FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a căror funcţie principală este digestia.
Segmentele tubului digestiv sunt:
Cavitatea bucală

Faringele

Esofagul

Stomacul

Intestinul subţire

Colonul şi rectul

Pe lângă aceste segmente, aparatul digestiv cuprinde şi o serie de glande anexe, ale căror secreţii
ajută la digestia şi absorbţia alimentelor:

Glandele salivare

Ficatul

Pancreasul

Cavitatea bucală
Este primul segment al tubului digestiv.

Funcţii:

Digestivă

Respiratorie

Fonaţie

Intervine în mimică şi în limbajul articulat.

Ca localizare ocupă etajul inferior al craniului visceral.

Este cuprinsă între:

Fosele nazale, situate superior

Regiunea superioară a gâtului, situat inferior

Orificiul bucal sau gura prin care comunică cu exteriorul

Faringele, cu care comunică prin istmul faringian.

Când gura este închisă, cavitatea bucală este virtuală, care devine reală când orificiul bucal este
deschis sau când limba este aplicată pe planşeul bucal.

Este formată din 2 compartimente separate prin arcadele alveole-dentare.

Vestibulul bucal, care are un perete antero-lateral, format de buze şi obraji şi un perete postero-
medial, reprezentat de arcadele alveole-dentare.

Pereţii vestibulului prezintă următoarele tunici: pielea un strat conjunctiv, subcutanat la care se
adaugă o masă de grăsime – corpul adipos al obrazului sau bula Bichat; un strat muscular reprezentat
de muşchii mimicii; o tunică mucoasă ce conţine glande salivare mici.

Inervaţia musculaturii este dată de nervul facial sau perechea VII.

Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată astfel:

3 Superior = bolta palatină, care o separă de fosele nazale care prezintă 2 porţiuni:

1
Palatul dur format în principal din oasele maxilare

Palatul moale sau vălul palatin o formaţiune musculo-membranoasă mobilă care se prelungeşte
posterior cu lueta sau uvula sau omuşor. De la baza luetei pornesc arcurile palatine, anterior şi
posterior între care se găseşte amigdala sau tonsila palatină.

3 Inferior = planşeul bucal, format în principal din muşchi; la acest nivel se găsesc glandele salivare
sublinguale.

3 Antero-lateral= arcadele dentare

3 Posterior = este reprezentat superior, de văplul palatin şi inferior istmul faringian, prin care
cavitatea bucală se continuă cu faringele.

Cavitatea bucală este ocupată în cea mai mare parte de limbă organ musculo-membranos mobil
situată pe planşeul bucal. Limba are rol în: masticaţie, deglutiţie, supt, organ gustativ, în limbajul
articulat.

Limba are două porţiuni:

Verticală = rădăcina limbii, fixată pe mandibulă şi osul hioid prin muşchi

Orizontal = corpul limbii care este mobil

Limita de separaţie dintre cele două porţiuni se observă pe faţa supero-posterioară a limbii sub forma
unui şanţ = terminal, deschis anterior, de forma literei ‘V’.

Faţa inferioară a corpului limbii se fixează pe planşeul bucal printr-o plică medicală mucoasă = frâul
limbii.

Pe faţa dorsală a limbii (care priveşte spre bolta palatină) până la şanţul terminal se găsesc papile
linguale sau gustative cu rol în recepţionarea senzaţiilor gustative şi tactile:

Vârful limbii = gustul acid şi dulce

Marginile limbii = gustul acid, dulce şi sărat

Baza limbii = gustul amar

Dinţii sunt organe dure de culoare albă fixaţi în alveole şi situaţi în arcade alveole-dentare.

Au rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărmarea şi triturarea alimentelor.

Împreună cu muşchii masticatori şi articulaţia temporomandibulară, alcătuiesc aparatul masticator.

Au aspect şi forme diferite în funcţie de rolul îndeplinit în masticaţie:

Incisivi = situaţi central pe arcada dentară, taie alimentele.

Canini = situaţi lateral de incisivi, sfâşie.

Premolarii = situaţi lateral de canini, strivesc alimentele.

Molarii = situaţi postero-lateral de premolari, strivesc alimentele.

Omul are 2 dentiţii:

Temporară = dinţii sunt mai mici, iar la naştere sunt ascunşi în alveole, sub mucoasă iar după vârsta
de 6 luni perforează mucoasa şi îşi fac apariţia.

Dinţii omonimi de pe arcadă opusă îşi fac apariţia în acelaşi timp = definitivă sau permanentă. Încă de
la vârsta de 5 ani, dinţii permanenţi, apr sub dinţi de lapte şi se apropie de alveole. Dinţii de lapte îşi
pierd mijloacele de fixare, rădăcinile se resorb şi cad în aceeaşi ordine în care au apărut.

Formula dentară:

2
Dinţii temporari (de lapte) erup de la 6 luni până la 2 ani, sunt în număr de 20 câte 10 pe fiecare
arcadă, după următoarea formulă, pentru jumătate de arcadă:

Dinţii permanenţii apar succesiv între 6 –13 ani. Ultimul molar sau de minte apr mai târziu între 13 şi
35 ani.

Dinţii permanenţi sunt în număr de 32, câte 16 pe fiecare arcadă după următoarea formulă, pentru
jumătate de arcadă:.

Premolarii înlocuiesc molarii temporari

Glandele salivare sunt glandele anexe ale cavităţii bucale, intervenind în procesul digestiei prin
procesul lor de secreţie, saliva. Saliva are afecţiune mecanică de îmbinare a bolului alimentar (astfel îl
ajută să alunece spre faringe) şi acţiune chimică prin enzima pe care o conţine, ptialina sau amilaza
salivară. Se împart în:

Glande salivare mici = răspândite în pereţii cavităţii bucale, în mucoasă şi limbă.

Glandele salivare mari: glanda parotidă, glanda submandibulară şi sublinguală.

