Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a căror funcţie principală este digestia.
Segmentele tubului digestiv sunt:
Cavitatea bucală
Faringele
Esofagul
Stomacul
Intestinul subţire
Colonul şi rectul
Pe lângă aceste segmente, aparatul digestiv cuprinde şi o serie de glande anexe, ale căror secreţii
ajută la digestia şi absorbţia alimentelor:
Glandele salivare
Ficatul
Pancreasul
Cavitatea bucală
Este primul segment al tubului digestiv.
Funcţii:
Digestivă
Respiratorie
Fonaţie
Când gura este închisă, cavitatea bucală este virtuală, care devine reală când orificiul bucal este
deschis sau când limba este aplicată pe planşeul bucal.
Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze şi obraji şi un perete postero-
medial, reprezentat de arcadele alveole-dentare.
Pereţii vestibulului prezintă următoarele tunici: pielea un strat conjunctiv, subcutanat la care se
adaugă o masă de grăsime – corpul adipos al obrazului sau bula Bichat; un strat muscular reprezentat
de muşchii mimicii; o tunică mucoasă ce conţine glande salivare mici.
3 Superior = bolta palatină, care o separă de fosele nazale care prezintă 2 porţiuni:
1
Palatul dur format în principal din oasele maxilare
Palatul moale sau vălul palatin o formaţiune musculo-membranoasă mobilă care se prelungeşte
posterior cu lueta sau uvula sau omuşor. De la baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior şi
posterior între care se găseşte amigdala sau tonsila palatină.
3 Inferior = planşeul bucal, format în principal din muşchi; la acest nivel se găsesc glandele salivare
sublinguale.
3 Posterior = este reprezentat superior, de văplul palatin şi inferior istmul faringian, prin care
cavitatea bucală se continuă cu faringele.
Cavitatea bucală este ocupată în cea mai mare parte de limbă organ musculo-membranos mobil
situată pe planşeul bucal. Limba are rol în: masticaţie, deglutiţie, supt, organ gustativ, în limbajul
articulat.
Limita de separaţie dintre cele două porţiuni se observă pe faţa supero-posterioară a limbii sub forma
unui şanţ = terminal, deschis anterior, de forma literei ‘V’.
Faţa inferioară a corpului limbii se fixează pe planşeul bucal printr-o plică medicală mucoasă = frâul
limbii.
Pe faţa dorsală a limbii (care priveşte spre bolta palatină) până la şanţul terminal se găsesc papile
linguale sau gustative cu rol în recepţionarea senzaţiilor gustative şi tactile:
Dinţii sunt organe dure de culoare albă fixaţi în alveole şi situaţi în arcade alveole-dentare.
Temporară = dinţii sunt mai mici, iar la naştere sunt ascunşi în alveole, sub mucoasă iar după vârsta
de 6 luni perforează mucoasa şi îşi fac apariţia.
Dinţii omonimi de pe arcadă opusă îşi fac apariţia în acelaşi timp = definitivă sau permanentă. Încă de
la vârsta de 5 ani, dinţii permanenţi, apr sub dinţi de lapte şi se apropie de alveole. Dinţii de lapte îşi
pierd mijloacele de fixare, rădăcinile se resorb şi cad în aceeaşi ordine în care au apărut.
Formula dentară:
2
Dinţii temporari (de lapte) erup de la 6 luni până la 2 ani, sunt în număr de 20 câte 10 pe fiecare
arcadă, după următoarea formulă, pentru jumătate de arcadă:
Dinţii permanenţii apar succesiv între 6 –13 ani. Ultimul molar sau de minte apr mai târziu între 13 şi
35 ani.
Dinţii permanenţi sunt în număr de 32, câte 16 pe fiecare arcadă după următoarea formulă, pentru
jumătate de arcadă:.
Glandele salivare sunt glandele anexe ale cavităţii bucale, intervenind în procesul digestiei prin
procesul lor de secreţie, saliva. Saliva are afecţiune mecanică de îmbinare a bolului alimentar (astfel îl
ajută să alunece spre faringe) şi acţiune chimică prin enzima pe care o conţine, ptialina sau amilaza
salivară. Se împart în:
Glandele salivare sunt glandele tubolo-acinoase, al căror canal excretor se deschide la suprafaţa
mucoasei bucale sunt glande exocrine.
