O asemenea idee a generat şi reacţii adverse, după care
“frugalitatea este sinonimă cu trândăvia şi cu rutină”.
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au făcut
necesare eforturi de apreciere şi clasificare. O clasificare dintre cele mai
cunoscute este diferenţierea nevoilor în: primare, secundare şi terţiare.
NEVOILE PRIMARE sunt cele indispensabile vieţii: hrana,
îmbrăcămintea, locuinţa. În ceea ce priveşte NEVOILE SECUNDARE, sunt
necesare dar nu indispensabile pentru supravieţuire: lectura, instruirea,
recrearea. NEVOILE TERŢIARE sunt cele nesemnificative: cadourile.
Această clasificare este sumară şi aproximativă, întrucât nevoile primare pot fi
satisfăcute cu bunuri de lux sau bunuri inferioare, iar evoluţia indivizilor pe
scară socială face ca bunurile să treacă de la o categorie la alta.
În raport cu dimensiunile fiinţei umane, nevoile se grupează în
fiziologice (somatice), de grup şi spiritual - psihologice. NEVOILE
FIZIOLOGICE sunt primele resimţite şi inerente fiecărui individ. Pentru a

8
exista, omul are nevoie de o anumită cantitate de hrană, temperatură a
mediului ambiant şi corporală, precum şi nevoi de reproducere. Fără aceasta, o
dată cu trecerea timpului, omul ar dispare ca specie. NEVOILE SOCIALE
(DE GRUP) sunt resimţite de oameni ca membri ai unor grupuri sociale
diferite şi care pot fi satisfăcute doar prin acţiunea conjugată a lor: nevoia de
comunicare. NEVOILE SPIRITUAL - PSIHOLOGICE decurg din
trăsăturile interioare ale oamenilor şi devin tot mai importante pe măsura
progresului în instruire şi educare şi presupun raţionalitate, gândire elevată,
viaţă spirituală superioară.
Dacă se are în vedere gradul dezvoltării economice şi nivelul de
civilizaţie, nevoile sunt structurale în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi
complexe sau superioare.
Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături: a) sunt
nelimitate ca număr; b) sunt limitate în capacitate, în sensul că intensitatea
unei nevoi este descrescândă pe măsură ce este satisfăcută; c) nevoile sunt
concurente şi substituibile; d) nevoile sunt complementare; e) nevoia se stinge
momentan prin satisfacere.
Nevoile omului constituie mobilul întregii sale activităţi social-
economice. Atât timp cât o nevoie nu-i satisfăcută determină pe om să caute
mijloace necesare pentru acoperirea respectivei trebuinţe.
Producerea bunurilor şi serviciilor necesare pentru satisfacerea nevoilor
presupune utilizarea de resurse specifice în cantitatea şi calitatea adecvată.
RESURSELE ECONOMICE constau în totalitatea elementelor, premiselor
directe şi indirecte care sunt utilizabile, adică pot fi atrase şi sunt efectiv
utilizate la producerea bunurilor necesare omului. Premisa primară este
reprezentată de natură, care oferă aproape toate cele necesare existenţei
oamenilor. Folosirea resurselor naturale este rodul activităţii umane,
condiţionată de existenţa resurselor umane. O mare însemnătate au în prezent

9
resursele informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.
Resursele naturale, împreună cu cele demografice formează resursele
primare. Resursele derivate sunt un rezultat al folosirii elementelor primare
şi potenţează eficienţa cu care sunt folosite toate resursele economice .
Omenirea a progresat pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi
resurse în circuitul economic. Privite absolut, resursele au sporit şi s-au
diversificat, însă în raport cu evoluţia nevoilor au fost şi au rămas limitate.

1.2. Raritatea - problemă esenţială a economiei

Economiştii studiază modul în care bunurile sunt produse şi consumate


pentru că oamenii doresc să consume mai mult decât poate produce economia.
Dacă ar fi posibil să se producă o cantitate infinită de bunuri sau dacă nevoile
umane ar fi pe deplin satisfăcute, indivizii nu se vor preocupa de utilizarea
eficientă a unor resurse ce se dovedesc a nu mai fi rare. Întreprinderile nu vor
mai fi constrânse să caute o utilizare mai puţin costisitoare a muncii şi
capitalul fizic.
Într-un asemenea “paradis de prosperitate”, bunurile nu sunt bunuri
economice ci bunuri libere, gratuite, precum nisipul în deşert, iar
ECONOMIA încetează de a mai fi o ştiinţă esenţială pentru acţiunea umană.
Nici o societate nu a atins o astfel de treaptă de posibilităţi infinite.
Peste tot, bunurile sunt limitate, sunt bunuri economice, pe când nevoile par a
fi infinite. Dacă se însumează toate dorinţele şi trebuinţele indivizilor se
constată uşor că nu există bunuri şi servicii decât pentru a satisface doar o mică
parte din nevoile de consum ale fiecărui cetăţean. Chiar şi în SUA, produsul
naţional ar trebui să fie de 4 - 5 ori mai mare pentru a fi posibil ca un
american modest să beneficieze de un grad de satisfacere a nevoilor
comparabil cu al unui medic sau jurist.

10
În centrul ECONOMIEI se găseşte raritatea. Raritatea exprimă
starea de tensiune între resursele economice limitate şi nevoile nelimitate care
trebuie satisfăcute cu ajutorul lor. În teoria economică neoclasică, raritatea
este o realitate universală şi atemporală, un fenomen general şi absolut, spre
deosebire de penurie care este temporară, conjuncturală şi limitată în spaţiu.
Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii în
circuitul economic de noi resurse. Deşi privite absolut, resursele au sporit şi s-
au diversificat, în raport cu dinamica nevoilor, ele au fost şi rămân limitate.
Raritatea resurselor şi, prin urmare, a bunurilor economice constituie o
caracteristică generală a economiei.
Legea rarităţii exprimă faptul că volumul , structura şi calitatea
resurselor se modifică mai lent decât volumul, structura şi intensitatea
nevoilor. În lipsa rarităţii, nu există activitate economică, iar ECONOMIA ca
ştiinţă nu are sens. Acţiunea legii rarităţii a obligat pe oameni să se adapteze,
să aleagă din multitudinea de alternative de folosire pe cea care permite
obţinerea unei cantităţi sporite de bunuri şi de calitate corespunzătoare.
Problema fundamentală a oricărei ECONOMII constă în alegerea
resurselor limitate şi ierarhizarea folosirii lor pentru o cât mai bună satisfacere
a nevoilor în continuă evoluţie. În fond această problemă implică răspunsurile
date la trei întrebări: Ce şi cât să se producă? Cum? Pentru cine? Prima se
materializează în a vedea cât de multe bunuri se pot produce cu stocul limitat
de resurse disponibile. A doua se referă la alegerea tehnicii şi tehnologiei
pentru a produce cantitatea pentru care s-a optat din fiecare bun în parte. A
treia problemă se referă la distribuirea bunurilor între membrii societăţii.

1.3. Costul de oportunitate şi frontiera posibilităţilor de


producţie

11
Raritatea resurselor face ca alegerea a unei variante de folosire să
însemne, în acelaşi timp, sacrificarea unei şanse potenţiale, renunţarea la
satisfacerea unei alte nevoi. Orice alegere are un cost.
Costul de oportunitate exprimă preţuirea, alegerea (în expresie fizică
şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci
când se face o alegere, când se aprobă o decizie de a produce, a cumpăra, a
desfăşura o activitate, dintr-o varietate de posibilităţi1.
Costul alegerii este costul (valoarea) unei activităţi măsurate în termenii
celei mai bune alternative sacrificate.
Calculul costului de oportunitate în cazul activităţii de producţie
presupune: a) determinarea creşterii cantităţii bunului x,(∆x); b) determinarea
mărimii reduceri bunului y,(-∆y); c) raportarea cantităţii din bunul la care se
renunţă la cantitatea cu care creşte celălalt bun (-∆y/∆x). Pentru a opera cu
numere pozitive, întrucât întotdeauna ∆y este negativ, se adaugă semnul minus
în faţa raportului.
Costul de oportunitate stă la baza luării deciziilor atât în cheltuirea
venitului (în procesul de consum), cât şi în procesul de utilizare a resurselor
economice (în producţie). În domeniul producţiei, costul de oportunitate al
unei unităţi dintr-un anumit bun, care se obţine, în plus, se exprimă prin
cantitatea dintr-un alt bun la producţia căruia s-a renunţat.
Pentru a se găsi varianta raţională de acţiune în condiţiile rarităţii
resurselor şi bunurilor, se impune întotdeauna alegerea unei alternative în
detrimentul altora. În cercetarea acestor posibilităţi alternative se foloseşte
instrumentul numit frontiera posibilităţilor de producţie. Prin intermediul ei
sunt puse în evidenţă combinaţiile posibile de producere a două bunuri prin
folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

1
N.Dobrotă (coord.), Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.139.
12
Combinaţiile de bunuri produse simultan sunt denumite pachete de
bunuri. Acestea se structurează în următoarele două grupe: a) pachete de
bunuri posibile, adică cele care pot fi obţinute cu factorii de producţie
existenţi; b) pachete de bunuri imposibile sunt cele care nu pot fi obţinute cu
factorii de producţie existenţi la un moment dat. Pachetele eficiente de
bunuri cuprind producţiile maxime ce pot fi obţinute prin folosirea integrală
şi raţională a resurselor existente la un moment dat.
Dacă, de pildă, cu resursele existente ar fi posibil să se producă
bunurile X şi Y, atunci curba posibilităţilor de producţie se prezintă ca în
fig.1.1.
Cu linie groasă este reprezentată curba concavă, normală, a
posibilităţilor de producţie şi arată toate combinaţiile de bunurile X şi Y care
pot fi produse dacă toate resursele sunt integral utilizate. Funcţiile din
interiorul curbei formează zona producţiei ineficiente, iar punctele situate în
exterior formează zona producţiei imposibile, deoarece dispunem de resurse
suficiente pentru a le produce.
Frontiera (curba) posibilităţilor de producţie evidenţiază trei concepte:
- raritatea pusă în evidenţă de combinaţiile ce nu pot fi obţinute şi
aflate în afara curbei, în zona producţiei imposibile;
- alegerea, din necesitatea de a alege între punctele care pot fi
Y
realizate aflate pe curbă, puncte ce exprimă toate pachetele aferente;
- costul de oportunitate, - exprimat de panta negativă a curbei care
Zona producţiei imposibil
arată că pentru a se obţine mai mult dintr-un anumit tip de bunuri, ●Pachet imposibil
(x1 ,y2)
se va produce mai puţin din alt bun.
y1
Zona producţiei
ineficiente
(x2 ,y1)
Pachet
y2 posibil dar
ineficient
13

x1 x2 X
Fig.1.1. Curba posibilităţilor de producţie

Deoarece costul de oportunitate în orice punct al frontierei


posibilităţilor de producţie poate fi măsurată prin înclinaţia tangentei la curbă
în acel punct (υy/ υx), evoluţia sa poate fi reprezentată prin forma curbei.
Frontiera posibilităţilor de producţie este înclinată negativ deoarece într-o
economie cu utilizare deplină se poate produce o cantitate mai mare dintr-un
bun numai dacă se eliberează resurse prin reducerea cantităţii produse din alte
bunuri. Înclinaţia mai mare a tangentei la punctul reprezentând pachetul (x 2,
y1) faţă de tangenta la punctul reprezentând pachetul (x1, y2) arată că există un
cost de oportunitate crescător pentru bunul X pe măsură ce cantitatea produsă
din acesta este mai mare.
Pe termen lung, economia poate produce o cantitate mai mare din
ambele bunuri prin sporirea resurselor disponibile, investiţii şi inovare.

14
Ca orice model de analiză, frontiera posibilităţilor de producţie
simplifică la maximum activitatea economică, dar permite formularea de
concluzii importante cu privire la varianta de utilizare a resurselor şi la
mărimea costului de oportunitate, atât la nivelul societăţii, cât şi al individului.

1.4. Incertitudine şi risc în activitatea economică

Activitatea economică se desfăşoară în timp şi piaţa este mai mult


opacă decât transparentă, ceea ce implică incertitudine şi risc. Incertitudinea
exprimă o stare de nesiguranţă cu privire la viitor determinată fie de
caracterul impredictibil al unui proces economic, fie de cunoştinţele
insuficiente existente la un moment dat. Ea se referă la nesiguranţa obţinerii
rezultatelor scontate în urma unei acţiuni.
Spre deosebire de incertitudine, riscul se caracterizează prin
posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate.
El este un eveniment nesigur şi posibil ce poate cauza o pagubă.
La nivel microeconomic, literatura de specialitate operează cu mai
multe tipuri de risc: risc pur, risc speculativ, risc de neplată, risc pentru
inovaţie.
Riscul pur este o situaţie accidentală, întâmplătoare, se referă la
probabilitatea ca cineva să piardă. Costul financiar - paguba - poate fi evaluat
în mod convenabil şi este posibilă asigurarea faţă de un asemenea risc.
Riscul speculativ este acela în care agenţii economici au atât posibili-
tatea de a pierde cât şi de a câştiga. Este greu de asigurat un astfel de risc.
Riscul de neplată apare în cazul unei firme susceptibile de a da
faliment. Investitorul de capital trebuie să obţină un profit pentru a acoperii
riscul de faliment.

15
Riscul pentru inovaţie se referă la profitul inovatorului care trebuie să
recompenseze pe inovator în caz de succes.
La nivel macroeconomic pot să apară mai multe categorii de risc. În
primul rând este riscul social provocat de evenimente sociale majore care pot
produce perturbări importante în viaţa economică şi socială a unei familii, cum
este şomajul. În al doilea rând, există un risc politic determinat de evenimente
politice deosebite ce afectează societatea în ansamblu (război, revoluţie). În al
treilea rând, există un risc economic determinat de dezechilibre economice
importante, cum ar fi inflaţia.
La nivelul macroeconomiei deschise se manifestă riscul de ţară, ce
exprimă posibilitatea ca o ţară debitoare să nu restituie creditorilor sumele
împrumutate. Acesta este abordat din perspectivă politică sau economică, după
cum cauza nerestituirii împrumutului este de natură politică sau o situaţie
economică precară, reprezentată de scăderea drastică a încasărilor valutare
din operaţiunile de comerţ exterior sau din alte relaţii cu străinătatea.

2. CE ESTE ECONOMIA?

Problematica economică este generală, în sensul că multe activităţi


umane au un aspect economic, în sensul că resursele sunt rare, iar oamenii au
interes pentru folosirea lor în mod eficient.

2.1. Redescoperirea pieţei

O persoană, chiar înainte de a studia Economia, are formulate o serie


de întrebări. De ce indivizii se preocupă de deficitul bugetar? Care sunt
consecinţele deficitului bugetar asupra inflaţiei? De ce anumite persoane sunt

16
bogate iar alte persoane sunt sărace? Ce efecte au taxele vamale asupra
activităţii întreprinderilor autohtone şi locurilor de muncă? De ce trebuie să
urmeze cursurile unei universităţi? Răspunsurile la astfel de întrebări ne
plasează în domeniul analizei economice.
Analiza ştiinţifică a economiei este dublu centenară. Adam Smith a
publicat opera sa de pionierat în domeniul economic Avuţia naţiunilor. O
cercetare asupra naturii şi cauzelor ei în anul 1776, an memorabil şi prin
Declaraţia de Independenţă americană. Nu este o întâmplare că cele două
texte apar în acelaşi timp, dar afrontul politic împotriva dominaţiei
monarhiilor europene s-a manifestat mai repede decât liberalizarea preţurilor
şi salariilor de reglementările statale.
Contribuţia lui A. Smith la analiza economică a fost aceea de a studia
modul în care pieţele reglează viaţa economică şi provoacă creşterea
economică. El a demonstrat că un sistem de preţuri şi de piaţă este capabil să
coordoneze activitatea indivizilor şi a firmelor, fiecare urmărind să-şi realizeze
propriul interes, fără a recurge la un organism public centralizat.
După un secol, când întreprinderile industriale cunosc o dinamică
deosebită, mai ales în industriile metalurgice şi textile, iar alte ramuri de
activităţi îşi extind influenţa în regiuni întinse ale lumii, a apărut o critică
violentă la adresa capitalismului. În 1867 Karl Marx publică Capitalul şi
afirmă că societatea capitalistă este condamnată, va cunoaşte crize, mişcări
revoluţionare şi socialism. Evenimentele produse în deceniile următoare par să
confirme predicţiile lui Marx. Depresiunile severe din anii 1873, 1890 şi 1929
- 30 au pus în discuţie valabilitatea capitalismului fondat pe piaţă şi
întreprindere liberă. Socialiştii aplică modelul economiei de comandă în 1917
în Rusia, iar până spre sfârşitul anilor ’80 aproape un sfert din omenire a fost
condusă potrivit principiilor care decurg din doctrinele marxiste.

17
În acelaşi timp, John Maynard Keynes publică în 1936 lucrarea
Teoria generală a ocupării mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor. Această
operă fundamentată prezintă o concepţie nouă asupra ECONOMIEI menită
să servească ca bază pentru politicile guvernamentale, monetare şi fiscale,
utile pentru reducerea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice manifestate în
activitatea economică.
Modificări însemnate, esenţiale, s-au produs în anii ’80. Ţările
capitaliste din Vest şi ţările socialiste din Est au redescoperit că forţele pieţei
pot permite accelerarea modificărilor tehnologice şi ridicarea standardului de
viaţă. În ţările vestice, guvernele au redus reglementările care stânjeneau
activitatea economică şi au liberalizat piaţa şi preţurile. Evenimentele de la
sfârşitul anilor ’80 au constrâns ţările est-europene să respingă sistemul de
planificare centralizată şi să lase liber forţele pieţei. În acest mod intenţiile
fundamentale ale lui Adam Smith au fost redescoperite la o distanţă de peste
două secolele de la publicarea Avuţiei naţiunilor.

2.2. Obiectul de studiu al ştiinţei economice

Formarea şi dezvoltarea ştiinţei economice nu a fost lipsită de dispute


terminologice şi dificultăţi referitoare la problemele esenţiale privind
conţinutul său ca domeniul distinct al cunoaşterii şi acţiunii umane.
În funcţie de epoci, autori şi chiar modă s-a vorbit când de economie
politică, când de ştiinţa economică (economics) sau, într-o formă neutră,
analiza economică sau discurs economic. Pentru prima dată, în 1615 Antoine
de Montchretien folosea expresia de “economie politică” atunci când publica
Tratatul de economie politică, o carte despre finanţele publice şi normele de
gospodărire a statului. Treptat, prin lucrările şcolii clasice şi ale neoclasicilor,
termenul de “economie politică” a căpătat o largă consacrare. În ultima parte

18
a secolului al XIX-lea în literatura anglo-saxonă este introdusă denumirea de
“economics”. În felul acesta, economia “devenea o economie politică
purificată de politică”, în care elementul social era eliminat. Totuşi, termenul
de “economie politică” continuă a avea o largă circulaţie internaţională.
Dincolo de disputele terminologice rămâne problema esenţială a
delimitării câmpului de investigaţie, definirea şi precizarea finalităţii urmărite
de această ştiinţă. Soluţionarea nu este uşoară, întrucât s-au formulat concepţii
diferite şi nu de puţine ori definiţiile propuse se refereau fie la economie
politică, fie la ştiinţa economică în ansamblul său.
Până la mijlocul secolului al XIX-lea ECONOMIA a fost privită ca o
cercetare a “naturii şi cauzelor avuţiei naţiunilor (A. Smith), a “legilor care
reglează repartiţia a ceea ce produce pământul” (D. Ricardo) şi a “legilor
mecanismului economic al capitalismului” (K. Marx). După 1870,
ECONOMIA a început să fie considerată ca o ştiinţă ce are drept obiect
studiul “comportamentului uman ca o relaţie între finalităţile date şi
mijloacele limitate care au întrebuinţări alternative” (L. Robins).
Care este domeniul de cercetare al ECONOMIEI aşa cum s-a conturat
el de la Smith la Marx şi până la generaţia actuală? Iată câteva concepţii
reprezentative.
O primă definiţie a fost dată de economiştii clasici, care au înţeles
economia drept o ştiinţă a avuţiei sau bogăţiei. A. Smith dă titlul lucrării
sale Avuţia naţiunilor, iar J.B.Say în Tratatul de economie politică cercetează
modul în care se formează, se distribuie şi se consumă avuţia. Atunci când se
referea la avuţie, şcoala clasică avea în vedere avuţia materială.
Această concepţie, moştenită din antichitatea greacă şi care va marca
pe toţi economiştii clasici şi descendenţii lor direcţi, astăzi nu mai poate fi
reţinută. Ea exclude din sfera analizei o parte însemnată a activităţii sociale.
Societăţile contemporane dezvoltate, postindustriale sunt în mare măsură

19
societăţi de servicii. Serviciile sunt avuţie imaterială şi definirea economiei
ca ştiinţă a avuţiei materiale pierde orice interes. Concepţia actuală
consideră avuţia nu o formă fizică oarecare, ci tot ce satisface o nevoie, tot ce
are o utilitate economică. Desigur, utilitatea economică ridică probleme în
legătură cu posibilitatea de măsurare.
Dar, indiferent de aceasta, nu trebuie să se vadă în doctrina clasică o
concepţie restrânsă la studiul bunurilor materiale, ci, mai curând, o concepţie
cu privire la tot ce concură pentru producţia, schimbul şi repartiţia bogăţiilor.
O a doua concepţie se caracterizează prin aceea că economia este
nedisociabilă de relaţiile sale cu ansamblul societăţii. Pentru K. Marx,
economia politică studiază formele în care oamenii produc, consumă, schimbă
şi reglează repartiţia în cadrul relaţiilor de producţie caracteristice unei
societăţi. Marx se prezintă ca un critic al economiei politice burgheze şi
contestă categoriile şi natura analizelor care nu iau în seamă existenţa
raporturilor sociale şi consideră capitalismul ca ceva dat şi, deci, etern.
În a treia concepţie, economia este apreciată drept ştiinţa schimbului
de mărfuri. Această concepţie o găsim cu deosebire la neoclasici pentru care
bunurile nu au valoare în sine, întrucât valoarea nu se manifestă decât prin
schimb în măsura în care un bun are utilitate. Ca rezultat al schimbului apare
un preţ. În acest fel economia din ştiinţă a avuţiei devine ştiinţă a schimburilor
de mărfuri şi apoi o ştiinţă a preţurilor, a modalităţilor de formare a preţurilor
şi a raporturilor dintre ele.
O asemenea definiţie lasă în afara obiectului economiei studiul
bunurilor care se repartizează fără a îmbrăca forma de marfă şi la care nu
intervine preţul.
În a patra concepţie, economia se defineşte ca ştiinţă a alegerii
eficiente, a opţiunilor raţionale. Ea este centrată pe ecuaţia: necesităţi
nelimitate - resurse limitate, şi în acest context economia devine ştiinţă a