Glandele salivare sunt glandele tubolo-acinoase, al căror canal excretor se deschide la suprafaţa
mucoasei bucale sunt glande exocrine.

Faringele
Este un organ musculo-membranos la nivelul căruia se intersecteasză calea respiratorie şi digestivă.

Faringele este situat:

Anterior coloanei cervicale

Posterior de : fosele nazale, cavitatea bucală, laringe.

Limita superioară o formează baza craniului, iar cea inferioară corespunde orificiului superior al
esofagului în care se continuă, şi care este reprezentată de un plan orizontal ce trece prin vertebra a
VI-a cervicală.

Faringele are forma unui jgheab deschis anterior. Este împărţit în trei etaje, în funcţie de organele cu
care comunică anterior:

Nazo-faringe sau rinofaringe sau epifaringe

Buco-faringe sau orofaringe sau mezofaringe

Laringo-faringe sau hipofaringe

În structura sa intră de la exterior la interior:

Tunica externă, de înveliş sau adventicea faringelui

Tunica musculară, formată din muşchi constrictori, dilatatori şi ridicători ai faringelui

Tunica submucoasă

Tunica mocoasă

Esofagului
Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins între faringe şi stomac. Limita superioară este
reprezentată de planul care trece prin vertebra C6. Limita inferioară se găseşte la nivelul cardiei,
orificiul prin care esofagul comunică cu stomacul.

În funcţie de regiunile prin care trece esofagului I se descriu 3 porţiuni:

Esofagul cervical, până la orificiul superior al toracelui (apertura toracică superioară). Aceasta are:

Anterior = traheea,

3
Posterior = coloana cervicală

Lateral lobii glandei tiroide şi pachetul vasculo-nervos al gâtului (artera carotidă, vena jugulară şi
nervul vag).

Esofagul toracal, până la diafragm. El străbate mediastinul posterior; este intersectat de arcul aortic.

Esofagul abdominal, până la cardia. El străbate diafragmul prin hiatusul esofagian.

Esofagul are o lungime medie de 25 cm.

În structura esofagului intră următoarele tunici:

Tunica mucoasă la interior, care conţine glande care secretă mucus.

Tunica submucoasă, groasă, care determină formarea unor plici longitudinale ale mucoasei.

Tunica musculară cuprinde un strat extern cu fibre longitudinale şi unul intern cu fibre circulare.
Contracţia alternativă a fibrelor longitudinale şi circulare determină mişcările peristaltice, necesare
bolului alimentar spre stomac.

Tunica externă sau adventicea, este reprezentată la nivelul porţiunii abdominale a esofagului, de
seroasa peritoneului vişceral.

Stomacul

Stomacul este un organ abdominal al tubului digestiv situat între esofag şi duoden. Este aşezat în
etajul superior al cavităţii abdominale, între diafragm, ficat, colon transvers şi peretele abdominal,
ocupând loja gastrică.

Stomacul este menţinut în poziţia sa de: esofag, pediculi vasculari, ligamente şi peritoneu, care îl
leagă de organele vecine, şi presiunea abdominală.

Configuraţia externă a stomacului

Zone de protecţie a stomacului la peretele abdominal ocupă:

O parte din epigastru

Cea mai mare parte a hipocondrului stâng

În ortostatism, la examenul radiologic, stomacul are forma de cârlig

O porţiune lungă, verticală

O porţiune scurtă, orizontală, orientată spre dreapta.

Stomacul are 2 feţe, 2 margini şi două extremităţi:

Feţele stomacului sunt una anterioară şi una posterioară, orientate în plan frontal:

3 Marginile stomacului:

Dreapta sau mica curbură cu concavitatea spre dreapta şi superior.

Stânga sau marea curbură, cu convexitatea spre stânga şi inferior.

3 Extremităţile stomacului:

Superioară = orificiul cardia

Inferioară = orificiul piloric prin care se continuă cu duodenul

Anatomo funcţional, stomacul are 2 porţiuni:

Verticală sau digestivă care se împarte în: fundul sau fornixul stomacului, situat deasupra planului
orizontal care trece prin cardia. Aceasta reprezintă camera cu aer a stomacului care nu se umple cu
alimente şi a două parte corpul stomacului = până la incizura angulară.

4
 Orizontală sau de evacuare care cuprinde: antrul piloric şi canalul piloric.

Structura stomacului cuprinde cele 4 tunici întâlnite la tubul digestiv:

1. Seroasa reprezentată de peritoneul visceral.

2. Musculara, formată din fibre musculare netede dispuse în trei straturi:
Longitudinal, extern

Circular, mijlociu

Care la nivelul pilorului formează sfincterul piloric.

Oblic, intern

Muşchii stomacului imprimă pereţilor acestuia două tipuri de mişcări:

Peristaltice, de înaintare a conţinutului gastric spre pilor.

1. Submucoasa, care conţine reţeaua vasculo nervoasă a stomacului şi plexul nervos vegetativ
Meissner.
2. Mucoasa, care căptuşeşete faţa internă a organului are o grosime de aproximativ 2 mm.
Mucoasa formează numeroase cute sau plici mucoase care sunt mai ccentuate cân stomacul este gol
sau când se contractă.

Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de înveliş cilindric simplu, un aparat glandular, un corion şi o
musculară a mucoasei.

Aparatul glandular este format din glande unicelulare răspândite printre celulele epiteliale şi care
secretă mucus cu rol protector faţă de acţiunea fermenţilor proteolitici; şi din glande epigastrice,
situate în profunzimea mucoasei. Glandele gastrice se împart în:

Glande fungice, la nivelul fornixului formate din trei tipuri de celule = principale sau zimogene care
secretă zimogenul (profermentul pepsinei), parietale, care secretă HCl, accesorii care secretă factorul
intrinsec Castlle sau antianemic.