Faringele
Este un organ musculo-membranos la nivelul căruia se intersecteasză calea respiratorie şi digestivă.
Limita superioară o formează baza craniului, iar cea inferioară corespunde orificiului superior al
esofagului în care se continuă, şi care este reprezentată de un plan orizontal ce trece prin vertebra a
VI-a cervicală.
Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împărţit în trei etaje, în funcţie de organele cu
care comunică anterior:
Tunica submucoasă
Tunica mocoasă
Esofagului
Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac. Limita superioară este
reprezentată de planul care trece prin vertebra C6. Limita inferioară se găseşte la nivelul cardiei,
orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul.
Esofagul cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura toracică superioară). Aceasta are:
Anterior = traheea,
3
Posterior = coloana cervicală
Lateral lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera carotidă, vena jugulară şi
nervul vag).
Esofagul toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul posterior; este intersectat de arcul aortic.
Tunica submucoasă, groasă, care determină formarea unor plici longitudinale ale mucoasei.
Tunica musculară cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale şi unul intern cu fibre circulare.
Contracţia alternativă a fibrelor longitudinale şi circulare determină mişcările peristaltice, necesare
bolului alimentar spre stomac.
Tunica externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii abdominale a esofagului, de
seroasa peritoneului vişceral.
Stomacul
Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv situat între esofag şi duoden. Este aşezat în
etajul superior al cavităţii abdominale, între diafragm, ficat, colon transvers şi peretele abdominal,
ocupând loja gastrică.
Stomacul este menţinut în poziţia sa de: esofag, pediculi vasculari, ligamente şi peritoneu, care îl
leagă de organele vecine, şi presiunea abdominală.
Feţele stomacului sunt una anterioară şi una posterioară, orientate în plan frontal:
3 Marginile stomacului:
3 Extremităţile stomacului:
Verticală sau digestivă care se împarte în: fundul sau fornixul stomacului, situat deasupra planului
orizontal care trece prin cardia. Aceasta reprezintă camera cu aer a stomacului care nu se umple cu
alimente şi a două parte corpul stomacului = până la incizura angulară.
4
Orizontală sau de evacuare care cuprinde: antrul piloric şi canalul piloric.
Circular, mijlociu
Oblic, intern
1. Submucoasa, care conţine reţeaua vasculo nervoasă a stomacului şi plexul nervos vegetativ
Meissner.
2. Mucoasa, care căptuşeşete faţa internă a organului are o grosime de aproximativ 2 mm.
Mucoasa formează numeroase cute sau plici mucoase care sunt mai ccentuate cân stomacul este gol
sau când se contractă.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de înveliş cilindric simplu, un aparat glandular, un corion şi o
musculară a mucoasei.
Aparatul glandular este format din glande unicelulare răspândite printre celulele epiteliale şi care
secretă mucus cu rol protector faţă de acţiunea fermenţilor proteolitici; şi din glande epigastrice,
situate în profunzimea mucoasei. Glandele gastrice se împart în:
Glande fungice, la nivelul fornixului formate din trei tipuri de celule = principale sau zimogene care
secretă zimogenul (profermentul pepsinei), parietale, care secretă HCl, accesorii care secretă factorul
intrinsec Castlle sau antianemic.
Intestin subţire
Este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai important al procesului de digestie prin
funcţia motorie şi de absorbţie.
Se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecală, unde se continuă cu intestinul gros.
Duodenul
Este cuprins între sfincterul şi unghiul duodenojejunal. Are o lungime de 25-30 cm
Duodenul are forma unei potcoave în care este cuprins capul pancreasului.
a) Superioară sau subhepatică sau bulbul duodenale. Este sediul de elecţie al ulcerului duodenal.
b) Descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui Vater în care se deschid: canalul coledoc,
canalul pancreatic Wirsung.
5
d) Porţiunea ascendentă sau lateroaortică.
El se proiectează pe:
Structura duodenului este reprezentată de cele 4 tunici caracteristice tubului digestiv: seroasa,
musculara, submucoasa şi mucoasa.
