10.

DIMENSIONAREA POSTURILOR DE TRANSFORMARE

Problema dimensionării PT este relativ complexă, deoarece presupune

parcurgerea următoarelor etape mai importante:
- stabilirea numărului de PT şi a puterilor cerute pe fiecare PT;
- determinarea locurilor de amplasare a PT;
- determinarea puterilor activă şi aparentă pe fiecare PT;
- stabilirea numărului şi a puterilor transformatoarelor dintr-un PT;
- organizarea regimului de funcţionare în paralel a transformatoarelor din
fiecare PT.

A. Stabilirea numărului de PT

Modalitatea de grupare a receptoarelor şi utilajelor pe puncte de

alimentare în joasă tensiune este subordonată unor criterii ca:
- amplasarea învecinată;
- apartenenţa la acelaşi proces tehnologic;
- puterile aparente cerute să se încadreze în domeniul (161600) kVA;
- puterile cerute pe fiecare PT să aibă valori apropiate.
Organizarea energetică a consumatorilor, în ceea ce priveşte numărul de
PT, se face pe planul de situaţie al acestuia, cu luarea în considerare a puterilor
cerute de receptoare şi utilaje. Se procedează la gruparea sarcinilor plasate în
vecinătate, astfel încât un ansamblu de sarcini să nu depăşească puterea
aparentă cerută de 1600 kVA şi să se obţină puteri aparente apropiate pe
posturi, pentru ca numărul de tipuri de PT să fie cât mai mic.
Numărul de ansambluri de sarcini astfel delimitat reprezintă numărul de
PT, notat în continuare - nPT. Pentru fiecare PT, se calculează apoi puterile
cerute, pe baza metodelor de estimare cunoscute.

B. Determinarea locurilor de amplasare a PT

Se consideră toate utilajele şi receptoarele, aferente unui PT, reprezentate

pe planul de amplasamente, aşa cum se prezintă în figura 2.9; în plus, s-a
asociat arealului dreptunghiular, în care sunt situate utilajele şi receptoarele, un
sistem de axe de coordonate xOy, pentru a se putea referi în acest plan fiecare
punct de consum. Puterile cerute de utilaje şi receptoare se consideră
determinate corespunzător numărului echivalent de receptoare, pentru PT în
discuţie.
 Fig. 2.9. Centrul de sarcină şi definitivarea amplasării PT
Coordonatele centrului de sarcină echivalentă se calculează cu relaţiile:
nx

S
j 1
cx j  xj
xC  nx , (2.1)
 Scx j
j 1

ny

S cyk  yk
yC  k 1
ny , (2.2)
S k 1
cyk

în care xj şi yk reprezintă coordonatele caracteristice curente, înţelegând prin

coordonate caracteristice acele abscise sau ordonate, la care este situat cel puţin
un receptor sau utilaj;
Scxj, Scyk - suma puterilor aparente cerute, la coordonatele caracteristice
respective, incluse în indice.
Evident sumele de la numitorii relaţiilor (2.1) şi (2.2) sunt identice,
reprezentând sarcina "echivalentă", adică suma aritmetică a puterilor aparente
cerute. După calcularea coordonatelor (xC, yC) ale centrului de sarcină
echivalentă şi reprezentarea acestuia pe planul de amplasamente, se trece la
luarea deciziei privitoare la poziţia finală a PT, în funcţie de tipul constructiv al
acestuia şi de spaţiul disponibil din interiorul sau exteriorul clădirii (halei).
Dacă, de exemplu, se decide că amplasarea PT se face în afara spaţiului ocupat
de utilaje şi receptoare, centrul de sarcină va fi deplasat din punctul C (fig.2.9),
de coordonate (xC, yC), pe distanţa cea mai scurtă.

