Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nicholas Sparks Miracolul PDF
Nicholas Sparks Miracolul PDF
I
JvLirmlnt
NICHOLAS
SPARKS
Lis.
rao international publishing company
D escrierea C IP a B ibliotecii N aţionale a R om âniei
SP A R K S . N IC H O L A S
M iracolul / N icholas Sparks: trad.: lordana Ferenţ, Stefan Ferenţ.
B ucureşti: R A O International Publishing C om pany, 2007
ISBN 978-973-103-255-9
821.111-311.3=135.1
N IC H O L A S S P A R K S
True Believer
© 2005 by N ich o las S parks
IS B N 9 7 8 -9 7 3 -1 0 3 -2 5 5 -9
UNU
Două ore mai târziu, exact când soarele se lăsa mai jos
de vârfurile copacilor şi um brele începeau să se întindă pe
fereastră, Lexie îşi băgă capul prin uşa camerei în care se
aflau cărţile rare.
- Cum merge?
Aruncând o privire peste umăr, Jeremy zâmbi. Depăr-
tându-se de birou, îşi trecu m âna prin păr.
- Bine, zise el. Am aflat destul de puţine.
- Ai deja soluţia m agică?
- Nu, dar sunt tot mai aproape. O simt.
Ea intră în cameră.
- M ă bucur. Dar cum am mai zis, de obicei aici încui
pe la cinci ca să mă pot ocupa de oam enii care vin după
serviciu.
El se ridică de la birou.
- Nici o problemă. Oricum, sunt cam obosit. A fost o
zi lungă.
- Vei reveni m âine-dimineaţă, nu?
- Aşa intenţionam. De ce?
- Păi, în mod obişnuit, pun totul înapoi pe rafturi
zilnic.
- A r fi posibil să laşi cărţile aşa cum sunt? Sunt con
vins că voi mai trece prin cele mai multe dintre ele.
Ea se gândi o clipă.
- Cred că nu e nici o problemă. Dar trebuie să te aver
tizez că dacă nu vei apărea dis-de-dimineaţă, voi considera
că m-am înşelat în privinţa ta.
El încuviinţă cu un aer solemn.
- Promit că nu am să te las să aştepţi zadarnic. Nu sunt
genul ăla.
Ea facu ochii mari gândind: „O, Doamne“. Era stăruitor,
totuşi. Trebuia să-l pună la punct.
- Sunt sigură că spui acelaşi lucru tuturor fetelor,
domnule Marsh.
- Nu, zise el sprijinindu-se de birou. De fapt, sunt
foarte tim id. A proape un călugăr, serios. Abia dacă ies
vreodată.
Ea ridică din umeri.
- Asta îmi confirm ă ceea ce ştiu. Faptul că eşti un
jurnalist dintr-un mare oraş, m-a făcut să te socotesc drept
un crai.
- Şi asta te deranjează?
-N u .
- Bine. Pentru că, după cum ştii, primele impresii pot
fi înşelătoare.
- O, mi-am dat seama de asta imediat.
- Serios?
- Desigur, zise ea. Când am dat peste tine prima dată
la cimitir, m-am gândit că te aflai acolo pentru o
înmormântare.
CINCI
1 D ans plin de energie, la m odă în anii 1930, a cărui denum ire este pro
babil derivată din num ele celebrului aviator C harles Lindbergh, (n.tr.)
- U ită-te dincolo de râu, în spatele meu, zise ea.
V ârfurile co şu rilo r de la fabrica de hârtie sunt deja
ascunse de nori.
- Da, desigur... zise el lăsând propoziţia neterminată.
- întoarce-te şi priveşte. Vei vedea.
El se uită peste um ăr şi reveni, apoi se mai uită încă o
dată, studiind conturul fabricii de hârtie.
- Ai dreptate, zise el.
- Bineînţeles că am.
- Cred că te-ai uitat pe furiş când eu nu mă uitam!
- Nu, zise ea. Pur şi simplu, m i-am dat seama.
