Ana- Maria Chivu, Antropologie,

Regimul socialist al proprietăţii şi reconstituirea acesteia în perioada

postsocialistă

Pentru acest eseu am ales să realizez o analiză a regimului socialist al proprietăţii şi

restituirea acestora în perioada postsocialistă la nivelul Europei de Est, inclusiv în România.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, termenul de „proprietate” este

definit ca fiind „o stăpânire deplină asupra unui bun, bun material stăpânit, mai ales pământ

agricol sau imobil, în baza unui drept recunoscut” (http://dexonline.ro/definitie/proprietate,

20.09.2014).

Dacă ne uităm în DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, vom

vedea că articolul 17 ne indică faptul că “1.Orice persoană are dreptul la proprietate, atât

singură cât şi în asociere cu alţii. 2. Nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”

Dacă la momentul actual orice persoană are dreptul la o proprietate, în perioada

socialistă se dorea desfinţarea proprietăţii private. Karl Marx susţine în Manifestul Partidului

Comunist faptul că proprietatea privată burgheză modernă constituie cea mai desăvârşită

expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonismul de clasă, pe

exploatarea unora de către ceilalţi. De asemenea, în Capitalul, Karl Marx consideră că

proprietatea privată este opusul proprietăţii colective. Proprietatea privată individualizează

actorii sociali destul de mult ba chiar poate reprezenta un indicator foarte important al

individualizării dacă nu, chiar cel mai important

Din punctul de vedere al comuniştilor, munca salarială, munca proletarului nu îi

creează acestuia nici o proprietate. Ea creează capitalul, adică care exploatează munca
1
 Ana- Maria Chivu, Antropologie,

salariată, care nu poate spori decât cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o

exploata din nou.

Conform teoriei socialiştilor, proprietatea se mişcă în cadrul anatagonismului dintre

capital şi munca salariată.

În viziunea regimului comunist, a fi capitalist nu înseamnă a ocupa în producţie numai

o poziţie personală. În regimul socialist, capitalul este considerat un produs colectiv care nu

poate fi pus în mişcare decât prin activitatea comună a tuturor membrilor sociatăţăţii. Aşadar,

capitalul nu reprezintă o forţă personală, ci o forţă socială. Atunci când capitalul este

transformat în proprietate colectivă, aparţinând tuturor membrilor societăţii, aceasta nu

înseamnă transformarea unei proprietăţi private în proprietate socială. Ceea ce se transformă

este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.

În ceea ce priveşte munca salarială, în doctrina comunistă, preţul mijlociu al muncii

salariale este minimul de salariu, şi anume totalul mijloacelor de trai necesare pentru a

menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin

activitatea sa trebuie să îi ajungă numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare.

Pentru a fi desfinţate proprietăţile private s-a recurs la procesul de colectivizare. Prin

procesul de colectivizare cea mai mare parte a terenurilor agricole au trecut din proprietatea

indivizilor într-o formă de proprietate colectivă, reprezentată de organizarea specifică

gospodăriilor agricole colective (GAC). Aşadar, la nivelul Europei de Este, inclusiv în

România, dar cu excepţia Iugoslaviei şi Poloniei, proprietatea agriculturii colective sau de stat

a devenit dominantă ca urmare a proceselor de asociere/colectivizare.

2
 Ana- Maria Chivu, Antropologie,

Potrivit ideologiei marxist- leniniste, „numai o agricultură practicată pe suprafeţe mari

de exploatare, deţinute de stat- singurul inevstitor capabil să producă şi să implementeze

tehnologia agricolă modernă- putea da rezultate menite să susţină procesul de urbanizare şi

industrializare socialistă”(Andrei, Andreea, Sfera Politicii, nr. 178). Comuniştii considerau că

fermele colective erau net superioare celor individuale deţinute de ţărani.

Primele efecte ale colectivizării au fost strămutarea proprietarilor în alte localităţi

decât cele de domiciliu şi confiscarea, exproprierea, naţionalizarea proprietăţilor mai mari de

50 de hectare. Unul dintre motivele pentru exproprieri era acela că ţăranii erau consideraţi a fi

„moşieri”, însă, în realitate era vorba doar de ferme mecanizate şi modernizate.

În România, colectivizarea agriculturii a avut efecte nu doar asupra dimensiunii

economice a mediului rural, ci a influenţat cu precădere şi comportamentele, stilurile de viaţă

şi parcursul existenţial al indivizilor, deschiderea lumii satului şi integrarea acestuia în

circuitul economic naţional, precum şi creşterea mobilităţii sociale în rândul populaţiei fiind

elemente determinate de transformările impuse de Partidul Comunist.

