Joc: Cum se simte iepuraşul

Urechilă?
Vă prezint un joculeț de dezvoltare emoțională care îl ajută pe copil să identifice emoţiile celorlalţi, și să
înțeleagă de ce apar ele. Nu necesită pregătire specială, ci doar să ai chef de joacă cu micuțul tău. Cu cât
jocul este mai interactiv cu atât copilului îi va plăcea mai mult. Este potrivit pentru copiii cu vârsta cuprinsă
între 3 si 6 ani, dar se poate adapta și pentru vârste mai mari, dacă îmbogățești povestea cu mai multe
detalii.Vârsta potrivită: între 3 si 6 ani
Materiale necesare: Un iepuraș de jucărie (opțional).
Ce trebuie făcut: Spune-i micuţului că astăzi îi vei spune povestea iepuraşului Urechilă. Poţi să inventezi
tu o poveste scurtă, sau o poţi spune pe cea de mai jos. Cât timp spui povestioara poţi folosi şi un iepuraş
de jucărie, ca să fie mai antrenant. Spune povestea expresiv, şi după fiecare întâmplare întreabă-l pe
copil: Cum crezi că se simte iepuraşul? Pune întrebările natural, fără să pară că îl interoghezi.
Încurajează-l să se exprime deschis. Dacă observi că micuţul se blochează, poţi să îi spui tu cum crezi că
se simţea iepuraşul în respectiva situație.
O sugestie de poveste: Într-o zi iepuraşul Urechilă s-a trezit de dimineaţă după ce a visat ceva
frumos. Cum crezi că se simţea? (Invită-l să răspundă). Îi era foarte foame şi i-a cerut mamei sale un
morcov. Mama sa i-a dat şi l-a mângâiat pe urechi spunându-i că o să se facă un iepuraş tare
zglobiu ( Cum s-a simţit iepuraşul când mama i-a spus asta?). Iepuraşul a întrebat-o pe mama lui dacă
poate să iasă la joacă şi ea i-a spus că mai întâi el trebuie să îşi facă patul. (Cum s-a simţit atunci
iepuraşul?). După ce şi-a făcut patul, Urechilă a ieşit afară din casă. Acolo s-a întâlnit cu prietenii lui, alţi
iepuraşi mai mici (Ce a simţit când i-a văzut?). Au început să construiască un castel în nisip, şi o
iepuroaică mică i-a dărâmat din greşeală castelul (Cum s-a simţit atunci Urechilă?) Iepuroaica şi-a cerut
scuze şi cei doi s-au împăcat, şi au decis să construiască împreună un alt castel (Ce a simţit iepuraşul?).
Peste o oră mama iepuraşului l-a chemat în casă pentru a mânca (Cum s-a simţit când a plecat în casă?)
Bine de știut: Încurajează-ţi copilul să denumească cât mai multe emoţii pe măsură ce răspunde la
întrebări. La început poate că va fi tentat să răspundă numai cu bine/rău, aşa că poţi să îi sugerezi tu
emoţii, dacă vezi că el nu ştie. De asemenea poţi să explici de ce au apărut unele emoţii. Spre exemplu la
întrebarea “Cum s-a simţit Urechilă când iepuroaica i-a stricat castelul de nisip?”, dacă îi spui că s-a simţit
trist, poţi adăuga “pentru că a muncit mult ca să iasă frumos”. De asemenea poți folosi secvențe din viața
de zi cu zi a copilului, pentru a observa cum se simte el in acele momente.

Spor la joaca!

1
 Joc: Ce culoare au emoţiile
mele?

Orice culoare poate fi asociată cu una sau mai multe emoții, precum orice emoție poate să aibă propria ei
culoare. Îți propun următorul joculeţ de dezvoltare emoțională prin care să îți înveți micuțul cât mai multe
emoții. Cu cât copilul este mai mare, cu atât joculețul poate fi făcut cu emoții mai nuanțate. Cînd îi explici
o nouă emoție, poți să folosești exemple de situații în care te-ai simțit așa. Joculețul este potrivit de la
vârsta de 4 ani.
Vârsta potrivită: de la 4 ani
Materiale necesare: cartonaşe colorate în 6 culori: galben, portocaliu, roşu, albastru, verde şi negru.
Ce trebuie făcut: Spune-i micuţului tău că astăzi veţi descoperi o mulţime de emoţii noi. Aşează pe o
masă cartonaşele colorate, şi apoi roagă-ţi copilul să aleagă cartonaşul care se potriveşte cel mai bine cu
felul în care se simte el pe moment. Alege şi tu unul. Apoi invită-l să denumească o emoţie care se
potriveşte cu cartonaşul lui. Roagă-l apoi să aleagă alt cartonaş, şi să spună o emoţie care se potriveşte
cu culoarea aleasă. Repetă acelaşi lucru cu toate cartonaşele.
Bine de știut: Fiecare dintre noi asociem la aceeaşi culoare emoţii diferite. Spre exemplu pentru unii roşu
înseamnă pasiune, pentru alţii furie, pentru alţii frică. De aceea este foarte important să îţi laşi copilul să
găsească propriile asocieri culoare-emotie, fără să îl corectezi sau să îi spui că greşeşte. Nu există
răspunsuri corecte sau greşite când vine vorba de emoţii. Acceptă pur şi simplu emoţia spusă de el şi
încurajează-l să continue. Aceasta nu este o lecţie didactică, ci un joc pe care îl faceţi împreună și care vă
va ajuta să vă dezvoltați inteligența emoțională.

2
 Joc: Butonul magic al
emoțiilor

Continuăm seria de jocuri de dezvoltare emoţională cu un joc potrivit copiilor cu vârsta mai mare de 5
ani. Acesta are ca scop exersarea controlului asupra propriilor emoţii negative. Dacă la început copilul
este copleşit de emoţii şi nu îşi poate controla reacţiile la furie sau frustrare, cu timpul el învaţă să exercite
un oarecare control asupra propriilor sale comportamente. Acest control se dobândeşte treptat, se
exersează, şi copilul are nevoie să fie sprijinit de părinţi ca să îl dobândească. Părinții trebuie să îi ofere
copilului un model adecvat de a reacţiona la frustrare şi să îl ajute să găsească modalităţi mai adecvate
de exprimare a emoţiilor negative.
Joculeţul pe care ţi-l propun este un ajutor pentru tine şi copilul tău în astfel de situații. El apelează la
simbol, metaforă şi magic, adică se potriveşte felului de a gândi specific copiilor.
Vârsta potrivită: peste 5 ani.
Materiale necesare: Un buton confecționat din carton sau plastic (foloseşte-ţi imaginaţia pentru a
improviza unul).
Ce trebuie făcut: Spune-i micuţului tău că ai găsit într-un loc special un buton magic. Acesta are puterea
de a-l ajuta când este furios sau supărat pe cineva. Tot ce trebuie să facă în acele situaţii este să spună
cum se simte (de exemplu: mă simt furios!), să apese pe el, şi apoi să aştepte un minut, timp în care
butonul îşi face efectul magic şi emoţia care îl supără scade. Când furia (sau supărarea, tristeţea) scade,
butonul magic va face astfel încât să îi apară în minte o idee despre ce se poate face pe viitor când va
mai apărea acea emoţie negativă.
După ce îi trezeşti curiozitatea copilului, întreabă-l mai întâi în ce situaţii ar vrea să îl folosească. Faceţi
apoi o probă a butonului. Spune-i că o perioadă acesta va sta într-un loc unde îl poate vedea şi îl poate
folosi ori de câte ori are nevoie.
Pentru început adu-i tu aminte să apese butonul ori de câte ori vezi că este supărat, trist sau nervos. De
câte ori apasă butonul, încurajează-l să spună cum se simte şi fii alături de el până se linişteşte. După un
timp poţi renunţa la buton, spunându-i că acum butonul magic este atât de puternic, încât trebuie doar să
se gândească la el, că el își va face efectul cu aceeaşi putere.
Bine de ştiut: Pentru copii obiectele concrete sunt un suport foarte util în dezvoltarea unor deprinderi. Cu
ajutorul acestui buton, copilul învaţă de fapt să îşi exprime emoţiile, să îşi amâne reacţiile de moment şi
să poată experimenta noi feluri de a reacţiona la furie, supărare şi stres.
Unii părinţi cred că dacă folosesc soluţiile magice pentru copii este ca şi când îi păcălim. Aceştia trebuie
să ştie că oricum copiii îşi imaginează fel de fel de soluţii magice, pentru că acesta este felul lor specific
de a gândi până la vârsta de 7-9 ani. Practic noi doar învăţăm să vorbim pe limba lor şi folosim o soluţie
potrivită vârstei lor pentru a-i ajuta atunci când au nevoie.

