Sunteți pe pagina 1din 11

Capitolul VI

Indicatori financiari de bază în gestiunea financiară a întreprinderii


1.Politica de investiţii
2.Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii
3.Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare

1. Politica de investiţii

Politica de investiţii reprezintă ansamblul deciziilor privind crearea mijloacelor de


producţie fixe, inclusiv formarea şi utilizarea resurselor de finanţare.
Politica de investiţii este una dintre componentele politicii financiare atât la nivel
macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic.
La nivel macroeconomic – politica de investiţii se regăseşte în politica cheltuielilor publice,
în politica fiscală, în politica monetară.
În cadrul cheltuielilor efectuate de stat prin buget pot fi regăsite cheltuieli cu caracter
economic, între care apar şi cheltuieli pentru investiţii. Acestea au în vedere infrastructura
economiei (reţelele de comunicaţii şi utilităţile generale), obiective economice sau obiective
social-culturale.
La nivelul politicii fiscale investiţiile pot fi stimulate prin diminuarea impunerii:
neimpunerea profitului reinvestit, cote de impunere reduse pentru profitul obţinut din investiţii
efectuate în anumite zone sau în anumite ramuri sau pentru anumite tipuri de activităţi, taxe locale
preferenţiale, facilităţi fiscale pe o anumită perioadă de timp.
Prin politica monetară investiţiile pot fi stimulate, în principal, prin diminuarea dobânzii la
creditele pentru investiţii, dar şi prin alte măsuri favorizate (spre exemplu garantarea împrumutului
de către stat).
La nivel microeconomic – politica de investiţii se regăseşte în politica de distribuire a
profitului cât şi în cea privind structura financiară. În cadrul acestui nivel pot fi identificate câteva
tipuri de decizii care stau la baza definirii politicii de investiţii:
a) Decizia de distribuire a profitului are în vedere raportul între capitalizare şi dividend;
b) Decizia de finanţare are în vedere raportul între autofinanţare şi accesul la credite.
Aceasta vizează structura surselor de finanţare şi este determinată de cea precedentă;
c) Decizia privind tipul de investiţie poate fi:
- de înnoire;
- de modernizare;
- de extindere a activităţii;
d) Decizia de alegere a unei variante de investiţii din multe altele posibile pentru realizarea
obiectivului avut în vedere.

2. Criterii de evaluare a proiectelor de investiţii

Aprecierea proiectelor de investiţii este realizată după criterii care pot fi aplicate tuturor
investiţiilor. Însă, în practică conducerile întreprinderilor au în vedere în primul rând criterii
financiare întrucât acestea reflectă obiective şi constrângeri identificabile şi cuantificabile şi pot fi
aplicate într-un mod riguros.
Cu toate acestea, tendinţe recente au avut în vedere realizarea unor metode care să ţină cont
de efectele socio-economice ale proiectelor în toată complexitatea lor.
Astfel, s-au avut în vedere atât variabile financiare cât şi variabile extrafinanciare la
evaluarea investiţiilor.
Criteriile financiare de care s-a ţinut cont pentru evaluarea proiectelor de investiţii fac
referire la:
- modul cum influenţează aceste proiecte rezultatele şi rentabilitatea întreprinderii;
- influenţa acestora asupra echilibrului financiar;
- influenţa lor asupra mărimii riscurilor suportate de întreprindere.
Variabilele extrafinanciare au în vedere:
- impactul investiţiilor asupra funcţiilor întreprinderii. Un proiect de o anumită
importanţă are implicaţii ample în planul comercial, al producţiei, al gestiunii
resurselor umane, în gestiunea administrativă şi logistică a întreprinderii.
- legătura investiţiilor cu orientările strategice care vizează trei opţiuni majore:
 proiectul de investiţii trebuie să întărescă poziţia întreprinderii între producătorii
aceluiaşi produs;
 proiectul trebuie să fie convergent cu relaţiile stabilite de întreprindere cu partenerii
din exterior (furnizori, clienţi, concurenţi, puterea publică);
 proiectul trebuie să fie compatibil cu structura internă a întreprinderii.