De asemenea şi în mediul urban, au fost confiscate, naţionalizate terenuri, locuinţe.

Sociologii şi geografii R.A. French şi F.E. Ian Hamilton descriu „oraşul socialist”. Conform

acestora în The Socialist City 1979, naţionalizarea a facilitat raţionalizarea folosirii terenurilor

în centrele oraşelor care nu au fost distruse. Comerţul şi alte funcţii centrale au fost „shuffled”

în jurul pieţelor centrale şi de-a lungul străzilor celor mai importante, cu procese de

„invadare” şi „succesiune”. Concentrarea pentru a atinge economia de scală a dus la lărgirea

suprafeţelor comerciale dedicate unei anumite funcţii într-un anumit loc, prin extinderea

funcţiei în spaţiile vecine. Aceasta a presupus mutarea fostelor funcţii în altă parte, şi astfel

3
 Ana- Maria Chivu, Antropologie,

„rândurile” de magazine aflate anterior în competiţie care vindeau produse identice au fost

reduse. Unele spaţii vacantate în timpul raţionalizării au fost ocupate de activităţi anterior

ţinute la distanţă de „economia burgheză”, dar care aveau un statut ridicat în timpul

socialismului. Astfel de locuri centrale în oraşe mari sau mici precum Zagreb, Leszno sau Iaşi

şi în special în cele care au obţinut status regional-administartiv au fost parţial „invadate” de

funcţii politico-culturale precum muzee, biblioteci şi organizaţii de partid, politice şi sindicale

sau de librării, care aveau mult mai mult prestigiu şi pieţe mai mari ca urmare a programelor

gratuite şi extinse de educaţie şi a preţurilor scăzute ale publicaţiilor (apud Liviu Chelcea,

755, 2011).

Pentru lichidarea totală a proprietăţii private, în România, în anul 1950, comuniştii au

publicat în Monitorul Oficial, decretul de naţionalizare a imobilelor. Au fost trecute în

proprietatea statului imobilele foştilor industraşi, mooieri, bancheri, mari comercianţi şi casele

altor „elemente” ale marii burghezii, ulterior acestea fiind închiriate. Naţionalizarea a permis

statului să acţioneze ca un proprietar.

După căderea regimului comunist s-a pus accent pe consolidarea drepturilor de

proprietate şi s-a dorit modificarea regimului de proprietate, astfel că primii ani ai perioadei

postsocialiste în România au fost marcaţi de procesul de „reîmproprietărire”, prin care terenul

ce aparţinea unităţilor agricole de stat sau cooperatiste a reintrat în proprietatea familiilor care

l-au deţinut. Astfel, locul marilor exploatații aflate în proprietate publică a fost luat de micile

exploatații individuale, de pe care familiile obțineau produse destinate în principal autoconsumului

(Flavius Mihalache, Alin Croitoru, 2011, 29).

4
 Ana- Maria Chivu, Antropologie,

Prima lege prin care a fost reglementat statutul proprietății asupra terenurilor agricole

a fost adoptată în 1991. Această lege (Legea fondului funciar nr. 18/1991) prevedea

desființarea cooperativelor agricole de producție şi a întreprinderilor agricole de stat şi

distribuirea suprafețelor de teren către foştii proprietari, pe vechile amplasamente, în limita a

10 hectare pentru fiecare familie (Flavius Mihalache, Alin Croitoru, 2011, 29).

Procesul de împroprietărire s-a desfăşurat destul de anevoios, în bună măsură din

cauza prevederilor legii care stipulau reîmproprietărirea pe vechile amplasamente, decizie

care a determinat un număr extrem de mare de procese pe rolul instanțelor din România.

Prevederile legii au fost puternic contestate de persoanele care au deținut înainte de 1949

suprafețe mari de teren şi care erau dezavantajate de limita stabilită la 10 ha.

Şi în cazul clădirilor, imobilelor din oraşe s-a aplicat modificarea regimului

proprietăţii. Însă, în România, drepturile de proprietate asupra multor clădiri sunt departe de a

fi clare. Acestea au fost naţionalizate după 1950, iar după 1989 foştii proprietari le revendică

legal. De cele mai multe ori, foştilor proprietari li s-a negat dreptul la restituire; în relativ

puţinele cazuri soluţionate pozitiv, o dată ce sunt restituite, proprietarii sunt obligaţi să

continue să păstreze chiriaşii acolo, pentru un număr încă de cinci ani.