Glandele cardiale, care secretă mucoasa.

Glande pilorice, care predomină la nivelul micii curburii şi secretă mucus.

Glandele Brünner, asemănătoare celor din duoden.

Intestin subţire

Este cel mai lung segment al tubului digestiv şi organul cel mai important al procesului de digestie prin
funcţia motorie şi de absorbţie.

Se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileocecală, unde se continuă cu intestinul gros.

Prezintă două porţiuni:

1. Duodenul care este fixat de peretele posterior al abdomenului.

2. Jejuno-ileonul care este mobil.

Duodenul
Este cuprins între sfincterul şi unghiul duodenojejunal. Are o lungime de 25-30 cm

Duodenul are forma unei potcoave în care este cuprins capul pancreasului.

Duodenului I se descriu 4 porţiuni:

a) Superioară sau subhepatică sau bulbul duodenale. Este sediul de elecţie al ulcerului duodenal.

b) Descendentă care prezintă în zona mijlocie, ampula lui Vater în care se deschid: canalul coledoc,
canalul pancreatic Wirsung.

c) Porţiunea orizontală sau prevertebrală

5
d) Porţiunea ascendentă sau lateroaortică.

Porţiunea ascendentă se continuă cu unghiul sau flexura duodenojejunală cu jejunul.

Duodenul este organ retroperitoneal, acoperit de peritoneu.

El se proiectează pe:

Coloana vertebrală, între L1 – L4

Peretele abdominal anterior: în epigastru, regiunea ombilicală.

Structura duodenului este reprezentată de cele 4 tunici caracteristice tubului digestiv: seroasa,
musculara, submucoasa şi mucoasa.

Jejuno-ileonul
Jejuno ileonul reprezintă porţiunea mobilă a intestinului subţire. Mobilitatea este asigurată de
mezenter, formaţiune peritoneală care îl leagă de peretele posterior al trunchiului. Este cuprins între
flexura duodeno jejunară şi flexura ileocecală care corepsunde valvulei ileo-cecale.

Are o lungime de 6-8 metri din care cauză este cutat, formând ansele intestinale.

El prezintă 2 porţiuni:

Jejunul care continuă duodenul

Ileonul care se continuă cu intestinul gros.

Diferenţierea între aceste 2 porţiuni se face după aspectul mucoasei la o diferenţă de 80-90 cm de
capătul terminal al ileonului se află un diverticul, ca un deget de mănuşă numit diverticul Meckel, care
se poate inflama, dând diverticulita sau care poate provoca ocluzii intestinale prin răsucirea sa în jurul
anselor.

Mezenterul este o dependenţă peritoneală care alcătuieşte organul de susuţinere, nutriţie, mobilitate a
jejuno-ileonului. Este format din 2 foiţe peritoneală care înconjoară intestinul subţire reprezentând
tunica seroasă a acestuia, după care se continuă parietal posterior. Jejuno-ileonul ocupă etajul inferior
al cavităţii abdomino-pelviene.

Structura intestinului subţire este alcătuită din cele 4 tuncici, (seroasă, musculară, submucoasă,
mucoasă), adaptată funcţiilor motorie, secretorie şi de absorbţie.

Tunica musculară este formată din 2 straturi de fibre musculare:

3 Longitudinal extern

3 Circular intern. Aceasta formează la cele 2 extremităţi ale intestinului subţire:

Sfinterul piloric, la capătul superior al abdomenului

Valvula-ileocecală, cu rol de sfincter.

Aceste formaţiuni sfincteriene asigură evacuarea ritmică şi fracţionată a conţinutului digestiv în

intestinul subţire şi mai departe în colon.

Tunica mucoasă reprezintă aparatul secretor şi de absorbţie al intestinului subţire.

Ea prezintă numeroase cute care proemină în lumenul intestinal = valvule conivente sau plici circulare
Kerkring. Ele măresc de 2 suprafaţa mucoasei intestinale. Ele sunt absente în prima porţiune a
duodenului dar devin abundente în porţiunea descendentă a acestuia şi scad progresiv spre segmentul
intestinal inferior dispărând la nivelul valvei ileo-cecale.

Mucoasa intestinală prezintă o serie de formaţiuni limfoide, vizibile cu ochiul liber = plăcile Peyer, ca
nişte pete albicioase, şi de asemenea nişte proeminenţe cilindrice sau conice, vizibile cu lupa =
vilozităţi intestinale. Acestea se găsesc pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între
pilor şi valvula ileo-cecală. Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor
intestinale:

6
 Acestea se găsesc atât pe suprafaţa valvelor conviente cât şi în mucoasa liberă, între pilor şi valvula
ileo-cecală.

Între vilozităţi, la baza lor, se află orificiile de deschidere ale glandelor intestinale:

Glandele LieberKühn, distribuite de la duoden la rect. Ele secretă enzime cu rol în digestia enzimelor
cu rol în digestia grăsimilor şi proteinelor.

Glandele Brünner prezente numai în duoden.

Epiteliul care acoperă mucoasa, inclusiv vilozităţile şi criptele glandulare este format în cea mai mare
parte din enterocite sau celule absorbante, cu rol în absorbţie.

Intestinul gros
Este ultimul segment al tubului digestiv. Se întinde de la nivelul valvului ileocecale până la orificiul
anal.