3. Metode de evaluare a proiectelor de investiţii. Indicatori de evaluare

Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se realizează fie prin metode care pun
accentul pe rentabilitatea medie a proiectelor, fie prin metode bazate pe actualizare.

3.1. Metode fondate pe rentabilitatea medie

a) rata medie de rentabilitate în exploatare măsoară mărimea unei rate de tipul:


Rezultatul mediu anual
Rm =
Cheltuieli medii anuale de exploatare

Aceste metode prezintă avantajul de a fi simple, au o limită esenţială deoarece se referă la


rezultatele medii, neglijând instabilitatea eventuală a acestor rezultate şi termenul la care ele sunt
obţinute (spre exemplu, un anumit tip de beneficiu este apreciat în acelaşi mod, fie că este obţinut
în primul an de exploatare, fie după cinci ani).

b) termenul de recuperare a cheltuielilor este termenul necesar pentru ca investitorul să-şi


reconstituie fondurile avansate iniţial, fiind vorba de cash-flow-uri, care ca surplusuri monetare
permit o astfel de recuperare.
Relaţia de calcul poate fi exprimată astfel:
Costul iniţial al investiţiei
TR =
Cash-flow anual mediu

Însă, indicatorii calculaţi prin metodele tradiţionale sunt utilizaţi din ce în ce mai rar, cu
toate că sunt foarte simpli. Aceştia prezintă dezavantajul că nu iau în considerare un parametru
esenţial în decizia de investiţii şi anume timpul, de care indicatorii bazaţi pe actualizare ţin seama,
furnizând astfel o bază obiectivă în aprecierea eficienţei proiectelor.

3.2. Metode bazate pe actualizare


Pentru a compara cheltuielile cu investiţia cu fluxurile de numerar (cash-flow-urile)
generate de proiect, mărimile trebuie aduse la acelaşi moment de referinţă (de regulă data începerii
lucrărilor de investiţii). Operaţia poartă denumirea de actualizare.
Actualizarea constă în determinarea valorii So:
Sn
So =
(1 + rd)n

Dacă considerăm rd ca fiind rata actualizării a, obţinem:


Sn 1
So = n sau So = Sn ×
(1 + a) (1 + a)n

1
unde K = = factor de actualizare
(1 + a)n

În funcţie de modalitatea de finanţare a proiectelor de investiţii, rata de actualizare se


stabileşte ţinând seama de:
- rata medie a dobânzii la creditele bancare pe termen lung;
- rata inflaţiei anuale;
- costul mediu ponderat al capitalului pentru investiţiile finanţate din fonduri proprii
şi împrumutate;
- rata aşteptată a rentabilităţii pentru proiectul respectiv;
- prima de risc asociată proiectului de investiţii.
Cei mai folosiţi indicatori de evaluare a proiectelor de investiţii bazaţi pe tehnica
actualizării sunt:
- termenul de recuperare actualizat (Discounted payback);
- valoarea netă actualizată (Net present value);
- indicele de profitabilitate (Index of profitability);
- rata internă de rentabilitate (Internal rate of return).

a) Termenul de recuperare actualizat (TR) – reprezintă timpul (numărul de ani) necesar


pentru recuperarea cheltuielilor iniţiale cu investiţiile (actualizate dacă sunt eşalonate pe mai mulţi
ani) din cash-flow-urile actualizate cumulate.
Relaţia de calcul are următoarea formă:
n

I0
 CFt(1  K )
t 1
t

TR = iar CFact/an =
CFact/an n

Io = costul iniţial al investiţiei


CF = cash-flow-ul mediu anual
t = durata de viaţă economică
n = numărul de ani
K = factor de actualizare