O caracteristică aparte a legislaţiei privitoare la locuire în toate ţările postsocialiste

este că locunţele proprietate de stat (atât naţionalizate, cât şi construite în timpul

socialismului) au fost vândute familiilor care le ocupau. Aceasta a fost foarte vizibil în

România. Prima lege privind restituirea imobilelor naţionalizate a fost adoptată în 1995, însă

aceasta a reprezentat un compromis. Se restituiau, în natură, acele clădiri naţionalizate „cu

titlu”, în cazul în care foştii proprietari locuiau în postura de chiriaşi ai statului, în respectivele

5
 Ana- Maria Chivu, Antropologie,

clădiri. Ca şi în alte ţări postsocialiste, chiriaşilor care ocupau celelalte imobile naţionalizate

le-a fost permisă cumpărarea lor. Se vindeau doar clădirile sau locuinţele, nu şi terenul

aferent. Foştii proprietari urmau să primească despăgubiri din partea statului, în virtutea unei

viitoare legi speciale care ar fi urmat să stabilească procedura, care însă nu a mai fost votată.

Legea a fost considerată departe de a fi „reparatorie”. Au fost înstrăinate către chiriaşi

peste 85 % din totalul imobilelor preluate abuziv. Pentru foştii proprietari, soluţia găsită a fost

următoarea: despăgubirea în bani, dar numai în limita de 40 % din valoarea locuinţei şi a

terenurilor aferente. Apariţia acestei legi a creat un adevărat război între foştii proprietari şi

chiriaşii deveniţi proprietari (http://stiri.tvr.ro/istoricul-retrocedarilor-de-la-nationalizarea-din-

48-la-listarea-pe-bursa-a-fondului-proprietatea_28502.html, 19.09.2014).

Din punct de vedere socio-cultural, problema se complică și mai mult dacă avem în

vedere faptul că, o dată împroprietăriți, noii proprietari nu au știut, respectiv au refuzat să

trateze proprietatea dobândită ca parte a unui ansamblu urban mai amplu. Noii proprietari au

manifestat nu doar tendința de a personaliza excesiv bunurile proprii (inclusiv prin marcaje

ale supremației, excelenței sau unicității), dar și de a le izola de mediul urban în care acestea

inevitabil funcționau. Astfel, noii proprietari deși beneficiau de ceea ce le oferă orașul

(proximitate a spațiilor de consum și loisir, iluminat stradal, canalizare, servicii de întreținere

a străzilor etc.) aceștia nu au perceput și nu au tratat orașul ca fiindu-le propriu. Aceasta a

exprimat o ruptură care a ajuns să devină caracteristică orașelor postsocialiste: îngrijirea

exagerată/ostentativă a proprietății, dublată de neglijarea agresivă a cadrului proprietății.

Astfel, după 1989, felul de a trăi al orașului „suferă o bruscă inversare, mecanismele

de rezistență se transformă în erupția vulcanică a acțiunilor individuale reprimate înainte”

6
 Ana- Maria Chivu, Antropologie,

(Giuseppe Cina, 2010, 275) care afectează profund funcționarea spațiului public (folosire,

forme de apartenență și întreținere, accesibilitate) și modalitatea în care acesta este perceput

(ce e public și ce privat în oraș; ce e accesibil și ce e interzis în oraș) (apud Şerban Văetişi,

2013, 9).

7
 Ana- Maria Chivu, Antropologie,

Bibliografie

1.Andrei, Andreea, Colectivizarea românească din perioada 1949-1962, Sfera

Politicii, nr. 178

2.Chelcea, Liviu, 2003, Ancestors, Domestic Groups, and the Socialist State: Housing
Nationalization and Restitution in Romania, Comparative Studies in Society and History 45(4):
714- 740

3.Chelcea, Liviu, Grupuri marginale în zone centrale: gentrificare, drepturi de

proprietate şi acumulare primitivă post-socialistă în Bucureşti, 2000, în Sociologie Românească,
51-68

4. Chelcea, Liviu, 2011 Oraşe, în Sociologie, Lazăr Vlăsceanu, 2011, Ed. Polirom, 739-
783

5.Marx, Karl; Engels, Friedrich, Manifestul Partidului Comunist 1848 ediţie online

accesată în link-ul http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c02.htm

6.Mihalache, Flavius, Croitoru, Alin, 2011, Mediul rural românesc: evoluţii şi involuţii.

Schimbare socială şi antreprenoriat, Ed. Expert

7.Văetiş, Şerban, Schimbare urbană în postsocialism. Aspecte ale privatizării şi

accesibilităţii oraşului, Articol publicat în: Liviu C. Țîrău, Ștefan Melancu, ed., Interferențe

euro-atlantice. 20 de ani de Studii Europene la Universitatea Babeș-Bolyai, Editura Fundației

pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2013, pp. 367-385.