20
gestiunii raţionale a resurselor rare. Această concepţie are o largă
recunoaştere şi o găsim prezentă la mulţi autori contemporani. O. Lange se
situează în această optică atunci când scrie că “economia este ştiinţa
administrării resurselor rare în societatea umană; ea studiază formele pe care le
îmbracă comportamentul uman în amenajarea costisitoare a lumii exterioare
din cauza tensiunii care există între dorinţele nelimitate şi mijloacele limitate
ale subiecţilor economici”. Lionel Robins defineşte economia ca ştiinţă ce
studiază comportamentul omului ca relaţie între ţelurile sale şi resursele
limitate care au întrebuinţări alternative. La începutul deceniului trecut,
William Scher şi Rudy Pinola considerau că ştiinţa economică “studiază
acţiunile indivizilor şi grupurilor de indivizi în procesul de producţie, schimb
şi consum al bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurse limitate a
cerinţelor nelimitate ale oamenilor”.
La rândul său, P. Samuelson scria că: “economia cercetează modul în
care oamenii şi societatea hotărăsc, recurgând sau nu la monedă, să aloce
producţiei de-a lungul timpului resurse productive rare, mărfuri şi servicii
variate şi să le repartizeze în scopuri de consum prezent şi viitor, între diferiţi
indivizi şi colectivităţi care formează societatea”. Toate acestea arată că
ECONOMIA are ca obiect de studiu mecanismul prin care societatea
utilizează resursele rare, limitate pentru a produce bunurile economice şi le
distribuie între o multitudine de indivizi.
ECONOMIA este o ştiinţă a bogăţiei individuale şi colective, o
ştiinţă a optimizării raportului dintre nevoile nelimitate ale oamenilor şi
resurselor rare cu întrebuinţări alternative, o ştiinţă a comportamentului
omului ca producător şi consumator.
Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării legăturilor dintre
diverse activităţi specifice, ECONOMIA este confruntată cu numeroase

21
probleme în asigurarea echilibrului între nevoi şi resursele disponibile
limitate.
Problema fundamentală care apare este o problemă de opţiune.
Individul pentru a-şi satisface dorinţa trebuie să aleagă între diferite bunuri,
iar producătorul care nu dispune decât de un buget limitat trebuie să decidă ce
resurse alocă pentru achiziţionarea de utilaje şi materiale şi cât pentru
cumpărarea de servicii umane. La nivel macroeconomic, guvernul trebuie să
aleagă între “unt şi tunuri”, învăţământ şi sănătate, inflaţie şi şomaj etc.
Indiferent de nivelul la care este privită activitatea, producătorul şi
consumatorul sunt constrânşi să aleagă şi încearcă să-şi maximizeze profitul
sau utilitatea.
În acest caz, demersul economistului este de a pune în evidenţă cât
costă faptul de a dispune de o unitate suplimentară dintr-un bun în condiţiile
în care resursele disponibile sunt limitate. Nu economistul este cel care face
alegerea. El oferă consumatorului individual, producătorului sau autorităţii
publice un fundament raţional pentru deciziile lor. El indică utilizările posibile
ale resurselor limitate, costul oricărei decizii, sacrificiul, costul de oportunitate
pe care îl reprezintă una sau alta dintre alegeri.
Acest demers nu este exclusiv economic. El are un caracter mai
general, în sensul că nu există activitate umană care nu are un aspect
economic, adică în care să nu se consume resurse faţă de care individul nu are
interesul pentru folosirea lor eficientă. În consecinţă, analiza economică se
extinde la domenii care aparent nu au nimic comun cu „economicul”:
căsătoria, fertilitatea şi familia, criminalitatea şi pedeapsa, discriminarea,
justiţia etc.
Economia se diferenţiază de alte discipline în cadrul ştiinţelor despre
societate prin modul ei specific de abordare. Esenţa abordării economice este
reprezentată de : a) comportamentul maximizator explicit, fie că este vorba de

22
utilitate sau buna funcţionare a unei firme sau administraţii; b) existenţa pieţei
care cu grade diferite de eficienţă coordonează acţiunile agenţilor economici şi
asigură echilibrul; c) stabilitatea preferinţelor ce furnizează o bază solidă
pentru generarea previziunilor referitoare la diverse schimbări. Abordarea
economică este „aplicabilă la întregul comportament uman, fie el un
comportament ce implică preţuri în termenii monetari sau preţuri umbră
atribuite, decizii repetate sau rare, decizii importante sau minore, scopuri
emoţionale sau mecanice, persoane bogate sau sărace, bărbaţi sau
femei...pacienţi sau doctori...oameni de afaceri sau politicieni” 2.
Nu trebuie omis faptul că economia este o ştiinţă teoretică. Ea
utilizează şi se sprijină pe fapte şi evenimente concrete din practica economică,
şi preocuparea ei principală o constituie explicarea acestor fenomene,
concretizarea concluziilor în concepte şi legi. “Teoria economică - scrie Paul
Hayne - este cea care conferă ştiinţelor economice aproape toată puterea lor de
anticipaţie sau clarificare. Fără teorie ar trebuie să ne căutăm, pe dibuite, ca
orbul, calea printre problemele economice, opinii conflictuale şi propuneri
politice opuse”. Constatarea este cu atât mai importantă cu cât ştiinţa
economică se află într-un plin proces de restructurare şi de diversificare ca
urmare a creşterii complexităţii vieţii economice şi a procesului cunoaşterii.

2.3. Microeconomie şi macroeconomie

Activitatea economică, ca entitate complexă şi indestructibilă, este


abordată şi cercetată din unghiuri diferite. Realitatea economică se prezintă ca
microeconomie şi macroeconomie.
Microeconomia se ocupă cu studiul aprofundat al proceselor, faptelor
şi comportamentelor agenţilor economici individuali ce participă la fluxurile
2
Becker, Gary S., Comportamentul uman. O abordare economică, Editura ALL Bucureşti,
1994, p.8.
23
economice (firme, gospodării, bănci, administraţii etc.) privite ca acte şi fapte
autonome şi specifice. Principala caracteristică a microeconomiei este aceea că,
la un asemenea nivel, investigarea comportamentelor, actelor şi faptelor
agenţilor economicii se realizează îndeosebi prin prisma preţurilor, motiv
pentru care uneori teoria microeconomică este considerată ca fiind o teorie a
preţurilor. Microeconomia nu poate fi restrânsă şi nu se suprapune pe
teoria economică a firmei.
Macroeconomia reprezintă acea parte a ştiinţei economice care are ca
obiect studiul performanţelor globale ale economiei. Ea cercetează mărimile şi
variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor (volumul total al producţiei,
nivelul global al ocupării resurselor, indicele general al preţurilor etc.)
degajate de comportamentele individuale ale participanţilor la activitatea
economică. Adesea macroeconomia se identifică cu economia naţională, care
constă în sistemul istoriceşte constituit al activităţilor economico-sociale,
activităţi care se desfăşoară şi se întreţin reciproc în cadrul unei ţări şi se
raportează la posibilităţile şi interesele generale naţionale-statale.
Dacă microeconomia are ca obiect de studiu unităţile economice
individuale şi interacţiunile acestora, incluzând teoria consumatorului,
producătorului şi pieţe în care ei sunt implicaţi, macroeconomia se ocupă de
comportamentul agregatelor economice, ca de exemplu consumul total şi
producţia totală. În prezent diferenţierea dintre macroeconomie şi
microeconomie devine mai puţin clară, şi lucrări importante analizează
fundamentele microeconomice ale macroeconomiei, iar cercetări curente din
macroeconomie au o “aromă” microeconomică distinctă.
Teoria clasică a fost în egală măsură macroeconomie şi microeco-
nomie; teoria neoclasică nu a fost decât microeconomie; macroeconomia a
fost repusă în drepturi o dată cu J.M.Keynes şi pentru un timp a înlocuit

24
microeconomia. În ultimă analiză, chiar teoria economică pură este alcătuită
astfel încât să lămurească realităţile sistemului economic.
Într-o perioadă anterioară, linia de demarcaţie dintre microeconomie şi
macroeconomie era foarte clară: în ultimele decenii, însă, ele se contopesc din
ce în ce mai mult datorită folosirii metodelor specifice microeconomiei în
analiza unor fenomene macroeconomice. Teoria macroeconomică se
fundamentează explicit sau implicit pe teoria microeconomică, adică pe ipoteze
în ceea ce priveşte comportamentele individuale.
Teoria economică contemporană este o teorie integrală a tuturor
proceselor, fenomenelor, faptelor şi comportamentelor. Probleme prin
excelenţă macroeconomie, cum sunt inflaţia, şomajul, balanţa de plăţi externe,
nu pot exista în afara aceleaşi probleme privite din unghiul microeconomiei:
nu există şomaj fără şomeri şi nici inflaţie fără creşterea preţurilor la bunurile
economice.

2.4. Economia pozitivă şi economia normativă

Ţinând seama de legea rarităţii, de locul resurselor în economie,


ştiinţa economică este fie pozitivă, fie normativă şi se face distincţie între
afirmaţii pozitive, bazate pe fapte şi afirmaţii normative sau judecăţi de
valoare.
Caracterul pozitiv al ştiinţei economice se manifestă atunci când
scopul cercetării este explicativ şi teoretic şi trebuie să se răspundă la
întrebarea “De ce?” De exemplu, dacă se constată că într-o perioadă pentru
un produs cererea a sporit cu 25%, dar oferta s-a redus cu 15%, se formulează
mai multe întrebări: De ce a crescut cererea şi de ce s-a redus oferta? De ce
cererea şi oferta s-au modificat cu procentele respective?

25
Pe baza analizei comportamentului agenţiilor economici, Economia
cercetează cum gospodăriile iau decizia de a cumpăra un bun sau nu, în funcţie
de preţul pieţei şi de ordonarea preferinţelor, cum firmele iau decizii de a
produce în funcţie de preţul de vânzare şi costul de producţie.
Ştiinţa economică are caracter pozitiv ori de câte ori cercetarea are
ca scop explicarea fenomenelor şi proceselor economice şi elaborarea pe
această bază de concluzii teoretice generale.
Economia normativă este fundamentată pe o serie de principii etice şi
judecăţi de valoare referitoare la ce, cum şi pentru cine produce o economie.
Caracterul normativ al ştiinţei economice se manifestă când scopul analizei
economice este aplicativ. El apare în toate situaţiile în care trebuie să se
răspundă la întrebări de genul “Cum?” “În ce mod?” “În ce fel?”.
Ştiinţa economică are caracter normativ în toate situaţiile în care
îşi propune să arate cum trebuie să se modifice una sau mai multe
variabile exogene pentru a obţine o schimbare dorită a unei variabile
endogene.
Între caracterul pozitiv şi cel normativ există o strânsă
interdependenţă. Cele două aspecte se presupun reciproc şi datorită strânsei
interdependenţe dintre teoria economică şi realitatea economică.
Economistul în interpretarea datelor trebuie să facă judecăţi de valoare
întrucât, spre deosebire de lumea fizică, evenimentele sociale nu sunt simple
interacţiuni ale forţelor, ci confruntarea voinţelor. Comportamentul agenţilor
economici nu seamănă cu comportamentul fizic. Iar “legea” suverană în
materie de comportament şi care pare să se aplice asemănător la consumatori,
la salariaţi şi la patroni sau şefii de întreprinderi este că toţi urmăresc
maximizarea: consumatorii - a utilităţilor; salariaţii - a veniturilor; iar şefii
întreprinderilor - a profiturilor obţinute.

26
2.5. Pieţe şi organizaţii

Tradiţional, ştiinţa economică şi-a concentrat atenţia asupra alocării


resurselor prin relaţiile de schimb pe piaţă, iar principala reprezentare a
funcţionării economiei era cea în care preţurile se modifică continuu. În
realitate preţurile se modifică discontinuu, iar modificarea continuă este o
stare de excepţie în economie - hiperinflaţia.
Sistemul economic este conceput ca un ansamblu în care mecanismul
preţurilor realizează coordonarea necesară. “Mâna invizibilă” asigură reglarea
automată, agenţii economici reacţionează la sistemul de preţuri modificându-
şi cererea şi oferta pe piaţa bunurilor şi pe piaţa factorilor de producţie.
Recurgerea la piaţă nu se poate face “fără piaţă”, şi este costisitoare.
Folosirea preţurilor, ca instrument de alocare a resurselor economice, are un
cost (costul de tranzacţie). În măsura în care ne îndepărtăm de piaţa cu
concurenţă perfectă, preţurile nu mai pot fi considerate ca un “dat”, nu există
“un toboşar al preţurilor” sau ”un licitator Walrasian”. Informaţia asupra
elementelor pieţei nu este gratuită, are un cost iar certitudinea nu mai este
acceptată .
Costul de tranzacţie cuprinde mai multe elemente, care se referă la:
procurarea informaţiei privind preţul, calitatea bunurilor, potenţialii
cumpărători şi vânzători; negocierea necesară pentru găsirea poziţiei adevărate
a vânzătorilor şi cumpărătorilor în legătură cu preţul; încheierea contractelor şi
monitorizarea executării lor; protecţia drepturilor de proprietate.
Soluţia indicată de R.Coase la existenţa costurilor de tranzacţie este
firma (instituţia sau organizaţia) ca mod de desfăşurare a pieţei economice.
Termenul de “instituţie” are diferite semnificaţii. Mai întâi “instituţia”
poate să consiste într-o convenţie socială: individul urmează în mod natural o
regulă de comportament fără a căuta o justificare raţională: (clientul lasă un

27
bacşiş ospătarului sau taximetristului). Alt tip de “instituţie” corespunde la o
convenţie ce exprimă un ansamblu de reguli care definesc comportamentul
unui agent economic în anumite situaţii: legile elaborate de parlament
reglementează acţiunea agenţilor economici. Într-o accepţiune mai largă,
“instituţiile” sunt identificate cu “organizaţiile”: bănci, instituţii financiare,
firme cu activitate de producţie şi de comercializare, institute de cercetare,
universităţii etc. Diferenţierea costurilor de tranzacţie este principalul factor
de care depinde alegerea unui anumit mod de organizare, de constituirea unei
ierarhii, organizaţionale - corporaţii, oligopoluri, holdinguri etc. care să asigure
costuri minime.
Organizaţia reprezintă o modalitate de alocare a resurselor fără
intervenţia directă a sistemului de preţuri. Desigur, aceasta rămâne legată
de reţeaua exterioară de preţuri şi costuri. Dar în interior coordonarea este
realizată de către întreprinzător prin deciziile sale. Prin intermediul
organizaţiei se realizează internalizarea tranzacţiilor, iar autoritatea internă
adoptă decizii care înainte erau luate de către piaţă.
Piaţa şi organizaţia sunt în mare măsură substituibile. Când o instituţie
angajează un economist şi nu mai apelează la serviciile unei firme specializate,
organizaţia înlocuieşte piaţa. Dacă reduce personalul de pază şi apelează la o
agenţie specializată, piaţa înlocuieşte organizaţia. Piaţa şi organizaţia au ca
funcţie comună alocarea resurselor şi coordonarea activităţii economice pe
calea unei combinaţii de decizii individuale. Modalitatea de realizare este
diferită: în cazul pieţei funcţia de alocare a resurselor economice se
realizează cu ajutorul preţurilor iar rolul regulilor este secundar, pe când în
cazul organizaţiei, rolul principal îl au regulile iar preţurile au un rol
secundar.
Funcţionarea organizaţiilor, în mod tradiţional, nu a făcut parte din
obiectul de studiu al ştiinţei economice deoarece, într-un anumit sens, erau

28
considerate ca fiind “în afara pieţei”. Funcţionarea internă a acestora este
străină de logica schimbului comercial. Raţiunea organizaţiilor constă în a
pune în mişcare reguli, convenţii, contracte etc. ca bază a schimbului de
bunuri şi servicii în interiorul organizaţiei. Fără un sistem de reguli şi fără
respectarea acestora nu este posibilă desfăşurarea vieţii economice, iar
activitatea agenţilor economici ar fi paralizată. Dacă lipsa regulilor în circulaţia
rutieră produce accidente cu victime umane şi pagube materiale, în domeniul
economic suspendarea regulilor şi regulamentelor după care se execută
operaţiunile ar produce dezordine de proporţie în viaţa economică.
Constituirea şi funcţionarea organizaţiilor înseamnă trecerea de la
anarhie la ordine prin introducerea şi respectarea normelor după care se
desfăşoară viaţa economică.
De ce nu se realizează producţia naţională într-o singură firmă?
“Internalizarea tranzacţiilor” prin organizaţie implică şi ea costuri. Când
dimensiunea firmei creşte, întreprinzătorul îşi exercită funcţia de coordonare
cu randamente descrescătoare. Din cauză că, peste o anumită limită
dimensională, nu poate stăpâni reţeaua internă informaţională, poate lua
decizii greşite.
Există, deci, o mărime optimă a firmei care corespunde situaţiei când
din punct de vedere al costurilor este la fel de bine dacă se recurge la
organizarea internă sau la piaţă ca modalitate de alocare a resurselor
economice.

3. ETAPE ÎN FORMAREA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI


ECONOMICE

Ştiinţa economică, asemănătoare celorlalte ştiinţe, a parcurs un lung


proces de formare şi dezvoltare, ce cunoaşte momente sau perioade de vârf.

29
Evoluţia ştiinţei economice, ordonarea sistemelor de gândire şi
conturarea direcţiilor ei de dezvoltare pot fi înţelese pe baza “filiaţiei de idei”
şi a “situaţiei clasice”.
Filiaţia de idei reprezintă procesul prin care sunt puse în evidenţă
eforturile oamenilor pentru înţelegerea fenomenelor economice; creează,
reconsideră şi perfecţionează structurile analitice într-un proces neîntrerupt de
investigare a realităţii.
“Situaţia clasică” apare în anumite momente ale analizei economice
şi se caracterizează printr-o consolidare, ordonare şi sinteză a progreselor de
până atunci înregistrate de ştiinţa economică. Ea se concretizează într-o operă
sau printr-un autor, ale căror raţionamente se extind în timp asupra întregii sau
a unei părţi importante a teoriei şi care prin aceasta evoluează.
Ţinând seama de filiaţia de idei şi de “situaţii clasice”, se pot distinge
mai multe faze importante în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice a activităţii
economice:
Faza preştiinţifică începe cu antichitatea şi se încheie în secolul al 18-
lea. Gândirea economică antică a fost ilustrată de Xenofon, Platon, Aristotel.
Acesta din urmă dă în antichitate cea mai mare strălucire ştiinţei economice
pe care o defineşte drept ştiinţă a bogăţiei. El face distincţie între “economia
domestică” şi “hrematistică”, care se întemeiază pe schimb şi urmăreşte
acumularea bogăţiei sub formă de bani. Totodată formulează ideea după care
legea schimbului este egalitatea: schimbul este imposibil fără egalitate şi
egalitatea nu este posibilă fără măsurare.
Gândirea economică antică a apărut şi a rămas în bună măsură
neautonomă. Aşa şi cât a fost, ea a reprezentat un vârf al cugetării economice
ce nu a fost depăşit aproape două mii de ani. În epoca modernă, prima
interpretare a activităţii economice este reprezentată de teoria economică
mercantilistă, care reflectă politica economică de aşezare a comerţului în

30
centrul economiei, identifică bogăţia cu metalele preţioase, iar balanţa
comercială activă reprezintă mijlocul prin care se asigură un aflux crescând de
bogăţie spre ţările în cauză.
A doua fază (1750 - 1870) este cea în care se constituie ştiinţa
economică. Elementul caracteristic este reprezentat de mutarea centrului
analizei avuţiei din sfera circulaţiei în sfera producţiei, la început în
agricultură, de către fiziocraţi, şi apoi în industrie, de către reprezentaţii şcolii
clasice. Fiziocraţii, în special prin Fr. Quesnay, au contribuit cu câteva idei de
mare însemnătate la afirmarea ştiinţei economice: existenţa unei ordini
naturale şi a interdependenţelor dintre activităţile economice; supremaţia
agriculturii ca singura ramură producătoare de venit net; concretizarea
bogăţiei şi în produse agricole, nu numai în metale preţioase.
Şcoala clasică, reprezentată prin A.Smith (1723 - 1790) D.Ricardo
(1772 - 1823), T.R.Malthus (1766 - 1834), J.S.Mill (1806 - 1873), J.B.Say
(1767 - 1832), a contribuit decisiv la formarea economiei politice ca ştiinţă şi
la fundamentarea liberalismului economic. Şcoala clasică are o viziune statică
asupra preţurilor. A.Smith a adoptat teoria obiectivă a valorii după care
bunurile au valoarea muncii consumată pentru producerea lor. Totodată
promovează o viziunea dinamică asupra activităţii economice fundamentată pe
principiul populaţiei enunţat de Malthus, principiul acumulării care sporeşte
capitalul şi legea randamentelor descrescânde a terenurilor agricole. A.Smith
este considerat fondator al doctrinei liberalismului economic, conform căreia
într-un cadru instituţional caracterizat printr-o intervenţie a statului redusă la
maximum, mecanismul impersonal al pieţei, mâna invizibilă, permite cea mai
bună armonizare a intereselor individuale. El consideră că există o ordine
naturală în virtutea căreia dacă indivizii sunt lăsaţi să acţioneze liber,
urmărindu-şi propriile interese, se asigură prosperitatea generală,

31
superioară, tuturor aranjamentelor artificiale care ar putea fi obţinută cu
ajutorul legilor umane.
Împotriva şcolii clasice aveau să apară reacţii doctrinare:
intervenţionismul lui Sismondi, industrialismul lui Saint Simon, sistemul
naţional de economie politică a lui Fr. List, socialismul utopic al lui Fourier şi
Proudhon, liberalismul optimist a lui Bastiat etc. Tot o reacţie critică în raport
cu şcoala clasică este şi teoria economică a lui K.Marx. Ceea ce considera
Marx ca fiind esenţa contribuţiei sale la teoria economică se referă la
următoarele: a) munca are un dublu caracter; munca concretă şi munca
abstractă. Aceasta creează valoarea şi plusvaloarea; b) plusvaloarea , creată de
muncă, este tratată independent de manifestările sale concrete; c) salariul
reprezintă valoare a forţei de muncă. El continuă, dar se şi rupe de economia
politică clasică. Continuitatea priveşte teoria valorii, accentul pus pe munca
salariată, viziunea pesimistă asupra sistemului capitalist şi abordarea
problemelor economice în termenii unor clase sociale antagoniste. Ruptura se
referă la teoria exploatării, relativitatea legilor economice care sunt specifice
capitalismului; la faptul că piaţa nu poate juca rolul regulator care îi era atribuit
de clasici; la accentul pus pe importanţa luptei de clasă şi la aceea că legea
acumulării trebuie să ducă la dispariţia sistemului capitalist.
În cea de a treia fază a evoluţiei sale (1870 - 1930), ştiinţa economică
este aşezată pe fundamente noi prin contribuţia “neoclasicilor” sau
“marginaliştilor” grupaţi în “Şcoala de la Viena”, “Şcoala de la Lausanne” şi
“Şcoala de la Cambridge” care reconsideră unele teze clasice şi încearcă
transformarea economiei politice într-o ştiinţă pozitivă, o ştiinţă a raţionalităţii
bazată pe utilizarea aparatului matematic.
Şcoala de la Viena a elaborat, prin Carl Menger, F.Wieser şi E.Bohm -
Bawerk, teoria subiectivă, marginală, a valorii bazată pe utilitate şi a dezvoltat

32
ideea lui J.B.Say după care veniturile formate în societate (salariul, profitul,
dobânda şi renta) reprezintă preţul factorilor de producţie folosiţi.
Şcoala de la Lausanne, prin L.Walras şi V.Pareto, a formulat teoria
echilibrului general şi a definit interdependenţa pieţelor arătând ca legătura
acestora este asigurată, pe de o parte, prin acţiunea întreprinzătorului care
cumpără factori de producţie şi vinde bunuri economice, iar pe de altă parte,
prin faptul că încasările totale provenind din vânzarea de factori de producţie
trebuie să egaleze încasările totale obţinute din vânzarea bunurilor de consum.
Şcoala de la Cambridge s-a format în jurul lui Alfred Marshall şi a
elaborat teoria echilibrului parţial, aplicabil în cea mai mare măsură firmelor
industriale de dimensiuni medii.
Gândirea economică neoclasică foloseşte calculul marginal şi pune
accentul pe microeconomie, pe comportamentul agenţilor economici
individuali şi duce mai departe analiza proceselor economice în termenii
echilibrului economic.
Cea de a patra fază de evoluţie a ştiinţei economice se încadrează
între 1930 şi anii ’70. Este o fază de aprofundare şi extindere în care nu sunt
respinse marile contribuţii anterioare.
Una din direcţiile importante de evoluţie a ştiinţei economice
contemporane este trecerea de la analiza microeconomică la cea
macroeconomică. Analiza macroeconomică a primit un impuls esenţial din
partea lui J.M.Keynes. Aceasta se face în termenii cantităţilor globale (venit,
consum, economisire, investiţii, cerere globală, ofertă globală) şi foloseşte un
model matematic de echilibru. Întrucât echilibrul macroeconomic nu se
realizează spontan şi există posibilitatea apariţiei dezechilibrelor şi
subocupării, singurul mijloc pentru evitarea consecinţelor acestora este “o
extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului”. În felul acesta, Keynes a

33
înlocuit legea pieţelor formulată de J.B.Say cu teoria cererii efective asupra
căreia statul acţionează direct prin politica bugetară.
În perioada postbelică, keynesismul se adaptează la noile condiţii
economice. O astfel de evoluţie este reprezentată de teoria despre economia
mixtă. Aceasta implică atât împletirea analizei microeconomice neoclasice a
factorilor de producţie cu analiza macroeconomică bazată pe modelul
keynesian, cât şi îmbinarea mecanismului pieţei cu măsuri de intervenţie
statală.
A cincea fază a început la sfârşitul anilor ’70 când ştiinţa economică
se află în faţa unei noi situaţii clasice. Spre deosebire de keynesism care
pune accentul pe cerere, “noii economişti”, respectiv economiştii ofertei, mută
centrul de greutate al analizei economice pe stimularea ofertei şi cer
“reducerea drastică a statului”. Ei explică dificultăţile din economie nu prin
imperfecţiunile mecanismului pieţei şi prin liberalismul economic, ci prin
insuficienţa pieţei şi a libertăţii acesteia prin intervenţia excesivă a statului,
prin manipularea permanentă a masei monetare şi a bugetului.