Pentru ca un proiect de investiţii să fie acceptat, termenul de recuperare actualizat trebuie


să fie mai mic decât:
- durata de viaţă economică a investiţiei;
- termenul de recuperare maxim acceptat de investitor;
- termenul de recuperare al altor proiecte similare;
- termenul de recuperare mediu pentru sectorul respectiv.
Dacă se au în vedere mai multe proiecte de investiţii, se va alege cel cu termenul de
recuperare cel mai scurt.
Dezavantajele utilizării acestui indicator pot fi rezumate astfel:
- ignoră fluxurile de numerar care intervin după momentul investiţiei iniţiale;
- utilizarea lui nu este valabilă decât pentru compararea proiectelor de investiţii cu
durată de viaţă economică identică;
- nu ţine seama de imobilizarea fondurilor pe parcursul duratei de investiţii, atunci
când aceasta este mai mare de un an;
- nu dă măsura rentabilităţii proiectului;
- nu poate fi folosit ca un criteriu independent de selecţie.
Termenul de recuperare este folosit, în general, drept criteriu de selecţie a proiectelor de
investiţii, de către întreprinderile cu preferinţă pentru cash-flow-urile obţinute rapid, care
diminuează riscurile generate de posibila scoatere prematură din folosinţă a activelor fixe.

b) Valoarea netă actualizată (VAN)

Este indicatorul care compară suma investită, cu suma cash-flow-urilor actualizate


(inclusiv valoarea reziduală inclusă în ultimul cash-flow).
Valoarea actualizată netă reprezintă, de fapt, surplusul de cash-flow actualizat degajat pe
perioada de exploatare a capacităţilor de producţie, faţă de suma necesară recuperării capitalului
investit.
Dacă valoarea actualizată netă este pozitivă înseamnă că se reconstituie fondurile iniţiale
şi se obţine un surplus. Proiectul exercită o influenţă favorabilă asupra întreprinderii şi trebuie
acceptat.
Dacă valoarea actualizată netă este negativă, nu se vor reconstitui fondurile iniţiale, ţinând
cont de timpul necesar pentru obţinerea lor. În acest caz proiectul este defavorabil pentru
întreprindere.
Dacă rata de actualizare aplicată de întreprindere este r, VAN poate fi formulată astfel:
CF1 CF2 CF3 CFn
VAN(r) = – I0 + 2 + 3 +...+
1+r (1 + r) (1 + r) (1 + r)n

sau
n
CFt
VAN(r) = – I0 +  (1 r )
t 1
t

Atunci când apare şi valoarea reziduală relaţia de calcul este următoarea:


 n CFt VR 
VAN(r) =   n  – I0
 t 1 (1  r ) (1  r ) 
t

unde:
Io = costul investiţiei sau investiţia iniţială
CFt = cash-flow-ul degajat în anul t
r = rata de actualizare
t = durata de viaţă economică
n = numărul de ani
VR = valoarea reziduală.

Printre insuficienţele indicatorului VAN enumerăm:


- nu ţine seama de durata de viaţă economică şi de termenul de recuperare a
investiţiei;
- VAN este dependentă de rata de actualizare (r). Stabilirea mărimii acestei rate este
esenţială.

c) Indicele de profitbailitate (IP)

Exprimă cash-flow-ul actualizat care revine la o unitate monetară cheltuială cu investiţia,


actualizată dacă este cazul.
Relaţia de calcul este:
VAN + I0 VAN
IP = = +1
I0 I0

unde:
IP = indicele de profitabilitate
VAN = valoarea actualizată netă
Io = investiţia iniţială (costul iniţial al investiţiei)

Un proiect de investiţii va fi acceptat dacă IP > 1. În cazul în care se pune problema alegerii
între mai multe proiecte de investiţii, se va alege cel cu IP cel mai mare.

d) Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate reprezintă acea rată de actualizare pentru care VAN=0.
Pentru determinarea RIR se foloseşte metoda interpolării parcurgându-se următoarele
etape:
- se caută o rată de actualizare, suficient de mare pentru ca VAN determinată cu
ajutorul ei să fie negativă. Aceasta se numeşte rata de actualizare maximă şi se
notează VANRmax;
- se caută o rată de actualizare mai mică decât Rmax, astfel încât VAN calculat cu
această rată să fie pozitivă. Aceasta se numeşte rată de actualizare minimă şi se
notează VANRmin.
Între cele două rate de actualizare diferenţa nu trebuie să fie mai mare de 5 puncte
procentuale.
Relaţia de calcul este următoarea:
VANRmin
RIR = Rmin + (Rmax – Rmin) ×
VANRmin - VANRmax

Pentru ca un proiect de investiţii să fie acceptat, RIR calculat pentru proiectul respectiv
trebuie să fie mai mare decât:
- rata medie a dobânzii bancare pe piaţă;
- costul mediu ponderat al capitalului, dacă investiţia este finanţată din surse mixte;
- rata de referinţă fixată de investitor.

Indicatorii VAN şi RIR conduc la aceleaşi decizii de acceptare sau respingere a proiectelor
de investiţii, dar pot determina clasamente diferite ale acestora. Dacă proiectele de investiţii sunt
incompatibile, se va da prioritate celui cu maxim(VAN), fără a ţine seama de criteriul maxim(RIR),
însă numai dacă RIR pentru proiectul ales îndeplineşte celelalte condiţii.
Capitolul VII
Analiza echilibrului financiar patrimonial

1. Echilibru financiar şi patrimonial- notiuni


2. Analiza lichiditate – exigibilitate (analiza patrimonială)
3. Construcţia bilanţului financiar patrimonial
4. Indicatori ai echilibrului financiar
5. Interpretarea indicatorilor de echilibru financiar

1. Echilibru financiar şi patrimonial- noţiuni

Noţiunea de echilibru financiar poate fi înţeleasă în două moduri diferite, dar nu opuse:
1) Semnifică faptul că, întreprinderea trebuie să fie aptă, graţie lichidităţilor sale, să-şi
poată achita datoriile atunci când acestea devin exigibile;
2) Presupune, menţinerea unui echilibru funcţional între nevoile şi resursele întreprinderii,
ţinând cont de destinaţiile nevoilor şi de stabilitatea resurselor.
Prin urmare, rezultă două tipuri de analiză a echilibrului financiar al întreprinderii pe baza
bilanţului acesteia:
- analiza lichiditate-exigibilitate (patrimonială);
- analiza funcţională.

Patrimoniul unei întreprinderi se compune din:


- drepturi de proprietate şi de creanţă (activ bilanţier);
- obligaţii (datorii).
Patrimoniul se calculează ca diferenţă între cele două componente şi se mai numeşte
situaţie netă.
SN = Activ total – Datorii totale
Situaţia netă de cele mai multe ori este pozitivă şi crescătoare, ca urmare a reinvestirii unei
părţi din profitul net sau al încorporării altor elemente (subvenţii,provizioane reglementate,
reporturi din exerciţiul precedent, etc.). Această creştere a situaţiei nete reflectă atingerea
obiectivului major al gestiunii financiare, şi anume maximizarea valorii întreprinderii, adică a
valorii capitalurilor proprii.
O situaţie netă negativă semnifică o depăşire a activului de către datorii şi anunţă falimentul
întreprinderii. Această situaţie se poate datora pierderilor din exerciţiile anterioare, care au
consumat integral capitalurile proprii. Partea neacoperită cade în sarcina creditorilor, care şi-au
asumat riscul de insolvabilitate al firmei.
În conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, originea şi variaţia
capitalurilor proprii (poziţia financiară) a întreprinderii se explică pe seama a 4 factori:
1) Relaţiile întreprinderii cu acţionarii, constând în investiţia iniţială de capital, aportul în
numerar şi în natură cât şi în repartizările realizate în favoarea proprietarilor sub forma
distribuiri de dividende şi/sau restituiri ale capitalului propriu (situaţie întâlnită mai
rar);
2) Rezultatul activităţii de gestiune – respectiv veniturile, cheltuielile şi sinteza acestora
evidenţiată în rezultatul exerciţiului (exemplu profit sau pierdere);
3) Activităţi accesorii neobişnuite cu influenţă directă asupra capitalurilor proprii,
constând în reevaluarea activelor sau conversia rezultatelor filialelor din străinătate;
4) Politicile contabile folosite de întreprindere.