I se descriu mai multe segmente.

a) Cecul cu apendicele cecal. Cecul comunică cu ileonul prin valva ileocecală Bauhin. Apendicele este
un diverticul rudimentar al cecului; a cărei mucoasă conţine numeroşi foliculi limfatici, reprezentând o
adevărată amigdală abdominală.

b) Colonul ascendent merge aproape vertical până sub faţa inferioară a ficatului. De unde se cudează,
formând unghiul colic drept sau hepatic pentru a se continua cu colonul transvers. Este fixat pe
peretele posterior al abdomenului din peritonel parital.

c) Colonul transvers este situat între unghiul colic drept şi colic stâng sau splenic de unde se continuă
cu colonul descendent. Este un segment mobil, învelit de o formaţiune peritoneală, mezocolonul
transvers, care îl leagă de peretele posterior al trnchiului.

d) Colonul descendent coboară pe peretele abdominal stâng până la nivelul crestei iliace stângi de
unde se continuă cu sigmoidul. Este un organ retroperitoneal.

e) Sigmoidul sau colonul ileo-pelvin este un segment mobil, prevăzut cu mezou = mezosigmoidul.
Ocupă fosa iliacă stângă şi o parte din bazin.

f) Rectul este segmentul terminal al intestinului gros şi tubului digestiv. El s-a adaptat funcţiei de
rezervor şi de organ excretor. Pentru aceasta este prevăzut cu un = sistem de suspensie = muşchii
ridicători anali, sistem de contenţie, muşchi sfincteri anali.

Rectul se termină la nivelul orificiului anal. El nu mai prezintă nici unul din caracterele colonului,

Intestinul gros are o lungime de 1,60 metri.

Intestinul gros se deosebeşte de intestinul gros prin dimensiuni, lungime şi calibru.

Fixate parţial la peretele trunchiului.

Dispoziţia în cadru în jurul anselor intestinale.

Configuraţia externă care prezintă 4 caractere principale.

1. Teniile sunt benzi musculare, albicioase situate de a lungul colonului rezultă prin condensare.
Fibrelor musculare, netede longitudinale şi sunt în număr de 3.
2. Plici semilunare, sunt cute transversale pe care le face colonul în spaţiile dintre tenii .Se
datoresc condensării fibrelor musculare netede circulare .Ele proemină în lumenul colonului între tenii,
ca nişte creste, iar la exterior apar ca şanţuri.
3. Haustrele, sunt porîiubele dintre 2 plici care bombează în afară.Ele lipsesc la nivelul
sigmoidului şi rectului.
4. Ciucuri eplipoici, sunt diverticuli ai scroasei peritoneale, plini cu grăsime. Sunt dispuşi în două
rînduri la nivelul colonului ascendent şi deşcendent, şi pee un singur rînd la nivelul colonului transvers.
Sunt mai numeroşi la nivelul sigmoidului.
Structura intestinului gros

7
 Peretele colonului conîine aceleaşi patru tunici- seroase peritoneală,tunica musculară, sub mucoasă şi
mucoasă.

Tunica mucoasă, spre deosebire de cea a intestinului subţire este mai groasă, mai slab vascularizată,
nu prezintă valvule conivente şi nici vilozităţi intestinale.conţine glandele Lieberkuhn şi foliculi limfatici.

Tunica musculară a rectului este formată dintr-un strat de fibre longitudinale şi unul de fibre circulare,
care are la nivelul canalului anal se condensează şi formează sfincterul anal.

Pancreasul
Este un organ retroperitoneal, dispus:

– Anterior coloanei lombare

– Posterior stomacului

– Între duoden şi splină

Se proiectează la nivelul:

– Vertebrelor L1 – L2
– Peretelui abdominal, pe o zonă transversală, dispusă la epigastru şi hipocondru stâng.

Configuraţie externă

Are formă alungită, cu axul mare orizontal.

I se descriu următoarele porţiuni:

– Capul, este cuprins în scornitura duodenului.

– Gâtul, face trecerea între cap şi corp.

– Corpul, este situat transversal înaintea coloanei lombare.

– Coada, prelungeşte corpul pancreasului până în hilul splinei (uneori).

Structura anatomică:

Pancreasul este o glandă cu secreţie mixtă: exo şi endocrină.

Pancreasul exocrin este o glandă acinoasă, ai cărui produşi de secreţie sunt enzimele digestive
(tripsina, steapsina etc.). canaliculele acinoase confluează şi se deschid în canalul excretor principal.

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, insule celulare răspândite în pancreas,
înconjurate de o reţea capilară sinusoidală, în care se varsă produsul de secreţie, hormonii insulina şi
glucogonul, cu rol în metabolismul glucidic.

Aparatul excretor al pancreasului este reprezentat de 2 canale:

1. Canalul pancreatic principal Wirsung, care străbate glanda de la coadă la cap. Se uneşte cu
canalul coledoc formând ampula Vater, care se deschide în duoden la nivelul papilei mari. La nivelul
orificiului de deschidere se găseşte sfincterul Oddi.
2. Canalul pancreatic accesor Santorini, care se deschide tot în duoden, la nivelul papilei mici.

Fiziologia pancreasului
Pancresul exocrin secretă fermenţi digestivi foarte activi, secreţia lor fiind ritmată de ingerarea
alimentelor şi influenţată de cantitatea şi componenţa acestora. În funcţia exocrină a pancreasului
intervine un mecanism reglator neuromoral. Pe de o parte, secreţia pancreatică este influenţată pe
cale sangvină se secretina duodenală, iapr de alta, scoarţa cerebrală intervine în secreţia pancreatică
prin relaţiile nervoase viscero-corticale şi cortico-vescerale.

Secreţia internă a pancresului, sucul pancreatic, este un lichid incolor, cu reacţie alcalină, care conţine
trei fermenţi: tripsina, amilaza (diastaza) şi lipaza.

8
Tripsina este un fermen proteolitic activat de tripsinogen prin enterokinaza intestinală; el continuă
digestia substanţelor proteice (începută în stomac) până la polipeptide şi acizi aminaţi şi scindează
nucleinele în acizi nucleici şi albumină.

Amilaza sau diastaza este o enzimă foarte activă, care transformă amidonul în maltoză şi care va fi
tranformată, la rândul ei, de maltază în glucoză.

Lipaza intervine în saponificarea grăsimilor, scindând grăsimile în glicerină şi acizi graşi, care formează
săpunuri cu alculii din sucul intestinal. Acţiunea lipazei asupra grăsimilor are loc în prezenţa bilei.