4. METODA ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ. TEHNICI ŞI INSTRUMENTE


DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

Formularea teoriilor ştiinţifice şi reliefarea regularităţilor, a legăturilor


funcţionale sunt rodul muncii de cercetare ştiinţifică. În practica activităţii de
cercetare ştiinţifică se utilizează un ansamblu de metode, procedee, reguli şi
postulate care, împreună cu teoria asupra metodelor utilizate de ştiinţa
economică, formează metodologia acesteia.
Evoluţia ştiinţei şi a cercetării ştiinţifice au arătat că nu poate exista o
metodă ştiinţifică universală. Chiar dacă cercetarea ştiinţifică are principii

34
generale, totuşi metoda trebuie adaptată şi concepută potrivit naturii şi
specificului fiecărei ştiinţe. Metoda unei ştiinţe depinde de natura acesteia.

4.1. Modalităţi de abordare a fenomenului economic

În procesul de elaborare a unei metode specifice, activitatea economică


a fost abordată în mai multe variante. O primă variantă de abordare a fost de
tip fizico-mecanicist, care priveşte fenomenul economic similar cu cel fizic
şi încearcă să identifice în economie un număr de legi şi principii similare
celor din fizică. Această concepţie o găsim la şcoala economică clasică şi
ulterior la neoclasici. Abordarea fizico-mecanicistă este sintetizată de
N.Georgescu - Roegen în felul următor: “şcoala clasică ... învaţă că toate
fenomenele economice se bazează pe “dorinţa de avere” caracteristică oricărui
“individ normal” şi sunt guvernate numai de două legi generale. Prima lege
spune că “un câştig mai mare este preferat unuia mai mic”; a doua este
tendinţa de a obţine “cea mai mare cantitate de avere cu cât mai puţină
muncă şi abnegaţie”. În acest cadru este enunţată ideea potrivit căreia ne
putem bizui pe principiile fundamentale ale economiei cu mai multă încredere
şi siguranţă decât pe orice fapte sau eveniment fizic concret”.
Omul ca agent economic este privit drept o mărime invariabilă şi
comportamentul său economic este conceput ca o valoare dată. În consecinţă,
în mediul economic, omul se bucură de o aparentă libertate, în realitate fiind
supus unor constrângeri ce rezultă din acţiunea unor legi.
Prin tipul de abordare fizico-mecanicist s-a dorit rigoare şi precizie în
cercetarea problemelor economice, eliminarea conjuncturalului şi aleatorului,
iar prin formalizarea matematică, ştiinţa economică să devină un instrument de
cunoaştere şi interpretare a realităţii specifice. Progresele obţinute prin aceste

35
modalităţi de investigare, mai ales sub aspectul modelării matematice, sunt
evidente în tot spaţiul teoriei economice, dar mai ales la nivel microeconomic.
A doua variantă de abordare a economiei este de tip biologico-
organicist, care concepe fenomenul economic ca pe unul biologic, ce are
caracteristici proprii materiei vii. Este o abordare mai nuanţată, mai puţin
rigidă, iar omul şi activitatea economică sunt scoase în bună măsură din
“limitele” impuse de ecuaţiile şi modelele matematice.
Analogiile cu mediul biologic se referă doar la forma de manifestare a
fenomenului economic. Motivul este dat de faptul că ritmul de evoluţie al
“speciilor” economice (mijloace, scopuri, relaţii) este mult mai rapid decât al
“speciilor” biologice. “Speciile” economice (formele şi procesele) în raport cu
cele biologice au o viaţă scurtă.
Ca urmare a identificării deosebirilor ce există între economic, fizic
sau biologic, a apărut o abordare de tip psiho-sociologic a economiei în care
omul este în acelaşi timp subiect şi obiect, observator şi observat.
În economie, teoria are capacitatea de a transforma comportamentul
agenţiilor economici, dar şi aceştia au capacitatea de a transforma realitatea
potrivit înţelegerii şi acţiunii lor. Este vorba de manifestarea efectului Edip:
anunţarea unei acţiuni care urmează a fi întreprinsă modifică datele pe care
fiecare individ îşi bazează anticipările şi prin urmare îl face să-şi revizuiască
planurile iniţiale. Când un meteorolog anunţă o depresiune atmosferică,
cantitatea de ploaie căzută este independentă de comunicarea observaţiei.
Dimpotrivă, când un agent economic face public pericolul unei recesiuni
economice, a penuriei pentru un produs, el provoacă o reacţie de
comportament ce agravează situaţia anunţată.
Abordarea psiho-sociologică porneşte de la faptul că omul este o
entitate adaptabilă mediului, transformată şi transformatoare prin raporturile
de interese generate de un comportament flexibil şi raţional.

36
O asemenea abordare a permis să se înţeleagă faptul că ştiinţei
economice nu i se poate cere nici precizia matematicii şi nici cauzalitatea
fizicii, iar analiza fenomenului economic nu se poate face exclusiv cantitativ.
Sunt necesare luarea în considerare a aspectelor calitative, subiective,
psihologice, a “condiţionărilor” impuse de factorii neeconomici.

4.2. Procedee de analiză economică

Problematica metodei de cercetare nu se rezumă doar la aspecte ce


privesc tipul de abordare a domeniului activităţii economice. Ea priveşte
însăşi modul de formulare a teoriei, a ipotezelor şi modelelor, precum şi
testarea, verificarea practică.

4.2.1. Etapele analizei economice

Teoria este un ansamblu de idei, de concepte abstracte, mult sau mai


puţin organizate, aplicate unui domeniu. Teoriile economice, cu puţine
excepţii, sunt extinderi ale ideii după care persoanele individuale întreprind
acele acţiuni despre care cred că le vor aduce cel mai mare avantaj net. Se
presupune că toată lumea - avar sau risipitor, sfânt sau păcătos, consumator
sau vânzător, politician sau om de afaceri - acţionează în concordanţă cu
această regulă.
Desigur, teoria economică nu presupune că oamenii sunt egoişti,
materialişti, sau interesaţi numai de bani. Nimic din toate acestea nu au de-a
face cu afirmaţia că oamenii caută să-şi asigure cel mai mare avantaj net
posibil. De fapt, totul depinde de ceea ce oamenii găsesc că este în propriul
avantaj. La prima vedere, interesul individual este extrem de variabil şi cum
poate ştiinţa economică să prevadă ceva cu privire la comportamentul lor?
37
În realitate lucrurile nu sunt aşa de complicate întrucât, pe de o parte,
oamenii nu au interese foarte divergente, iar pe de altă parte, într-o societate
care foloseşte banii pe scară largă, aproape toată lumea preferă cât mai mulţi
bani decât mai puţini. Moneda oferă posibilitatea generală de comandă asupra
resurselor care pot fi folosite pentru promovarea intereselor cuiva, oricare ar fi
aceasta.
Teoriile sunt constituite din: a) un ansamblu de definiţii ce au ca
obiectiv indicarea precisă a semnificaţiei anumitor termeni (monopol, dobândă,
salariu, venit, investiţie etc.) şi descrierea variabilelor care urmează a fi
folosite; b) un set de ipoteze destinate precizării comportamentului
variabilelor şi condiţiilor de aplicare a teoriei; c) un set de predicţii care sunt
deduse din ipotezele teoriei şi d) un set de teste pentru confruntarea teoriei cu
realitatea economică.
În ştiinţa economică nu este posibil ca aprofundarea directă a realităţii
economice să se producă în afara unei interpretări teoretice. Economistul este
obligat să parcurgă câteva operaţiuni de abstractizare pentru cercetarea
fenomenelor economice. Acestea sunt observarea, explicaţia, previziunea.
OBSERVAREA FENOMENELOR ECONOMICE. Activitatea
economică este observată şi exprimată sub forma unor valori numerice care
sunt posibil de înregistrat (fenomene cantitative) sau de comportament care
sunt posibil de descris (fenomene calitative).
Observarea fenomenelor cantitative (producţie, consum, ocupare) şi
organizarea acestora oferă cifre pentru ansamblul integral al economiei, sau
sunt parţiale (sondaje). Datele sunt asamblate şi tratate prin multiple tehnici
statistice.
Observarea fenomenelor calitative se materializează în descrieri de
comportament a indivizilor sau grupurilor de indivizi prin intermediul
anchetelor directe sau indirecte.

38
EXPLICAŢIA. Ştiinţa economică urmăreşte să explice faptele
constatate în prima etapă, elaborează relaţiile funcţionale între fenomene,
dezvăluie legile economice şi construieşte modele economice.
Legile economice nu pot fi asimilate regulilor de drept (legi juridice)
stabilite de autoritatea componentă în stat şi obligatorii de respectat de către
toţi cetăţenii. De asemenea, nu sunt legi naturale, minerale, permanente şi
neschimbătoare.
Legile economice sugerează doar ideea de relaţii constante între
anumite acte, fapte şi comportamente, raporturi necesare, relativ stabile în
anumite condiţii. Atunci când se enunţă propoziţia <<Dacă preţul bunurilor va
scădea, creşte corespunzător cantitatea cerută într-o anumită perioadă şi
invers, dacă preţul va creşte, atunci cantitatea cerută scade >>, de fapt se
formulează legea cererii pe care logica o demonstrează şi experienţa o
verifică.
Legea economică include ceea ce este comun fenomenelor economice
individuale, legături care se manifestă numai în cazul stabilităţii şi
repetabilităţii condiţiilor. Aceasta conferă legii economice caracterul de relaţie
constantă, cauzală între anumite fenomene sau procese economice.
Legilor economice le sunt impuse condiţiile comune tuturor legilor
ştiinţifice: valabilitatea lor depinde de calitatea ipotezelor iniţiale de
raţionament. Fenomenele economice şi sociale sunt complexe, iar legile
economice care exprimă relaţiile dintre ele sunt mai ales de natură
probabilistică.
PREDICŢIA ŞI PREVIZIUNEA. Predicţiile unei teorii sunt
afirmaţiile care pot fi deduse din această teorie. Iată un exemplu: teoria
comportamentului consumatorului arată că oamenii caută să-şi maximizeze
utilitatea şi în condiţiile unor venituri limitate, ei vor cumpăra mai puţin din
bunurile al căror preţ se majorează. Presupunerea privind maximizarea utilităţii

39
priveşte comportamentul oamenilor, în timp ce ipoteza unui venit limitat
reliefează condiţiile de aplicare a teoriei. Relaţia inversă dintre preţul
produsului şi cantitatea achiziţionată este o concluzie a teoriei. Predicţia
ştiinţifică este o afirmaţie condiţionată care ia forma: Dacă se face ceva
atunci se vor produce anumite evenimente. De exemplu: dacă guvernul reduce
impozitul pe profitul societăţilor, atunci sporesc investiţiile pentru afaceri
efectuate de către firme. Cele mai multe din predicţiile condiţionate reflectă
relaţia dintre o variabilă prezentă (Y) cu o altă variabilă prezentă (X) ca o
relaţie semnificativă şi folositoare, care ne permit să spunem că „dacă faci
acest lucru lui X, atunci Y se va schimba în felul următor”. Relaţiile care
prezic că valoare actuală a lui X reprezintă un determinant important a valorii
viitoare a lui Y, ne permit să îl influenţăm pe Y în viitor fără să putem prevede
exact această valoare.
Predicţia condiţionată nu se confruntă cu previziunea. Aceasta
presupune prezicerea viitorului prin descoperirea unei relaţii între variabilele
economice viitoare cu variabilele observate în prezent.
Analiza teoretică permite explicarea fenomenelor şi face posibilă
trecerea la elaborarea previziunii asupra evoluţiei economiei. Fireşte nu este
vorba de previziunea din ştiinţele naturii. Toate ştiinţele însă au
capacitatea previzională în domeniul lor.
Preocupări teoretice şi practice pentru previziunea economică s-au
dezvoltat mai ales după primul război mondial sub forma studiilor
conjuncturale şi ciclului de afaceri. Fără existenţa legilor economice ar fi
imposibil a se prevedea că anumite fenomene se produc în condiţii
determinate, iar altele nu se realizează.
Necunoaşterea legilor economice pune în imposibilitate pe manageri de
a şti ce linie de conduită să urmeze; bugetul statului nu ar putea fi elaborat, iar

40
măsurile economice şi reglementările juridice ar fi adoptate şi aplicate arbitrar,
în condiţii de incertitudine privind consecinţele lor.
Experienţa arată că previziunea economică este posibilă atât la nivel
macroeconomic, cât şi la nivelul fiecărui agent economic. Atunci când
producătorii unui bun estimează că preţul de vânzare este insuficient, ei îşi
diminuează producţia. Atunci când moneda a fost creată într-o cantitate
exagerată în raport cu nevoile reale ale circulaţiei, preţurile cresc şi scade
puterea de cumpărare a banilor. Când rata dobânzii scade sau urcă, cursurile
valorilor mobiliare cu venit fix au o dinamică inversă. Asemenea exemple
dovedesc că fenomenele economice pot prezenta regularităţi pe baza cărora se
efectuează previziuni.
Pentru formularea previziunilor, ca expresie a tendinţelor logice,
interesează activitatea masei de agenţi economici. În acelaşi timp trebuie
subliniat că existenţa legilor economice nu este incompatibilă cu iniţiativa şi
activitatea individuală. Dimpotrivă, eficacitatea acţiunii individuale implică
cunoaşterea legilor economice, a condiţiilor în care apar şi acţionează ele.
Legea economică nu obligă pe nimeni să facă sau să nu facă ceva, ea îi
orientează pe toţi. Agentul economic îşi urmăreşte realizarea intereselor sale
în raport cu ceea ce este necesar şi posibil. În măsura în care cerinţele legilor
economice sunt consacrate sub aspect juridic, agenţii economici sunt obligaţi a
le respecta, ca expresie a interesului general. Previziunea constituie baza
politicii economice.

4.2.2. Metode de analiză economică

41
În cursul diferitelor faze de analiză, economiştii utilizează mai multe tipuri
de metode care le permite elaborarea de sinteze. Principalele tipuri de metode
se diferenţiază după procedeul de raţionament utilizat, după scara analizei,
după rolul timpului.
PROCEDEUL DE RAŢIONAMENT. În raport cu acest criteriu se
distinge metoda deductivă şi metoda inductivă.
Deducţia este modul de a cerceta economia trecând de la general la
particular, respectiv este operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor
manifestări, a unor procese sau fenomene plecând de la esenţa acestora.
Pe baza unor legi, principii, axiome, ipoteze şi premise, prin argumentarea
logică şi interpretarea teoretică a realităţii se ajunge la alte legi şi principii. De
exemplu, pornindu-se de la legea utilităţii marginale descrescânde, pe calea
raţionamentului şi abstracţiei teoretice s-a ajuns la o altă lege, legea cererii,
conform căreia dacă preţul scade la un produs, va spori cantitatea cumpărată
din produsul respectiv. Spre deosebire de deducţie, inducţia este modul de a
raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări
teoretice care se prezintă sub forma de reguli, principii sau legi
economice.
Inducţia implică culegerea şi clasificarea unor fapte relevante despre un
aspect al vieţii economice, fapte ce au o caracteristică comună şi apoi
generalizarea teoretică a acestei caracteristici. De exemplu, prin studierea unui
număr mare de cazuri s-a constatat că pe măsură ce cresc veniturile
gospodăriilor, sporeşte şi ponderea economisirii, ceea ce a permis formularea
concluziei după care economisirea creşte mai rapid decât venitul.
Inducţia şi deducţia nu sunt două metode de cercetare, ci una singură,
care se realizează în mai multe etape. O veritabilă cercetare economică
implică utilizarea în acelaşi timp a celor două metode, deductivă şi inductivă.

42
SCARA ANALIZEI. Faptele economice prezintă aspecte diferite în
funcţie de scara manifestării. Fapte de scară parţiale, individuale, nu sunt de
natura celor observate la scară globală. Analiza microeconomică se referă la
analiza activităţii individuale a consumatorului sau ale firmei, în timp ce
analiza macroeconomică este preocupată de cantităţile (agregatele) globale şi
reflectă comportamentele de grup. Aprofundarea cunoaşterii fenomenelor
economice implică cercetarea lor la cele două scări de analiză.
ROLUL TIMPULUI ÎN ANALIZA ECONOMICĂ. În raport cu
timpul se diferenţiază analiza statică, cinematică şi dinamică.
Analiza statică face abstracţie de desfăşurarea în timp a activităţii
economice şi presupune că variabilele se ajustează spontan. Este preocupată
de echilibrul instantaneu (perioada pieţei), ceea ce înseamnă că oferta se
adaptează la cerere, în mod automat prin mecanismul preţurilor.
Analiza cinematică constă în studiul mişcării economice. Această
analiză reintegrează timpul, dar face abstracţie de forţele care determină
mişcarea (exemplu: descrie fluctuaţiile activităţii economice).
Analiza dinamică integrează noţiunea de echilibru şi mişcare; este
studiul mişcării în timp. Studiul întreprins asupra condiţiilor de schimbare
permanentă şi de adaptare la condiţiile restrictive a diferitelor stări de echilibru
formează conţinutul unei analize dinamice.
În raport cu momentul desfăşurării, analiza economică poate fi:
- analiza ex-ante în care fenomenele sunt presupuse; se desfăşoară
înainte ca reacţia economică să se manifeste. Este o analiză prospectivă;
- analiza ex-post este o analiză retrospectivă, când reacţia sistemului
economic s-a produs.
Efortul modern de sinteză se concretizează în construcţia de MODELE
ECONOMICE utilizate în efectuarea deducţiei şi inducţiei şi la stabilirea
legăturilor între macro şi microeconomie, static şi dinamic.

43
Modelul se prezintă ca o construcţie simplificată a realităţii
economice destinată să explice esenţa. El este o reprezentare simbolică a
unor forme de interacţiune între fenomenele economice. Cu toate că nu este în
mod necesar compus din ecuaţii, în prezent construirea modelelor face apel în
mod frecvent la formalizări matematice, ce arată acţiunea reciprocă,
interdependenţele anumitor fenomene, cu ajutorul unor variabile.
Variabilele sunt elementele de bază ale teoriilor şi fiecare trebuie
definită corect. Ele sunt mărimi ce pot lua diferite valori. Preţul este un
exemplu de variabilă economică. Preţul unui bun economic este suma de bani
dată vânzătorului pentru achiziţionarea unei cantităţi din acel bun.
În cadrul unui model, variabilele nu au acelaşi statut. Unele variabile
sunt instantanee. Variabilele de stoc definesc anumite mărimi economice la un
moment dat: preţul produsului A, la o anumită dată, stocul de capital la sfâr-
şitul anului. În opoziţie cu acestea sunt variabilele de flux care au o dimensiune
temporală: venitul pe o perioadă de timp, consumul pe o lună etc.
Unele variabile sunt endogene, în sensul că îşi găsesc explicaţia în
interiorul corpului teoretic care se elaborează. Variabilele exogene sunt
determinate independent şi apar ca date pentru schema teoretică respectivă.
Într-o schemă teoretică simplă, Y = Y(I), mărimea venitului este pusă în
legătură cu modificarea investiţiei, care este în acest caz o variabilă exogenă.
Dacă se cercetează variaţia investiţiilor în funcţie de profitul firmelor, atunci
investiţia este o variabilă endogenă. În mod frecvent, relaţiile utilizate sunt
funcţii de mai multe variabile. Cererea este influenţată nu numai de preţul
bunului respectiv, ci şi de preţul altor bunuri, veniturile consumatorilor, modă,
sezon etc.
Relaţiile între variabile sunt de tipuri diferite şi nu au aceeaşi
semnificaţie. Prima semnificaţie este similară cu cea de funcţie. Producţia Q
este funcţie de stocul de capital utilizat (K) şi de muncă (L), adică Q = Q(K,L).