3
 Zece emoţii de primăvară:
Mândria
Adu-ţi aminte de ultima oară când te-ai simţit cu adevărat mândru de tine. Ce sentiment împlinitor ai trăit,
nu-i aşa? Ce emoție plăcută este mândria! Acum, gândeşte-te la ultima oară când ai văzut un coleg cu
adevărat mândru de sine însuşi. Nu-ți trezeşte această amintire şi o emoţie negativă, cât de mică? Când
vedem mândria din exterior ne dăm seama că ea nu este întotdeauna bună, ci că are și o față întunecată.
Astăzi vreau să vorbim despre ambele fețe ale mândriei.

Mândria cea bună

Faţa luminoasă a mândriei apare când când realizăm ceva deosebit, avem o performanţă sau ne
întrecem pe noi înşine într-o anumită privinţă. Cu cât efortuldepus este mai mare, cu atât şi satisfacţia
succesului este mai mare. După ce realizăm ceva important ne relaxăm şi ne simţim bine în propria
noastră piele. Avem o stare caldă de mulţumire interioară şi un respect de sine ridicat. Şi mai ales,
prindem încredere în noi înşine şi deja începem să visăm la următoarele realizări.În urma unui succes
ne simțim mai puternici, și această putere ne ajută să ne motivăm pentru următoarele scopuri de atins.
Însă aceasta mulţumire interioară nu se transformă în mândrie dacă nu simţim nevoia să arătăm şi
celorlalţi realizarea noastră. Mândria apare atunci când există dorinţa ca şi ceilalţi să observe, să
recunoască şi să aprecieze realizările noastre. Când dorim să împărtăşim cu ceilalţi bucuria succesului.
Când vrem să se vadă, să se ştie cât de bucuroşi suntem.
Aşadar, pentru ca mândria cea bună să apară este nevoie de o realizare, de o satisfacţie interioară şi de
dorinţa de a le arăta celorlalţi ce am făcut. Ea este o bucurie pe care vrem să o împărtăşim şi cu
ceilalţi, pentru că o bucurie împărtăşită este mai mare. Mândria cea bună este un motor al motivaţiei
pentru mai târziu şi o bază pentru stima de sine ridicată.

Mândria cea rea

Mândria cea rea apare când are alt scop decât împărtăşirea unei bucurii şi motivarea spre a face mai
mult. Chiar dacă cel care o trăiește o simte la fel de plăcut ca mândria bună, pentru cei din jur ea este un
motiv de invidie, de neplăcere sau chiar de suferință. Există mai multe forme ale mândriei rele. Iată la
care dintre ele mă gândesc acum:
 Mândria fără realizări. Aceasta apare când există mulţumire de sine şi dorinţa de a le arăta
celorlalţi această mulţumire, însă nu există realizări personale. În lipsa acestora, persoana mulţumită de
sine şi dornică de afirmare se va mândri cu ceea ce are sau cu ceea ce este. Uită-te la mine, cât sunt
de minunat! (în general). Priveşte ce lucruri am (pentru care nu am făcut nimic)! Dusă la extrem,
aceasta mândrie stă la baza grandomaniei, narcisismului sau a cultului personalităţii. De ce este rea?
Pentru că are ca singur scop hrănirea egoului celui care o simte. Şi pentru că întreţine o imagine
iluzorie despre sine însuşi, care nu are bază reală. În acest caz, mândria înăbuşă o privire realistă
asupra propriei persoane şi auto-critica sănătoasă, care ne face dornici să evoluăm. În plus, cei din
jur se pot simți eclipsați sau intruzați de acești oameni.
 Mândria fără mulţumire de sine. Mulţi oameni vor să obţină performanţe doar pentru a le arăta
celorlalţi că sunt valoroşi. De obicei, ei se mândresc cu propriile realizări la cei care nu au încredere în
ei, şi care le transmit mesajul: ”Nu te accept decât dacă faci ceva deosebit”. Acesta este cazul copilului
respins de părinţi care trage din greu să obţină o performanţă, pe care o aduce ca pe un trofeu
părinţilor. Copilul obţine performanța însă aceasta nu este pentru mulţumirea lui interioară, ci pentru a
obţine în sfârşit acceptarea părinţilor. Această formă de mândrie este rea pentru că nu îi creşte stima
de sine copilului ci îl face şi mai dependent de aprecierile celorlalţi. Performanţa copilului nu vine
din plăcerea de a face, ci este mai degrabă un sacrificiu pentru părinţi.

4
 Mândria ca formă de umilire a celorlalţi. În situaţii de competiţie, multe persoane îşi etalează
succesul ca să le arate celorlalţi că sunt înfrânţi. Cred că ştii situaţia în care un copil câştigă la un joc şi
pur şi simplu îi face în ciudă celuilalt cu succesul său. În acest caz, el nu este mândru ca să împartă
bucurie ci ca să îi creeze celuilalt sentimentul că este înfrânt. Aceasta mândrie este rea pentru
ceilalţi, care se simt umiliţi şi invidioşi.
Din păcate în zilele noastre nu se prea vorbeşte despre partea întunecată a mândriei. Suntem încurajaţi
să creştem copii mândri de ei înşişi pentru că vrem beneficiile mândriei: încredere în sine, mulţumire de
sine, satisfacţie. Am trecut de la extrema în care mândria era considerată un păcat în cea în care ni se
spune că este o emoţie mereu bună.
Însă mândria nu este mereu bună, și mai ales nu este bună în exces. Nu de dorim copii prea mândri,
mereu mândri. Ştii de ce? Pentru că mândria este în balanţă cu o altă trăsătură, la fel de
valoroasă: modestia. Şi, dacă balanţa înclină doar într-o parte, cealaltă are de suferit. Dacă un copil este
prea mândru de sine însuşi nu mai poate fi conştient de contribuţia celorlalţi la succesul lui, adică nu mai
poate fi recunoscător. Invers, un copil care este prea modest îşi ignoră propriile calităţi, eforturile depuse
pentru a reuşi. Mândria şi modestia, iată o balanţă cu 2 valori.
Așadar, cea de-a cincea emoție de primăvară nu este chiar atât de luminoasă pe cât credeam. Să o
lăsăm să înflorească din plin? Să o cam retezăm? Să o smulgem din rădăcină și să creștem în locul ei
modestia? Este alegerea ta în favoarea cui înclini balanța. …. sau, poate este doar o chestiune de
echilibru.