Jejuno-ileonul
Jejuno ileonul reprezintă porţiunea mobilă a intestinului subţire. Mobilitatea este asigurată de
mezenter, formaţiune peritoneală care îl leagă de peretele posterior al trunchiului. Este cuprins între
flexura duodeno jejunară şi flexura ileocecală care corepsunde valvulei ileo-cecale.
Are o lungime de 6-8 metri din care cauză este cutat, formând ansele intestinale.
El prezintă 2 porţiuni:
Diferenţierea între aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei la o diferenţă de 80-90 cm de
capătul terminal al ileonului se află un diverticul, ca un deget de mănuşă numit diverticul Meckel, care
se poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intestinale prin răsucirea sa în jurul
anselor.
Mezenterul este o dependenţă peritoneală care alcătuieşte organul de susuţinere, nutriţie, mobilitate a
jejuno-ileonului. Este format din 2 foiţe peritoneală care înconjoară intestinul subţire reprezentând
tunica seroasă a acestuia, după care se continuă parietal posterior. Jejuno-ileonul ocupă etajul inferior
al cavităţii abdomino-pelviene.
Structura intestinului subţire este alcătuită din cele 4 tuncici, (seroasă, musculară, submucoasă,
mucoasă), adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de absorbţie.
3 Longitudinal extern
Ea prezintă numeroase cute care proemină în lumenul intestinal = valvule conivente sau plici circulare
Kerkring. Ele măresc de 2 suprafaţa mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima porţiune a
duodenului dar devin abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi scad progresiv spre segmentul
intestinal inferior dispărând la nivelul valvei ileo-cecale.
Mucoasa intestinală prezintă o serie de formaţiuni limfoide, vizibile cu ochiul liber = plăcile Peyer, ca
nişte pete albicioase, şi de asemenea nişte proeminenţe cilindrice sau conice, vizibile cu lupa =
vilozităţi intestinale. Acestea se găsesc pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între
pilor şi valvula ileo-cecală. Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor
intestinale:
6
Acestea se găsesc atât pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între pilor şi valvula
ileo-cecală.
Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:
Glandele LieberKühn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă enzime cu rol în digestia enzimelor
cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.
Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi criptele glandulare este format în cea mai mare
parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în absorbţie.
Intestinul gros
Este ultimul segment al tubului digestiv. Se întinde de la nivelul valvului ileocecale până la orificiul
anal.
a) Cecul cu apendicele cecal. Cecul comunică cu ileonul prin valva ileocecală Bauhin. Apendicele este
un diverticul rudimentar al cecului; a cărei mucoasă conţine numeroşi foliculi limfatici, reprezentând o
adevărată amigdală abdominală.
b) Colonul ascendent merge aproape vertical până sub faţa inferioară a ficatului. De unde se cudează,
formând unghiul colic drept sau hepatic pentru a se continua cu colonul transvers. Este fixat pe
peretele posterior al abdomenului din peritonel parital.
c) Colonul transvers este situat între unghiul colic drept şi colic stâng sau splenic de unde se continuă
cu colonul descendent. Este un segment mobil, învelit de o formaţiune peritoneală, mezocolonul
transvers, care îl leagă de peretele posterior al trnchiului.
d) Colonul descendent coboară pe peretele abdominal stâng până la nivelul crestei iliace stângi de
unde se continuă cu sigmoidul. Este un organ retroperitoneal.
e) Sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil, prevăzut cu mezou = mezosigmoidul.
Ocupă fosa iliacă stângă şi o parte din bazin.
f) Rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi tubului digestiv. El s-a adaptat funcţiei de
rezervor şi de organ excretor. Pentru aceasta este prevăzut cu un = sistem de suspensie = muşchii
ridicători anali, sistem de contenţie, muşchi sfincteri anali.
Rectul se termină la nivelul orificiului anal. El nu mai prezintă nici unul din caracterele colonului,
1. Teniile sunt benzi musculare, albicioase situate de a lungul colonului rezultă prin condensare.
Fibrelor musculare, netede longitudinale şi sunt în număr de 3.
2. Plici semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul în spaţiile dintre tenii .Se
datoresc condensării fibrelor musculare netede circulare .Ele proemină în lumenul colonului între tenii,
ca nişte creste, iar la exterior apar ca şanţuri.
3. Haustrele, sunt porîiubele dintre 2 plici care bombează în afară.Ele lipsesc la nivelul
sigmoidului şi rectului.