44
În acest caz este vorba de ecuaţii tehnice. În economie există şi ecuaţii de
comportament: consumul menajelor depinde de venit şi avere C = C(YA). A
doua semnificaţie a relaţiilor între variabile este de relaţii de echilibru:
egalitate între cerere şi ofertă: QD = QS. Acestea sunt diferite de ecuaţiile de
definiţie. Dacă economisirea este concepută ca un excedent de venit peste
consum, ecuaţia de definiţie este de forma S = Y-C.
Fiind o imagine convenţională a unui proces care urmează a fi cercetat,
pentru cunoaşterea relaţiilor cauza dintre variabilele exogene şi cele endogene,
modelul economic se poate prezenta prin expresii matematice (modele
matematice), sub forma unor valori numerice concrete (modele numerice), prin
imagini grafice (modele grafice) sau cu ajutorul unor expresii logice (modele
logice).
Modelele matematice se construiesc prin folosirea unor funcţii,
ecuaţii sau sisteme de ecuaţii. Un exemplu de model simplu reflectă relaţiile
de cauzalitate dintre evoluţia preţului pe piaţă (p), a cantităţii vândute (Q) şi
venitul firmei (VT). Un astfel de model poate fi prezentat în felul următor:
VT = f(Q, p).
Acest model arată că o modificare a preţului şi/sau a cantităţii
determină o modificare a venitului total al firmei.
Modelele numerice se pot prezenta în forme diferite, cea mai
răspândită fiind tabelul. Spre exemplu, baremul ofertei care arată cantitatea
ofertei la diferite niveluri de preţuri, respectiv sporirea cantităţii pe măsură ce
creşte preţul.
Modelele grafice sunt, de regulă, reprezentate prin diagrame, grafice,
cu ajutorul unor curbe, puncte, dreptunghiuri etc. care, pentru a da o imagine
intuitivă asupra unor mărimi sau a legăturii dintre variabile, trebuie construite,
în cadrul unor coordonate, la o anumită scară. Relaţia de cauzalitate dintre
modificarea variabilei independente şi cea a variabilei dependente poate fi

45
exprimată printr-o dreaptă în cazul relaţiilor liniare pozitive sau negative.
Relaţiile nonliniare se exprimă printr-o curbă. Toate relaţiile liniare au o
pantă constantă pozitivă sau negativă a cărei valoare se determină ca raport
între mărimea modificării variabilei de pe axa verticală (∆y) şi mărimea
modificării variabilei de pe axa orizontală (∆x). În cazul relaţiilor nonliniare se
calculează panta tangentei corespunzătoare diferitelor puncte de pe curba care
exprimă o astfel de relaţie. Relaţiile nonliniare pot înregistra rate crescătoare,
descrescătoare, pozitive sau negative. Nivelul pozitiv sau negativ al pantei
exprimă mărimea marginală a producţiei, productivităţii, utilităţii, venitului
sau costului. De altfel, analiza marginală reprezintă un procedeu important al
analizei economice întreprinse cu ajutorul unui model.
Ultima etapă a elaborării teoriei este TESTAREA, confruntarea cu
faptele şi măsurarea capacităţii sale explicative prin compararea
concluziilor formulate pe cale deductivă sau inductivă cu datele realităţii.
La acest nivel de desfăşurare a activităţii de cercetare apare una din
diferenţele importante dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele sociale. În fizică,
chimie, biologie, experimentul de laborator este pe deplin posibil şi foarte
important. Numeroase fenomene şi procese specifice sunt studiate în laborator
în condiţii optime, întrucât diferiţi factori reuniţi în vederea obţinerii unui
rezultat pot fi menţinuţi nemodificaţi. În economie, viaţa şi activitatea
practică, zilnică, nu pot fi oprite pentru a permite economistului să
experimenteze. Nu se poate spori sau reduce cantitatea de monedă din
economie pentru a testa valabilitatea explicaţiei monetariste a inflaţiei şi a
vedea cum reacţionează sistemul. În plus, variabilele economice nu se pot
măsura cu precizia cu care fizicienii măsoară masa, viteza sau distanţa.
Economia este în mare măsură o ştiinţă nonexperimentală.
În acest caz trebuie să ne concentrăm atenţia asupra faptelor petrecute
şi pe această bază sunt stabilite relaţiile între fenomene şi procese. Relaţiile

46
pot fi formulate numeric sau nu pot fi direct cuantificate. În această ultimă
situaţie se utilizează metode psiho-sociologice. Aşa, de exemplu, dinamica
cererii la un anumit produs este în funcţie de numărul populaţiei (element
perfect cuantificabil), preţul produsului sau a altor produse substituibile
(influenţă măsurată prin coeficienţi de elasticitate) dar şi alţi factori, cum sunt
moda, anotimpul, distribuţia cumpărătorilor după anumite caracteristici etc. a
căror influenţă este determinată ca tendinţă aproximativă.
*
* *
Elaborarea ipotezelor şi parcurgerea etapelor analizei prin utilizarea
unor metode adecvate constituie calea prin care ştiinţa economică a progresat.
Permanent apar probleme noi. Soluţionarea lor obligă pe economişti să testeze
idei noi şi să le respingă pe cele vechi. Instrumentele analitice au fost
îmbunătăţite şi sporite; datele empirice au fost ordonate pentru a verifica
ipotezele economice; realizările sistemului economic sunt mai bine înţelese.
Desigur, evoluţia ştiinţei economice nu a fost o progresie liniară spre
adevărurile prezente. În vreme ce a progresat, au existat multe denaturări şi
controverse impuse de exigentele timpului şi locului.

4.3. Dificultăţile raţionamentului economic

Din moment ce în ECONOMIE nu se pot realiza experienţe de


laborator şi variabilele sunt cuantificate cu o anumită marjă de eroare,
raţionamentul economic are de depăşit o serie de obstacole .

4.3.1. Clauza ceteris paribus

47
Majoritatea fenomenelor economice sunt rezultatul a numeroase
variabile aflate în interacţiune unele cu altele, în acelaşi timp. De exemplu,
numărul de autoturisme cumpărate într-un an este funcţie de preţul de vânzare
al maşinilor, venitul cumpărătorilor, preţul benzinei, tariful practicat de alte
sisteme de transport, existenţa garajelor, starea reţelei rutiere etc. Cum se poate
separa şi măsura influenţa unei variabile, preţul benzinei, asupra vânzărilor de
autoturisme?
O teorie este întotdeauna formulată cu clauza “celelalte condiţii
rămân neschimbate” - ceteris paribus. În cadrul unei experienţe de
laborator, cercetătorul defineşte condiţiile în care se desfăşoară experimentul,
izolează lumea observată de exterior. Pentru a testa o ipoteză teoretică,
cercetătorul se asigură că nu se modifică decât o variabilă. Numai aşa se
poate observa influenţa acestei modificări asupra variabilei endogene.
În sistemele economice, dificultatea verificării statistice pornind de la
observaţie provine din faptul că mediul economic este dinamic şi clauza
ceteris paribus nu este în general posibil de verificat decât la nivelul unei
firme.
Expresia ceteris paribus semnifică faptul că variabila privilegiată este
modificată atunci când toate celelalte variabile sunt menţinute constante. Dacă
dorim să măsurăm influenţa preţurilor autoturismelor asupra vânzărilor, va
trebuie să analizăm efectele unei variaţii a preţurilor maşinilor, asigurându-ne
în acelaşi timp că venitul consumatorilor, preţul benzinei, rata dobânzii şi alte
variabile sunt constante, ceea ce semnifică “toate celelalte condiţii rămân
neschimbate”.
Presupunem că interesează determinarea influenţei creşterii puternice a
preţurilor la benzină, care a urmat unei crize politice într-o zonă petrolieră,
asupra vânzării de autoturisme. Analiza este complicată pentru că veniturile
reale ale consumatorilor au scăzut în momentul în care preţul benzinei a

48
crescut şi trebuie separate consecinţele preţurilor ridicate la benzină dacă
celelalte condiţii nu se schimbă. Fără a exclude consecinţele modificării
celorlalte variabile nu se poate măsura cu precizie influenţa variaţiei unui
factor.

4.3.2. Erori de cauzalitate şi erori de compoziţie

Eroarea de cauzalitate poate să apară chiar în etapa de elaborare a


modelului economic, când între două variabile se presupune că există o relaţie
de cauzalitate numai datorită faptului că “ceva” apare după “altceva”. Un
exemplu clasic de eroare de cauzalitate este acela al unui vrăjitor dintr-o
societate primitivă care crede că pentru a învinge duşmanii este necesar un
amestec de vrăjitorie cu puţin arsenic. Există şi observaţia după care o scădere
a nivelului impozitelor va creşte ansamblul veniturilor fiscale şi se reduce
deficitul bugetar.
Dacă fenomenul B apare după fenomenul A, nu este obligatoriu ca
fenomenul A să determine fenomenul B. Vrăjitorul este victima erorii de
cauzalitate deoarece el concluzionează că vrăjitoria a fost cauzată victoriei, a
morţii inamicului. Tot eronată este şi presupunerea că scăderea impozitelor
este cauza creşterii veniturilor statului. A fost neglijat faptul că o creştere a
venitului disponibil majorează sursele utilizate pentru investiţii şi potenţează
creşterea economică şi veniturile indivizilor. Venitul din impozite poate spori
chiar dacă nivelul impozitelor nu a fost diminuat.
Tot eroare de cauzalitate există şi în situaţia în care variabilei
dependente i se atribuie rolul de variabilă independentă sau când o relaţie
pozitivă dintre două variabile este tratată ca o relaţie negativă.
Eroare de compoziţie apare în situaţia în care trăsăturile
caracteristice unei anumite componente sunt considerate valabile şi pentru
49
întregul din care face parte componenta respectivă. Este eroare de a crede că
ceea este adevărat pe părţi, este în mod necesar adevărat şi pentru întreg.
Următoarele exemple sunt reale şi surprind doar pe cei care “cad” în capcanele
sofismului de compoziţie:
- eforturile indivizilor pentru a economisi mai mult într-o perioadă de
recesiune pot să reducă economisirea globală a comunităţii;
- dacă o singură persoană reuşeşte să obţină mai mulţi bani, situaţia
acelei persoane se îmbunătăţeşte, dar dacă întreaga populaţie obţine mai mulţi
bani, situaţia persoanei nu se modifică;
- dacă toţi fermierii au obţinut o recoltă bună, venitul global al
fermierilor este posibil să scadă.
Pentru a înţelege cum se manifestă eroarea de compoziţie, analizăm
ultimul exemplu. Un producător de cereale depune o cantitate mai mare de
muncă, îşi îmbunătăţeşte tehnologia etc. pentru a spori randamentele şi
obţine o cantitate mai mare de bunuri. Dacă reuşeşte să crească producţia,
venitul său se va majora. Însă, dacă toţi fermierii reuşesc să-şi crească
producţia de cereale, preţul acestora poate să scadă atât de mult, încât venitul
lor global se reduce. Se manifestă “paradoxul agricol”. Acesta arată că ceea
ce este adevărat pentru un individ nu este neapărat adevărat pentru un grup.

4.3.3. Subiectivismul

Datele empirice cu care lucrează economistul sunt situate în structuri


specifice, care corespund unei perioade din evoluţia societăţii. Dacă în
universul fizic se urmăreşte punerea în evidenţă a unor legi obiective, eterne,
în domeniul economic nu poate fi vorba decât de legi cu statut provizoriu ce
sunt repuse în discuţie de evoluţia societăţii. Chiar în interiorul unui sistem

50
economic dat, experienţa faptelor anterioare şi recursul la observaţia mediului
economic nu sunt întotdeauna suficiente.
Adesea faptele economice sunt obscure şi ipotezele ştiinţifice
concurente. O ipoteză poate fi verificată iar alta respinsă. O ipoteză numai
provizoriu poate fi acceptată întrucât nu a fost respinsă şi înlocuită cu alta.
În economie, dar nu numai, majoritatea faptelor sunt compatibile cu
mai multe explicaţii concurente. Pentru a alege între acestea, statisticienii
folosesc drept criteriu de selecţie probabilitatea. Ei măsoară gradul de
incertitudine pe care îl compară cu estimările. Incertitudinea reprezintă regula
şi o ipoteză nu este niciodată verificată integral. O ipoteză este probabilă cu o
incertitudine mai mare sau mai mică.
Modul în care cercetătorul percepe faptele observate depinde de
instrumentele teoretice pe care le foloseşte. Oamenii de ştiinţă, precum şi
ceilalţi indivizi, sunt prizonierii propriilor prejudecăţi teoretice. Dacă fizicienii
au înţeles bine fizica newtoniană, aceasta poate fi un obstacol pentru
înţelegerea teoriei relativităţii a lui Einstein. La fel se întâmplă cu faptele
economice şi teoriile ştiinţifice. Prin însuşirea unui ansamblu de principii
economice se înţelege într-un mod nou realitatea.
Economia nu este un corp ştiinţific unificat. Există dezacord în ce
priveşte obiectul de studiu. Faptele economice nu permit întotdeauna
diferenţierea clară între diferite teorii economice. Oamenii pot înţelege
economia în maniere diferite. Există o pluralitate de abordări, ceea ce atrage
atenţia asupra subiectivităţii inevitabile a ideilor despre activitatea economică
şi a faptului că trebuie să fim deschişi unor interpretări care diferă de ale
noastre.

5. LA CE SERVEŞTE ŞTIINŢA ECONOMICĂ

51
Importanţa studierii ştiinţei economice, decurge, pe de o parte, din
rolul economicului în societatea contemporană, iar pe de altă parte, din
valenţele intrinseci ale ştiinţei despre acest domeniul complex şi dinamic al
activităţii practice.
Însuşirea ştiinţei economice are, în primul rând, o semnificaţie
cognitivă deosebită. Cunoştinţele, ideile şi teoriile economice corecte au o
mare valoare atât pentru individ, cât şi pentru ansamblul social. În al doilea
rând, ştiinţa economică reprezintă un element de sporire a eficienţei
acţiunii practice.
Modul în care ştiinţa economică poate să ne potenţeze activitatea se
particularizează în raport cu profesiunea. Cunoaşterea pieţei monetare şi a
pieţei financiare poate ajuta indivizii să-şi administreze mai bine propriile
disponibilităţi băneşti. Cunoaşterea teoriei preţurilor şi a finanţelor, precum şi a
politicilor antitrust poate să sporească competenţa unui jurist. O cunoaştere
temeinică a mecanismului costurilor de producţie şi a implicaţiilor pe care le
au asupra veniturilor îmbunătăţeşte calitativ decizia întreprinzătorilor. Fie că
este medic, investitor sau fermier, o persoană are nevoie de elemente care să le
faciliteze înţelegerea modului în care îşi administrează averea în scopul
obţinerii unei cât mai mari satisfacţii şi a profitului din activitatea lor.
Teoria economică permite oamenilor să înţeleagă principalele probleme
naţionale. Ea descrie, explică şi prevede funcţionarea economiei. Pentru
majoritatea indivizilor, factorul decisiv se manifestă atunci când cunoaşterea
ştiinţifică este folosită pentru elaborarea politicilor economice.
Dacă teoria economică nu este numai o acumulare de adevăruri
autentice, economistul este confruntat cu mai multe ansambluri de interpretări.
Dar o privire atentă relevă faptul că între economişti există un acord larg
asupra numeroaselor întrebări ale economiei pozitive, îndeosebi asupra
problemelor de microeconomie, precum sunt importanţa pieţei în procesul de

52
alocare a resurselor, efectul reglementărilor statale, avantajele specializării şi
relaţiilor comerciale.
Ştiinţa economică are o mare utilitate normativă prin care sunt puse în
practică ideile şi teoriile economice. Ea oferă baza ideatic normativă pentru
înfăptuirea politicilor economice potrivit nevoilor de progres ale ţării. În
condiţiile unei economii tot mai complexe, ştiinţa economică are şi îşi
accentuează rolul predictiv.
În domeniul normativ între economişti apar dezacorduri importante.
Economiştii au o concepţie diferită de restul populaţiei în ce priveşte
importanţa relativă a inflaţiei şi şomajului, puterea sindicatelor, repartiţia
veniturilor, creşterea sau scăderea impozitelor, în aprecierea marilor probleme
politice şi etice.
Economia normativă implică percepte etice şi juridice de valoare.
Trebuie să elaboreze guvernul şi să aplice programe de protecţie socială?
Deficitul bugetar trebuie redus prin impozite mai ridicate sau prin reducerea
cheltuielilor finanţate de stat? Creşterea economică poate fi stimulată de stat
prin investiţii publice sau prin măsuri de încurajare a sectorului public?
Răspunsurile acestor întrebări ţin mai mult de etică, de judecăţi de valoare,
decât de fapte. Aceste probleme pot fi dezbătute, dar ştiinţa se bazează pe
fapte. Nu este simplu formularea unor răspunsuri corecte la întrebările: Care
trebuie să fie rata inflaţiei? Trebuie societatea să ajute persoanele defavorizate?
Cât trebuie cheltuit pentru apărarea naţională?
Întrebările sunt soluţionate prin decizii politice, nu de ştiinţa
economică, dar cu ajutorul acesteia.Economiştii au devenit consilieri în
cadrul organismelor statale. Parlamentul şi guvernul în mod permanent dezbat
şi iau decizii asupra unor variate probleme economice. Institutele de
cercetare, experţii, consilierii studiază principalele probleme economice şi
propun soluţii.

53
*
* *
În finalul capitolului introductiv, revenim la întrebarea: De ce studiem
ECONOMIA? Poate cel mai bun răspuns este cel dat de J.M. Keynes, în
ultima parte a Teoriei generale (pag.384-385). …dacă ideile sunt corecte … ar
fi o greşeală … de a pune la îndoială forţa influenţei lor într-o perspectivă mai
îndelungată … ideile economiştilor şi ale teoreticienilor politicii, şi atunci
când au dreptate şi atunci când greşesc, exercită o influenţă mai puternică
decât se crede îndeobşte. Într-adevăr, puţine alte lucruri guvernează lumea.
Oamenii de acţiune care se cred liberi de orice influenţe intelectuale sunt de
obicei robii vreunui economist defunct. Maniacii aflaţi la putere, pe care îi
inspiră glasuri ce numai ei le aud, îşi extrag declaraţiile delirante din
operele vreunui scrib savant apărut cu câţiva ani mai devreme. Am
convingerea că forţa drepturilor câştigate este mult exagerată în comparaţie
cu penetraţia treptată a ideilor. Este adevărat, acesta nu acţionează imediat,
ci după un timp oarecare căci în domeniul teoriei economice şi politice nu
sunt mulţi aceia pe care îi influenţează ideile noi după ce trec de vârsta de 25
sau 30 ani, astfel încât este puţin probabil ca ideile pe care funcţionarii
publici, politicienii şi chiar agitatorii le aplică la evenimente curente să fie
dintre cele mai noi. Dar, mai devreme sau mai târziu, ideile şi nu drepturile
câştigate sunt cele care se dovedesc periculoase, şi în bine şi în rău.

REZUMAT

Existenţa individuală şi socială a omului este condiţionată de măsura şi


modul în care sunt satisfăcute nevoile. Acestea din urmă există ca sistem şi s-
au multiplicat şi diversificat în timp reflectând nivelul de dezvoltare a

54
individului şi a societăţii. Satisfacerea nevoilor este condiţionată de existenţa
resurselor, a căror caracteristică principală este raritatea. Potenţialul de resurse
productive pune în evidenţă frontiera posibilităţilor de producţie, în limitele
căreia există o multitudine de alternative de alocare a resurselor. Alegerea
variantei optime presupune luarea în considerare a costului de oportunitate.
Complexitatea vieţii economico-sociale este de natură să asocieze riscul şi
incertitudinea oricărei opţiuni privind desfăşurarea activităţii economice.
Preocupările pentru studiul vieţii economice au dus la formarea şi
dezvoltarea ştiinţei proprii acestui domeniu. O diferenţiere evidentă a
concepţiilor este legată nu atât de obiectul de studiu, cât mai ales de
modalităţile de abordare, de punctul de plecare în demersul cercetării
ştiinţifice. Economia (Economics) este ştiinţa teoretică fundamentală, ocupând
locul central în sistemul ştiinţelor economice. Studiul comportamentelor
agenţilor economici, la diferite niveluri din ierarhia spaţiului economic, a dus
la conturarea microeconomiei şi a macroeconomiei. Structurarea cunoştinţelor
economice în funcţie de caracterul lor teoretic – explicativ sau aplicativ, a dus
la delimitarea economiei pozitive de economia normativă. Cum orice economie
este o economie de schimb, raţionamentele nu pot fi făcute în afara influenţelor
exercitate de piaţă. Funcţionarea pieţei este costisitoare. Internalizarea
costurilor de tranzacţie se realizează prin intermediul organizaţiilor. Piaţa şi
organizaţiile nu sunt opuse, ci se presupun.
Delimitarea etapelor în formarea şi dezvoltarea situaţii ştiinţei
economice presupune identificarea filiaţiei de idei şi a aşa-numitelor situaţii
clasice, în funcţie de care se pot distinge mai multe faze în evoluţia cunoaşterii
ştiinţifice a activităţii economice: preştiinţifică, clasică, neoclasică, keynesiană,
postkeynesiană.
Cercetarea ştiinţifică în domeniul economiei a dus la conturarea unei
metode proprii prin îmbinarea principiilor generale cu cele specifice generate

55
de natura domeniului de studiu. Tipurile de abordare a fenomenului economic
poartă amprenta măsurii în care se identifică deosebirile între economie, fizic,
biologic şi psiho-sociologic. Procedeele de analiză economică vizează etapele
şi metodele acesteia, un rol important revenind raţionamentului utilizat.
Caracterul ştiinţific al acestuia presupune filiera fapte(date) - relaţii-modele.
Dificultăţile raţionamentului economic rezultă din complexitatea faptelor care
se găsesc la interferenţa dintre economic, social şi politic. Aici poate fi
identificat punctul de plecare în argumentarea necesităţii studierii ştiinţei
economice.

56
Capitolul 10
STATUL ŞI ECONOMIA.
TEORIA OPŢIUNII PUBLICE

Rolul statului în economie constituie de secole motiv de dispută


politică. Dacă de 200 de ani pieţele s-au dovedit motor pentru economiile
ţărilor industrializate, cu circa un secol în urmă aproape toate guvernele
statelor occidentale au început să intervină în viaţa economică pentru a corecta
neajunsuri evidente ale mecanismului pieţei. Mecanismul de adoptare a
deciziilor de către stat formează conţinutul teoriei opţiunii publice – o ramură
relativ recentă a economics-ului.

1. STATUL ŞI ECONOMIA

În principiu, o economie cu concurenţă perfectă - unde schimbul


bunurilor la preţul pieţei realizează alocarea resurselor - permite obţinerea
cantităţii maxime de bunuri utile în raport cu resursele de care dispune
societatea. Dar piaţa, în realitate, prezintă unele imperfecţiuni (monopolul,

57
externalităţi, bunuri publice), la care se adaugă inflaţia, şomajul şi repartiţia
inegală a veniturilor. Pentru a înlătura imperfecţiunile mecanismului pieţei,
naţiunea adaugă la “mâna invizibilă a pieţei”, “mâna vizibilă a statului”.