Zece emoții de primăvară:

Starea de flux
D. merge în fiecare zi la una-două activităţi extraşcolare: şah, tenis, chitară, dans, teatru, karate. Părinţii
lui, ştiind că este un copil deştept, îşi petrec o bună parte din timp ducându-l cu maşina de colo colo. Ei
vor să îl pregătească de pe acum pe D. pentru viitor. Speranţa lor este ca D. să ajungă la un liceu bun şi
apoi să meargă în linie dreaptă către o carieră de succes. Probabil, ţi-l imaginezi pe D. ca pe un
explorator isteţ, care pune întrebări deştepte şi ştie foarte multe pentru vârsta lui. Însă D. nu este deloc
aşa. D. este obosit. Este lipsit de vitalitate. Dimineaţa plânge şi spune că nu vrea la şcoală. Când prinde
câte un moment liber se joacă ca un copil mic sau stă pe tabletă. Cât despre extraşcolare, dacă i s-ar da
de ales, ar renunţa la ele mâine, fără nici un regret. Părinţii ştiu asta şi de aceea îi promit recompense
grase pentru ca el să meargă în continuare la ele. Însă simt şi ei că nu e asta soluţia. Simt şi ei că, dacă
nu l-ar împinge de la spate, D. nu ar face mai nimic toată ziua. Oare unde s-a greşit? Oare de ce nu e D.
fericit?
Exemplul lui D. nu este din păcate o excepţie. Cunosc zeci de D. Copii care se străduiesc să participe la
activităţile alese de părinţi sau de ei înşişi, însă nu o fac cu plăcere. O fac fie pentru recompensă, fie
pentru că aşa fac şi prietenii lor, fie pur şi simplu pentru că sunt forţaţi de părinţi. Plăcerea de la începutul
activităţii s-a irosit repede şi acum nu au rămas decât chinul şi cearcănele. Evident, sunt diferite cauze
pentru care s-a ajuns aici, însă astăzi nu vreau să vorbim despre ele, pentru că nu contează atât de mult.
Indiferent de ce s-a ajuns aici, D. este în pericol să se epuizeze iar părinţii sunt într-un mare dilemă: să
continue să-l împingă de la spate sau să îl lase din mână, riscând să îi irosească potenţialul?

Soluţia pentru D. şi părinţii lui

Crede-mă, am stat şi am analizat mult situaţia lui D. Iniţial, m-am gândit să îl lăsăm pe D. în pace. De ce
să-l obligăm să facă ce nu vrea? Nu-i şi aşa scoala destul de neplăcută? Însă, evident, această soluţie
are o mare hibă: dacă îl lăsăm liber, D. îşi va consuma timpul pentru plăceri imediate, cel mai probabil
jucându-se pe calculator (ştiu asta pentru că cunosc prea mulţi D. lăsaţi liberi şi care momentan se luptă
cu dependenţa de calculator). D-liber riscă să nu aibă nici o performanţă, pentru că orice
performantă presupune efort, şi efortul este în sine neplăcut. Iar eu, ca părinte, mi-aş reproşa faptul
că am un copil deştept dar care nu face nimic cu deşteptăciunea lui.

5
Cealaltă soluţie se învârte în jurul cuvintelor efort, control, performanţă. No pain no gain. Până la urmă,
orice performantă se obţine cu sudoare, cu sute de ore de exerciţiu şi mii de dificultăţi în cale. Însă m-am
uitat iar la D., la oboseala lui, la cearcănele lui, la sila lui de a face aceste activităţi. D-efort este stors de
putere şi nici măcar nu se bucură din suflet de succesele lui.
Aşa că soluţia nu e aici. Nu-ţi transforma copilul nici într-un D-liber nici în D-efort. Costurile sunt mult prea
mari în ambele variante. Există altă soluţie pentru D., şi aceasta se numeşte starea de flux. Şi orice
activitate care nu îi poate asigura copilului stare de flux pur şi simplu nu merită făcută.

Starea de flux
Când un violonist este complet absorbit în melodia lui, are stare de flux. Chirurgul care face o operaţie
complicată, simţindu-se în acelaşi timp stăpân pe situaţie, are şi el stare de flux. Copilul care construieşte
lego ore în şir până termină construcţia are stare de flux.
Starea de flux este acea absorbire totală într-o activitate, în care dăm tot ce avem mai bun din noi.
Când avem stare de flux uităm de timp, de noi înşine, de alte griji. Toată atenţia noastră este
îndreptată spre ceea ce facem acum. Cât timp suntem în starea de flux ştim sigur (deşi nu avem
timp să savurăm) că suntem exact unde vrem să fim şi facem exact ceea ce vrem să facem.
Starea de flux apare când este un raport optim între competențele pe care simţi că le ai şi provocarea
situaţiei. Ea apare când situaţia este destul de incitantă, provocatoare, şi simţi că ai competențele
necesare să îi faci faţă. Cu cât simţi că într-o situaţie dai tot ce ai mai bun din tine, cu atât şi starea de flux
este mai probabil să apară.
Deşi starea de flux poate fi atinsă teoretic în orice situaţie, în realitate ea apare când trebuie să faci ceva,
când te mobilizezi, când ieşi din zona de confort. Hai să vedem cum îl ajutăm pe D. să o obţină.

Cum obţinem starea de flux?

1. Proporţia optimă între provocare şi competențe. În primul rând, situaţia trebuie să fie provocatoare.
Dacă provocarea e mult prea mică pentru puterile lui D., el se plictiseşte sau devine apatic. Dacă
provocările sunt prea mari, D. devine îngrijorat sau de-a dreptul anxios, pentru că simte că nu se poate
descurca. Proporţia optimă e când provocarea e mare, dar şi competențele pe care trebuie să le
folosească D. sunt ridicate.
2. Scopuri clare. Pentru ca D. să aibă o stare de flux este important să ştie care este scopul activităţii pe
care o face. Ce rezultat trebuie să obţină? Spre ce se îndreaptă? Uneori, în mintea părinţilor scopul
activităţii este foarte clar, însă în mintea copilului nu este aşa (fă o scurtă verificare şi întreabă-ţi copilul de
ce merge la balet, de exemplu. Apoi întreabă-l ce trebuie să facă la balet, ca să vezi cât de clar are în
minte reprezentarea succesului la balet). Copilul care nu înţelege ce se vrea de la el într-o situaţie nu va
putea avea stare de flux. Invers, cu cât are în minte mai clar rezultatul cu atât este mai motivat să-l
transforme în realitate. Să nu mai menţionăm faptul că el trebuie să găsească scopul activităţii ca fiind
valoros, sau măcar incitant.

2. Feedback imediat. D. trebuie să ştie ce face, dacă e în direcţia bună sau nu. Dacă bâjbâie, va fi mai
puţin sigur pe el, şi îi scade motivaţia. Iată de ce are nevoie de feedback cât mai clar, legat de progresele
lui, şi nu de aprecieri globale (bravo/nu-i bine). De fapt, cel mai bine ar fi ca el să fie capabil să îşi ia
feedbackul singur, fără ca cineva să trebuiască să îi spună ce să facă.
3. Încrederea în propriile abilităţi. Partea interesantă a stării de flux este că nu contează neapărat ce
ştii să faci, ci cât de încrezător eşti în ceea ce ştii să faci.Dacă D. are anumite abilităţi dar nu ştie că le
are, în loc să aibă o stare de flux el va fi îngrijorat. Pentru a fi mai încrezător în propriile abilităţi, nu este
suficient să îi spunem unui copil Hai că poţi. Trebuie să îl ajutăm să se evalueze singur, cât mai
corect. Feedbackul direct şi imediat este cea mai bună metodă de a-l ajuta pe copil să-şi dea seama
singur ce şi cât poate.