2. Analiza lichiditate – exigibilitate (analiza patrimonială)

Bilanţul constituie documentul principal care stă la baza evaluării patrimoniale a


întreprinderii.
Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar
funcţional sau patrimonial al unei întreprinderi la un moment dat (începutul sau sfârşitul
exerciţiului), permiţând deci o analiză financiară statică.
Bilanţul patrimonial reprezintă o importanţă deosebită pentru acţionari (care sunt interesaţi
să cunoască valoarea averii lor) şi creditori (pentru care patrimoniul reprezintă o garanţie pentru
realizarea drepturilor lor). Acest tip de bilanţ se obţine în urma regrupării posturilor de activ şi de
pasiv după criteriile de lichiditate şi exigibilitate.
Din punct de vedere financiar elementele de activ sunt echivalente unor nevoi sau alocări
de capitaluri băneşti în vederea constituirii unei structuri productive adecvate intenţiilor
întreprinzătorului.
Pasivele din punct de vedere financiar sunt echivalente resurselor mobilizate de
întreprindere pentru finanţarea nevoilor.
Menţinerea echilibrului financiar al unei întreprinderi constă în corelarea lichidităţii
activelor (nevoilor) cu exigibilitatea datoriilor (resurselor).
Lichiditatea activelor este capacitatea activelor de a parcurge unul sau mai multe circuite
economice până la transformarea lor în bani.
În bilanţ se vor înscrie mai întâi activele fără lichiditate sau cu lichiditatea cea mai redusă:
- active pe termen lung formate din imobilizări necorporale, corporale, financiare;
- active pe termen scurt (active fixe amortizabile, active financiare) stocuri, creanţe,
activul încheindu-se cu cele care au un grad ridicat de lichiditate cum sunt: investiţiile
financiare pe termen scurt (fostele valori mobiliare de plasament) şi disponibilităţile
băneşti în bani şi în casă.
Exigibilitatea datoriilor este însuşirea acestora de a deveni scadente la o anumită dată de
plată (de exemplu perioada de la constituirea unei datorii şi până la stingerea ei).
În bilanţ se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, care nu sunt scadente, ele rămân, în
principiu, alocate pe toată durata de existenţă a întreprinderii (cu excepţia situaţiilor de faliment),
urmează datoriile pe termen lung, provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli în funcţie de scadenţa
lor mai îndepărtată sau mai apropiată, bilanţul încheindu-se cu datoriile cu scadenţa sub un an.
Între acestea trebuie făcută o distincţie între capitalurile atrase gratuit (de la furnizori, de la buget,
de la salariaţi) şi cele contractate prin plată de dobânzi (creditele bancare pe termen scurt).
Formatul actual al bilanţului contabil folosit în România este unul tip listă, armonizat cu
directivele europene, construit după ecuaţia:
ACTIV – DATORII = CAPITALURI PROPRII
Forma simplificată (OMFP 3055/2009) a acestuia este următoarea:
A) Active imobilizate
I. Imobilizări necorporale – cheltuieli de constituire, cheltuieli de dezvoltare,
concesiuni, brevete, licenţe, mărci, fond comercial;
II. Imobilizări corporale – terenuri şi construcţii, instalaţii tehnice şi maşini;
III. Imobilizări financiare – titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul
grupului, creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului, titluri şi creanţe sub formă de interese de
participare la alte societăţi.
B) Active circulante
I. Stocuri – materii prime şi materiale consumabile, producţie în curs de execuţie,
produse finite şi mărfuri.
II. Creanţe – creanţe comerciale, sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului,
sume de încasat de la societăţile la care se deţin interese de participare, alte creanţe.
III. Investiţii financiare pe termen scurt – titluri de participare deţinute la societăţile din
cadrul grupului, acţiuni proprii.
IV. Casa şi conturi la bănci (disponibilităţi).
C) Cheltuieli în avans
D) Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an – sume datorate instituţiilor de
credit, avansuri încasate în contul comenzilor, datorii comerciale, efecte de comerţ de plătit, datorii
fiscale şi datorii pentru asigurările sociale.
E) Active circulante nete, respectiv datorii curente nete (B + C – D – I).
F) Total active – Datorii curente (A + E)
G) Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an – împrumuturi din
emisiuni de obligaţiuni, sume datorate instituţiilor de credit, datorii comerciale, sume datorate
societăţilor din cadrul grupului, sume datorate privind interesele de participare.
H) Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
I) Venituri în avans
J) Capital şi rezerve – capital subscris, prime de capital, rezerve din reevaluare, rezerve,
rezultatul reportat, rezultatul exerciţiului.
Veniturile în avans – sunt venituri amânate în exerciţiul curent şi devin venituri în
exerciţiile viitoare când ajung la scadenţă (exemplu sume încasate dar necuvenite firmei).
Cheltuielile înregistrate în avans – sunt cheltuieli amânate (de exemplu chiria achitată
anticipat pentru exerciţiile viitoare) care devin cheltuieli care ajung la scadenţă.