C. Definitivarea puterilor aparente pe fiecare PT

 Luând ca punct de referinţă determinarea puterilor cerute Pct şi Qct, din
reţeaua de medie tensiune, se pune problema determinării puterii aparente, pe
baza căreia să se aleagă puterea nominală a transformatoarelor din PT. Mai
întâi, se impune remarca referitoare la calculul puterii reactive, totale - Q ct: la
estimarea acestei mărimi, puterea reactivă a mijloacelor de compensare ar
trebui neglijată, Qbc= 0, pentru a conferi un nivel sporit de fiabilitate postului de
transformare.
Deoarece echipamentele electrice, cum sunt şi transformatoarele, admit
anumite regimuri de suprasarcină, raţionamentul care se aplică la determinarea
puterii de calcul, pentru alegerea puterii nominale SnT a transformatoarelor este
următorul: puterea cerută totală, cu semnificaţia acesteia de putere maximă
absorbită, să fie suportată de către transformatoarele electrice din PT in regim
de suprasarcină. În acest fel, transformatoarele nu se supradimensionează şi,
din punct de vedere economic, PT revine la un cost mai scăzut.
Notând cu  coeficientul care exprimă capacitatea totală de suprasarcină a
transformatoarelor, condiţia enunţată anterior se transpune pentru puterea
activă sub forma
(1   ) PPT  PMi  Pct , (2.3)
în care s-a notat cu PPT puterea activă, de calcul, a PT. Capacitatea de
suprasarcină totală a transformatoarelor rezultă datorită variaţiilor zilnice şi
anuale a sarcinii, când, datorită funcţionării unor intervale importante de timp
la sarcini mai mici, regimul termic al transformatoarelor este mai puţin
solicitant şi deci fenomenul îmbătrânirii izolaţiei este diminuat.
Suprasarcina admisă pe baza variaţiilor zilnice ale sarcinii, conform
curbei de sarcină zilnică, este definită prin regula celor trei procente, astfel:
pentru fiecare 10 de reducere a coeficientului de aplatizare KPM faţă de 100,
se admite o suprasarcină de 3. Expresia analitică a suprasarcinii relative
admise, notată  3, este în baza regulii enunţate:
3
3  1  K PM  . (2.4)
10
Suprasarcina admisă pe baza variaţiilor anuale ale sarcinii, notată prin
 p, se defineşte pe baza regulii celor p procente, având următorul enunţ: pentru
fiecare p% de subîncărcare vara, se poate admite iarna o suprasarcină
echivalentă ca mărime, dar nu mai mare de 15%. Cu alte cuvinte, suprasarcina
admisă iarna este egală cu subîncărcarea din timpul verii, ceea ce se scrie
analitic sub forma:
PPT  PMv PMi  PPT
p   ; (2.5)
PPT PPT
din ultimii doi membrii ai egalităţii se poate obţine relaţia:
PMv  PMi
PPT  , (2.6)
2
care exprimă sub altă formă regula celor p%.
 Având definite cele două componente ale suprasarcinilor admise, se
determină capacitatea totală de suprasarcină cu relaţia:
  3   p , (2.7)
care nu trebuie să depăşească valoarea maximă  M = 0,2 pentru transformatoare
instalate în interior şi  M = 0,3 pentru transformatoare montate în exterior.
Puterea activă, de calcul, pentru PT se deduce din relaţia (2.3), pentru
condiţia de egalitate, mai întâi sub forma:
PMi
PPT  , (2.8)
1 
în care se introduc expresiile (2.4), (2.5) şi (2.7) ale suprasarcinilor admise,
obţinându-se relaţia finală
PMv
1
PMi
PPT  PMi , (2.9)
3
2  1  K PM 
10
unde a fost pus în evidenţă raportul PMv/PMi, ca indicator al curbelor de sarcină.
În acelaşi timp, puterea activă a PT trebuie să corespundă valorilor maxim
admise pentru capacitatea totală de suprasarcină, conform celor de mai sus,
astfel că se impune condiţia suplimentară
PMi
PPT  . (2.10)
1 M
Dacă se are în vedere faptul că, pentru consumatorul racordat la PT se
cunoaşte factorul de putere natural cos , se calculează în continuare puterea
aparenta de calcul a PT cu relaţia:
PPT
S PT  , (2.11)
cos 
pe baza căreia se poate trece la determinarea puterii nominale a
transformatoarelor din PT.

D. Stabilirea numărului şi a puterii nominale a transformatoarelor

Într-un PT se montează, de obicei, transformatoare de aceeaşi putere

nominală, din acelaşi considerent, pentru care se evită diversificarea tipurilor
de PT, la acelaşi consumator: criteriul economic. Numărul de transformatoare
identice dintr-un PT este în funcţie de categoriile receptoarelor, din punct de
vedere al continuităţii în alimentarea cu energie electrică, recomandările fiind
expuse în continuare, în raport cu încadrarea pe categorii.
Pentru PT alimentând receptoare din categoria 0, se prevăd două
transformatoare, fiecare dintre acestea putând suporta întreaga sarcină:
nT=2,
S nT  S PT , (2.12)
prin aceasta asigurându-se o rezervă de 100% în surse.
 Dacă consumatorul are receptoare de categoria I-a şi puterea aparentă,
totală a acestora, ScI, este mai mică decât 0,5SPT, atunci se recomandă tot două
unităţi de transformator, a căror putere nominală să poată acoperi cel puţin
puterea receptoarelor mai exigente, conform condiţiei:
S PT
S nT   S cI ,
2
nT=2. (2.13)
Ponderea mai mare a receptoarelor de categoria I-a, evidenţiată prin
inegalitatea: ScI 0,5SPT,
se rezolvă cu recomandarea de a se utiliza, în acest caz, trei unităţi de
transformator, ale căror puteri nominale să satisfacă condiţiile:
S PT
S nT  ;
3 (2.14)
S
S nT  cI ;
2
nT= 3.
Pentru cazul în care consumatorul este alcătuit din receptoare de
categoria a II-a, condiţiile de determinare a transformatoarelor din PT sunt
după cum urmează:
nT=2;
S PT
S nT  . (2.15)
2
În sfârşit, dacă în compunerea consumatorului se află numai receptoare de
categoria a III-a, se prevede o singură unitate, determinată astfel:
nT=1;
S nT  S PT . (2.16)