6
4. Perceperea dificultăţii sarcinii. La fel ca şi cu competenţele, contează mai mult felul în care vede D.
situaţia, şi nu neapărat dificultatea reală a situaţiei. Dacă D crede că situaţia este foarte solicitantă, nu va
avea stare de flux ci va fi îngrijorat, indiferent că cei din jurul lui îi spun că e simplu şi că se va descurca.
În percepţia dificultăţii situaţiei copilul se ia şi după reacţia celorlalţi: dacă cei din jur consideră
sarcina foarte grea, şi el va prelua aceeaşi părere.
5. Eliminarea distractorilor din jur. Orice stare de flux poate fi stricată de un telefon insistent sau de
televizorul care ne ademeneşte din fundal. Părinţii lui D. ar trebui să se asigure că în momentul în care el
participă la aceste activităţi nu va fi deranjat sau distras.
Nu am insistat asupra avantajelor stării de flux, pentru că sunt sigură că le intuieşti, mai ales dacă şi tu ai
parte în viaţa ta de această stare. Ea are însă un singur dezavantaj: cât timp eşti în flux nu simţi că eşti
fericit. Eşti prea concentrat şi absorbit ca să te mai gândeşti la ce şi cum te simţi. Însă această stare
alimentează masiv fericirea pe care o simţi, și îți poți da seama de asta după ce ieși din flux.
Aşadar, verifică dacă activităţile pe care le face copilul tău îi produc o stare de flux (nu mereu, dar măcar
o bună parte din timp). Dacă nu o fac încă, gândeşte-te dacă poţi să le transformi. Iar, dacă nu reuşeşti,
pune recompensele sau ameninţările deoparte şi renunţă la aceste activităţi. Sigur vei găsi altceva care îi
va permite să trăiască această stare, pentru că orice om este capabil să aibă stare de flux. Pentru că
viaţa e prea scurtă să o risipim în activităţi sărace şi pentru că orice om, oricât e el de mic, are dreptul să
trăiască împlinirea de a-şi folosi abilităţile la maxim.

Zece emoții de primăvară:

Plăcerea
Întoarce-ţi o clipă atenţia spre interior şi gândeşte-te la toate momentele plăcute pe care le-ai trăit azi. Au
fost destule? Chiar acum, când eşti în faţa ecranului, simţi vreo plăcere, cât de mică? Ai, în această
perioadă, parte de plăceri? Şi, dacă vrei mai multă plăcere în viaţa ta, gândeşte-te o clipă: ar trebui să
existe oare o limită în plăcere? Este posibil ca prea multă plăcere să fie în vreun fel dăunătoare?
Răspunzând la aceste întrebări, vei observa mai bine care este atitudinea ta faţă de plăcere în general: îţi
ghidezi viaţa spre atingerea ei sau o consideri mai degrabă ceva marginal?
Când ne gândim la plăcere ne dăm seama imediat că de fapt nu există un singur tip, ci fel de fel de
plăceri, care mai de care mai îmbietoare. Plăcerea primei muşcături dintr-o prăjitură de ciocolată este
diferită de plăcerea de a descoperi răspunsul la o întrebare grea. Plăcerea concentrată a unui joc pe
calculator este diferită de plăcerea discretă de a pălăvrăgi cu un prieten. Plăcerea de a sta tolănit într-un
hamac este diferită de plăcerea nebună pe care o ai când dansezi pe muzica preferată. Plăcerea sadică
de a strivi un gândăcel este diferită de plăcerea de a oferi cuiva o mână de ajutor. Navigând printre
plăceri, realizăm că unele par mai valoroase decât altele. Există plăceri facile şi plăceri obţinute prin
trudă. Plăceri vinovate şi plăceri curate. Plăceri zgomotoase şi plăceri subtile. Sunt unele mai bune ca
celelalte? Ei, asta da întrebare grea.
În principiu, plăcerile ar trebui să fie toate bune, pentru că… se simt plăcut. Mereu mi-am imaginat că o
viaţă fericită este cea în care simţi plăcere în tot ceea ce faci, zi de zi (tot asta mi s-a părut şi definiţia
utopiei ). Însă imaginea unui dependent de heroină care este în extaz când îşi injectează drogul mă face
să-mi dau seama că nu are cum ca plăcerea să fie bună oricât şi mai ales oricum. Şi, până nu ne lămurim
în ce condiţii plăcerea nu mai este ceva benefic, nu putem să pornim cu toată inima în cultivarea ei.

Care este problema cu plăcerea?

Suntem născuţi cu circuite ale plăcerii bine sădite în creierul nostru. Obţinerea plăcerii este un obiectiv nu
numai al nostru, ci al tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Ca fiinţe, suntem atât de avizi de plăcere, încât
numai apropierea ei ne face să ni se aprindă în creier centrii plăcerii, care o aşteaptă cu nesaţ. Însă, din
păcate, sistemul plăcerii are şi câteva probleme de construcţie, incluse în el:
7
 Prin repetare, plăcerea se toceşte şi scade în intensitate. Prima muşcătură de prăjitură este
delicioasă, însă la a zecea muşcătură plăcerea este mult mai mică.
 Anumite plăceri dau dependență. Când descoperim o sursă de plăcere tindem să ne fixăm
asupra ei şi să abuzăm de ea.
 Vom înclina să alegem o plăcere facilă, de moment, în locul urmăririi unor scopuri mai valoroase.
Plăcerile la îndemână sunt unele dintre cele mai puternice frâne în atingerea unui scop.
Sistemul plăcerii ne face viaţa dulce dar tot el face posibilă existenţa toxicomaniei, sadismului şi viciilor.
Dacă nu am fi construiţi să fim atât de avizi de plăcere, aceste probleme nu ar fi existat. Am fi fost ca nişte
furnicuţe conștincioase care nu s-ar fi abătut de la scopurile lor. Însă, aşa cum poţi intui, soluţia nu este
nicidecum interzicerea plăcerii, de teama dependenţei şi a excesului. Soluţia nu este nici măcar călduţa
cale de mijloc (să fie plăcere, dar nu prea multă). Atunci care o fi?

Plăcerea şi fericirea
Cred că soluţia este încadrarea corectă a plăcerii în contextul mai larg al fericirii. Ideea e să
înţelegem în ce fel se leagă plăcerea de fericire şi cum poate lucra în favoarea acesteia.
Să ne uităm din nou la cele trei tipuri de fericire. Fiecărui tip îi corespunde un anumit tip de plăcere, şi
este uşor să ne dăm seama că unele tipuri de plăcere contribuie mai mult la fericire decât altele.
 Astfel, pe primul nivel există plăcerile legate de simţuri: satisfacţiile senzoriale, buna dispoziţie,
distracţia. Acestea sunt trecătoare însă dau până la urmă savoare vieţii (încă mă intrigă faptul că nivelul
de plăcere pe care îl trăim zilnic este într-o bună măsură determinat genetic).
 La nivelul următor plăcerea nu mai este aşa de uşor de recunoscut, pentru că suntem prea
captivaţi de ceea ce facem ca să ne dăm seama că simţim plăcere. Concentrarea ne ia conştiinţa
plăcerii, însă ştim sigur, la un nivel mai profund, că suntem exact unde vrem să fim şi că facem exact
ceea ce vrem să facem.
 Plăcerea de a contribui la un bine mai presus de propria persoană este legată de un sentiment
de împlinire, satisfacţie şi recunostință. Această plăcere nu vine din simţuri, însă ştim sigur că o
simţim, cel mai probabil în locul acela a-spațial pe care îl numim suflet. Ea este o plăcere elevată, mai
greu de atins, dar tocmai de aceea mai înălţătoare.
Aşadar, legând plăcerea de fericire, ne este mai uşor să ne dăm seama care este ierarhia plăcerilor şi
cărora ar trebui să le acordăm prioritate. Dar…. de unde atâta putere de stăpânire?