- A, zise el. Unul dintre m isterele alea plictisitoare
din nou?
Ea se îndepărtă de balustradă.
Dacă vrei să-i spui aşa, zise ea. Dar, te rog. E puţin
cam târziu şi trebuie să mă întorc la bibliotecă. Trebuie să
le citesc copiilor în cincisprezece minute.
în timp ce se întorceau spre m aşină, Jerem y observă
că şi vârful dealului R iker era ascuns. Zâm bi gândin
du-se: „Deci, aşa a procedat. A văzut că e ceaţă acolo şi
a dedus că e foarte probabil să fie şi dincolo de râu.
Descurcăreaţă".
Spune-mi, zise el tăcând tot posibilul să-şi ascundă
zâmbetul atotcunoscător, de vreme ce se pare că dispui de
talente ascunse, cum poţi fi aşa de sigură că luminile vor
apărea astă-seară?
Avu nevoie de o clipă ca să răspundă.
- Pur şi simplu, zise ea.
- Mă rog, atunci socotesc că e stabilit. Ar trebui pro
babil să m erg acolo, nu?
îndată ce rosti cuvintele acelea, îşi aminti de cina la
care trebuia să participe şi, brusc, sări ca ars.
- Ce e? întrebă ea nedumerită.
- Ah, primarul va organiza o cină la care vor lua parte
câteva persoane pe care a considerat că ar trebui să le
cunosc, zise el. O mică adunare sau ceva de genul ăsta.
Pentru tine?
El zâmbi.
- Cum ? Nu eşti impresionată?
- Nu, doar surprinsă.
- De ce?
- Pentru că nu am auzit de aşa ceva.
- Am aflat abia azi-dimineaţă.
- Totuşi, este surprinzător. Dar nu mi-aş face griji că
nu ai să vezi luminile, chiar dacă vei merge să iei masa cu
primarul. Luminile, oricum, nu apar până târziu. Vei avea
suficient timp.
- Eşti sigură?
- A şa s-a întâm plat atunci când le-am văzut eu. Era
puţin înainte de miezul nopţii.
El se opri în drum.
- Stai —le-ai văzut? Nu ai menţionat acest lucru.
Ea zâmbi.
- N u m-ai întrebat.
- Continui să spui asta.
- Păi, domnule jurnalist, asta-i doar pentru că tu con
tinui să uiţi să mă întrebi.
OPT
S u n t o c u p a tă c u n iş te p ro b le m e p e rs o n a le . A i m â n ă
lib e ră să fo lo se şti a p a ra tu l v id eo .
L ex ie
Lexie plecase.
Ca un ecou, cuvintele continuau să se repete. în spa
tele volanului, în drum spre G reenleaf, Jerem y încerca
să judece faptele la rece. Nu era cuprins de panică. Nu se
panica niciodată. Indiferent cât de furios se sim ţea, in
diferent cât de m ult dorise să stăruie pe lângă Doris
pentru inform aţii despre locul unde putea fi Lexie sau
despre starea ei de spirit, pur şi sim plu îi m ulţum ise
pentru ajutor şi pornise spre m aşină ca şi cum nu s-ar fi
aşteptat la nimic altceva.
Şi, în plus, îşi ream intea, nu exista nici un m otiv
de panică. De fapt, lui Lexie nu i se întâm plase nimic
îngrozitor. Totul se reducea doar la simplul fapt că ea nu
dorea să-l mai vadă. Poate că ar fi trebuit să prevadă că
aşa se va întâmpla. Se aştepta la prea mult, chiar şi atunci
când ea îi arătase destul de clar de la bun început că nu
era interesată.
Clătină din cap socotind că nu era surprinzător faptul
că plecase. Pe cât de modernă era în unele privinţe, pe atât
de tradiţionalistă era în altele şi probabil că era dezgustată
de perspectiva de a avea de-a face cu trucurile lui previ
zibile. Fusese mai simplu să părăsească oraşul decât să-şi
explice m otivele unuia ca el.
Deci în ce stadiu se afla? Fie că ea se întorcea, fie că nu.