4. Ciucuri eplipoici, sunt diverticuli ai scroasei peritoneale, plini cu grăsime. Sunt dispuşi în două
rînduri la nivelul colonului ascendent şi deşcendent, şi pee un singur rînd la nivelul colonului transvers.
Sunt mai numeroşi la nivelul sigmoidului.
Structura intestinului gros
7
Peretele colonului conîine aceleaşi patru tunici- seroase peritoneală,tunica musculară, sub mucoasă şi
mucoasă.
Tunica mucoasă, spre deosebire de cea a intestinului subţire este mai groasă, mai slab vascularizată,
nu prezintă valvule conivente şi nici vilozităţi intestinale.conţine glandele Lieberkuhn şi foliculi limfatici.
Tunica musculară a rectului este formată dintr-un strat de fibre longitudinale şi unul de fibre circulare,
care are la nivelul canalului anal se condensează şi formează sfincterul anal.
Pancreasul
Este un organ retroperitoneal, dispus:
– Posterior stomacului
Se proiectează la nivelul:
– Vertebrelor L1 – L2
– Peretelui abdominal, pe o zonă transversală, dispusă la epigastru şi hipocondru stâng.
Configuraţie externă
Structura anatomică:
Pancreasul exocrin este o glandă acinoasă, ai cărui produşi de secreţie sunt enzimele digestive
(tripsina, steapsina etc.). canaliculele acinoase confluează şi se deschid în canalul excretor principal.
Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule celulare răspândite în pancreas,
înconjurate de o reţea capilară sinusoidală, în care se varsă produsul de secreţie, hormonii insulina şi
glucogonul, cu rol în metabolismul glucidic.
1. Canalul pancreatic principal Wirsung, care străbate glanda de la coadă la cap. Se uneşte cu
canalul coledoc formând ampula Vater, care se deschide în duoden la nivelul papilei mari. La nivelul
orificiului de deschidere se găseşte sfincterul Oddi.
2. Canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în duoden, la nivelul papilei mici.
Fiziologia pancreasului
Pancresul exocrin secretă fermenţi digestivi foarte activi, secreţia lor fiind ritmată de ingerarea
alimentelor şi influenţată de cantitatea şi componenţa acestora. În funcţia exocrină a pancreasului
intervine un mecanism reglator neuromoral. Pe de o parte, secreţia pancreatică este influenţată pe
cale sangvină se secretina duodenală, iapr de alta, scoarţa cerebrală intervine în secreţia pancreatică
prin relaţiile nervoase viscero-corticale şi cortico-vescerale.
Secreţia internă a pancresului, sucul pancreatic, este un lichid incolor, cu reacţie alcalină, care conţine
trei fermenţi: tripsina, amilaza (diastaza) şi lipaza.
8
Tripsina este un fermen proteolitic activat de tripsinogen prin enterokinaza intestinală; el continuă
digestia substanţelor proteice (începută în stomac) până la polipeptide şi acizi aminaţi şi scindează
nucleinele în acizi nucleici şi albumină.
Amilaza sau diastaza este o enzimă foarte activă, care transformă amidonul în maltoză şi care va fi
tranformată, la rândul ei, de maltază în glucoză.
Lipaza intervine în saponificarea grăsimilor, scindând grăsimile în glicerină şi acizi graşi, care formează
săpunuri cu alculii din sucul intestinal. Acţiunea lipazei asupra grăsimilor are loc în prezenţa bilei.
Funcţia normală secretorie a pancreasului exocrin este în strânsă dependenţă cu funcţia normală
gastrică, duodenală şi biliară.
Pancreasul endocrin, constituit din insulele Largerhans, elaborează secreţia andocrină, reprezentată de
următorii hormoni: insulina, hormonul lipocaic şi gluconul.
Ficatul
Ficatul este o altă glandă anexă a tubului digestiv; cea mai voluminoasă glandă a organismului.
Este delimitat:
– Superior de diafragm
Se proiectează la peretele abdominal în hipocondrul drept şi epigastru într-o zonă delimitată superior
de o linie care trece prin coasta a V-a dreaptă şi inferior de o linie care uneşte rebordul costal drept
(coasta a IX-a ) cu apendicele xifoid.