1.1. Instrumentele politicii economice a statului

Creşterea intervenţiei publice, pentru a remedia imperfecţiunile pieţei, a


antrenat o sporire importantă a rolului statului în viaţa economică. Creşterea
rolului statului a dus la sporirea influenţei sale în viaţa economică, atât în ceea
ce priveşte mărimea părţii din venitul naţional destinată transferurilor şi
suplimentarea veniturilor persoanelor în dificultate, cât şi în privinţa
reglementării, respectiv, a controlului legal asupra activităţii economice.
Intervenţia statului în activitatea economică nu a fost continuă; urmând
ciclul afacerilor, guvernele au făcut doi paşi înainte şi unul înapoi pe drumul
unei intervenţii publice mai importante.
În economiile moderne, statul se implică în toate sferele vieţii economice.
Instrumentele pe care le utilizează pentru a influenţa activitatea economică
privată se împart în trei mari categorii:
1. IMPOZITELE, care reduc veniturile contribuabililor şi, prin urmare,
cheltuielile private (firmele ş indivizii cumpără mai puţin pentru investiţii şi
consum), furnizând mai multe resurse sectorului public (pentru crearea de
bunuri publice). Sistemul fiscal poate fi utilizat pentru descurajarea unor
activităţi (fumatul, consum de alcool etc.), prin aplicarea unor impozite şi taxe
mai ridicate, şi la încurajarea altora prin aplicarea unor cote reduse de
impozite.
În raport cu obiectul impozitării (persoanele sau tranzacţiile), impozitele
se împart în două grupuri mari: impozite directe şi impozite indirecte.

58
Impozitele directe sunt acelea în cazul cărora contribuabilul este per-
soană. Cel mai important impozit direct este impozitul pe venit, care variază în
funcţie de mărimea şi sursa venitului şi de alte diferite caracteristici stabilite de
lege. Firmele plătesc şi ele impozite pe veniturile lor (impozit direct) întrucât,
din punct de vedere juridic, firma este o persoană (juridică), iar din punct de
vedere economic, este proprietatea acţionarilor, astfel că un impozit pentru o
întreprindere este o taxă pentru ei. Impozitul global perceput fiecărei persoane
este, de asemenea, un impozit direct.
Mărimea impozitului este determinată de rata impozitului, care exprimă
procentul din baza de impozitare. Este important să se facă distincţie între rata
medie şi rata marginală. Rata medie a impozitului pe venit este raportul dintre
impozitul plătit de o persoană şi venitul acesteia. Rata marginală a impozitului
exprimă impozitul pe care o persoană trebuie să-l plătească pentru o unitate
suplimentară de venit.
Impozitele indirecte sunt cele percepute pe o tranzacţie şi sunt plătite de
un individ în virtutea asocierii sale cu tranzacţia. Cele mai importante
impozite indirecte sunt acelea pe vânzarea produselor fabricate în mod curent.
Aceste taxe sunt numite taxe de consum, atunci când sunt impuse fabricanţilor
şi taxe de vânzare, atunci când sunt impuse pe vânzarea bunurilor de la
comerciant la consumator. În prezent, majoritatea ţărilor aplică o taxă
comprehensivă pe toate tranzacţiile, numită taxa pe valoarea adăugată (TVA).
Valoarea adăugată reprezintă valoarea pe care o firmă o adaugă în virtutea
activităţii sale. TVA este impozit indirect deoarece depinde de valoarea
producţiei şi vânzărilor şi nu de venitul propriu al vânzătorului.
2. CHELTUIELILE, ce stimulează firmele sau lucrătorii să producă
anumite bunuri sau servicii (tancuri, servicii educaţionale, justiţie etc) şi
permite transferurile de la buget (prestaţii sociale) care asigură venituri pentru
o parte a populaţiei. Acestea sunt, în primul rând, cheltuieli exhaustive care

59
se produc atunci când guvernul cumpără serviciile factorilor de producţie şi le
utilizează pentru a produce bunuri şi servicii în sectorul public. Prin multiplele
lor utilizări, cheltuielile exhaustive sunt un instrument de umplere a golurilor
în ceea ce furnizează piaţa liberă.
În al doilea rând, cheltuielile guvernamentale constau în plăţi de transfer,
care sunt plăţi ce nu implică nici o contribuţie la activitatea economică
curentă. Pensii, ajutoare de şomaj, plăţi pentru asistenţă socială şi altele de
acelaşi fel, sunt plăţi de transfer. Ele transferă puterea de cumpărare a
producţiei de la cei care furnizează banii (contribuabili) către cei care îi
primesc. Principalul scop al plăţilor de transfer este de a modifica distribuţia
veniturilor.
De mai mult de un secol, venitul şi producţia naţională înregistrează
creşteri în aproape toate ţările industrializate. În acelaşi timp, cheltuielile
publice au crescut într-un ritm şi mai rapid. Desigur, ponderea cheltuielilor
publice în PIB variază de la o ţară la alta. Ţările cu venit ridicat au tendinţa să
încaseze din impozite şi, deci, să cheltuiască o parte din PIB mai mare decât
ţările sărace. Se poate vorbi oare de un model caracteristic pentru ţările
bogate? Dată fiind marea diversitate a sistemelor fiscale ale ţărilor dezvoltate,
nu poate fi vorba de existenţa unei legi simple care să explice corelaţia dintre
presiunea fiscală şi bunăstare.
3. REGLEMENTĂRILE SAU MĂSURI DE CONTROL, care dau sau
nu dau voie oamenilor să desfăşoare anumite activităţi economice. Regulile şi
reglementările sunt instrumente eficace pentru redresarea eşecurilor pieţei.
Guvernele utilizează regulile, atât pentru cadrul în care operează piaţa, cât şi
pentru a modifica funcţionarea pieţelor libere. Regulile se referă la activităţile
economice. Orele între care sunt deschise magazinele, regulile în care
funcţionează diferite sindicate, interzicerea discriminării între serviciile
prestate de bărbaţi şi femei, a vânzării şi consumului de băuturi alcoolice de

60
către copii, a drogurilor, prostituţiei, obligaţia de încheiere a unor asigurări
pentru pagubele produse cu autoturismul şi altele, sunt exemple de reguli
pentru desfăşurarea activităţii economice.
Cele mai multe practici de afaceri sunt controlate prin reguli şi
reglementări. În multe ţări, acordurile între firmele oligopoliste de a fixa
preţurile sau împărţirea pieţei sunt ilegale. În unele ţări, simpla existenţă a
monopolurilor este interzisă. Atunci când avantajele de cost ale monopolului
sunt considerabile, preţurile pe care o firmă le poate solicita şi beneficiile
pentru investiţia de capital sunt adesea reglementate.
În afara reglementării preţurilor şi a normelor de desfăşurare a activităţii
economice, statul a încercat să protejeze sănătatea şi securitatea cetăţenilor
printr-o reglementare socială. Treptat au fost adoptate reglementări privind
desfăşurarea comerţului şi protecţia consumatorului, protecţia muncii, poluare,
standarde de siguranţă în folosirea bunurilor durabile şi a automobilelor,
folosirea unor substanţe chimice şi radioactive.
Ultima perioadă se caracterizează prin sporirea preocupărilor referi-
toare la eficacitatea regulilor şi reglementărilor. Întoarcerea la perioada
liberalismului absolut este improbabilă. Oamenii au ajuns să accepte
constrângerile impuse de stat şi care au modificat chiar esenţa sistemului
capitalist. “Proprietatea privată, spune P. Samuelson, este tot mai puţin …
privată. Libera iniţiativă a devenit tot mai puţin … liberă.” Evoluţia
ireversibilă a lucrurilor este o caracteristică a istoriei.

1.2. Funcţiile statului

Încă din epoca lui Platon, filosofii au dezbătut rolul statului, iar oamenii
politici au elaborat concepţii diferite referitoare la stat. O privire generală
începe cu o analiză a rolului normativ al statului, adică studiul tipului de

61
funcţii economice pe care statul trebuie să şi le asume. Într-o economie mixtă,
modernă, statul îndeplineşte patru funcţii:
 stabilirea cadrului legal de desfăşurare a activităţii economice;
 alocarea resurselor pentru îmbunătăţirea eficienţei;
 repartiţia venitului într-un mod cât mai echitabil;
 stabilizarea economiei prin politici de creştere.

1.2.1. Stabilirea cadrului legal al activităţii economice

Prima funcţie a statului, adică determinarea cadrului legal, se


concretizează în fixarea regulilor pieţei. Aceste reguli se referă la definirea
proprietăţii, legile privind contractele şi falimentul, obligaţiile mutuale ale
lucrătorilor şi firmelor, reglementări privind relaţiile dintre membrii societăţii.
Chiar dacă cadrul legal condiţionează comportamentul economic,
majoritatea legilor adoptate de stat nu au nimic de a face cu o analiză
economică în termeni de costuri – beneficii. Mai mult, unele legi vin din epoca
romană, altele din tradiţia naţională, iar originea unor legi moderne se găseşte
în raţionamentul utilitarist sau sunt expresia unor idei politice de dată recentă.
Oricare ar fi sursa legilor, cadrul legal influenţează puternic activitatea
economică. Firmele sunt responsabile de acţiunile şi produsele lor, de
securitatea produselor şi a locurilor de muncă.

1.2.2. Îmbunătăţirea alocării resurselor

Eficacitatea economică constă în utilizarea resurselor disponibile în aşa fel


încât să se obţină maximum de satisfacţie pentru indivizi. Teoria economică
a reţinut criteriul de eficacitate enunţat de V. Pareto: alocarea resurselor

62
între diferite utilizări posibile este optimă atunci când nu se mai poate
îmbunătăţi satisfacerea unui individ fără a dăuna satisfacerii altui individ.

Analiza economică recunoaşte unele situaţii în care iniţiativa privată şi


piaţa liberă nu permit asigurarea unei alocări optime a resurselor. De aceea
unul din principalele obiective economice ale statului îl reprezintă asigurarea
unei alocări optime din punct de vedere social a resurselor. Aceasta este latura
microeconomică a politicii statului care se concentrează asupra a ceea ce
trebuie şi cum trebuie să producă economia. Politica microeconomică diferă de
la o ţară la alta potrivit obiceiurilor şi concepţiilor politice dominante. Unele
politici privilegiază o politică de nonintervenţie, de laissez-faire şi lasă
majoritatea deciziilor pe seama pieţei. Alte ţări optează pentru reglementarea
statală în care decizii de producţie sunt luate de organisme publice.
Economia contemporană din ţările dezvoltate este o economie de piaţă şi
oamenii consideră că piaţa este capabilă să rezolve operativ probleme
microeconomice. Dar, uneori, guvernul este îndreptăţit să nu ţină seama
de deciziile cu privire la repartiţie care rezultă din jocul forţelor pieţei.
Pentru ca mâna invizibilă a concurenţei perfecte să asigure alocarea
eficientă a resurselor, se cere realizarea unor premise:
a) toate bunurile sunt produse în condiţii de eficienţă de firme perfect
concurenţiale;
b) bunurile sunt perfect divizibile şi consumul unei părţi din acestea de
către un individ reduce cantitatea aflată la dispoziţia altor indivizi;
c) nu există externalităţi;
d) fiecare persoană are acces egal la resursele umane şi naturale, are
şanse egale în toate domeniile şi poate exercita orice activitate.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, piaţa ar putea da naştere la o producţie
şi repartiţie a producţiei naţionale perfect eficiente şi echitabile şi nu ar fi
necesară intervenţia statului.
63
Chiar şi în acest caz, dacă există diviziune a muncii şi dacă ar funcţiona
corespunzător mecanismul preţurilor, statul ar avea un rol important de jucat.
Sunt necesare justiţia şi poliţia pentru a garanta respectarea contractelor;
comportamentul nonfraudulos şi nonviolent şi a legislaţiei privind proprietatea.
Acesta constituie cazul unui laissez-faire cu o intervenţie minimă a
statului şi ar putea fi efectiv în sistem bun dacă condiţiile ideale ar fi
respectate.
În realitate fiecare din condiţiile ideale sunt într-o anumită măsură
încălcate. Există mari diferenţe datorită moştenirii şi istoriei sociale, între
aptitudini, şanse şi noroc. Anumite grupuri sunt victime ale unor discriminări
sistematice. Unele tipuri de producţie nu pot fi puse în aplicare în mod eficient
decât în mari unităţi care sunt incompatibile cu concurenţa perfectă. Piaţa nu
este ideală, ea are limite.
Modul în care aceste limite ale pieţei pot duce la necesitatea
intervenţiei statului se poate prezenta astfel:
 Discriminarea pe piaţa muncii. Când anumite grupuri sunt excluse
de la activităţi foarte bine remunerate, statul poate decide luarea
unor măsuri de înlăturare a acţiunilor discriminatorii şi a barierelor
între grupuri care le face a nu fi egale.
 Eşecul concurenţei perfecte. Când monopolurile practică înţelegeri
pentru a reduce rivalitatea sau pentru a determina firmele
concurente să-şi înceteze activitatea, statul poate aplica politici
antitrust sau de reglementare.
 Existenţa unor externalităţi semnificative. Acestea se pot manifesta
sub formă de prea multă poluare sau prea puţină investiţie în
cunoaştere. În asemenea situaţii, statul trebuie să controleze
emisiunile poluatorilor şi, respectiv, să susţină cercetarea ştiinţifică
fundamentală.

64
Este evident că statul se confruntă cu multe probleme ce implică
alocarea de resurse.

1.2.3. Redistribuirea venitului

Chiar şi atunci când funcţionează eficient, mâna invizibilă poate da


naştere la o repartiţie inegală a veniturilor.
Într-un sistem liberal oamenii ajung bogaţi sau săraci în funcţie de
averea pe care o moştenesc, de însuşirile şi eforturile lor, nivelul competenţei
lor şi, uneori, de „şansa de a găsi petrol”. Pentru unii oameni, distribuţia
veniturilor pe care o generează libera concurenţă pare a fi la fel de arbitrară ca
repartiţia darwiniană a hranei şi a teritoriului între animalele din junglă.
În societăţile sărace există puţine venituri excedentare ce pot fi luate de
la cei mai avuţi şi redistribuite celor mai defavorizaţi. Pe măsură ce societăţile
devin mai bogate, ele consacră o parte mai mare din resurse pentru a furniza
servicii săracilor. Această activitate – redistribuirea venitului – este o funcţie
importantă a statului.
Statul operează o redistribuire directă între diferiţi agenţi economici
prin prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii sociale) şi prin transferuri
(ajutoare, subvenţii, prestaţii sociale etc.).
Funcţia de distribuire este în mare măsură neglijată de teoria politicii
economice. Criteriul lui Pareto nu poate fi aplicat pentru evaluarea repartiţiei
veniturilor şi avuţiei între indivizi: o situaţie în care un singur individ
acaparează totalitatea avuţiilor şi a veniturilor este optimă în viziunea lui
Pareto; există atâtea situaţii optime câţi indivizi există!
Distribuţia pune probleme de decizie, însă nu există un criteriu
operaţional de evaluare recunoscut de teoria economică.

65
Încercând să modifice distribuţia venitului după mărime, guvernul este
preocupat de veniturile mari şi cele mici, indiferent de sursa acestora.
Majoritatea guvernelor adoptă măsuri care reduc veniturile celor care se află
la un „capăt” al scării veniturilor. Procedând astfel, guvernele se confruntă
însă cu un „schimb” între eficienţă şi echitate.

Multe din măsurile de redistribuire a venitului se pot explica prin teoria


guvernului maximizator de voturi. Un astfel de guvern este tentat să adopte
politici care ajută mult fiecare membru al unui grup uşor de identificat
(anumite grupuri profesionale, mici oameni de afaceri, fermieri, gospodării cu
un număr mare de copii, unele grupuri de muncitori calificaţi sau necalificaţi,
persoane în dificultate) şi reduce uşor venitul fiecărui membru al unui grup
larg, difuz, neorganizat. Aceia care sunt ajutaţi foarte mult vor fi recunoscători
guvernului („îi dau votul”), în timp ce aceia care sunt doar uşor afectaţi, este
improbabil că vor blama guvernul pentru pierderile lor.

1.2.4. Stabilizarea şi creşterea economică

Stabilizarea constituie funcţia economică cea mai recentă asumată de


către stat. În prezent guvernele încearcă să atenueze ciclul economic cu scopul
de a preveni şomajul, stagnarea economică şi inflaţia şi de a încuraja o creştere
economică rapidă. Politicile monetare şi cele fiscale constituie instrumentele
esenţiale ale statului pentru a controla fluctuaţiile economice şi de a promova
creşterea economică.
În domeniul funcţiei de stabilizare, în mod frecvent se reţine ca
obiectiv „patrulaterul magic” a lui Nicholas Kaldor: creşterea economică,
locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern.
Creşterea economică este măsurată prin procentajul sporirii anuale a
produsului intern brut pe locuitor.
66
Pe termen lung, creşterea economică este cel mai puternic determinant
al standardului de viaţă. Indiferent de politicile privind eficienţa şi echitatea,
oamenii care trăiesc în economii cu o creştere rapidă, constată că standardele
lor de viaţă sporesc în medie mai repede decât ale oamenilor care trăiesc în ţări
cu rate de creştere economică scăzute.
De regulă, creşterea economică a fost percepută ca un fenomen
macroeconomic corelat cu economisirea şi investiţiile totale. Mai recent, s-a
repus în valoare o concepţie anterioară ce statua schimbarea tehnologică ca
motor al creşterii şi pe antreprenorii individuali ca agenţii ce introduc
schimbarea tehnologică prin inovaţii. Aceasta este o perspectivă microeco-
nomică menită să sporească şi nu să înlocuiască efortul macroeconomic în
legătură cu economisirea totală şi investiţiile totale.
Inovaţiile în materie de produse şi procese de producţie care susţin
creşterea economică solicită schimbări continue şi adaptări în întreaga
economie. Dacă politicile guvernamentale descurajează schimbarea, creşterea
economică va fi încetinită. O serie de politici destinate îmbunătăţirii echităţii
pot să nu aibă nici un stimulent pentru schimbare. În acelaşi timp, alte politici
sunt orientate spre eficienţă sau au ca obiectiv primar creşterea economică pe
termen lung.
Multe din dezacordurile asupra politicilor economice depind de diferite
puncte de vedere asupra corelaţiilor microeconomice necesare pentru a
încuraja inovaţiile generatoare de creştere. Unii economişti apreciază că
maximizarea concurenţei în orice moment este cea mai importantă condiţie a
creşterii. Alţii sunt de acord cu J. Schumpeter, care apreciază că existenţa
profiturilor de monopol şi oligopol în orice moment este un stimulent puternic
pentru inovaţii generatoare de creştere economică.
Ambele variante sunt expresia unei dileme politice. Pe termen scurt
firmele care dobândesc putere de monopol datorită inovaţiei pot câştiga

67
profituri foarte mari pe seama consumatorilor. Pe termen lung încercările de a
controla aceste monopoluri pot inhiba distrugerea creativă care ajută la
creşterea standardelor de viaţă prin creşterea productivităţii.
Multe politici au potenţialul de a afecta rata generală a creşterii
economice. Politicile în favoarea creşterii, pentru care se pledează adesea,
includ impozitarea consumului şi nu venitul, evitând cotele de impozitare
puternic progresive, încurajând mobilitatea lucrătorilor şi firmelor care sunt
stimulate să inoveze.
Creşterea economică permite sporirea locurilor de muncă şi a
venitului pe locuitor, însă antrenează presiuni asupra creşterii preţurilor şi
stimulează importurile. Acest obiectiv este, deci, compatibil cu ocuparea, dar
intră în contradicţie cu stabilitatea preţurilor şi cu echilibrul extern.
Numărul locurilor de muncă este un obiectiv ce semnifică o utilizare
optimă a factorilor de producţie (muncă şi capital), adică angajări care permit
obţinerea celor mai ridicate productivităţi. Mai des este folosit sensul de
utilizare deplină a mâinii de lucru. Obiectivul constă în reducerea şomajului la
nivelul şomajului voluntar necesar bunei funcţionări a pieţei muncii.
Stabilitatea preţurilor este exprimată prin rata inflaţiei. Un minimum al
creşterii preţurilor (1-3%) pare un fapt inevitabil într-o economie în creştere
unde se exercită permanent presiuni din partea cererii de bunuri. Obiectivul
stabilităţii preţurilor vizează, deci, o rată a inflaţiei nu atât nulă, cât mai ales,
redusă.
Echilibrul extern se referă la echilibrul balanţei de plăţi, ca expresie a
sumei plăţilor primite sau vărsate în restul lumii. Realizarea sa este dependentă
de cele trei componente esenţiale: plăţile curente, mişcările de capitaluri non-
monetare şi variaţia rezervelor de schimb ale sectorului bancar sau oficial
(trezoreria).

68
Constrângerea reprezentată de necesitatea asigurării echilibrului se
întâlneşte mai ales în caz de deficit. Pe termen mediu sau pe termen scurt, o
taxă poate compensa un deficit al tranzacţiilor curente prin împrumuturi de
capitaluri din străinătate, care permite un excedent al balanţei capitalurilor, dar
aceasta antrenează apoi rambursarea capitalurilor şi a “serviciului datoriei”.
„Serviciul datoriei” contribuie, de asemenea, la apariţia unor noi deficite.
Acestea pot fi acoperite prin împrumuturi de capitaluri străine, dar accentuează
riscul de a pune la îndoială capacitatea ţării de rambursare a datoriei externe.
Pe termen lung, presiunea externă este, deci, mai severă decât pe termen scurt;
ţara trebuie să caute echilibrul balanţei tranzacţiilor curente.

2. TEORIA OPŢIUNII PUBLICE

Teoria opţiunii publice analizează cum, ce şi pentru cine produce sectorul


public, aşa cum teoria cererii şi ofertei examinează alegerile pentru sectorul
privat.

2.1. Preliminarii

Economiştii sunt preocupaţi în privinţa rolului pe care statul îl joacă în


economie. Dar guvernele urmează oare ele recomandările economiştilor şi
filosofilor? Folosesc ele “mâna invizibilă” (piaţa), pentru a garanta că deciziile
de politică economică vor contribui la funcţionarea armonioasă şi eficientă a
economiei? Există “eşecuri ale sistemului de stat” asemănătoare
imperfecţiunilor pieţei precum monopolurile şi externalităţile?
Aceste întrebări conturează domeniul teoriei opţiunii publice ce
studiază modul în care guvernele iau decizii: cum se decide nivelul
impozitelor, al consumului public şi mărimea transferurilor.

69
Încă din epoca lui A. Smith, economiştii şi-au concentrat atenţia pentru a
înţelege funcţionarea pieţei. Dar, o serie de teoreticieni au încercat să
estimeze şi rolul statului în cadrul societăţii. Bazele teoriei opţiunii publice au
fost puse de Joseph Schumpeter (1942), iar studiul lui Kenneth Arrow privind
opţiunile sociale a conferit rigoare matematică acestui nou domeniu de
cercetare.
Studiul lui Anthony Downs (“Teoria economică a democraţiei, 1957)
schiţează pentru prima dată o teorie potrivit căreia politicienii elaborează
politicile economice care să le permită să fie realeşi. Demonstrând că
politicienii au tendinţa de a se poziţiona în centrul spectrului politic, Downs a
formulat aşa-numitul “paradox electoral” conform căruia participarea
oamenilor la vot este iraţională dată fiind scăzuta probabilitate ca un individ să
poată influenţa rezultatul final al alegerilor.
Ulterior, studiile elaborate de James Buchanan şi Gordon Tullock
(“Calculul consimţământului”, 1959) au făcut apologia sistemului de
automatisme şi regulatoare şi au pledat pentru ideea unanimităţii în luarea
deciziilor publice, susţinând că deciziile unanime nu constrâng pe nimeni şi nu
impun nici un cost. La începutul anilor ’80 politicienii conservatori (SUA) au
acordat cea mai mare atenţie acestui tip de teorie economică şi ea a fost
aplicată în domenii precum politica agricolă, legislaţie şi justiţie şi a constituit
baza teoretică pentru o propunere de amendament constituţional cu privire la
echilibrarea bugetului.