Dacă s-ar întoarce nu era nici o problemă. Dar dacă nu...
atunci, lucrurile începeau să se com plice. El putea să
nu facă nimic şi să accepte hotărârea ei sau putea încerca
să-i dea de urmă. Un lucru la care se pricepea era să dea
de oameni. Folosind docum ente publice, conversaţii
prieteneşti şi site-urile adecvate pe web, învăţase cum să
urmărească o pistă sau un indiciu până la uşa cuiva. Se
îndoia totuşi că ceva din toate astea ar fi ajutat. La urma
urmei, ea îi oferise deja răspunsul de care avea nevoie, aşa
că era convins că ştia unde plecase. Ceea ce însem na că
putea rezolva problema în orice mod dorea.
Firul gândurilor i se întrerupse din nou.
Problem a era că acel fapt nu prea îl ajuta în privinţa
lucrurilor pe care trebuia să le facă. îşi reaminti că avea
o teleconferinţă în doar câteva ore, una cu repercusiuni
importante pentru cariera sa şi, dacă ar pleca în căutarea
lui Lexie în clipa aceea, se îndoia că ar reuşi să găsească
un telefon public atunci când va fi nevoie. Alvin avea să
sosească mai târziu, în seara aceea - probabil ultim a
dintre serile cu ceaţă - şi cu toate că Alvin putea să fil
meze singur, a doua zi trebuiau să lucreze împreună. Ca
să nu mai am intim că i-ar fi prins bine un pui de
somn îl aştepta încă o noapte lungă şi îşi simţea până şi
oasele obosite.
Pe de altă parte, nu dorea ca totul să se termine în felul
acesta. Dorea să o vadă pe Lexie, trebuia să o vadă. O voce
interioară îl avertiza să nu lase emoţiile să-i conducă acţiu
nile şi, raţional, nu prea vedea cum ar fi ieşit ceva bun
dacă el colinda în căutarea ei. Chiar dacă o găsea, probabil
că ea l-ar ignora sau, mai rău, l-ar găsi respingător. Şi între
tim p, Nate ar avea un atac de apoplexie, Alvin ar fi
îm potm olit şi furios, iar articolul şi cariera lui ar putea să
se îndrepte spre dezastru.
în final, decizia veni simplu. Trăgând m aşina în faţa
casei de la Greenleaf, se aprobă de unul singur. Dată fiind
situaţia, alegerea sa era evidentă. La urm a urm ei, nu-şi
petrecuse ultimii cincisprezece ani folosind logica şi ştiinţa
fară să înveţe ceva pe parcurs.
Tot ce-i răm ânea de făcut în clipa aceea era să
îm pacheteze.
TREISPREZECE
' Personaj fictiv, ajutor de şerif, din sitcom -ul The A ndy Griffith Show,
u.sociat ideiide incom petenţă şi de depăşire a atribuţiilor (n.tr.)
Jerem y şi Lexie se uitau la R odney. A cesta ridică
din umeri.
- Eu mi-am făcut pur şi simplu datoria.
- Datoria! Datoria! strigă Alvin. Să arestezi oam eni
nevinovaţi! Asta e America şi nu poţi face asta aici! Şi asta
nu e totul! După ce o să termin cu tine, nu vei în stare să
lucrezi nici m ăcar la pază şi protecţie la W al-M art! Mă
auzi, Barney! Wal-Mart!
Era clar că cei doi o ţinuseră aşa cea mai mare parte
din noapte.
- Dă-mi voie să discut cu Rodney, şopti Lexie în sfârşit.
Când plecă cu ajutorul de şerif, Alvin deveni tăcut.
- Te vom scoate de aici, îl asigură din nou Jeremy.
- Locul meu nu e aici, în primul rând!
- Ştiu asta. Dar nu te ajuţi.
- El mă hărţuieşte!
- Ştiu asta. Dar să o lăsăm pe Lexie să discute. Va avea
ea grijă.
R e z o l v a r e a m iste r u l u i l u m in il o r