Celulele hepatice au un rol îndreptat spre capilarul sangvin (polul sangvin) şi celălalt spre canaliculul
biliar (polul biliar).
Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se formează canaliculele perilobulare. Apoi
cele interlobulare, care se deschid în canalele biliare colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale
biliare hepatice drept, stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.
Vascularizaţia ficatului
; Nutritivă, asigurată de artera hepatică
Vena portă colectează sângele venos al tubului digestiv, din cavitatea abdominală de la esofagul
abdominal până la rect. Vena portă formează trunchiuri venoase.
9
; Parasimpatice din nervul vag.
Fiziologia ficatului
Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrată prin faptul că după o hepatoctemie parţială
regenerarea începep după 24 de ore, atinge maximul în 4-5 zile şi se termină în 14 zile. Funcţiile lui
sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului. Nu vom aminti decât funcţiile lui principale.
Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care substanţele toxice de
origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele endogene sunt transformate în substanţe
mai puţin toxice şi eliminate ca atare. Neutralizarea substanţelor toxice este realizată de ficat cu
ajutorul proceselor de conjugare a acestor substanţe, ca sulful de exemplu (acţiunea de
sulfoconjugare).
Mai amintim intervenţia ficatului în menţinerea echilibrului acido-bazic, rolul ficatului ca depozit al apei
şi posibilitatea lui de a echilibra perturbările circulatorii.
{ Căile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor şi canaliculelor biliare care merg din hilul
hepatic până la lobul hepaitc.
{ Căile biliare extrahepatice care le continuă pe primele din regiunea biliară până la deschiderea în
duoden.
; Extrahepatic din:
{ Canalul hepato-coledoc
{ Vezica biliară
{ Canalul cistic
Vezica biliară
10
Secreţia biliară a ficatului este continuă, dar evacuarea ei în intestin este ritmată de perioadele
digestive.
Vezica biliară este situată pe faţa inferioară a ficatului. Este un organ cavitar, căruia i se descriu:
; Un fund
; Un corp
; Un gât
Canalul cistic
Continuă vezica biliară şi se deschide în canalul hepatocoledoc. Forma este neregulată, iar la interior
prezintă valvule incomplete, cu aspect spiralat.
Canalul hepato-coledoc
Cuprinde 2 segmente:
; Canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice drept şi stâng; ţine până la canalul
cistic.
; Canalul coledoc, care reprezintă segmentul de la confluenţa hepaticului comun cu cisticul, până la
deschiderea în duoden.
Canalul coledoc se deschide împreună cu canalul pancreatic principal Wirsung, pe faţa postero-medială
a duodenului descendent, în ampula lui Vater.
Peritoneul
Peritoneul este o membrană seroasă care acoperă pereţii cavităţii abdomino-pelviene şi organele care
se găsesc aici.
Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toată suprafaţa lor. Sunt mobile în cavitatea
abdominală, fiind legate de unul din pereţii cavităţii printr-un pedicul peritoneal. Acestea se numesc
organe intraperitoneale (stomac, intestin subţire, colon transvers).
Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului, fiind acoperite de
peritoneu numai pe una din feţe. Acestea sunt organe retroperitoneale (duodenul, pancreasul,
rinichii).
Peritoneul prezintă:
La:
; Femeie, cavitatea peritoneală comunică cu exteriorul prin trompă, uter şi vagin. Ceea ce favorizează
propagarea infecţiilor până la cavitatea peritoneală.
1. Digestia bucală
11
Digestia începe în cavitatea bucală, unde alimentele introduse suferă un proces de fărâmiţare numit
masticaţie, după care sunt îmbibate cu salivă şi transformate în bol alimentar. Secreţia salivară
intervine şi în degradarea enzimatică a polizaharidelor.
Dintre enzimele salivare, cea mai importantă este amilaza salivară sau ptialina care degradează
amidonul fiert sau copt, în dextrine, care au molecule mia mici.
Rolul salivei:
1. Degradează amidonului.
2. Facilitează procesele de masticaţie şi deglutiţie.
3. Favorizează stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea alimentelor.
4. Îndepărtează resturile alimentare care rămân în spaţiile interdentare.
5. Rol bactericid prin lizozomul pe care îl conţine.
6. Intervine în excreţia unor substanţe (urce în uremie: Pb, Hg, I, Bi în cursul unor intoxicaţii,
care se depun pe gingie; virusuri, cum este cel rabiei şi poliomielitei).