2.2. Teoria economică a democraţiei

Potrivit teoriei clasice, democraţia este un sistem în care poporul


suveran desemnează reprezentanţi a căror acţiune vizează exclusiv să
exprime voinţa poporului. Statul este un organism practic care autorizează

70
aplicarea politicilor conforme cu binele comun. Oamenii politici sunt reflectări
pasive ale cetăţenilor şi sunt motivaţi de simpla căutare a interesului general.
A. Bergson şi P. Samuelson au încercat să formalizeze comportamentul
statului ca o căutare a maximizării bunăstării colective. Conform filosofiei
utilitariste, dezvoltate de J. Bentham, este sugerat că obiectivul politicii
economice constă în a maximiza o funcţie de bunăstare socială, exprimată ca o
sumă ponderată a satisfacţiei tuturor indivizilor ce compun societatea. Însă,
conţinutul precis al funcţiei de bunăstare socială şi ponderile aplicabile
satisfacţiilor individuale nu se sprijină pe nici o analiză ştiinţifică.
După Jan Tinbergen, principalele ţeluri ale statului (argumentele
funcţionării bunăstării sociale) pot fi clasificate astfel: pacea internaţională;
bunăstarea materială; îmbunătăţirea repartiţiei veniturilor; emanciparea
grupurilor defavorizate; libertatea individuală comparabilă cu ţelurile de mai
înainte.
Teoria clasică a democraţiei este criticată de Joseph Schumpeter. După
el, binele comun nu există şi, deci, voinţa poporului, pe care reprezentanţii sunt
obligaţi să o urmeze fidel, este o iluzie. De altfel, cetăţenii sunt prea ignoranţi
faţă de problemele naţionale pentru ca acţiunea publică să se fondeze pe voinţa
poporului. În această situaţie, Schumpeter propune o altă definiţie a
democraţiei: democraţia este o metodă de selectare a unui guvern, o metodă
bazată pe libera competiţie a indivizilor şi a partidelor pentru putere.
Motivaţia responsabililor politici nu este maximizarea bunăstării colective, ci
cucerirea şi exercitarea puterii.
De aici decurg o serie de consecinţe:
 responsabilii politicii economice sunt raţionali, adică acţionează
într-o manieră coerentă în vederea maximizării satisfacţiei lor
personale;

71
 toate obiectivele atribuite politicii economice – creşterea
economică, locurile de muncă, justiţia socială etc. nu sunt decât
obiective intermediare care trebuie să contribuie la ţelul
responsabililor politicii: puterea liderilor şi a partidelor politice;
 politicile economice aplicate sunt expresia cererii electorilor pe
“piaţa politică”;
 din punct de vedere politic, poate fi raţional să adopte politici
ineficiente când ele sunt solicitate de electori şi capabile să asigure
victoria electorală a guvernului.

2.3. Piaţa politică şi opţiuni publice

Aşa după cum există pieţe pentru factori de producţie, pieţe ale bunurilor
de consum, piaţa monetară etc., potrivit teoriei opţiunii publice există şi o
“piaţă politică”, pe care interacţionează cererea şi oferta politică.
Oferta pe piaţa politică este realizată de oamenii politici care se
manifestă ca întreprinzători, ce urmăresc să-şi promoveze propriul “produs”,
să-l “vândă”, în sensul de a-l schimba pe un alt “produs”.
Produsul ce formează conţinutul ofertei pe piaţa politică este constituit
din idei, programe, propuneri, măsuri noi etc., pe care omul politic le
pregăteşte, le lansează şi le susţine prin mijloace şi tehnici specifice, urmărind
“profitul maxim” sub forma voturilor care să-i asigure un loc într-o structură
democratică a statului. Purtătorul ofertei (antreprenorul) este omul politic care
doreşte să fie ales sau reales într-o anumită structură a statului de drept. Acesta
îşi asumă o funcţie asemănătoare cu cea a firmelor într-o economie de piaţă.
Oamenii politici sunt întreprinzătorii ce interpelează cererea de bunuri publice
ale cetăţenilor şi caută mijloacele de a le oferi.

72
Care sunt motivaţiile politicienilor? Majoritatea celor aleşi au un
comportament pragmatic şi ideologic. În acelaşi timp, caută să supravieţuiască
pe scena politică fără a renunţa la convingerile lor cu privire la modul în care
ar trebui guvernată naţiunea. Unii îşi schimbă poziţia “după cum bate vântul”.
Alţii ţin atât de mult la idealurile lor încât sunt dispuşi să rişte o înfrângere
pentru a şi le apăra. Teoria opţiunii publice, însă, face abstracţie de acest
complex de motivaţii şi formulează o ipoteză simplă: politicienii se comportă
în aşa fel încât să-şi maximizeze şansele de a fi realeşi. Se presupune, aşadar,
că ei sunt maximizatori de sufragii, tot aşa cum firmele sunt interesate de
maximizarea profitului.
Cererea pe piaţa politică este susţinută de alegători şi consumatori
cărora organismele democratice trebuie, în ultimă instanţă, să le satisfacă
nevoile de bunuri şi servicii publice, în manifestarea lor de indivizi,
colectivităţi umane, organisme ale societăţii civile, cât şi în calitate de oameni
de afaceri. În structura cererii pe piaţa politică se include o serie de bunuri
pe care le oferă spre folosire Parlamentul, guvernul, administraţiile publice:
educaţia, îngrijirea sănătăţii, apărarea naţională, protecţia mediului, iluminatul
public, acte normative ce reglementează relaţiile sociale şi economice, precum
şi politici de creare de noi locuri de muncă, de sprijinire a unor sectoare
economice, de protecţie a consumatorului, de reducere a fiscalităţii etc. Pentru
a-şi satisface aceste cerinţe, cetăţenii care au statut de electori oferă votul lor
ofertanţilor de astfel de bunuri, cu speranţa că aceştia îşi vor respecta
promisiunile.
Între alegători şi politicieni se situează organizaţiile cunoscute sub
numele de grupuri de presiune sau grupuri de interese, ce reprezintă persoane
şi firme care au rolul de a interveni pe lângă mediile oficiale şi a influenţa
oamenii politici, pentru un ansamblu de interese sau probleme specifice. De
regulă, ele se folosesc de argumentul interesului general care poate fi adevărat,

73
în anumite situaţii, şi neadevărat, în alte cazuri. Uneori, grupurile de presiune
îşi asumă un nivel de putere politică fără nici o legătură cu mărimea lor
efectivă. Când aceste grupuri “capturează” organisme oficiale sau corpuri
legislative, ne aflăm în faţa existenţei unei situaţii de guvernare
nonreprezentativă.
Cererea şi oferta pe piaţa politică, ca şi piaţa politică, în general, au
anumite particularităţi, care îşi găsesc expresia în existenţa unui mecanism
de funcţionare şi luare a deciziilor, de echilibrare a celor două forţe, de fixare
a “preţului de echilibru”. Dintre aceste particularităţi se evidenţiază
următoarele:
 Bunurile publice necesare şi dorite apar la început sub formă de
promisiuni. Cei care iau deciziile politice de a oferi aceste bunuri sunt oameni
normali, cu obiective proprii, care reacţionează la impulsurile mediului şi au
un comportament ce depinde de oportunităţi, constrângeri, recompense şi
penalizări etc.;
 Omul politic îşi focalizează beneficiile deciziilor sale asupra unor
categorii bine stabilite de indivizi sau colectivităţi, în timp ce costurile
acestora se difuzează în întreaga societate. Astfel, beneficiarii de subvenţii pot
fi producătorii agricoli, iar costurile sunt suportate de toţi plătitorii de
impozite. Beneficiarii unor asemenea decizii pot fi mulţumiţi, dar plătitorii
costurilor, fie nu îşi dau seama de efectele pozitive, fie nu sunt mulţumiţi, fie
sunt indiferenţi.
 “Antreprenorul” politic nu-şi poate adapta “rezidiul” operaţiunilor
sale (“profitul”) şi adoptă un comportament care să-i permită să-şi satisfacă
dorinţele prin sporirea influenţei puterii şi prestigiului. Dar acestea au ca efect
creşterea dimensiunilor administraţiei publice şi a costurilor de funcţionare a
acesteia.

74
 Pe piaţa politică, comportamentul alegătorului nu este similar cu cel al
purtătorului cererii pe piaţa bunurilor private. El ştie, de fapt, că votul său nu
are nici un efect asupra alegerilor sau asupra deciziilor politice care urmează să
se ia cu privire la o serie de măsuri şi la cheltuielile bugetare care sunt necesare
a se efectua.
 Atât din partea cererii, cât şi a ofertei de pe piaţa politică există forţe
care duc atât în direcţia accentuării birocratizării statului, a dimensiunilor şi
a cheltuielilor sale, cât şi în direcţia distorsiunilor şi dezechilibrelor între
cerere şi ofertă. De aceea eficacitatea mecanismului de funcţionare a pieţei
politice poate fi afectată şi se întâlnesc forme diverse de eşecuri.
 Deşi piaţa politică funcţionează cu costuri mari, de multe ori cu
eşecuri şi dezechilibre, acest tip de piaţă este imperfectă şi de aceea Winston
Churchill afirma că „democraţia este cel mai rău dintre sisteme, cu excepţia
tuturor celorlalte”.
Teoria pieţei politice şi a opţiunilor publice, deşi de dată recentă, totuşi
a reuşit să furnizeze o serie de explicaţii cu privire la motivaţia votării,
funcţionarea grupurilor de interes, a sistemului judiciar, a birocraţiei politice şi
administrative, a societăţii constituţionale etc. Prin această contribuţie este
deschisă calea spre „optimalitatea socială”.
Cu gândul la „Societatea perfectă”, economistul american J.K. Galbraith,
sintetizând esenţa pieţei politice în sistemele democratice de azi, scria că: „E
vorba de o competiţie inegală: cei bogaţi şi prosperi au bani şi influenţă. Şi
votează. Cei cu grija zilei de mâine şi cei săraci sunt în număr mare, dar mulţi
dintre ei, din păcate, nu votează. Există democraţie, dar nu în mică măsură este
o democraţie a celor bogaţi”.

2.4. Mecanismele şi rezultatele alegerii publice

75
În sectorul privat, oamenii îşi exprimă opinia prin „voturile monetare”
pentru bunurile pe care le doresc. În sfera politică, opţiunea se realizează prin
„votul real” pentru o anumită ofertă – program prezentată de un partid sau
candidat la o demnitate politică.
Opţiunea publică este procesul prin care preferinţele individuale sunt
interpretate pentru a conduce la decizii colective. O societate democratică
insistă pe importanţa valorilor şi gusturilor individuale. Sloganul “o persoană,
un vot” exprimă cel mai bine fundamentul individualist al sistemului politic
democratic.
O problemă esenţială rezultă din faptul că milioane de opinii individuale
trebuie agregate într-o singură decizie. Există milioane de puncte de vedere cu
privire la bugetul apărării şi la ocrotirea sănătăţii. Dar, în final, nu poate exista
decât o singură decizie, o singură politică bugetară sau de ocrotire a sănătăţii
aplicată de guvern. Un semnal roşu înseamnă “stop” pentru toată lumea,
întrucât opţiunile politice sunt indivizibile pentru o naţiune. Asemenea decizii
sunt coercitive, spre deosebire de cele cu caracter privat. Opţiunea colectivă
are un caracter indivizibil deoarece ea trebuie să aducă o soluţie unică
pentru fiecare problemă abordată.
Consecinţele opţiunilor colective pot fi prezentate cu ajutorul fig. 10.1.

Venitul Venituri disponibile


grupului B în cazul acţiunii colective

*E

Venituri disponibile
fără acţiuni colective

Venitul
grupului A
Fig. 10.1. Logica acţiunii colective.

76
Graficul reprezintă performanţa unei economii cu şi fără acţiunea
colectivă. Societatea este constituită din două grupuri de oameni, A şi B, care
pot fi bogaţi sau săraci, republicani sau monarhişti, orăşeni sau săteni. Punctul
E corespunde unei situaţii de laissez-faire pur, unde guvernul nu realizează
activitate de educaţie, de ocrotire a sănătăţii, nu construieşte nici un drum.
Viaţa societăţii fără “stat” este comparabilă cu o junglă în care oamenii ar avea
venituri foarte scăzute.
Prin acţiuni colective de tipul construcţiei de şosele, sprijinirea cercetării
ştiinţifice, reglarea ofertei de monedă, instituirea de impozite şi efectuarea de
cheltuieli public etc., veniturile pot creşte şi societatea se apropie de limita
posibilităţilor de producţie. Mai mult, activităţile desfăşurate cu succes de
sectorul public împing spre exterior limita posibilităţilor de producţie.
Când se au în vedere numeroasele activităţi utile întreprinse de stat, se
poate pune întrebarea dacă opţiunile publice sporesc întotdeauna eficienţa.
Există o teoremă a “mâinii invizibile” în virtutea căreia politicile economice
conduc întotdeauna economia la o alocare eficientă şi echitabilă a bunurilor
publice şi a venitului?
Răspunsul este negativ. Aşa cum se observă în figura 10.2, rezultatele
deciziilor colective pot fi dăunătoare, redistributive şi eficiente.

Venitul Venituri disponibile


grupului B în cazul acţiunii colective

●P

●R
E● ●W
77

Venitul
grupului A
Fig. 10.2. Rezultatele acţiunii colective
Prima categorie şi, probabil, cea mai rară, reprezentată de rezultate
dăunătoare apare atunci când statul ia măsuri ce au drept efect o deteriorare
a situaţiei tuturor membrilor societăţii. Dacă o decizie guvernamentală
împinge ţara într-un război, această strategie provoacă un eşec total. O astfel de
situaţie este ilustrată prin deplasarea din E în W.
A doua categorie este reprezentată de rezultate redistributive ilustrate
prin săgeata E → R . Este cazul în care societatea impune unei grupe să
plătească taxe ce aduc beneficii altui grup. Taxele vamale pot fi benefice
pentru anumite industrii ce sunt protejate, dar afectează consumatorii.
A treia categorie de acţiuni colective sunt cele mai eficiente; ele pot
duce la o optimizare Pareto, ceea ce reprezintă acţiuni aducătoare de sporuri
de satisfacţie pentru toţi: ele îmbunătăţesc situaţia fiecăruia şi nu o
deteriorează pe a nimănui. O îmbunătăţire în sens Pareto reprezentată de
săgeata E → P poate fi dată de sprijinul statului pentru cercetarea ştiinţifică
sau ajutorul public pentru unele măsuri de sănătate publică.
De reţinut că această distincţie între cele trei categorii de rezultate este
relativă, deoarece nu există reguli infailibile care îmbunătăţesc situaţia pentru
toţi membrii societăţii.

2.5. Regulile procesului decizional

78
Societăţile au creat diverse forme de luare a deciziilor colective: unele
din ele se bazează pe tradiţie, iar majoritatea ţărilor dezvoltate de astăzi se
bazează pe existenţa unei democraţii reprezentative. Teoria opţiunii publice se
ocupă şi cu cercetarea proceselor decizionale care stau la baza diferitelor
forme de guvernământ. Sistemele sociale fondate pe consens sau unanimitate
dau naştere la decizii eficiente şi coerente? Care este semnificaţia exactă a
“voinţei majorităţii”? În ce împrejurări deciziile colective sunt incoerente sau
ineficiente?

2.5.1. Unanimitatea

Numeroşi sociologi şi economişti au subliniat avantajele luării deciziei pe


baza consensului sau unanimităţii. Această abordare cere ca toată lumea să fie
de acord cu deciziile publice luate.
Principiul unanimităţii afirmă că dacă există două stări x şi y (variante
de soluţionare a unei probleme economice, de realizare a unui bun public
etc.), starea x este mai bună decât starea y, dacă cineva preferă starea x stării
y şi nimeni nu preferă starea y stării x. În condiţiile unanimităţii, starea x este
o stare Pareto superioară stării y. Principiul unanimităţii este aplicabil stărilor
Pareto – comparabile.
Fig. 10.3. ilustrează modalitatea luării deciziilor prin consens. Nici o
decizie nu poate fi luată fără asentimentul fiecărei persoane. Fiecare decizie
trebuie să sporească venitul fiecărei persoane, situaţia nimănui nu poate fi
deteriorată.

Venituri disponibile
Venitul
grupului B X
(minoritate)
E*

79
Y
E

Venitul grupului A
(majoritate)

Fig. 10.3. Decizii colective adoptate prin consens


Prin aplicarea regulii unanimităţii, societatea se deplasează către curba
veniturilor posibile, din E în E*. Rezultatele deciziilor se situează în regiunea
EXY.
Un sistem electoral bazat pe unanimitate oferă garanţia că toate
deciziile care se iau reprezintă optimizări Pareto, decizii care nu diminuează
bunăstarea nimănui. Mai mult, dat fiind că fiecare alegător trebuie să fie de
acord cu oricare din deciziile luate, nu se poate manifesta niciodată
dominaţia minorităţii de către grupuri mai numeroase.
Aşadar, apelarea la regula unanimităţii este dictată de urmărirea realizării
optimului paretian. Amartya Sen, însă, a demonstrat că alegerea între diferite
alternative sociale astfel încât să se respecte drepturile individuale şi, în acelaşi
timp, să se atingă rezultate optime poate fi imposibilă. Altfel spus, căutarea
unor rezultate optime în sens paretian poate fi în contradicţie cu respectarea
drepturilor individuale.
Un astfel de model bazat pe regula unanimităţii este un model idealizat.
În primul rând, dificultăţile de comunicare şi votare creează stimulentul pentru
indivizi de a adopta un comportament strategic, adică votează împotriva unei
propuneri care îmbunătăţeşte situaţia, în speranţa obţinerii unei situaţii mai

80
bune. Un sceptic poate împiedica luarea unei măsuri oricât de utilă ar fi ea.
Dacă acea persoană îşi dă seama cât de puternică este, ea poate practica
şantajul asupra celor care sunt favorabili aplicării unei măsuri.
În al doilea rând, obţinerea consensului necesită consum de timp şi
energie, implică costuri necesare încercării obţinerii unei alocări mai eficiente.
Aceste costuri ridicate se datorează faptului că este puţin probabil să se
cunoască alocarea optimă înainte de începerea votului. Vor exista discuţii şi
propuneri. Procedura continuă până când propunerea nu mai poate fi
îmbunătăţită. Ea este neconvenabilă şi din cauza inexistenţei unui rezultat bine
definit.
Un sistem de vot bazat pe regula unanimităţii, în cele din urmă se va
“împotmoli” în negocieri, şantaje şi amânări care vor face să nu se realizeze
nimic. Nici o lege nu va fi aprobată. Sistemul intră în impas sau încetează a
mai funcţiona. În loc să se deplaseze spre E*, societatea rămâne blocată în E.
Dacă forma de guvernământ adoptă principiul unanimităţii, rezultatul
probabil este menţinerea stării existente, indiferent dacă aceasta este bună sau
rea.

2.5.2. Votul majoritar. Teorema alegătorului mijlociu

În principiu toate instituţiile care iau decizii pe baza voturilor alegătorilor


apelează la regula majorităţii. Regula poate totuşi să nu îmbunătăţească
situaţia tuturor membrilor colectivităţii şi beneficiile totale pot fi mai mici
decât costurile totale. O astfel de regulă asigură cel puţin pentru jumătate din
membrii colectivităţii o situaţie mai bună în urma votului. Această regulă este
perfect democratică. “Democraţia este ideea persistentă potrivit căreia mai
mult de jumătate din oameni au dreptate mai mult de jumătate din timp”, scria

81
E.B. White. O lege sau o regulă sunt adoptate atunci când mai mult de
jumătate din alegătorii participanţi la vot o aprobă.
O descriere ideală a regulii majorităţii este prezentată în fig. 10.4.

Venituri disponibile
Venitul
grupului B
(minoritate)

E
M

Venitul grupului A
(majoritate)
Fig. 10.4. Decizii colective adoptate prin votul majoritar

Se presupune o societate compusă din două grupuri. Grupul A este cel


majoritar. Acesta va vota orice măsură care contribuie la sporirea venitului său
real. Prin votul majoritar, oricare din cele trei puncte L, M, N va fi preferat de
grupul A. Evident, punctul M dă venitul cel mai ridicat pentru grupul A şi de
aceea el va atrage numărul cel mai mare de voturi în raport cu alte opţiuni
posibile.

82
Regula votării prin majoritate generează un rezultat stabil sau o situaţie
de echilibru. Această concluzie formează conţinutul teoremei alegătorului
mijlociu, enunţată de Duncan Black: dacă toţi alegătorii au preferinţe cu
maxim unic cu privire la acelaşi bun public şi decizia este luată cu
majoritatea voturilor, atunci întotdeauna rezultatul va fi cel preferat de
alegătorul mijlociu.
Regula majorităţii respectă patru proprietăţi care permit unei colectivităţi
să ia în mod valabil o decizie:
 capacitatea de a ordona alternativele supuse alegerii sau
„caracterul decisiv”;
 capacitatea de a formula opţiuni în mod independent de maniera
în care sunt organizate voturile, indivizii votând în funcţie de
preferinţele lor şi nu de votul scontat al altora (anonimatul);
 capacitatea de a trata aceste alternative în mod independent de
problemele anterioare (neutralitatea);
 capacitatea de asociere pozitivă sau sensibilitatea opţiunii finale în
raport cu variaţia preferinţelor unui individ, ceilalţi indivizi păstrând
aceleaşi opţiuni.
Teorema alegătorului mijlociu arată că deciziile luate pe bază de
majoritate de voturi, pentru care preferinţele sunt cu un singur punct
culminant, este politica preferată de către alegătorul median care va câştiga,
deoarece ea reprezintă preferinţele alegătorului median producând minimum
de pierdere de bunăstare pentru întregul grup.
Regula majorităţi prezintă două caracteristici importante. În primul
rând, aceasta nu poate garanta realizarea optimului Pareto. Echilibrul în
consumul şi producţia bunurilor publice presupune calcularea ratelor de
substituire între bunurile publice şi cele private. Calcularea ratei de substituire
necesită cunoaşterea nivelurilor de utilitate generate de diferite cantităţi de

83
bunuri sau ceea ce se mai numeşte intensitatea preferinţelor. Utilitatea sau
preferinţa trebuie să fie în acest caz cardinală, dar votul pe baza regulii
majorităţii presupune utilitatea sau preferinţa ordinală: pentru a alege între
proiectele X şi Y, o persoană trebuie să ştie doar că preferă pe X lui Y sau pe
Y lui X. Nu este nevoie să cunoască exact nivelul de utilitate furnizat de X sau
Y. Din această cauză, rezultatele care apar pe baza votului majoritar nu sunt
în mod necesar Pareto – optime. Dacă avem în vedere fig. 10.4, majoritatea
persoanelor preferă situaţia M, care le îmbunătăţeşte situaţia lor, a grupului A,
dar înrăutăţeşte situaţia grupului B.
În al doilea rând, regula majorităţii poate duce la “tirania majorităţi”.
Majoritatea îşi poate impune voinţa politică minorităţii, prin discriminare,
redistribuirea venitului, adoptarea unor legi opresive.
Problema tiraniei majorităţii i-a preocupat pe filosofi secole la rând.
Pentru ca activitatea politică să nu capete caracter coercitiv, J. Madison şi
Alex. Hamilton au propus principiul majorităţii absolute pentru adoptarea
deciziilor de o importanţă deosebită. O măsură cum ar fi aprobarea sau
amendarea Constituţiei sau a legilor cu un impact social deosebit ar trebui să
obţină nu majoritatea simplă (50%+1), ci o majoritate calificată, de două treimi
din voturi pentru adoptare.