Funcţia normală secretorie a pancreasului exocrin este în strânsă dependenţă cu funcţia normală
gastrică, duodenală şi biliară.

Pancreasul endocrin, constituit din insulele Largerhans, elaborează secreţia andocrină, reprezentată de
următorii hormoni: insulina, hormonul lipocaic şi gluconul.

Insulina are un rol preponderent în metabolismul glucidelor, însă influenţează şi metabolismul

proteinelor şi al lipidelor. Are o acţiune hipoglicemiantă.

Ficatul
Ficatul este o altă glandă anexă a tubului digestiv; cea mai voluminoasă glandă a organismului.

Ficatul este aşezat în etajul abdominal superior, ocupând loja hepatică.

Este delimitat:

– Superior de diafragm

– Inferior de colonul drept şi stomac.

Se proiectează la peretele abdominal în hipocondrul drept şi epigastru într-o zonă delimitată superior
de o linie care trece prin coasta a V-a dreaptă şi inferior de o linie care uneşte rebordul costal drept
(coasta a IX-a ) cu apendicele xifoid.

Prezintă 4 lobi: anterior, posterior, drept şi stâng.

Structura ficatului: Este alcătuit dintr-o stromă conjunctivă şi celule hepatice.

Stroma cuprinde o membrană de înveliş, capsula ficatului, Glisson, din care pleacă septuri conjunctive
care delimitează parenchimul hepatic în Lobi hepatici.
Lobul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului.
În structura lobului hepatic intră formaţiuni vasculare, canaliculare şi celule hepatice.

Celulele hepatice au un rol îndreptat spre capilarul sangvin (polul sangvin) şi celălalt spre canaliculul
biliar (polul biliar).
Din capilarele biliare sau canaliculele biliare intralobulare se formează canaliculele perilobulare. Apoi
cele interlobulare, care se deschid în canalele biliare colectoare. Acestea vor forma cele 2 canale
biliare hepatice drept, stâng ce se unesc în canalul hepatic comun.

Vascularizaţia ficatului
; Nutritivă, asigurată de artera hepatică

; Funcţională, dată de vena portă.

Vena portă colectează sângele venos al tubului digestiv, din cavitatea abdominală de la esofagul
abdominal până la rect. Vena portă formează trunchiuri venoase.

Sistemul port cuprinde o reţea venoasă care se capilarizează de două ori:

; Prima dată la nivelul mucoasei intestinale

; A doua oară la nivelul lobului hepatic.

Inervaţia ficatului este asigurată de ramuri vegetative:

; Simpatice din plexul celiac

9
; Parasimpatice din nervul vag.

Fiziologia ficatului
Ficatul are o mare capacitate de regenerare, demonstrată prin faptul că după o hepatoctemie parţială
regenerarea începep după 24 de ore, atinge maximul în 4-5 zile şi se termină în 14 zile. Funcţiile lui
sunt multiple, fiind îndeplinite la nivelul hepatocitului. Nu vom aminti decât funcţiile lui principale.

Funcţiile metabolice se exercită în metabolismul glucidic, proteic şi mineral. În metabolismul glucidic,

ficatul intervine în fosforilarea şi polimerizarea glucidelor în glicogen, asigurând rezerve de glucoză şi
menţinerea homeostazei glicemice. La nevoie fabrică glucoză din proteine şi grăsimi (gliconeogeneză).
Metabolismul glucidic hepatic este insulino independet. În metabolismul proteic, ficatul are funcţie
proteinoformatoare şi de echilibru proteic, funcţie ureogenă. Sintetizează albumina, 70%, din a-
globuline, 50% din b-globuline, protrombina şi fibrinogenul, catabolizează nucleoproteinele. În
metabolismul lipidelor intervine în absorbţia grăsimilor şi fosfarilarea lor, în sinteza şi estrificare
colesterolului, în sinteza lipoproteinelor, fosfolipidelor şi trigliceridelor. În metabolismul mineral
acţionează prin depozitarea fierului şi a cuprului şi intervine în repartiţia apei şi a electroliţilor (ionii de
Na+, K+, şi Cl) în organism.
Funcţia biliară comportă secreşia şi excreţia bilei, cu rol important în digestia şi absorbţia grăsimilor, în
absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E şi K), în absorbţia fierului şi a calciului alimentar. Bila se
varsă în intestin în cantităţi de 600-1000 ml/24 de ore. Ea conţine 97% apă şi următorii somponenţi
principali: săruri biliare, pigmenţi biliari, colesterol, lecitine şi săruri anorganice.

Funcţia antitoxică constă în faptul că ficatul dispune de activităţi prin care substanţele toxice de
origine exogenă, ca şi acelea rezultate din metabolismele endogene sunt transformate în substanţe
mai puţin toxice şi eliminate ca atare. Neutralizarea substanţelor toxice este realizată de ficat cu
ajutorul proceselor de conjugare a acestor substanţe, ca sulful de exemplu (acţiunea de
sulfoconjugare).

Ficatul este un important depozit de vitamine A, B 2, B12, D, K. el intervine în convertirea carotenilor în

vitamina A, în transformarea vitaminei B1 în cocarboxilază, în conjugarea vitaminei B2 pentru formarea
fermentului galben respirator, în procesul de sintetizare a protrombinei cu ajutorul vitaminei K.
Sinteza fermenţilor necesari proceselor vitale este îndeplinită într-o mare măsură de ficat. Fermenţii
sunt complexe mecromoleculare legate de grupări active, iar sinteza lor reprezintă o actiivitate
laborioasă a hepatocitului şi necesită integritatea anatomică şi funcţională a ficatului.

Mai amintim intervenţia ficatului în menţinerea echilibrului acido-bazic, rolul ficatului ca depozit al apei
şi posibilitatea lui de a echilibra perturbările circulatorii.