Plăcere şi autocontrol
Cel mai adesea, plăcerile intră în contradicţie unele cu celelalte. În fiecare om se dă o luptă aprigă între
plăcerile de moment, care sunt atât de tentante, şi cele obţinute cu efort (dar mai valoroase). Din păcate,
suntem atât de înclinaţi să gândim pe termen scurt şi să cedăm tentaţiilor, încât de multe ori ne rezumăm
la a trăi doar plăceri facile. Însă, atunci când viaţa ne este plină doar de plăceri de moment simţim la un
moment dat un gol, care pur şi simplu nu poate fi umplut doar cu alte satisfacţii facile.
Pentru a avea plăceri mai satisfăcătoare trebuie, în mod paradoxal, să intervenim într-un mod uşor
neplăcut. Trebuie să ne înfrânăm, să rezistăm tentaţiei, să spunem nu acum prezentului de dragul unui
viitor mai bun. Pare simplu de făcut, însă în realitate ştii şi tu cât de greu este. Iar pentru copiii cu un
autocontrol slab, este aproape imposibil. Micuţul care se joacă pe tabletă şi care face crize de furie când
aceasta i se ia din față nu este neapărat răsfăţat cât incapabil să îşi stăpânească pofta de a obţine o
plăcere facilă.
Din fericire însă, sunt nenumărate feluri de a creşte autocontrolul. În curând, şi în Braşov va exista
un seminar pe această temă, adresat părinţilor conştienţi de importanţa lui.
Este bun autocontrolul şi o ştim, însă, oricât este de valoros, are în sinea lui ceva extrem de nesuferit, şi
anume faptul că diminuează plăcerea din viaţa noastră. Iată de ce e atât de important să ştim cum să
ţinem balanta echilibrată, astfel încât să nu ne transformăm în mici roboţei super-constiinciosi.

8
 Mai multă plăcere în viaţa noastră
Dacă ştim locul plăcerilor în viaţa noastră şi cum să le controlăm (măcar așa, cât de cât), putem să
învăţăm să le cultivăm şi să ne bucurăm de ele. Iată câteva idei:
 Savurează! Mulţi oameni trec în viteză prin plăceri, consumând astfel doar o mică parte din
experienţe. Ei au impresia că au nevoie de mai multe plăceri, când în realitate au nevoie doar să
savureze mai mult. Arta de a savura constă în gustarea pe îndelete a plăcerii, într-un mod cât mai
conştient. Ca să savurezi trebuie să te opreşti şi să simţi. Să fii prezent, şi să îţi dai voie să te laşi
cuprins de plăcere.
 Evită saturaţia. Ca un lucru să îţi placă la fel de mult şi data viitoare, nu îl epuiza cu totul. Gustă-l
nu până te saturi cu adevărat, ci puţin după momentul de plăcere maximă. Astfel, vei rămâne cu poftă
de el şi data viitoare.
 Foloseşte-ţi mintea! Cu cât ştim mai multe despre un lucru, cu atât ne place mai tare. Dacă vrei
să îţi placă mai mult un vin nu e neapărat necesar să îl cumperi pe cel mai scump, ci să afli cât mai
multe despre beneficiile lui.
 Creşte gama de plăceri, nu neapărat intensitatea lor. În loc să te fixezi pe câteva plăceri pe
care le foloseşti intens (riscând să devii dependent) descoperă cât mai multe plăceri mici, dar
numeroase. O plăcere mică adăugată unei activităţi neplăcute are puterea să o transforme până la
pragul de a fi cel puţin neutră, dacă nu chiar puţin puţin plăcută.
 Fii atent la final. Dacă vrei să te asiguri ca o experienţa sa îţi rămână plăcută şi în amintire
asigură-te că are un final plăcut. Când ţinem minte un eveniment tindem să facem o medie între
momentul cel mai intens şi final. Aşa că fii foarte atent la felul în care se termină.
Şi, pentru că tot vorbim despre dulcele final, permite-ţi un minuţel de relaxare, în care, pe muzică, să îţi
întinzi fiecare muşchi, ca o pisică tacticoasă. Respiră adânc, închide ochii câteva secunde şi lasă-te
purtat de acest ritm blând. Mmmm, ce plăcut se simte, nu-i aşa?

https://www.youtube.com/watch?time_continue=1&v=l5hBkQT3-C8

Zece emoții de primăvară:

Entuziasmul
En-zu….zi-as-tul! En-(pauză, ochii mari)…-gu–siasmul. En– tu– zi– as– mul! După ce enumeră în
cascadă emoţiile uzuale, copiii din grupul de dezvoltare emoţională trec la emoţii ceva mai complicate (cel
puţin de pronunţat). Dacă întrebi orice copil din acest grup, ştie că entuziasmul este…”când de-abia
aştepţi să se întâmple ceva sau să faci ceva”. În plus, el îţi şi dă câteva exemple de situaţii în care s-a
simţit entuziasmat. Şi da, cu siguranţă sunt entuziasmaţi când ştiu că vor vorbi despre emoţii. Aşadar, să
ne alăturăm şi noi grupului de pitici şi să vedem împreună cum să creştem şi dezvoltăm entuziasmul la
copii.
Din capul locului vreau să-ţi spun că nu îmi prea plac oamenii prea entuziaşti, care se forţează să aibă
mereu zâmbete extrem de largi şi radioase pe faţă. Entuziasmul şi pozitivitatea excesivă, când sunt false,
mi se par respingătoare. Din fericire copiii nu prea falsifică emoţii, însă am văzut şi părinţi care le
inoculează ideea că Trebuie să te simţi într-un anumit fel. Preferabil permanent, dar dacă nu, măcar când
avem musafiri. Aşadar, să creştem această emoţie cât se poate de natural, fără să o forţăm.
Entuziasmul merge mână în mână cu forţa vitală. Un copil entuziast are vitalitate, poftă de viaţă, şi mai
ales este interesat să facă ceva. Atunci când apare, entuziasmul îl ajută pe copil să fie curios, să
exploreze, să se implice în activităţi şi să fie în prezent.
Hai să intrăm puţin în nuanţe şi să delimităm entuziasmul de alte emoţii învecinate.

9
 Entuziasmul se leagă de anticiparea unei plăceri, în viitor. Copilul entuziasmat trăieşte o
emoţie pozitivă chiar şi numai când se gândeşte la ce se va întâmpla în viitor. Când el trăieşte o emoţie
pozitivă pe parcursul unei activităţi nu vorbim neapărat de entuziasm cât de mulţumire, încântare,
fascinaţie, sentimentul de a fi captivat, etc.
 Vecinul negativ al entuziasmului este nerăbdarea, care apare când copilul aşteaptă un
eveniment pozitiv, însă percepe distanţa până la el ca fiind prea mare.
 Entuziasmul trăit de multe ori declanşează optimismul şi speranța în viitor.
 Opusul entuziasmului este plictiseala, blazarea, dezinteresul.

Când apare entuziasmul?