7. Favorizează actul vorbirii, menţionând mucoasa bucală elastică.
Masticaţia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea bucală suferă un proces de fărâmiţare
mecanică.
; Mişcările
{ Mandibulei
{ Limbii
{ Buzelor şi obrajilor
Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai uşor atacate de enzimele digestive.
; Act voluntar
; Act reflex
Deglutiţia constă în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală prin faringe şi esofag, în stomac.
; Bucal: bolul alimentar este aşezat pe faţa dorsală a limbii; vârful limbii este aplicat pe palatul dur şi
prin contracţia muşchiului milohioidian, bolul este împins în faringe, simultan istmul faringian este
deschis.
; Faringian: baza limbii se menţine ridicată şi muşchiul milohioidian întoarce în gură. Orificiile nazale
posterioare sunt închise prin ridicarea vălului palatin. Laringele este ridicat, aşezat sub baza limbii, iar
glota este închisă şi respiraţia oprită. Deci bolul alimentar ia singura cale posibilă spre esofag, celelalte
(nazală, bucală şi laringiană) fiind închise.
; Esofagian: în perioadele interdigestive, porţiunea superioară a esofagului este închisă prin contracţia
musculaturii sale, astfel încât acrul nu ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgitează.
2. Digestia gastrică
stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate un timp îndelungat pentru a fi
amestecate cu sucul gastric şi tranformate într-o formă acceptabilă pentru intestin = chimul gastric.
Prin mişcările active pereţilor stomacului, chimul este evacuat activ în duoden.
12
; Mişcărilor stomacului
; Absent sau foarte scăzut în perioadele interdigestive din cursul zilei sau nopţii.
Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau uşor opalescent cu puternică reacţie acidă (pH = 1,5).
Este format în cea mai mare parte de HCl.
HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor gastrice.
; Pepsina este cea mai importantă enzimă a sucului gastric. Este secretată sub forma inactivă de
pepsinogen, eliberat de celulele principale sau zimogene care se găsesc în toată mucoasa gastrică – şi
în duodenul proximal (bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsină are loc sub influenţa HCl.
Pepsina transformă proteinele în substanţe mai simple = polipeptide sau peptone.
; Labfermentul sau renina este analogă celei din stomacul unor rumegătoare (vaca). Labfermentul
transformă cazeinogenul solubil din lapte în cazeină insolubilă, în prezenţa Ca ++. Are importanţă la
sugar, împiedicând trecerea rapidă a laptelui din stomac în intestin.
; Lipaza gastrică este întâlnită numai în stomacul copilului. Ea desface grăsimile fin emulsionate (din
lapte şi gălbenuş de ou).
; Lizozimul
3. Digestia intestinală
Digestia începută în cavitatea bucală este continuată în stomac şi terminată, finisată, în intestinul
subţire.
; Sucul pancreatic
; Bila
Sucul pancreatic
Este produsul de secreţie al pancreasului exocrin. El se varsă în duoden prin canalul Wirsung şi uneori
prin canalul Santorini.
Sucul pancreatic are un bogat conţinutul enzimatic care acţionează asupra celor trei principii
alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai importante sunt:
; Tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- şi ditetrapeptide. Tripsina este secretată sub
formă de tripsinogen şi activată de enterokinază.
; Amilaza pancreatică are acţiune mai puternică decât amilaza salivară, descompunând şi amidonul
crud.
Bila
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activarea sa metabolică reprezintă unul dintre
cele mai complexe organe interne.
Funcţiile ficatului:
1. Elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterolul, unele metale grele şi fosfataza alcalină.
13
2. Intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor şi substanţelor
minerale.
3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura cea mai ridicată din
organism.
4. Are funcţie antitoxică, captează particulele străine pătrunse din intestin în circulaţie prin
celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea, oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect
nociv:
; Formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică).
Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru că nu conţine enzime. Singura enzimă biliară care se
excretă prin bilă este fosfataza alcalină (N = 2 – 4,5 unităţi Bodansky sau 21 – 91 u.i/l la 37ºC).
2. Pigmenţi biliari, care rezultă din descompunerea hemoglobinei la nivelul hepatic. Pigmenţii biliari
sunt reprezentaţi de bilirubină care ajung prin căile biliare în intestin.