Căile biliare extrahepatice

Aparatul excretor al bilei este alcătuit din căile care transportă produsele de secreţie a externă al
ficatului – bila – de la ficat la intestin.

Ele cuprind un teritoriu:

; Intrahepatic din care fac parte:

{ Căile biliare intrahepatice, formate prin unirea canalelor şi canaliculelor biliare care merg din hilul
hepatic până la lobul hepaitc.

{ Căile biliare extrahepatice care le continuă pe primele din regiunea biliară până la deschiderea în
duoden.

; Extrahepatic din:

{ Canalul hepato-coledoc

{ Vezica biliară

{ Canalul cistic

Vezica biliară

10
Secreţia biliară a ficatului este continuă, dar evacuarea ei în intestin este ritmată de perioadele
digestive.

În perioadele interdigestive, bila este depozitată în vezica biliară, unde se concentrează de = 20 de

ori, prin absorbţia apei şi a sărurilor anorganice.

Vezica biliară este situată pe faţa inferioară a ficatului. Este un organ cavitar, căruia i se descriu:

; Un fund

; Un corp

; Un gât

Canalul cistic
Continuă vezica biliară şi se deschide în canalul hepatocoledoc. Forma este neregulată, iar la interior
prezintă valvule incomplete, cu aspect spiralat.

Canalul hepato-coledoc
Cuprinde 2 segmente:

; Canalul hepatic comun, format prin unirea canalelor hepatice drept şi stâng; ţine până la canalul
cistic.

; Canalul coledoc, care reprezintă segmentul de la confluenţa hepaticului comun cu cisticul, până la
deschiderea în duoden.

Canalul coledoc se deschide împreună cu canalul pancreatic principal Wirsung, pe faţa postero-medială
a duodenului descendent, în ampula lui Vater.

Peritoneul
Peritoneul este o membrană seroasă care acoperă pereţii cavităţii abdomino-pelviene şi organele care
se găsesc aici.

Viscerele abdominale pot fi acoperite de peritoneu pe toată suprafaţa lor. Sunt mobile în cavitatea
abdominală, fiind legate de unul din pereţii cavităţii printr-un pedicul peritoneal. Acestea se numesc
organe intraperitoneale (stomac, intestin subţire, colon transvers).

Alte viscere abdominale sunt aplicate pe peretele posterior al abdomenului, fiind acoperite de
peritoneu numai pe una din feţe. Acestea sunt organe retroperitoneale (duodenul, pancreasul,
rinichii).

Peritoneul prezintă:

; O foiţă parietală care căptuşeşte pereţii cavităţii abdomino-pelviene.

; O foiţă viscerală care acoperă organele din abdomen şi pelvis.

Peritoneul parietal se continuă cu cel visceral.

La:

; Bărbat, cavitatea peritoneală este închisă.

; Femeie, cavitatea peritoneală comunică cu exteriorul prin trompă, uter şi vagin. Ceea ce favorizează
propagarea infecţiilor până la cavitatea peritoneală.

Fiziologia digestiei şi absorbţiei

Digestia = totalitatea proceselor de transformare pe care alimentele le suportă în trecerea prin tractul
digestiv pentru a fi absorbite.

1. Digestia bucală

11
 Digestia începe în cavitatea bucală, unde alimentele introduse suferă un proces de fărâmiţare numit
masticaţie, după care sunt îmbibate cu salivă şi transformate în bol alimentar. Secreţia salivară
intervine şi în degradarea enzimatică a polizaharidelor.

Dintre enzimele salivare, cea mai importantă este amilaza salivară sau ptialina care degradează
amidonul fiert sau copt, în dextrine, care au molecule mia mici.

Rolul salivei:

1. Degradează amidonului.
2. Facilitează procesele de masticaţie şi deglutiţie.
3. Favorizează stimularea receptorilor gustativi prin solubilizarea alimentelor.
4. Îndepărtează resturile alimentare care rămân în spaţiile interdentare.
5. Rol bactericid prin lizozomul pe care îl conţine.
6. Intervine în excreţia unor substanţe (urce în uremie: Pb, Hg, I, Bi în cursul unor intoxicaţii,
care se depun pe gingie; virusuri, cum este cel rabiei şi poliomielitei).
7. Favorizează actul vorbirii, menţionând mucoasa bucală elastică.
Masticaţia = procesul prin care alimentele introduse în cavitatea bucală suferă un proces de fărâmiţare
mecanică.

La proceselor masticaţiei participă:

; Mişcările

{ Mandibulei

{ Limbii

{ Buzelor şi obrajilor

; Dinţii: incisivii au rol de tăiere, canini de sfâşiere, premolari de măcinare.

Cu cât alimentele sunt mai bine masticate, cu atât sunt mai uşor atacate de enzimele digestive.

Procesul de masticaţie este parţial un:

; Act voluntar

; Act reflex

Deglutiţia constă în trecerea bolului alimentar din cavitatea bucală prin faringe şi esofag, în stomac.

Deglutiţia cuprinde 3 timpi:

; Bucal: bolul alimentar este aşezat pe faţa dorsală a limbii; vârful limbii este aplicat pe palatul dur şi
prin contracţia muşchiului milohioidian, bolul este împins în faringe, simultan istmul faringian este
deschis.

; Faringian: baza limbii se menţine ridicată şi muşchiul milohioidian întoarce în gură. Orificiile nazale
posterioare sunt închise prin ridicarea vălului palatin. Laringele este ridicat, aşezat sub baza limbii, iar
glota este închisă şi respiraţia oprită. Deci bolul alimentar ia singura cale posibilă spre esofag, celelalte
(nazală, bucală şi laringiană) fiind închise.

; Esofagian: în perioadele interdigestive, porţiunea superioară a esofagului este închisă prin contracţia
musculaturii sale, astfel încât acrul nu ajunge în stomac, dar nici alimentele nu regurgitează.