Având în vedere că este o emoţie care se leagă de anticipare, entuziasmul poate apărea doar dacă
există aşteptări pozitive. Cu cât copilul are aşteptări pozitive mai mari referitoare la o activitate, cu atât
este mai entuziasmat.
Când suntem entuziasmaţi, ne formăm în minte fel de fel de scenarii plăcute despre ce se va
întâmpla. Uneori, aceasta aşteptare este chiar mai frumoasă decât participarea la eveniment în
sine. De ce? Pentru că, atâta timp cât aşteptăm, evenimentul încă nu se consumă. Suntem încă liberi să
fantazăm, să ne imaginăm. Când evenimentul deja se întâmplă, avem şi senzaţia că trece, şi aceasta
conştientizare ne poate umbri fericirea.
Aşadar, dacă entuziasmul este legat de aşteptări pozitive, să vedem cum anume să le formăm, într-un
mod potrivit. Spun într-un mod potrivit pentru că există şi modalităţi greşite de a le forma. Astfel, dacă
aşteptările pozitive sunt nerealiste, entuziasmul poate aduce după sine dezamăgire. Dacă ele sunt prea
mari, copilul poate deveni nerăbdător. Dacă sunt prea vagi, el poate deveni îngrijorat.

Cum formăm aşteptări pozitive?

A-i crea copilului aşteptări pozitive nu este prea greu, dacă activitatea propusă îi place oricum. Trebuie
doar să îi spui ce va urma şi gata entuziasmul.
Provocarea este însă când trebuie să îl entuziasmezi pentru activităţi mai puţin plăcute. Dacă reuşeşti să
îi formezi entuziasmul pentru şcoală, de exemplu, i-ai salvat câţiva ani de viaţă (însumând cele câteva ore
pe care le stă zilnic la şcoală minim 12 ani). Iată câteva sugestii:
 Găseşte punctele tari ale activităţii. Ca să îi formezi copilului aşteptări pozitive trebuie mai întâi
să fii tu singur convins că activitatea chiar îi este plăcută sau folositoare. Aşa că stai şi reflectează
asupra acestora, până când eşti sigur că le-ai găsit. Astfel, îţi va fi mult mai simplu să i le transmiţi şi lui,
indiferent în ce formă.
 Trezeşte-i interesul. Spune-i pe scurt în ce va consta activitatea, într-un mod care să îl facă
curios. Suspansul este şi el un ingredient în formarea entuziasmului.
 Arată-i la ce îl ajută activitatea. Dacă ea are şi o latură plăcută, cât de mică, asigură-te că o
accentuezi. Dacă activitatea este chiar neplăcută, pune accent pe valoarea ei, în timp. Valoarea constă
în lucrurile importante pe care le va învăţa în urma ei.
 Prezintă şi aspectele negative într-un mod realist. Fără să îl sperii, avertizează-l şi de lucrurile
mai puţin plăcute care se vor întâmpla. Puţină anxietate anticipatorie îl va ajuta să facă faţă mai bine
provocărilor de atunci.
 Răspunde-i tuturor întrebărilor pe care le are. Astfel, îl ajuţi să reducă incertitudinea şi
corectezi eventualele aspecte înţelese greşit. De asemenea, este o ocazie să îl asiguri că totul va fi
bine, până la urmă.
 Abordează şi tu o atitudine entuziasmată când îi vorbeşti. Astfel, îi trezeşti speranţa şi îl ajuţi
să vadă partea bună a activităţii respective.
 Păstrează puţin mister. Spune-i că va avea parte şi de surprize plăcute atunci când le va face,
pe care nici nu le bănuieşte acum.

10
În acest moment, poate ţi-am trezit entuziasmul, poate nu. Însă eu chiar vreau să mă asigur că te-am
entuziasmat. Hmm, oare ce am de făcut? Ah, ştiu! O să îţi creez şi mai multe aşteptări pozitive!
Deci, dacă îl ajuţi pe copil să fie entuziasmat, poţi fi sigur că se va implica cu mult interes în activitate,
fără să trebuiască să îl împingi de la spate. Entuziasmul stă la baza interesului şi a motivaţiei interioare.
El este motorul emoţional al oricărei performante. Ah, da, era să uit: Când stai pe lângă un copil
entuziasmat o să ai şi tu parte de o surpriză tare plăcută. Cum ce surpriză? Încearcă şi vei vedea!

Zece emoţii de primăvară:

Cum să creştem emoţiile
pozitive?
Lăsându-mă inspirată de primăvara care se apropie de noi tiptil, mi-a venit ideea unui mic proiect: cum ar
fi ca în perioada asta să învăţăm să sădim, creştem şi hrănim emoţii pozitive? Nu de alta, dar mereu e loc
de mai multă bucurie, satisfacţie şi entuziasm în viaţa noastră. Pe scurt, proiectul sună aşa: rând pe rând
ne vom concentra atenţia asupra a zece emoţii pozitive. Le vom analiza pe fiecare în parte şi apoi ne vom
gândi la câteva modalităţi practice de a le creşte în viaţa noastră şi a copiilor noştri.
Misiunea acestui proiect nu este deloc greu de înţeles: precum spuneam şi în articolul precedent,
emoţiile pozitive sunt mai subtile decât cele negative şi din această cauză sunt mai greu de conştientizat.
Pe de altă parte, emoţiile negative cântăresc mai greu şi sunt mai sonore. Dacă vrem să avem o viaţă
mai satisfăcătoare, balanța între emoţiile pozitive şi cele negative nu trebuie să fie de unu la unu, ci de 3
la 1. Aşadar, secretul unei vieţi împlinite nu este neapărat reducerea emoţiilor negative, cât
amplificarea şi creşterea numărului de emoţii pozitive.
Înainte să trecem direct la cunoaşterea acestor emoţii pozitive, aş vrea să îţi spun că printre cele zece nu
se numără fericirea şi nici dragostea. De ce?
În primul rând, pentru că amândouă, deşi sunt în sinea lor emoţii pozitive, sunt trăiri foarte complexe, care
au nevoie să fie tratate mai pe larg, şi nu încap într-un proiecţel aşa de mic, de primăvară (am scris mai
demult câte ceva despre fericire).
În al doilea rând, pentru că, având în vedere faptul că ele sunt unele dintre cele mai preţioase sentimente,
de multe ori s-au creat adevărate obsesii în jurul lor (îţi poţi da seama şi tu de asta dacă te uiţi la numărul
uluitor de cărţi care te învaţă cum să iubeşti şi cum să fii fericit).
Ca o observaţie a oamenilor de ştiinţă care tratează problema fericirii în mod serios, dacă ştim doar
puţine lucruri despre fericire s-ar putea să ne facem mai mult rău decât bine. De ce? Ei bine, pentru
că, citind despre beneficiile fericirii, spunem: Şi eu vreau să fiu fericit! Numai că, neînţelegând prea bine
cum stă treaba cu fericirea, cădem în diverse capcane: ne repetăm de zeci de ori pe zi că suntem fericiţi,
ne afişam un zâmbet larg (şi încremenit) pe faţă, ne aşteptam în mod nerealist să fim mereu fericiţi, pe
scurt, ne forţăm să fim fericiţi.