3. Construcţia bilanţului financiar patrimonial

Prelucrarea datelor din bilanţul contabil va determina următoarea structură a bilanţului


financiar patrimonial:

BILANŢ FINANCIAR PATRIMONIAL


NEVOI (ALOCĂRI) RESURSE
Echilibru financiar A) ACTIVE IMOBILIZATE J) CAPITAL PROPRIU
pe termen lung  NECORPORALE  CAPITAL SOCIAL
 CORPORALE  REZERVE
NEVOI  FINANCIARE  PRIME DE CAPITAL RESURSE
PERMANENTE  REZULTAT REPORTAT PERMANENTE
(NECURENTE)  PROFITUL NET (NECURENTE)
NEREPARTIZAT

EXIGIBILITATE
LICHIDITATE

H) PROVIZIOANE PENTRU RISCURI


B) ACTIVE CIRCULANTE NETE ŞI CHELTUIELI
 STOCURI
 CREANŢE G) DATORII CU EXIGIBILITATE > 1 AN
NEVOI  INVESTIŢII RESURSE
TEMPORARE FINANCIARE PE TEMPORARE
(CURENTE) TERMEN SCURT D) DATORII CU EXIGIBILITATE < 1 AN (CURENTE)
 DISPONIBILITĂŢI  FURNIZORI
 SALARIALE
Echilibru financiar  DATORII CĂTRE BUGET
pe termen scurt  DATORII CĂTRE BĂNCI
C) CHELTUIELI ÎN AVANS (credite bancare curente, credite
de trezorerie, de scont)

I) VENITURI ÎN AVANS

4. Indicatori de echilibru financiar

Pe baza bilanţului financiar se poate calcula un indicator care exprimă echilibrul financiar
dintre alocările (nevoile) permanente în active cu durată mai mare de 1 an şi sursele permanente
(durabile) de capitaluri proprii şi împrumutate care poartă denumirea de fond de rulment (FR) sau
capital de lucru net (NET WORKING CAPITAL).
Este un indicator care oferă informaţii semnificative privind echilibrul financiar, nivelul
riscurilor de exploatare şi lichiditatea întreprinderii.In tratarea FR exista doua abordari:
a) abordarea continentala(franceza) conform careia FR este un surplus de capitaluri
permanente in raport cu imobilizarile care se degaja in partea de sus si care se ruleaza.