2. Digestia gastrică
stomacul este un organ cavitar, în care alimentele sunt depozitate un timp îndelungat pentru a fi
amestecate cu sucul gastric şi tranformate într-o formă acceptabilă pentru intestin = chimul gastric.

Prin mişcările active pereţilor stomacului, chimul este evacuat activ în duoden.

Transformările pe care alimentele le suferă în stomac, sunt rezultatul:

; Acţiunii enzimelor din sucul gastric

12
 ; Mişcărilor stomacului

Sucul gastric este secretat:

; În cantitate mare perioadele digestive.

; Absent sau foarte scăzut în perioadele interdigestive din cursul zilei sau nopţii.

Sucul gastric este un lichid clar, incolor sau uşor opalescent cu puternică reacţie acidă (pH = 1,5).
Este format în cea mai mare parte de HCl.

HCl este secretat de celulele parietale sau oxintice ale glandelor gastrice.

În afară de HCl, sucul conţine şi enzime:

; Pepsina este cea mai importantă enzimă a sucului gastric. Este secretată sub forma inactivă de
pepsinogen, eliberat de celulele principale sau zimogene care se găsesc în toată mucoasa gastrică – şi
în duodenul proximal (bulb). Transformarea pepsinogenului în pepsină are loc sub influenţa HCl.
Pepsina transformă proteinele în substanţe mai simple = polipeptide sau peptone.

; Labfermentul sau renina este analogă celei din stomacul unor rumegătoare (vaca). Labfermentul
transformă cazeinogenul solubil din lapte în cazeină insolubilă, în prezenţa Ca ++. Are importanţă la
sugar, împiedicând trecerea rapidă a laptelui din stomac în intestin.
; Lipaza gastrică este întâlnită numai în stomacul copilului. Ea desface grăsimile fin emulsionate (din
lapte şi gălbenuş de ou).

; Lizozimul

; Factorul intrinsec Castle sau antianemic. Favorizează absorbţia vitaminei B 12.

; Mucina are rol protector al mucoasei gastrice.

3. Digestia intestinală
Digestia începută în cavitatea bucală este continuată în stomac şi terminată, finisată, în intestinul
subţire.

La digestia intestinală participă:

; Sucul pancreatic

; Bila

; Sucul intestinal propriu-zis

Sucul pancreatic
Este produsul de secreţie al pancreasului exocrin. El se varsă în duoden prin canalul Wirsung şi uneori
prin canalul Santorini.

Sucul pancreatic are un bogat conţinutul enzimatic care acţionează asupra celor trei principii
alimentare (glucide, lipide, proteine); cele mai importante sunt:

; Tripsina, desface polipeptidele sau peptonele în di-, tri- şi ditetrapeptide. Tripsina este secretată sub
formă de tripsinogen şi activată de enterokinază.

; Lipaza pancreatică descompune grăsimile în glicerină şi acizi graşi.

; Amilaza pancreatică are acţiune mai puternică decât amilaza salivară, descompunând şi amidonul
crud.

Bila
Ficatul este o glandă anexă a tubului digestiv care prin activarea sa metabolică reprezintă unul dintre
cele mai complexe organe interne.

Funcţiile ficatului:

1. Elimină pe cale biliară pigmenţii biliari, colesterolul, unele metale grele şi fosfataza alcalină.

13
2. Intervine în metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor, vitaminelor şi substanţelor
minerale.
3. Are rol în termoreglare, sângele din venele hepatice având temperatura cea mai ridicată din
organism.
4. Are funcţie antitoxică, captează particulele străine pătrunse din intestin în circulaţie prin
celulele Kupffer; în hepatocite se produce conjugarea, oxidarea şi reducerea unor substanţe cu efect
nociv:
; Formarea ureei din amoniac (funcţie ureoproteică).

; Reducerea, conjugarea şi inactivitatea unor hormoni.

1. În perioada embrionară are funcţie hematopoietică.

2. La adult, sintetizează factorii coagulării şi fibrinolizei.
3. Contribuie la transferul sângelui din sistemul port în marea circulaţiei şi la depozitarea sângelui
(volum stagnant).
4. Funcţie biligenetică, de formare şi excreţie a bilei.
Bila este produsul de secreţie şi excreţie hepatică.

Bila nu este un suc digestiv propriu-zis, pentru că nu conţine enzime. Singura enzimă biliară care se
excretă prin bilă este fosfataza alcalină (N = 2 – 4,5 unităţi Bodansky sau 21 – 91 u.i/l la 37ºC).

Bila mai conţine:

1. Săruri biliare, care se formează pe seama colesterolului.

Funcţia sărurilor biliare:

; Emulsionarea grăsimilor (fracţionarea lipidelor în picături foarte fine).

; Activează lipazele din intestin.

; Favorizează absorbţia acizilor graşi.

2. Pigmenţi biliari, care rezultă din descompunerea hemoglobinei la nivelul hepatic. Pigmenţii biliari
sunt reprezentaţi de bilirubină care ajung prin căile biliare în intestin.

Acumularea pigmenţilor biliari în ţesuturi, dă culoarea galbenă a tegumentelor şi mucoaselor = icter.

Cauzele icterului sunt:

; Obstrucţia căilor biliare (icter obstructiv).

; Degradarea intensă a hematiilor (icter hemolitic)

; Distrugerea celulelor hepatice (hepatite)

; Congenital, prin absenţa enzimei care intervine în conjugarea bilirubinei indirecte (glicuronil-
transferaza).

3. Colesterolul este o altă substanţă organică care se găseşte în bilă, el este menţinut în suspensie
datorită sărurilor biliare. Când concentraţia sărurilor biliare scade, colesterolul precipită şi formează
calculi biliari.

Colesterolul total plasmatic = 130-180 mg/l.