11
 Şi ghici ce: cu cât ne forţăm mai mult cu atât suntem mai puţin fericiţi. Asta din simplul motiv
că fericirea nu este o emoţie care poate fi indusă prin gânduri, gesturi sau ritualuri. Fericirea este
un sentiment care se simte în tot corpul şi care ne vizitează doar din când în când, în anumite condiţii.
În al treilea rând, nu voi scrie acum despre dragoste și fericire pentru că vreau să dăm şansa şi unor
emoţii mai puţin prestigioase să înflorească. Viaţa emoţională este foarte nuanţată, şi de multe ori, dacă
ne concentrăm doar pe emoţii star, pierdem frumuseţea unor emoţii mai subtile şi mai firave. Însă şi ele
merită să fie puse în valoare şi cultivate, pentru că şi ele au capacitatea de a ne face viaţa bogată şi
frumoasă.
Dar, despre ce emoţii vorbim? Iată-le! privește-le cu mare atenție și apoi citește despre ele în ordinea
importanței lor în viața ta:
 Recunoştinţa
 Entuziasmul
 Speranţa
 Fascinația
 Mândria
 Plăcerea
 Starea de flux
 Ancorarea în prezent
Dacă nu îți ies la numărătoare chiar zece, află că a fost o primăvară tare scurtă! Însă, să fim optimiști! Și
la anul urmează încă o primăvară!

Joc: Cum merge un om

fericit?
Îți propun un joc foarte antrenant pentru copilul tău, care presupune multă mișcare și care îi dă micuțului
ocazia să trăiască diferite emoții. Având în vedere faptul că emoțiile și corpul sunt strâns legate între ele,
putem să ne ajutăm de corp pentru a deveni conștienți de felul în care ne simțim. Acest joc îi ajută pe
copii să experimenteze diferite emoții și să învețe să își controleze propriile trăiri. El contribuie
la dezvoltarea emoțională a copiilor, dar este si un prilej de bună dispoziție.
Vârsta potrivită: peste 4 ani.
Materiale necesare: Nu sunt necesare materiale pentru acest joc.
Ce trebuie făcut: Mai întâi trebuie să alegi o cameră spaţioasă, sau un loc liniștit în aer liber. Întrebă-l pe
copil dacă vrea să încerce feluri cât mai diferite de a merge. Mai întâi, spune-i să se plimbe prin cameră
așa cum face el de obicei, timp de un minut. Apoi, spune-i să schimbe felul de a merge, și să se plimbe
ca un om foarte grăbit. Spune-i să fie atent cât de ușor sau de greu îi vine să meargă când simulează că
are o anumită stare de spirit.
Lasă-l să se plimbe ca un om grăbit cam un minut, după care spune-i să schimbe tipul de mers, și de
data asta să meargă ca un om foarte nervos. Lasă-l să se plimbe ca un om foarte nervos încă un minut.
Propune-i apoi să schimbe mersul, și să se plimbe ca un om foarte supărat. După ce se plimbă un minut
ca un copil supărat, invită-l să se plimbe ca un om temător.
12
 Rând pe rând, invită-l să experimenteze timp de câte un minut mersul unui om nesigur, a unul copil
plictisit, a unui copil curios, a unuia încrezător, apoi mersul unui copil vesel, a unui copil optimist, a unui
copil fericit, si apoi mersul unui om mândru de sine.
Este important să păstrezi ordinea în care îi prezinți emoţiile: mai întâi pe cele negative şi apoi pe cele
pozitive. Dacă copilul experimentează emoţiile negative la început, se și eliberează de ele. De asemenea,
faptul că la sfârșit trăiește emoții pozitive îl va face să rămână cu o stare de spirit bună.
După ce copilul a încercat toate tipurile de mers, întreabă-l cum i-a fost cel mai uşor să meargă, şi ce tip
de mers nu i-a plăcut deloc.
Bine de ştiut:
 Observând felul în care participă copilul tău la joc, îţi poţi da seama mai multe despre viața lui
emoțională. Dacă micuțul are dificultăţi să meargă ca un om care are o stare de spirit bună, este posibil
ca și în viața de zi cu zi să trăiască prea puțin din acea emoție (unor copii le vine foarte greu să meargă
ca nişte oameni fericiţi, în acel moment se opresc şi ies din joc). Dacă copilul refuză să meargă ca un
om care are o stare negativă (furie, tristeţe, etc.), este posibil ca el să se simtă copleşit de acea stare, şi
să se teamă să o experimenteze, pentru ca emoţia să nu pună stăpânire pe el.
 Copiilor le vine mai ușor să experimenteze mersul unui om care are aceeași stare de spirit pe
care o au ei de obicei. Unui copil care in majoritatea timpului se simte furios îi va veni foarte ușor să
meargă ca un om nervos. De asemenea, copiilor le vine mai greu să meargă cu o stare de spirit cu
care nu sunt obișnuiți (spre exemplu un copil care este foarte rar furios nu prea va ști cum să meargă
atunci când i se cere să se plimbe ca un om nervos).
 Prin acest joc, copilul învaţă şi faptul că el poate să aibă acces la o stare de spirit pozitivă, dacă
doreşte acest lucru. Pentru un copil care este în majoritatea timpului trist, doar faptul de a simula starea
de veselie şi încredere în sine îl poate face să se simtă mai bine.
Având în vedere că jocul se termină într-o notă optimistă și că îl face pe copil să se simtă bine, el este
foarte potrivit și în momentele în care observi că micuțul tău este plicitist sau supărat.

Joc: Propria mea poveste

Acum ziceam că eu sunt Făt Frumos şi trebuia să mă bat cu dragonul... Iată un început obişnuit de
poveste pe care o spun copiii. A crea fel de fel de aventuri cu personaje bune şi rele, cu bătălii, învinşi şi
învingători, este una din activităţile preferate ale copiilor. Inventând aventuri ale eroilor preferați, copiii își
dezvoltă creativitatea și își dau frâu liber imaginației. De asemenea, ei învață să creeze un fir logic al
poveștii, să planifice acțiunea, dezvoltându-și în felul acesta gândirea. Cum copiii se transpun în poveste,
ei experimentează fel de fel de emoții, de la teamă sau îngrijorare până la speranță, curaj
și bucurie. Așadar a crea povești este o activitate foarte potrivită pentru dezvoltarea emoțională, a
gândirii și a imaginației copilului.
Vârsta potrivită: peste 5 ani.
Materiale necesare: O foaie de hârtie şi creioane colorate
Ce trebuie făcut: Când observi că micuţul tău are chef de povestit, propune-i să creaţi împreună o
poveste. Ție îți va reveni sarcina să îl ghidezi, iar el va fi creatorul propriu-zis al poveștii. Spune-i că
povestea va fi mai interesantă dacă o şi desenaţi. Ia o foaie de hârtie şi împarte-o în 6 căsuţe. Pe măsură
ce se desfăşoară povestea, copilul va desena în fiecare căsuţă câte ceva. Povestea se construieşte în 6
paşi, astfel:
 Pasul 1: Mai întâi va trebui ca micuțul să aleagă cine va fi eroul povestirii. După ce l-a ales,
roagă-l să-l deseneze în prima căsuță, și să îl descrie cât mai detaliat (ce puteri are, cum arată, ce îi
place să facă, unde locuiește, etc).