2.5.3. Problemele agregării preferinţelor

Opţiunile publice trebuie să se supună axiomelor de raţionalitate impuse


de preferinţele individuale. Ele trebuie să fie complete şi tranzitive. Cu toate
acestea, este foarte dificil să se realizeze astfel de opţiuni.

84
2.5.3.1.Paradoxul votării şi teorema imposibilităţii a lui Arrow
Se poate crede că dacă toţi membrii societăţi au preferinţe complete şi
tranzitive, atunci şi preferinţele sociale bazate pe preferinţele individuale
vor fi complete şi tranzitive.

O asemenea ipoteză nu se verifică. Regula votului majoritar nu


conduce în mod necesar la o preferinţă socială tranzitivă atunci când
preferinţele individuale sunt tranzitive. Această situaţie este cunoscută sub
denumirea de paradoxul votării. El a fost descoperit în 1785 de filosoful
Condorcet, iar implicaţiile sale au fost generalizate de Kenneth Arrow.
Paradoxul votării constă în ciclicitatea alternativelor alese, adică în
faptul că nu se poate ajunge la o situaţie de echilibru sau alegerea unei
alternative care să le domine pe toate celelalte.
Paradoxul votării apare atunci când sunt reunite următoarele condiţii:
a) opţiunea publică este rezultatul votului majoritar, adică pe baza
regulii 50%+1;
b) preferinţele alegătorilor nu au un maxim unic, ci un maxim
multiplu.
Pentru a înţelege paradoxul votării, considerăm matricea preferinţelor,
reprezentată în tabelul 10.1.

Tabelul 10.1
Matricea preferinţelor
pentru o societate de trei persoane
Indivizii Rangul preferinţelor
Prima A doua A treia
A X Y Z
B Z X Y
C Y Z X

85
Colectivitatea pe care o analizăm este formată din 3 indivizi A, B, C
care au de ales între 3 opţiuni X, Y, Z şi care pot reprezenta 3 niveluri de
apărare naţională, 3 niveluri de impozitare a veniturilor sau 3 scheme orare de
funcţionare a bibliotecii publice.
Persoana A preferă X lui Y şi Z, persoana B preferă Z lui X şi Y, iar
persoana C preferă Y lui Z şi X. Considerăm că preferinţele fiecărui individ
sunt tranzitive şi complete. Fiecare persoană are o alternativă de preferinţă
unică, votează cinstit şi nu încearcă să falsifice preferinţele. Dacă cele trei
persoane trebuie să aleagă între X şi Y, atunci bunul X va fi ales, căci două
persoane, A şi B, preferă X lui Y. Dacă bunurile Y şi Z sunt puse în
concurenţă, votul majoritar va conduce la alegerea lui Y, deoarece două
persoane, A şi C, preferă Y lui Z.
Până în prezent, votul majoritar al colectivităţii a indicat că X este
preferat lui Y şi Y este preferat lui Z, de unde rezultă că X este preferat
lui Z.
Când X şi Z sunt în concurenţă, constatăm că Z este preferat lui X,
două persoane, B şi C, votează pentru Z. Rezultă că preferinţele sociale sunt:
X>Y; Y>Z; Z>X. Deci, ne confruntăm cu o ciclicitate, constând în faptul că
fiecare bun public este ales în una din rundele de votare. După operaţiunea de
votare, în cadrul fiecăreia din cele trei perechi de bunuri publice, ne aflăm într-
o situaţie similară cu cea care a precedat votarea: nici o alternativă nu
prevalează asupra celorlalte.
Există vreo procedură care să elimine ciclicitatea rezultatului votării?
Studiind această problemă, K. Arrow a ajuns la concluzia că nici un sistem
electoral care se bazează pe principiul majorităţi şi care respectă preferinţele
indivizilor nu garantează rezolvarea eficientă a tuturor situaţiilor. Nu a fost
creată încă, şi K. Arrow a demonstrat că nu este posibil să fie creată, o
schemă electorală care să poată garanta că votul majorităţii va fi conform cu

86
voinţa naţiunii şi că aceasta va ajuta societatea să ajungă în situaţia cea mai
de dorit. El a arătat că este imposibil să se deducă din regulile privind opţiunea
individuală o opţiune colectivă coerentă, indiferent care ar fi aceste reguli.
Teorema imposibilităţii a lui Arrow este asemănătoare cu teorema lui
Sonnenschein-Mantel-Debreu, care spune că însumarea opţiunilor individuale
cărora nu li se impune nici o constrângere poate conduce la situaţii paradoxale;
cu alte cuvinte, raţionalitatea opţiunilor individuale nu înseamnă obligatoriu o
opţiune colectivă raţională. Opţiunea şi decizia colectivă trebuie să se bazeze
pe o informaţie mai largă şi pe alte raţiuni decât simplele preferinţe
individuale.

2.5.3.2. Condiţiile pentru un mecanism ideal de votare


În cercetarea mecanismului de vot care să conducă la rezultate sociale
tranzitive nu se urmăreşte să se obţină preferinţe sociale tranzitive pentru care
nu interesează costul.
Să considerăm un mecanism în care o persoană este aleasă la
întâmplare din colectivitate şi ale cărei preferinţe sunt considerate ca
reprezentative pentru societate.
Acest mecanism conduce la preferinţe sociale tranzitive întrucât
preferinţele fiecărei persoane sunt considerate a fi tranzitive. Preferinţe sociale
determinate prin acest mecanism sunt în mod necesar bazate pe preferinţe
individuale, căci fiecare persoană are şansă egală de a fi aleasă. Un asemenea
mecanism acţionează în sens invers idealului democratic, căci preferinţele
sociale s-au presupus că ar reprezenta preferinţa tuturor indivizilor.
Preferinţele sociale nu se bazează pe preferinţa unui dictator, ci pe
preferinţele individului ales la întâmplare.
Pentru aceasta trebuie satisfăcute mai multe condiţii:

87
Condiţia 1: raţionalitatea grupului. Preferinţele sociale generate prin
toate procedeele de vot trebuie definite în ordinea completă şi tranzitivă a
ansamblului de opţiuni. Altfel spus, când o regulă de vot este utilizată pentru
agregarea preferinţelor individuale, preferinţe sociale rezultate trebuie să fie
asemănătoare cu cele ce rezultă din raţionalitatea individuală, adică să fie
complete şi tranzitive.
Condiţia 2: domenii fără restricţii. Toate preferinţele trebuie să fie
acceptate în procesul agregării atât timp cât sunt raţionale – este vorba de
tranzitivitate şi complementaritate. Societatea nu trebuie să înlăture anumite
tipuri de preferinţe.
Condiţia 3: optimul Pareto. Dacă există o opţiune X, iar toţi oamenii
preferă o altă opţiune Y, atunci X trebuie să fie în egală măsură preferat lui Y
în mecanismul social.
Condiţia 4: interdependenţa prin raportarea opţiunilor exterioare.
Clasamentul social între două opţiuni X şi Y trebuie să depindă exclusiv de
preferinţele indivizilor între cele două opţiuni. Clasamentul social între X şi Y
trebuie să fie independent de modul în care indivizii clasifică alte opţiuni.
Condiţia 5: absenţa dictatorului. Preferinţele sociale nu rezultă din
preferinţele impuse de un individ pentru întreaga colectivitate.

2.5.3.3.Mecanismul votului şi condiţiile ideale


Ar putea fi luate în considerare şi examinate mai multe mecanisme de
vot, dar acest lucru este inutil: teorema imposibilităţii lui Arrow spune că nu
există un mecanism de vot care conduce la preferinţe sociale tranzitive şi care
să satisfacă în egală măsură cele cinci condiţii enunţate anterior.
Teorema lui Arrow poate fi privită în diferite modalităţi. Să ne
reamintim de condiţia 2, ce vizează absenţa limitelor pe tipuri de preferinţe pe
care le au agenţii. O autoritate externă nu trebuie să aibă dreptul de a stabili

88
că anumite preferinţe nu sunt admisibile. Desigur, din punct de vedere practic,
ştim că anumite tipuri de preferinţe nu sunt uşor de acceptat în societatea reală.
Într-o astfel de situaţie poate exista o speranţă în a găsi un mecanism de vot
care satisface toate condiţiile, mai puţin condiţia 2.
Economiştii au studiat tipul restricţiilor asupra preferinţelor care ar
conduce la regula votului al cărui produs simplu ar fi preferinţe sociale
tranzitive. Vom presupune că problema de discutat ar fi una unidimensională –
opţiunile diferă printr-o caracteristică, care poate fi o sumă de bani cheltuită
pentru sistemul şcolar public local. Se consideră că un individ are preferinţe
unidimensionale dacă are o preferinţă marcată prin cheltuirea unei anumite
sume şi printr-o preferinţă descrescătoare pe măsură ce suma de plată propusă
se depărtează de suma sa preferată. Graficul 10.5 ilustrează astfel de preferinţe
pentru o colectivitate de patru persoane care dezbat problema cheltuielilor
şcolare.

Utilitatea
Agentul 3

Agentul 2
Agentul 1

Agentul 4

Unităţi monetare

89
Fig. 10.5. Preferinţe minimale.

Funcţia de utilitate a fiecărui individ are forma de V inversat. Aceasta


înseamnă că opţiunea corespunzătoare nivelului V3 este opţiunea preferată şi
toate celelalte opţiuni sunt mai puţin preferate.
Este clar că acestea sunt tipuri de preferinţe specifice şi care nu satisfac
condiţia 2. Toate celelalte condiţii pentru un mecanism de vot ideal pot fi
satisfăcute utilizând regula votului majoritar.

2.5.4. Problema manipulării votului

Specialişti în teoria opţiunii publice pun accent pe unele implicaţii


importante pe care paradoxul votului le are în conducerea unei organizaţii
sau organism legislativ. Rezultatele votului pot fi manipulate în diferite
moduri.

2.5.4.1.Manipularea agendei (ordinea de zi)


Datorită nevoii de a economisi timp, organismele trebuie să dispună de
un set de proceduri bine stabilite. Ele nu pot reveni la nesfârşit asupra
problemelor în privinţa cărora opiniile sunt împărţite. Paradoxul votului este o
dovadă a faptului că agenda poate avea o importanţă deosebită pentru
rezultat, prin aceea că ordinea în care problemele sunt supuse votării ne poate
arăta care program prevalează.
Să presupunem că membrii parlamentului trebuie să decidă asupra
politicii de apărare, dar sunt împărţiţi în trei grupări egale, ale căror preferinţe
sunt identice cu cele prezentate în tabelul 10.2. Aici este momentul în care
Biroul parlamentului devine important prin stabilirea ordinii de zi, respectiv

90
ordinea votării ce poate determina de fapt câştigătorul. Dacă Biroul
parlamentului este dominat de persoane ce consideră că războiul rece este de
domeniul trecutului şi, prin urmare, se poate renunţa la efectuarea unor
cheltuieli mari de apărare, se poate stabili ordinea de zi a lucrărilor
parlamentului astfel încât să se obţină rezultatul dorit.

Tabelul 10.2
Preferinţele de vot
pentru diferite niveluri ale cheltuielilor militare

Grupurile de Cheltuieli mici Cheltuieli medii Cheltuieli mari


votanţi
Grupul A 2 3 1
Grupul B 3 1 2
Grupul C 1 2 3
Se începe cu un vot între varianta cheltuieli mari şi cheltuieli medii,
varianta cheltuieli medii iese câştigătoare cu scorul 2 la 1 (B şi C pentru, iar A
împotrivă). Acest rezultat este confruntat cu varianta cheltuielilor reduse, care
iese învingătoare cu 2 la 1 (A şi C pentru, iar B împotrivă). Cea care a stabilit
rezultatul final al votului a fost ordinea votării. Puterea de a stabili ordinea de
zi este adesea cea care determină rezultatul votului.

2.5.4.2.Votul strategic
În studiul mecanismului de vot se consideră ipoteza conform căreia
voturile indivizilor ar reflecta sincer preferinţele pentru diferite opţiuni. Or,
se cunoaşte că nu este cazul în mod absolut. Dacă un votant se gândeşte că
prima opţiune nu are şanse de a fi selecţionată, poate să voteze pentru
opţiunea a doua sau chiar a treia, pentru a evita ca să fie aleasă opţiunea pe
care el o consideră dezastruoasă. Această procedură este numită votul
strategic.

91
Pentru a înţelege cum funcţionează votul strategic, vom considera din
nou tabelul 10.1. Individul B conduce comitetul. Ca preşedinte, el
selecţionează agenda care pune X contra Y, iar opţiunea aleasă contra Z, ceea
ce determină votul pentru opţiunea preferată Z, adică a treia preferinţă pentru
individul A. Dacă el va adopta ipoteza că alţi doi agenţi din comitet practică un
vot sincer, atunci poate împiedica ca Z să fie ales punând în primul rând la vot
pe X şi el votează Y, preferinţa II. Când X şi Y sunt mai întâi în concurenţă,
individul A are de ales între a vota sincer pentru X sau a minţi, votând pentru
Y. Dacă votează X, aceasta câştigă. În situaţia X → Z , Z câştigă dacă
persoana A votează. Cu toate acestea, dacă individul A minte şi votează Y, cât
timp Y şi Z sunt în concurenţă, Y câştigă.
Aici cinstea nu este cea mai bună strategie. Dacă ne gândim la această
situaţie ca la un joc, o manieră diferită de analiză a rezultatului, ea ne spune că
strategia “spune adevărul” nu este o strategie de echilibru Nash.
Manipularea votului prin votul strategic este posibilă şi printr-o altă
regulă decât regula scrutinului majoritar. În loc de a utiliza regula votului
majoritar, comitetul poate utiliza metoda decontării a lui Borda. În acest scop
se consideră tabelul 10.3. Fiecare persoană clasifică cele cinci opţiuni şi acordă
pentru preferinţa I – 5 puncte; preferinţa II – 4 puncte; preferinţa III – 3
puncte; preferinţa IV – 2 puncte; preferinţa V – 1 punct.
Tabelul 10.3
Matricea preferinţelor
pentru un comitet de cinci persoane
Persoanele
Rangul preferinţei
1 2 3 4 5
I X Y Y c X
II c c c d Y
III d e X X e
IV Y d e e d
V e X d Y c
92
Alternativa care primeşte cel mai mare număr de voturi este aleasă. Cu
această metodă, dacă cele cinci persoane practică votul sincer, atunci opţiunea
c câştigă. Ea primeşte 18 puncte, X – 17 puncte, Y – 17 puncte, d – 12 puncte,
iar e – 11 puncte.
Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă a spune adevărul este o
strategie de echilibru Nash? Presupunem că individul 1 nu votează după
adevăratele sale preferinţe X,c,d,Y,e. El minte şi preferinţele sunt X,e,d,c,Y. În
acest caz X primeşte 17 puncte, ca mai înainte, dar c obţine 16 puncte, ceea ce
înseamnă că modificându-se votul agentului 1, acesta este capabil să schimbe
alegerea comitetului. Rezultă că metoda lui Borda poate fi manipulată
Un mecanism de vot ce nu poate fi manipulat este enunţat de teorema
lui Gibbard Satterthwaire: când un rezultat unic trebuie ales dintre două
opţiuni, singura regulă de vot ce nu poate fi manipulată este regula
dictatorială.

2.5.5. Trocul politic

Pentru a fi posibilă luarea în consideraţie a intensităţii preferinţelor şi


apariţia, pe baza votului majoritar, a soluţiilor care satisfac condiţia de optim –
Pareto, trebuie să admitem schimbul de voturi. Ca orice schimb voluntar,
schimbul de voturi sporeşte nivelul de utilitate al participanţilor şi, deci,
permite deplasări Pareto – eficiente.
Schimbul de voturi nu este permis prin mijlocirea banilor.
Vânzarea directă a voturilor ar permite o concentrare a puterii politice
analoagă cu concentrarea economică. Organizarea democratică a societăţii

93
este caracterizată printr-un echilibru al puterii politice care trebuie protejat,
inclusiv prin limitarea schimbului de voturi.
Schimbul de voturi seamănă cu un troc, are o importanţă particulară şi
este numit troc politic. Prin troc politic se înţelege schimbul vot contra vot,
fără ca schimbul să se consume într-un singur act, ci într-o perioadă de timp
a cărei mărime depinde de succesiunea temporară a votării diferitelor
proiecte legislative. Trocul politic se face prin mijlocirea timpului, nu este
instantaneu.
Trocul politic presupune o înţelegere pentru transferul (acordarea) unui vot
în prezent unui parlamentar, urmând ca acesta să acorde votul propriu
ulterior pentru alt proiect legislativ.

Se presupune trei parlamentari (grupuri parlamentare egale) care


trebuie să voteze două proiecte legislative ce oferă câştiguri în termeni de
utilitate, conform tabelului următor.

Tabelul 10.4
Matricea câştigurilor
de utilitate pentru proiecte legislative

Parlamentari Câştiguri în termeni de utilitate


Proiectul X Proiectul Y Ansamblul proiectelor
(grupuri)
A -6 -2 -4
B -5 7 2
C 8 -3 5

Dacă nu se practică trocul politic, şi cele două proiecte se supun


succesiv la vot, pentru proiectul X votează C care ar câştiga 8 unităţi de
utilitate, dar A şi B votează împotrivă întrucât ambii ar pierde. Pentru proiectul
Y votează B care ar câştiga 7 unităţi de utilitate, dar se opun A şi C care ar
pierde. Ambele proiecte nu obţin majoritatea voturilor şi sunt respinse.
94
Dacă se priveşte pe ansamblu, se vede că B şi C câştigă dacă cele două
proiecte sunt aprobate. Dacă este posibil, B şi C realizează o înţelegere de troc
politic: B votează pentru proiectul X alături de C, cu condiţia ca C să voteze
pentru proiectul Y. În condiţiile trocului politic, ambele proiecte sunt
adoptate, doi parlamentari (grupuri) câştigă şi doar unul pierde.
Această situaţie poate fi considerată ca o îmbunătăţire, chiar dacă nu
pare a fi o deplasare Pareto – eficientă. Este însă posibilă o deplasare Pareto –
eficientă sau o stare Pareto – optimă în cazul unui vot majoritar, situaţie în care
o minoritate pierde? Pe fondul pierderilor suferite de minoritate, pot exista pe
ansamblu, chiar şi pentru aceasta, câştiguri. Aprobarea la nivel constituţional a
regulii votului majoritar este o dovadă în acest sens.
Teoria trocului politic permite înţelegerea unor noi implicaţii pe care
paradoxul votului le are, şi anume este vorba de instabilitatea condiţiilor care
vizează redistribuirea veniturilor. Să considerăm că este o sumă de 100 u.m. ce
trebuie împărţită la trei persoane – A, B şi C – aplicând regula majorităţii. A şi
B votează în aşa fel încât lor să le revină câte 50 % din sumă, iar pentru C nu
mai rămâne nimic. Dar C poate convinge pe B să-şi schimbe opţiunea,
oferindu-i 60% din total şi reţine pentru el 40%. În acest fel A nu obţine nimic.
Se observă că orice coaliţie de persoane care urmăresc să-şi sporească
la maximum veniturile poate fi destrămată de o altă coaliţie.
Rezultă că în chestiunile de politică publică, care prezintă importante
elemente referitoare la redistribuirea veniturilor, soluţiile adoptate la un
moment dat sunt deosebit de instabile.