Evacuarea bilei
Deşi bila este secretată continuu, eliminarea ei în intestin este ritmată de perioadele digestive. În
perioadele interdigestive, bila se acumulează în vezica biliară.

Substanţele care produc evacuarea bilei se numesc substanţe colagoge.

Rolul bilei
Ea intervine în:

4 Absorbţia grăsimilor.

14
 4 Absorbţia vitaminelor liposolubile (A,D,K)

4 Eliminarea unor substanţe (colesterolul).

4 Are efecte laxative prin stimularea motilităţii intestinale.

Sucul intestinal propriu-zis

Compoziţia sucului intestinal propriu-zis este greu de stabilit, deoarece secreţia se însoţeşte rapid de
absorbţie.

Celulele intestinale (enterocitele) eliberează enzime care se adresează celor 3 principii alimentare:

1. Aminopeptidazele, care continuă acţiunea tripsinei, desfăcând di-, tri- şi tetrapeptidele până la
aminoacizi, care sunt absorbiţi de mucoasa intestinală.
2. Enzime amilotice (amilaza intestinală; maltaza care descompune maltaza în glucoză; lactaza –
desface lactoza în glocuză şi galactoză; şi invertaza – zaharaza, care desface zaharoza în glucoză şi
fructoză).
Glucidele astfel transformate sunt absorbite.

1. Lipaza intestinală descompune grăsimile în glicerol şi acizi graşi care sunt absorbiţi.
Intestinul subţire execută mai multe tipuri de mişcări:

; Segmentare, sunt contracţii care împart intestinul în segmente.

Ele intervin în:

{ Amestecul conţinutului intestinal

{ Facilitatea absorbţiei

; Pendulare, de scurtare şi alungire a intestinului. Favorizează alunecarea anselor intestinale unele

peste altele şi amestecarea conţinutului intestinal.

; Mişcări de tonus prin care se modifică tensiunea la nivelul fibrelor musculare, nu şi în lungimea
acestora.

; Peristaltice prin care se asigură înaintarea conţinutului intestinal de la stomac spre porţiunile
intestinale terminale.

; Mişcările vilozităţilor intestinale, de scurtare şi alungire, care favorizează:

{ Transportul particulelor indigeste.

{ Absorbţia, prin cutarea mucoasei şi împingerea substanţelor spre fundul vilozităţii.

Fiziologia intestinului gros

Principala funcţie a intestinului gros este de depozit temporar al deşeurilor rezultate din digestie şi de
absorbţie a apei, Na+ şi altor elemente, determinând eliminarea a aproximativ 150 g materie fecală
semisolidă pe zi, în unul sau două scaune.
Glandele intestinului gros secretă un suc foarte văscos, alcalin, care nu conţine enzime digestive. Rolul
acestei secreţii este de a:

; Facilita trecerea materiilor fecale

; Proteja mucoasa intestinală de iritaţii mecanice şi chimice.

La nivelul intestinului gros sunt absorbite – apa, electroliţii, vitaminele şi aminoacizii.

Intestinul gros este populat de un mare număr de bacterii, care alcătuiesc flora bacteriană intestinală
(Escherichia coli, Aerobacter aerogenes, bacilul putrificus etc.).

Rolul florei bacteriene intestinale:

; Transformă bilirubina în stercobilinogen şi apoi în stercobilină.

; Intervine în sinteza vitaminelor (K, B1, acid folic, biotina)

15
; Prin putrefacţie şi fermentaţie bacteriană produce o serie de gaze.

Prin contracţii tonice, segmentare şi peristaltice, bolul fecal este împins spre rect. În mod obişnuit
rectul este lipsit de materii fecale.

Stimulul fiziologic care declanşează actul defecaţiei este reprezentat de trecerea materiilor fecale în
rect, care determină relaxarea sfincterului anal intern şi extern şi expulzia materiilor fecale.

Defecaţia este un act reflex controlat voluntar.

Eliminarea întârziată a materiilor fecale la intervale mai mari de 48 de ore poartă numele de
constipaţie.

Eliminarea frecventă de scaune neformate, ce conţin resturi alimentare nedigerate poartă numele de
diaree. Ea apare ca urmare a unui tranzit accelerat în intestinul subţire sau gros.

Absorbţia intestinală
Este procesul prin care produşii de degradare ai substanţelor nutritive trec prin epiteliul intestinal în
sânge sau limfă.

Sub influenţa enzimelor din sucurile digestive, alimentele sunt degradate până la particule mici,
solubile şi absorbabile. Vitaminele, sărurile minerale şi apa sunt absorbite ca atare.

Glucidele sunt ingerate sub formă de polizaharide (amidon, glicogen) sau dizaharide (maltoză,
zaharoză, lactoză). Ele sunt absorbite ca monozaharide (glucoză, fructoză, galactoză), mai ales la
nivelul porţiunii iniţiale a intestinului subţire, unde se află în concentraţie mai mare.

Cea mai mare parte a proteinelor, se absorb ca aminoacizi, prin transport activ, direct în sânge.

Lipidele sunt ingerate sub formă de trigliceride (grăsimi neutre) fosfolipide şi colesterol. Absorbţia lor o
antrenează şi pe cea a vitaminelor liposolubile (A, D,E,K, F).

Aceste grăsimi sunt descompuse până la glicerol şi acizi graşi şi absorbite prin celula intestinală prin
pinocitoză, în circulaţia limfatică, de unde trec în sânge.

Apa se absoarbe pasiv, prin difuziune. În 24 de ore prin intestin se absorb 10 litri de apă (1,5 provin
din lichidele ingerate şi 8,5 litri reprezintă sucuri digestive).

Din cei 10 litri de apă, 9,5 se absorb la nivelul intestinului subţire şi 300-400 ml la nivelul intestinului
gros.

Materiile fecale conţin 100 ml de apă.

16