13
 Pasul 2: Spune-i copilului să se gândească la misiunea eroului, adică o sarcină măreață pe
care acesta trebuie să o îndeplinească. După ce copilul a decis care este misiunea eroului, roagă-l să
se gândească la un obiect sau la un personaj reprezentativ pentru respectiva misiune, și să îl deseneze
în căsuța 2 (de exemplu, dacă misiunea lui Făt Frumos este să o găsească pe Ileana Cosânzeana,
copilul ar putea desena-o în căsuța 2 chiar pe Ileana Cosânzeana).
 Pasul 3: Povestea a ajuns în momentul în care eroul pleacă să își îndeplinească misiunea. Însă
se știe că în orice drumeţie apar obstacole: fie sunt personaje negative, fie sunt fel de fel de dificultăţi.
Stimulează-ți copilul să creeze rând pe rând obstacole și piedici în calea eroului. În acest moment
povestea ar trebui să fie în plină desfășurare a acțiunii. Pe măsură ce copilul descrie obstacolele care
apar, roagă-l să le și deseneze în căsuța 3.
 Pasul 4: Spune-i copilului că în orice poveste, deşi apar obstacole, mereu există personaje care
îl ajută pe erou. Roagă-l să se gândească la alte personaje care să îl ajute, și să le descrie cât mai
mult: cum arată, ce puteri au, cu ce îl ajută pe erou, etc. De asemenea roagă-l să le deseneze în căsuța
4.
 Pasul 5: Orice poveste are un punct culminant, si anume marea confruntare dintre bine și
rău. Impulsionează-ți copilul să descrie cât mai amănunțit cum se desfășoară bătălia finală, cât
durează, cum se desfășoară, cât este de grea. Spune-i copilului să aleagă o scenă de bătălie și să o
deseneze în căsuța 5.
 Pasul 6: Fiecare poveste are un final. Întreabă-l pe micuț cum se termină această poveste?
Reuşeşte eroul să îşi ducă la bun sfârşit misiunea sau nu? Ce se întâmplă la final cu eroul? Dar cu
personajele negative? Dar cu ajutoarele? După ce copilul a descris cum se termină povestea, roagă-l
ca în ultima căsuță să îl deseneze pe erou așa cum arată acum, la finalul poveștii.
În timp ce copilul tău construieşte povestea, încurajează-l să îşi dezvolte cât de mult ideile, să adauge
detalii, dar şi să îşi exprime diferitele sentimente care apar pe parcursul construirii ei. Pune întrebări
suplimentare doar dacă simţi că îl stimulează să dezvolte povestirea şi mai mult. Cel mai important este
să nu îi influenţezi în nici un fel povestea (chiar dacă tentaţia e mare).
Bine de ştiut:
Crearea unei povești este o activitate foarte antrenantă pentru copil, care deabia așteaptă să își dea frâu
liber imaginației. Copiii se implică emoțional în poveștile create de ei, si pentru ei este foarte important ca
eroul să reușească în cele din urmă să își atingă scopul. Este ca un fel de confirmare că indiferent cât de
multe obstacole ar apărea, până la urmă totul se termină cu bine. De aceea, dacă copilul a ales un final
nefericit la povestea lui, ajută-l să mai introducă în scenă și alte personaje, care să îl ajute pe erou să își
atingă misiunea.
În mâinile unui psiholog, povestea în 6 pași este un instrument prin care se pot afla mai multe informații
despre gândurile copilului, despre atitudinea lui in situațiile neplăcute, precum și despre eventualele
neliniști sau frământări ale acestuia. Spre exemplu:
 Eroul reprezintă un model al copilului şi întruchipează calităţile pe care acesta doreşte să le aibă
 Misiunea aleasă de copil ne oferă informaţii despre dorinţele si eventualele preocupări ale copiilor
 Obstacolele care apar în poveste ne duc cu gândul la dificultăţile copilului
 Ajutoarele ne oferă informații despre persoanele în care copilul are încredere
 Felul în care se desfășoară bătălia și finalul poveștii ne arată încrederea copilului în propria lui
capacitate de a rezolva problemele de zi cu zi.
De asemenea, această poveste poate fi folosită și de către adulții care doresc să se cunoască mai bine
pe ei înșiși sau care doresc să își dezvolte creativitatea. Așa că te provoc și pe tine să re-descoperi lumea
lui A fost odată ca niciodată…

Joc: O inimă plină de culoare

by Raluca Mosora on 18 April, 2012
14
Dacă emoţiile pe care tu şi copilul tău le trăiţi zi de zi ar prinde
formă şi culoare, cum crezi că ar arăta ele? Ce emoţii ar ocupa cel
mai mare loc în inima copilului tău? Care sunt emotile pe care le
trăieşte cel mai rar? Pentru a răspunde la aceste întrebări, te provoc
la următorul joc. Acesta te va ajuta să construieşti o hartă a
emoţiilor cu care te poţi ghida în lumea trăirilor interioare a copilului
tău.
Vârsta potrivită: peste 4 ani
Materiale necesare: foi de hârtie, creioane colorate.
Ce trebuie făcut:
 Pe o foaie de hârtie scrie denumirea unor emoții,
astfel: dacă micuțul tău are mai puțin de 7 ani, scrie
cuvintele: bucurie, tristeţe, furie, curaj, frică, iubire.
Dacă este mai mare de 7 ani adaugă și emoții mai
complexe, cum sunt: liniște, nerăbdare, entuziasm,
plictiseală, curiozitate, optimism, gelozie, etc. Pe o
altă foaie de hârtie desenează o inimioară mare.
 Ca introducere, spune-i micuţului tău că în inima
fiecăruia din noi se află foarte multe emoţii, pe care
le trăim mai des sau mai rar. Dacă fiecare emoţie ar
avea o culoare, inima noastră ar fi plină de culori,
care se schimbă mereu.
 Spune-i copilului să aleagă câte o culoare pentru
fiecare emoţie scrisă pe hârtie. Apoi, propune-i să îşi
imagineze cum ar arăta inima lui dacă ar fi colorată
cu aceste culori.
 Invită-l pe copil să aleagă o emoție și să se
gândească unde anume ar vrea să apară ea în
inimioară. Spre exemplu, un copil poate
spune: “Vreau mai întâi să desenez iubirea aici, în
partea de sus”. Roagă-l să delimiteze o porțiune în
interiorul inimioarei pe care să o coloreze cu
culoarea respectivei emoții. Roagă-l să spună în ce
15
 momente trăiește el cel mai intens respectiva
emoţie.
 Rând pe rând, folosiți toate creioanele care
desemnează emoțiile și umpleți inimioara cu
culori. Aminteşte-i copilului faptul că trebuie ca în
inimioară să apară toate emoțiile, pentru că şi în
viaţa de zi cu zi fiecare din noi le trăim pe toate,
chiar dacă pe unele le trăim mai rar şi pe altele mai
des.
 După ce a terminat desenul, întreabă-l pe micuț
dacă îi place inimioara desenată sau dacă vrea să
schimbe ceva la ea. Permite-i să facă orice
modificări dorește.
Bine de ştiut:
 Acest joc este o modalitate foarte simplă de a-ţi da
seama care sunt emoţiile pe care copilul tău le
trăieşte cel mai des (fiind cele pe care el le-a
desenat primele şi care ocupă cel mai mare loc în
inimioară). De asemenea, poţi să îţi dai seama care
este proporţia între emoţiile pozitive şi cele negative
pe care le trăieşte micuţul. În mod normal, toţi copiii
desenează emoţiile pozitive mai mari şi mai în
centru față de cele negative.
 Este firesc ca unii copii să afirme că ei nu simt în
inima lor decât iubire sau bucurie. Dacă şi micuţul
tău zice la fel, spune-i că oamenii trăiesc toate
emoţiile, chiar dacă pe unele le simt foarte rar.
Făcând loc în inimioară şi emoţiilor negative, copilul
poate înţelege că acestea sunt acceptabile şi nu
este nimic ciudat să le simtă. A accepta emoţiile
copilului nu înseamnă a încuraja exprimarea
nepotrivită a acestora! Este bine să le spunem acest
lucru și lor.

16
Inimioara emoțiilor te poate ajuta mai ales în momentele în care nu
prea știi ce este în inima copilului tău sau atunci când crezi că și lui
i-ar prinde bine să își deschidă inima în fața ta. Iar eu vă doresc din
inimă un joc plăcut!

17