3. Costurile intervenţiei guvernamentale.


Intervenţie publică optimă

95
Dacă situaţiile de “eşec” al pieţelor furnizează motive pentru ca
guvernele să intervină în economie, creându-se instrumente corespunzătoare,
evaluarea intervenţiei nu se poate face fără luarea în considerare a costurilor
şi beneficiilor.
Beneficiile potenţiale mari nu justifică neapărat intervenţia guverna-
mentală şi nici costurile potenţiale ridicate nu o fac nejustificată. Ceea ce
contează sunt beneficiile nete – adică excedentul de beneficii peste costuri.
Intervenţia guvernamentală în economie generează trei tipuri de
costuri. În primul rând sunt costurile interne pentru guvern, adică toate
resursele utilizate de guvern în acest scop: costuri salariale şi de echipament
necesare pentru verificarea standardelor impuse în diferite domenii (mediu,
sănătate, concurenţă, respectarea cadrului legal etc.). În al doilea rând sunt
costurile externe directe, adică costuri impuse celorlalţi de către acţiunea
guvernamentală, care se pot manifesta sub forma sporirii costurilor de
producţie, costuri generate de respectarea unor reglementări sau pierderi de
productivitate. În sfârşit, sunt şi costuri externe indirecte, adică costuri ale
acţiunii guvernamentale care se întind dincolo de cei imediat afectaţi de ea –
acoperind uneori întreaga economie – care se manifestă sub formă de
externalităţi sau ineficienţă.
Intervenţia guvernamentală este justificată când beneficiile
depăşesc costurile. Dar în ce măsură este optimă? Dacă este vorba de poluare,
nivelul optim este în punctul în care costurile marginale ale prevenirii poluării
egalează beneficiile marginale în termenii evitării efectelor externe. Nivelul
optim de intervenţie guvernamentală pentru evitarea eşecului pieţei va fi cu
atât mai scăzut, cu cât costurile de prevenire şi intervenţie sunt mai mari.
Guvernele nu sunt perfecte. Problema este dacă guvernele imperfecte
obţin unele beneficii. Acolo unde ele nu reuşesc să obţină beneficiile
potenţiale, se vorbeşte despre eşec guvernamental. Acesta poate apărea din

96
cauza rigidităţilor care provoacă lipsa unui răspuns adecvat al regulilor şi
reglementărilor la schimbarea condiţiilor de piaţă, sau prevederea mai precară
din partea reglementatorilor publici, în comparaţie cu participanţii privaţi pe
piaţă.
Cea mai importantă cauză a eşecului guvernamental apare din natura
propriilor obiective. Fără îndoială, guvernele sunt interesate, într-o anumită
măsură, de binele social, dar şi guvernanţii au propriile interese.
Modelarea guvernului ca maximizator al propriei bunăstări şi apoi
încorporarea ei în modele teoretice ale funcţionării economiei a fost o realizare
importantă a teoriei opţiunii publice. Progresul fundamental a fost
considerarea guvernului ca un alt agent economic (în afară de firma ofertantă
şi de consumatori) care are doar o variabilă în funcţia de utilitate – voturile.
Un astfel de guvern ia toate deciziile cu scopul de a-şi maximiza voturile la
următoarele alegeri.
În realitate, comportamentul guvernului este mai complex, aşa
cum comportamentul firmei şi cel al consumatorului este mai complex
decât presupune teoria. În primul rând, unele decizii ale guvernului sunt
orientate spre îmbunătăţirea vieţii oamenilor, chiar dacă ele reduc popularitatea
guvernului. Fără îndoială, însă, o parte surprinzător de mare din
comportamentul guvernului poate fi înţeleasă plecând de la ipoteza că pe
guverne le interesează numai voturile şi că ele acţionează pentru a spori
bunăstarea socială numai când o astfel de acţiune este maximizatoare de
voturi.
Se au în vedere voturile câştigate şi voturile pierdute prin aplicarea
unei politici economice. Când voturile pierdute tind să depăşească pe cele
câştigate, guvernul maximizator de voturi trebuie să schimbe politica. Ceea ce
este necesar pentru o schimbare de politică, conform teoriei opţiunii publice,

97
este ca cei care pierd să devină suficient de conştienţi de pierderile lor încât
această înţelegere să le afecteze comportamentul electoral.
Intervin guvernele prea puţin sau prea mult ca răspuns la una din
manifestările de eşec ale pieţei? Această întrebare reflectă un aspect al
dezbaterii contemporane cu privire la rolul guvernului în economie.
Analiza pozitivă are rolul de a elimina unele confuzii şi erori. În
primul rând, nivelul optim al unei externalităţi negative, cum ar fi poluarea, nu
este în nici un caz nivelul zero. În al doilea rând, o eroare este de a egala
eşecul pieţei cu mărimea firmelor motivate de profit. Externalităţile negative
nu decurg din practici dure sau deliberat înşelătoare ale firmelor private ce
urmăresc profitul. Ele apar ori de câte ori semnalele la care răspund oamenii ce
iau decizii exclud beneficii şi costuri importante. Poluează nu numai firmele
private, ci şi administraţiile publice locale şi firme publice, când neglijează
efectele negative ale activităţii lor şi pe care le suportă terţii. O a treia greşeală
este de a crede că profiturile sunt corelate cu externalităţile. O industrie
profitabilă şi una neprofitabilă pot să cheltuiască la fel de mult sau puţin pentru
a preveni externalităţile.
În evaluarea intervenţiei guvernamentale, un rol important îl joacă şi
ideologia, din mai multe motive.
În primul rând, aprecierea mărimii costurilor intervenţiei
guvernamentale este dificilă, mai ales a costurilor indirecte, deoarece unele
alegeri sunt incerte. Cât de importantă şi de periculoasă este energia nucleară?
Costurile care nu pot fi măsurate imediat, pot fi presupuse extrem de mari sau
mici de către oponenţi sau adepţii intervenţiei guvernului.
În al doilea rând, a judeca modelul actual al intervenţiei guverna-
mentale ca având sau nu succes este cel puţin parţial o judecată subiectivă. Este
o anumită reglementare guvernamentală de securitate, utilă, chiar dacă este

98
imperfectă, virtual ineficientă sau categoric inutilă? Toate cele trei variante pot
fi susţinute.
În al treilea rând, este dificil uneori de a specifica ceea ce constituie un
eşec al pieţei. Diferenţierea produselor reprezintă un succes al pieţei
(consumatorii au posibilitatea de a alege) sau un eşec al pieţei (consumatorilor
le sunt impuse prin publicitate bunuri pe care nu le doresc).
La mijlocul anilor ’80, în multe ţări industrializate, încrederea în mixul
dintre piaţa liberă şi reglementarea guvernamentală era foarte scăzută. Astăzi
nimeni nu crede că intervenţia publică trebuie să fie zero, dar guvernele sunt
precaute în evaluarea beneficiilor nete potenţiale şi lasă o mare varietate de
decizii pe seama mecanismului de piaţă.

4. APLICAŢII ALE TEORIEI OPŢIUNILOR PUBLICE

Teoria opţiunilor publice permite înţelegerea modului în care forţele


politice pot influenţa asupra activităţii economice. Dar chiar dacă statele joacă
un rol central în economiile moderne, ele au propriul lor gen de imperfecţiuni.
Aşa cum economiile reale nu ating niciodată perfecţiunea pieţelor
concurenţiale, la fel şi democraţiile nu reuşesc să satisfacă în cel mai eficient
mod nevoile sociale. Există limite ale statului ca şi ale pieţei.
Limitele (eşecurile) statului se manifestă atunci când prin acţiunile sale
nu se reuşeşte o îmbunătăţire a eficienţei economice sau când statul
redistribuie venitul în mod inechitabil. Cele mai importante cauze care
generează aceste situaţii sunt imperativul democratic şi orizonturi de timp prea
scurte.
Imperativul democratic. Există puţini oameni care rezistă tentativei
de a-şi spori puterea sau influenţa. Statele nu fac excepţie de la regulă. Şi ele o
fac adesea pe o perioadă mult prea îndelungată. O explicaţie a tendinţei statului

99
de a-şi extinde sfera de acţiune este că profiturile rezultate nu sunt verificate.
Dacă statul construieşte prea multe baraje sau avioane, valoarea economică a
acestor proiecte nu se poate calcula, nu există pentru ele conturi de profit şi
pierderi. Singura condiţie ce trebuie satisfăcută pentru ca aceste proiecte să
fie realizate este asigurarea majorităţii legislative, iar aceasta se poate face
adeseori prin finanţarea campaniilor electorale ale unor politicieni importanţi.
O dată ce ei au obţinut o anumită reprezentativitate, programele au o puternică
susţinere din partea celor care le-au elaborat şi a celor care vor beneficia de
ele.
Din moment ce un proiect începe a fi realizat, guvernele au mari
probele în al stopa. Un exemplu clasic pentru SUA este proiectul “reactor
nuclear reproducător”. Proiectul a fost conceput la sfârşitul anilor ’60 când se
credea că utilizarea energiei nucleare se va extinde rapid, iar zăcămintele de
uraniu aveau să se epuizeze. La mijlocul anilor ’70 s-a demonstrat că realizarea
noului reactor nu este viabilă din punct de vedere economic, şi în plus nimeni
nu mai solicita construirea de centrale nucleare. Cu toate acestea, guvernul a
continuat finanţarea proiectului până în 1983.
Orizontul de timp foarte scurt. În statele democratice, conducătorii
politici aleşi trebuie să facă faţă frecvent alegerilor, care se derulează la
intervale de timp de 2, 4, 6 ani. Există şanse mari ca datorită presiunilor
electorale, deciziile politice să vizeze un orizont de timp scurt.
Sindromul orizontului scurt de timp poate fi ilustrat prin disputele
privind deficitul bugetar în SUA. Aproape toată lumea considera că un deficit
bugetar ridicat ar fi dăunător economiei. Se considera că dacă deficitul bugetar
nu avea să fie redus, productivitatea şi prosperitatea ar fi ameninţate. Cu toate
acestea, statul amână pentru mai târziu să ia măsurile necesare pentru a elimina
deficitul, iar un program în acest scop se adoptă cu mari greutăţi.

100
Care este cauza acestui eşec? Reducerea deficitului implică luarea unor
măsuri nepopulare în prezent pentru a îmbunătăţi performanţa economică în
viitor. Pentru a spori economisirea, investiţiile şi productivitatea, trebuie să se
procedeze în prezent la creşterea impozitelor sau la diminuarea cheltuielilor
publice. Dar membrii parlamentului, care fac totul pentru a fi realeşi, nu au
intenţia să ia măsuri care, pe termen scurt, i-ar face nepopulari. Ei par mult mai
preocupaţi de realegerea lor, în prezent, decât de problemele economice
viitoare. De asemenea, aspiranţii la un loc pe scena politică consideră că
alegătorii acordă mai multă atenţie creşterii impozitelor sau reducerii
cheltuielilor publice în prezent, decât avantajelor pe termen lung, care rezultă
din diminuarea deficitului bugetar.
Tendinţa de concentrare excesivă asupra viitoarelor alegeri poate
determina guvernele să susţină programe cu perioade scurte de rentabilitate şi
să le evite pe cele care au costuri imediate şi produc avantaje în viitor.
Accentul pus pe orizontul scurt de timp favorizează elaborarea de
programe publice de stimulare a consumului în prezent şi nu a celui viitor. Este
posibil ca investiţiile pe termen lung (cercetare ştiinţifică, protecţia mediului)
vor avea de suferit în perioadele premergătoare alegerilor, şi mai ales a
campaniilor electorale disputate.
Unii analişti au remarcat că teoria opţiunii publice dă o imagine
pesimistă a comportamentului statului, fără ca istoria să justifice o asemenea
viziune cinică. Istoria este înfăptuită de conducătorii politici care au luat
măsuri pe termen lung, clarvăzătoare, care însă uneori au fost şi nepopulare.
Teoria opţiunii publice ne reaminteşte că în democraţie alegerea colectivă nu
duce întotdeauna la un rezultat optim sau măcar eficient. Democraţiile i-au
ales pe Lincoln şi Churchill, dar şi pe Hitler sau Mussolini.

101
5. TEORIA ECONOMICĂ CONSTITUŢIONALĂ1

Teoria economică, într-un anumit sens, este o teoria a opţiunii.


Individul poate alege între bunuri sau acţiuni, în cadrul unor limite sau
constrângeri naturale ori instituţionale sau limite ori constrângeri a căror
existenţă şi modificare depind de el.

5.1. Conceptul

Teoria economică s-a ocupat, până recent, doar de opţiuni făcute în


cadrul constrângerilor. De exemplu, comportamentul consumatorului
urmăreşte maximum de satisfacţie în limitele permise de bugetul
disponibil, care pentru el este o realitate ce nu o poate modifica.
Teoria economică constituţională se ocupă de opţiunea individului în
cadrul unor constrângeri care stau în puterea acestuia să le modifice. Individul
desfăşoară o activitate maximizatoare, care constă în alegerea celor mai
potrivite reguli şi a celor mai bune strategii care urmează a fi adoptate în
cadrul regulilor. În aceşti termeni, teoria economică standard este teoria
alegerii strategiilor, iar teoria economică constituţională este teoria opţiunii
cu privire la reguli.
Individul poate să-şi stabilească şi aleagă singur regulile pentru
comportamentul propriu (regim alimentar, vestimentaţie, program de
activitate etc.) sau poate ca, împreună cu ceilalţi indivizi, să aleagă reguli
de comportament pentru întreaga colectivitate (reguli privind circulaţia
rutieră, reguli electorale, reguli care privesc activitatea parlamentului
etc.).

1
Fudulu P., Microeconomia, Ed. Hiroyki, 1997, p. 243-248
102
În sens restrâns, teoria economică constituţională este teoria economică
a opţiunii cu privire la regulile de organizare socială. Acest proces poate fi
studiat cu ajutorul metodologiei economice generale, deoarece alegerea de
reguli de organizare socială este concepută ca un proces de schimb, în care
fiecare individ schimbă restricţionarea comportamentului propriu,
considerat ca ceva rău, cu restricţionarea comportamentului celorlalţi
indivizi, considerat ca ceva bun.

5.2. Calculul constituţional al organizării activităţilor umane

Organizarea privată şi organizarea colectivă a activităţii umane sunt


încă alternative cu încărcătură ideologică, dar unde se poate folosi un
criteriu de decizie bazat pe calculul individului maximizator de utilitate.
Se pot concepe trei posibilităţi de organizare a activităţii umane:
organizare individualistă; organizare privată; organizare colectivă.
Organizarea individualistă presupune că toate activităţile sunt
desfăşurate de indivizi izolaţi şi nu există externalităţi. Nu există nici un fel
de interferenţe între indivizi, în sensul că nu se angajează în tranzacţii
voluntare directe şi nu participă la luarea deciziilor colective.
În realitate, cea mai mare parte a activităţilor umane afectează şi
pe indivizii care nu sunt implicaţi direct, generând externalităţi. Indivizii
recurg la organizarea privată sau colectivă tocmai pentru a internaliza
externalităţile, ca şi pentru a genera câştiguri care nu apar în organizarea
individualistă.
Se presupune, în continuare, că în cadrul organizări individualiste,
activităţile organizate de indivizi generează numai externalităţi sau costuri
externe (CE), iar organizarea privată şi organizarea colectivă sunt
modalităţi de reducere a costurilor externe şi de maximizare a utilităţii

103
indivizilor. Costurile externe sunt acelea pe care individul se aşteaptă să le
suporte ca rezultat al acţiunii altora, asupra cărora nu are un control
direct. Pentru individ, aceste costuri sunt externe comportamentului
propriu.
Organizarea privată presupune că indivizii realizează angajamente
organizatorice voluntare, stabilite prin tranzacţii directe între părţi, în scopul
diminuării costurilor externe derivate din organizarea individualistă.
Angajamentele sunt valabile doar pentru indivizii care au participat
direct la elaborarea lor. Organizarea privată ocazionează apariţia unor
costuri suplimentare determinate de propria ei implementare, denumite
costuri de decizie (CDp).
Costurile de decizie sunt costurile ocazionate individului de
negociere, de ajungerea la un acord cu privire la o decizie între doi sau
mai mulţi participanţi. Acestea sunt costuri pe care individul se aşteaptă
să le suporte ca rezultat al participării sale la activitatea organizată.
Organizarea colectivă presupune că indivizii iau în comun deciziile cu
privire la activităţile desfăşurate. Deciziile se iau pe baza unor reguli (de
exemplu regula majorităţii) care precizează câţi iau decizia în numele
grupului şi câţi membri trebuie să respecte decizia adoptată. Organizarea
colectivă ocazionează costuri de decizie CDc. În plus, sunt şi costuri de
natura costurilor externe care apar datorită posibilităţilor pe care le are o
parte a grupului de a lua decizii pentru tot grupul.
Costurile externe, împreună cu costurile de decizie, formează
costurile de interdependenţă socială. Când costul de interdependenţă
socială care îi revine este minim, individul îşi maximizează propria
utilitate.
Decizia dacă o activitate trebuie organizată individual, privat sau
colectiv, depinde de următoarele seturi de reguli:

104
- primul set de reguli:

a) dacă CD>CE, activitatea trebuie organizată individual;


b) dacă CD<CE, activitatea trebuie organizată
- privat, când CDp<CDc ,

- colectiv, când CDc<CDp ;

- al doilea set de reguli:

a) dacă CE<CER+CD, activitatea trebuie organizată individual. CER


este costul extern remanent, adică costul extern care rămâne
după ce s-a recurs la organizarea privată sau colectivă;
b) dacă CER+CD<CE, atunci activitatea trebuie organizată:
- privat, dacă CER+CDp<CER+CDc ,

- colectiv, dacă CER+CDc<CER+CDp .

5.3. Reguli de luare a deciziilor colective

Costurile pe care o activitate organizată în mod colectiv le impune


individului depind de modul în care deciziile colective urmează a fi luate.
Alegerea regulii posibile de luare a deciziei colective nu este independentă de
metode de organizare.
Acţiunea colectivă poate avea câştiguri ce se măsoară prin termenii
reducerii costurilor pe care acţiunea privată a altor indivizi se anticipă că le va
impune individului decident. Dacă se întreprinde acţiunea colectivă, pentru ea
individul cheltuieşte timp şi efort pentru elaborarea deciziilor la nivel de grup
pentru a ajunge la un anumit acord cu ceilalţi membri ai grupului. Deci,
participarea la acţiunea colectivă implică costuri pentru individ care trebuie
luate în considerare în etapa opţiunii constituţionale.
105
Folosind cele două elemente ale costului de interdependenţă (costul
extern şi costul de luare a deciziei) se pot defini două funcţii ale costului, utile
pentru definirea regulii optime de luare a deciziilor colective.
Relaţia dintre costul de decizie propriu-zis şi regula de decizie se poate
prezenta cu ajutorul funcţiei costurilor de decizie:
C Di = f ( N a ) ,

unde CDi este costul de decizie ocazionat de organizarea colectivă, pentru


individul I, iar Na este numărul indivizilor care pot adopta decizia (regula de
decizie)
Na ≤ N .

Orice persoană, luată separat, trebuie să suporte unele costuri în luarea


deciziei publice sau private. Independent de acestea, dacă două sau mai multe
persoane trebuie să cadă de acord asupra unei decizii unice, necesită un cost de
timp şi efort. Aceste costuri sporesc pe măsură ce dimensiunea grupului
sporeşte. De asemenea, aceste costuri se majorează pe măsură ce regula de
decizie colectivă este modificată. Pe măsură ce ne apropiem de regula
unanimităţii, pot fi apreciate creşteri substanţiale ale costurilor de decizie.
Funcţia costurilor de decizie este crescătoare, ceea ce înseamnă că
aceste costuri care urmează să fie suportate de un individ, ca urmare a
organizării colective, cresc pe măsură ce sporeşte numărul de indivizi care
trebuie să adopte regula sau decizia.
Organizarea colectivă generează şi un cost extern, ce constă în
descreşterea nivelului de utilitate al unui individ ca urmare a deciziilor
potrivnice lui, luate de ceilalţi membri ai grupului, decizii pe care el trebuie să
le accepte dacă au fost luate cu regula de decizie convenită la nivel
constituţional. Costul extern este cu atât mai mare cu cât este mai puţin

106
probabil pentru un individ să facă parte din grupul care ia decizia ( N a → 0) şi
este mic când N a = N .
În consecinţă, funcţia costurilor externe este descrescătoare şi are
forma:
C EDi = F ( N a ) ,

unde CEDi este costul extern de decizie suportat de individul i.


Acest cost este maxim când Na=1, un singur individ ia decizii în
numele grupului (regim de dictatură personală) şi este zero când deciziile se
iau pe baza unanimităţii, ceea ce înseamnă că individul se poate opune la
deciziile care îi provoacă costuri, dezutilităţi.
Pe baza folosirii celor două funcţii, fiecare stabilind o legătură între
costurile individului şi numărul de persoane necesare în cadrul grupului pentru
a cădea de acord asupra unei decizii, putem să analizăm alegerea regulilor de
către individ. Aceste reguli pot să fie definite în funcţie de proporţia din grupul
total care este necesară pentru a lua o decizie. Pentru o activitate dată,
individul raţional va încerca să aleagă acea regulă a deciziei care minimizează
valoarea costurilor pe care el trebuie să le suporte. El poate realiza aceasta prin
minimizarea sumei costurilor externe şi a costurilor de luare a deciziei. Regula
optimă de decizie rezultă din confruntarea funcţiei descrescătoare a costului
extern de decizie, CEDi, cu funcţia crescătoare a costului de decizie propriu-zis.
Intersecţia acestora reprezintă minimul costului de decizie, şi care defineşte
regula optimă de decizie.
În principiu, regula optimă de decizie coincide cu regula de votare cu
majoritatea de 50%+1. Dar datorită particularităţilor domeniilor de activitate
umană, a problemelor ce se cer reglementate şi a consecinţelor, cât şi a
diferenţelor dintre personalităţile indivizilor care compun diferite colectivităţi,
regulile optime de decizie sunt diferite de la un domeniu la altul şi de la o
colectivitate la alta.
107
*
* *
Analiza introductivă asupra rolului statului în economie este o trecere
în revistă a responsabilităţilor şi imperfecţiunilor acţiunii colective. Pe de o
parte statul trebuie să asigure apărarea naţională, să stabilizeze economia, să
protejeze sănătatea publică şi mediul, iar pe de altă parte, multe politici
destinate promovării interesului public suferă de ineficienţă şi contradicţii.
Aceasta înseamnă că trebuie abandonată mâna vizibilă a statului pentru
mâna invizibilă a pieţelor? Teoria economică nu a răspuns încă la o asemenea
întrebare. Tot ceea ce poate face ea este să studieze aspectele pozitive şi
limitele, atât ale opţiunilor colective, cât şi ale pieţei şi să se concentreze
asupra mecanismelor cu ajutorul cărora mâna invizibilă ar putea opera cu o
eficienţă superioară extremelor reprezentate, pe de o parte, de sistemul
“laissez-faire”, iar pe de altă parte, de birocraţia discreţionară.

*
* *

REZUMAT

Unul din argumentele de necontestat privind intervenţia statului în


economie se referă la necesitatea înlăturării imperfecţiunilor mecanismului
pieţei, prin instrumente ale politicii economice precum: impozite, cheltuieli,
reglementări sau măsuri de control.
Într-o economie mixtă, modernă, statul îndeplineşte în primul rând
funcţia de stabilire a cadrului legal al activităţii economice concretizat în
fixarea regulilor pieţei. Funcţia de îmbunătăţire a alocării resurselor ia în

108
considerare şi aspectul social al acestui proces, evidenţiind astfel latura
macroeconomică a politicii statului. Redistribuirea venitului este o funcţie
importantă a statului, cu atât mai mult cu cât actul de decizie în acest domeniu
nu are un criteriu operaţional de evaluare recunoscut de teoria economică. În
domeniul funcţiei de stabilizare se reţine ca obiectiv ”patrulaterul magic”:
creşterea economică, locuri de muncă, stabilitatea preţurilor şi echilibrul
extern. Exercitarea funcţiilor statului prin fundamentarea deciziilor referitoare
la nivelul impozitelor, al consumului public şi al mărimii transferurilor
conturează domeniul teoriei opţiunii publice.
Teoria economică a democraţiei, în viziunea clasică, se dezvoltă în
jurul conceptelor de bine comun şi de voinţă a poporului, concepte contestate
într-o abordare modernă, care transferă raţionamentele pe terenul luptei pentru
cucerirea şi exercitarea puterii. Pornind de aici, intră în discuţie conturarea
opţiunilor publice prin prisma raportului dintre cererea şi oferta de pe piaţa
politică, unde pot fi identificate o serie de caracteristici ce nu pot face
abstracţie de specificul comportamentului uman atunci când se află în situaţia
de om politic sau de alegător. Astfel teoria pieţei politice şi a opţiunilor
publice furnizează explicaţii cu privire la motivaţia votării, funcţionarea
grupurilor de interes sau a sistemului judiciar. Studiul mecanismului şi al
rezultatelor alegerii publice evidenţiază că acestea din urmă pot fi dăunătoare,
redistributive sau eficiente.
Regulile procesului decizional se bazează pe diferite principii, în
funcţie de natura deciziei sau al contextului în care aceasta trebuie elaborată.
Principiul unanimităţii este aplicabil stărilor Pareto - comparabile. Principiul
votului majoritar generează o situaţie de echilibru ce defineşte teorema
alegătorului mijlociu. Sunt evidenţiate totodată două caracteristici importante:
nu se poate garanta realizarea optimului pareto şi se poate manifesta dominaţia
majorităţii asupra minorităţii. Faptul că opţiunile publice trebuie să se supună

109
axiomelor de raţionalitate, să fie complete şi tranzitive, impune studierea
problemelor legate de agregarea preferinţelor, de posibilitatea de manipulare
a votului şi nu în ultimul rând de trocului politic.
Intervenţia statului în economie, prin formularea opţiunilor publice,
generează costuri şi beneficii. Ceea ce prezintă importanţă însă, sunt
beneficiile nete, adică excedentul de beneficii peste costuri. În acest context se
pune problema optimizării intervenţiei publice.
Abordarea teoriei economice constituţionale porneşte de la definirea
conceptului şi continuă cu calculul constituţional al organizării activităţilor
umane. Regulile de luare a deciziilor colective permit determinarea minimului
costului de decizie, definitoriu pentru regula optimă de decizie, diferită în
funcţie de domeniul vizat şi de specificul comportamentului colectivităţii.

110