FR = Resurse permanente – Nevoi permanente (alocări) =


= (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări nete (fără amortizări) =
= Active circulante (B) + Cheltuieli în avans (C) – Datorii curente (D) –
-Venituri în avans (I) = Active circulante nete(ACRnete)
b) abordarea anglo-saxona in care FR se determina pornind de la nevoile curente. Astfel, FR=
Nevoi temporare- Resurse temporare
Fondul de rulment poate fi finalizat în funcţie de structura capitalurilor permanente,
analiză care pune în evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii.
Indicatorul care relevă acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică
excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, determinat conform relaţiei:
FRF = CP – Imobilizări nete
Un fond de rulment propriu pozitiv asigură întreprinderii independenţă financiară şi
libertate în luarea deciziilor de investiţii.
Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat sau
străin, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.
FRÎ = FR – FRP
Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele
temporare, bilanţul financiar pune în evidenţă un alt indicator de echilibru financiar denumit
nevoia de fond de rulment (NFR). Indicatorul exprimă partea din activele circulante (stocuri şi
creanţe) care nu este finanţată din datoriile pe termen scurt non bancare (furnizori, datorii fiscale
şi salariale).
Nevoia de fond de rulment se poate calcula:
a) NFR= (Stocuri+Creante)- Datorii curente
b) NFR= (Nevoi temporare- Active de trezorerie)-(Resurse temporare-Pasive de
trezorerie)
Dacă fondul de rulment, la un moment dat (al încheierii exerciţiului contabil), este superior
nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanţare se regăseşte sub forma unei
trezorerii nete, concretizată în disponibilităţi băneşti, în conturi bancare şi în casă.
Atunci relaţia de calcul este:
TN = FR – NFR
Trezoreria netă exprimă rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii (pe termen
lung şi pe termen scurt).
Trezoreria netă se mai poate calcula ca diferenţă între activele de trezorerie (investiţii
financiare pe termen scurt, disponibilităţi) şi pasivele de trezorerie (creditele bancare curente).
Evoluţia trezoreriei nete pe perioada exerciţiului financiar reprezintă Cash-flow-ul ce
revine acţionarilor sub formă de dividende de încasat sau de profit reinvestit.
CF = TN1 - TN0 unde:
TN1 = trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului,
TN0 = trezoreria netă la începerea exerciţiului
Un Cash-flow pozitiv reflectă o majorare a activului real, a averii proprietarilor. Cash-
flow-ul negativ semnifică, din contră, o sărăcire a acţionarilor.
De asemenea, cash-flow-ul se explică prin rezultatele curente de gestiune (profit net
reinvestit, amortizări) şi variaţia nevoii de fond de rulment (NFR), pe de-o parte, şi prin operaţiile
de capital (de investiţii şi de finanţare cu capitaluri proprii şi împrumutate), pe de altă parte.
CF = CFgest + CFinv + CFfin

5. Interpretarea indicatorilor de echilibru financiar

Fondul de rulment (FR) pozitiv, reflectă surplusul capitalurilor permanente în raport cu