; Congenital, prin absenţa enzimei care intervine în conjugarea bilirubinei indirecte (glicuronil-
transferaza).
3. Colesterolul este o altă substanţă organică care se găseşte în bilă, el este menţinut în suspensie
datorită sărurilor biliare. Când concentraţia sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează
calculi biliari.
Evacuarea bilei
Deşi bila este secretată continuu, eliminarea ei în intestin este ritmată de perioadele digestive. În
perioadele interdigestive, bila se acumulează în vezica biliară.
Rolul bilei
Ea intervine în:
4 Absorbţia grăsimilor.
14
4 Absorbţia vitaminelor liposolubile (A,D,K)
Celulele intestinale (enterocitele) eliberează enzime care se adresează celor 3 principii alimentare:
1. Aminopeptidazele, care continuă acţiunea tripsinei, desfăcând di-, tri- şi tetrapeptidele până la
aminoacizi, care sunt absorbiţi de mucoasa intestinală.
2. Enzime amilotice (amilaza intestinală; maltaza care descompune maltaza în glucoză; lactaza –
desface lactoza în glocuză şi galactoză; şi invertaza – zaharaza, care desface zaharoza în glucoză şi
fructoză).
Glucidele astfel transformate sunt absorbite.
1. Lipaza intestinală descompune grăsimile în glicerol şi acizi graşi care sunt absorbiţi.
Intestinul subţire execută mai multe tipuri de mişcări:
{ Facilitatea absorbţiei
; Mişcări de tonus prin care se modifică tensiunea la nivelul fibrelor musculare, nu şi în lungimea
acestora.
; Peristaltice prin care se asigură înaintarea conţinutului intestinal de la stomac spre porţiunile
intestinale terminale.
Intestinul gros este populat de un mare număr de bacterii, care alcătuiesc flora bacteriană intestinală
(Escherichia coli, Aerobacter aerogenes, bacilul putrificus etc.).
15
; Prin putrefacţie şi fermentaţie bacteriană produce o serie de gaze.
Prin contracţii tonice, segmentare şi peristaltice, bolul fecal este împins spre rect. În mod obişnuit
rectul este lipsit de materii fecale.
Stimulul fiziologic care declanşează actul defecaţiei este reprezentat de trecerea materiilor fecale în
rect, care determină relaxarea sfincterului anal intern şi extern şi expulzia materiilor fecale.
Eliminarea întârziată a materiilor fecale la intervale mai mari de 48 de ore poartă numele de
constipaţie.
Eliminarea frecventă de scaune neformate, ce conţin resturi alimentare nedigerate poartă numele de
diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat în intestinul subţire sau gros.
Absorbţia intestinală
Este procesul prin care produşii de degradare ai substanţelor nutritive trec prin epiteliul intestinal în
sânge sau limfă.
Sub influenţa enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt degradate până la particule mici,
solubile şi absorbabile. Vitaminele, sărurile minerale şi apa sunt absorbite ca atare.
Glucidele sunt ingerate sub formă de polizaharide (amidon, glicogen) sau dizaharide (maltoză,
zaharoză, lactoză). Ele sunt absorbite ca monozaharide (glucoză, fructoză, galactoză), mai ales la
nivelul porţiunii iniţiale a intestinului subţire, unde se află în concentraţie mai mare.
Cea mai mare parte a proteinelor, se absorb ca aminoacizi, prin transport activ, direct în sânge.
Lipidele sunt ingerate sub formă de trigliceride (grăsimi neutre) fosfolipide şi colesterol. Absorbţia lor o
antrenează şi pe cea a vitaminelor liposolubile (A, D,E,K, F).
Aceste grăsimi sunt descompuse până la glicerol şi acizi graşi şi absorbite prin celula intestinală prin
pinocitoză, în circulaţia limfatică, de unde trec în sânge.
Apa se absoarbe pasiv, prin difuziune. În 24 de ore prin intestin se absorb 10 litri de apă (1,5 provin
din lichidele ingerate şi 8,5 litri reprezintă sucuri digestive).
Din cei 10 litri de apă, 9,5 se absorb la nivelul intestinului subţire şi 300-400 ml la nivelul intestinului
gros.
16