imobilizările. Fondul de rulment este indicatorul cel mai important în analiza echilibrului financiar,
constituind marja de securitate financiară care pune întreprinderea la adăpost de evenimente
neprevăzute ale ciclului de exploatare.
Fondul de rulment (FR) negativ, reflectă absorbirea unei părţi din resursele temporare
(curente) pentru finanţarea unor nevoi permanente, contrar primului principiu de gestiune
financiară sănătoasă. Acest principiu prevede ca resursele curente să fie utilizate numai pentru
finanţarea nevoilor curente.
Această situaţie reflectă un dezechilibru financiar care trebuie analizat şi în funcţie de
specificul firmei în cauză. Pentru firmele cu activitate industrială este considerată o situaţie
periculoasă, iar pentru firmele cu activitate comercială fiind o situaţie permisă (deoarece datoriile
către furnizori pot fi considerate resurse pe termen lung).
În formarea şi utilizarea FR se pot urmări trei politici financiare:
a) defensivă, de prudenţă, prin constituirea unui FR > NFR acoperitor pentru orice
variaţie mai mare sau mai mică a NFR. Această politică este costisitoare şi puţin
rentabilă sau chiar nerentabilă;
b) ofensivă, riscantă cu un FR < NFR, urmând ca finanţarea NFR să se facă pe seama
creditelor pe termen scurt, ce trebuie mereu reînnoite şi care prezintă riscul
întreruperii finanţării şi deci al întreruperii exploatării. Această politică poate
reduce costul procurării capitalurilor la strictul necesar, poate fi rentabilă, dar este
şi foarte riscantă;
c) neutră, optimală cu un FR ≈ NFR şi care fructifică parte din avantajele, dar şi din
dezavantajele celor două politici externe (defensivă şi ofensivă). În consecinţă,
politica neutră poate avea o rentabilitate medie cu un risc mediu.
Nevoia de fond de rulment (NFR) pozitivă, reflectă surplusul nevoilor curente de
exploatare, în raport cu datoriile curente de exploatare posibil de mobilizat. Această situaţie poate
fi considerată normală dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea stocurilor şi
creanţelor. Altfel, NFR pozitivă semnifică un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi
creanţelor şi exigibilitatea datoriilor de exploatare.
Nevoia de fond de rulment (NFR) negativă, semnifică surplusul resurselor curente de
exploatare în raport cu nevoile temporare ciclice permanent reînnoibile. Nevoia de fond de rulment
negativă este echivalentă cu o resursă şi nicidecum cu o nevoie de finanţare. Poate finanţa un FR
negativ.
Nevoia de fond de rulment negativă este apreciată favorabil atunci când este rezultatul
accelerării rotatiilor activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe mai îndepărtate. În
toate celelalte cazuri nevoia de fond de rulment negativă evidenţiază o încetinire a activităţii de
aprovizionare, fabricaţie, livrare.
O nevoie de fond de rulment pozitivă este caracteristică întreprinderii cu ciclu lung de
fabricaţie, iar nevoia de fond de rulment negativă este proprie întreprinderii cu ciclu scurt de viaţă
(exemplu întreprinderile de comerţ cu amănuntul).

Trezoreria netă (TN)


TN = FR – NFR sau TN = ATz – PTz
O trezorerie netă (TN) pozitivă, reprezintă un excedent de finanţare, concretizat în
disponibilităţi în casă şi în conturile bancare. Acest surplus monetar trebuie plasat eficient pe piaţa
monetară şi/sau financiară în condiţii de lichiditate, rentabilitate şi siguranţă maximă pentru
întreprindere.
Trezoreria netă negativă, evidenţiază existenţa unui deficit monetar la încheierea
exerciţiului. În acest caz, o parte din nevoia de fond de rulment trebuie să fie finanţată din creditele
de trezorerie, adică din resurse financiare externe, conducând la creşterea dependenţei
întreprinderii fata de creditorii săi şi la limitarea autonomiei.
Un dezechilibru de trezorerie prelungit, relevă în unele cazuri o ineficienţă reală, iar în alte
cazuri o deficienţă de armonizare a ritmului intrărilor şi ieşirilor de numerar, caz în care trebuie
regândite scadenţele încasărilor şi plăţilor.
Evoluţia trezoreriei nete pe perioada exerciţiului financiar reprezintă cash-flow-ul (CF) ce
revine acţionarilor sub formă de dividende de încasat sau de profit reinvestit.
CF = TN1 – TN0 unde:
TN1 = trezoreria netă la sfârşitul exerciţiului
TN0 = trezoreria netă la începutul exerciţiului
Un cash-flow pozitiv reflectă o majorare a activului real, a averii proprietarilor. Cash-flow-
ul negativ semnifică, din contră, o sărăcire a acţionarilor (proprietarilor).