MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA PROTECŢIE, PAZĂ ŞI SECURITATE
CATEDRA DREPT

TEZA DE LICENŢĂ

TEMA:

PERSOANA JURIDICĂ CA SUBIECT AL

INFRACŢIUNII

Autor: Alexei Radu,

anul III,
gr.306, secția zi

Conducător ştiinţific: Gladchi Gheorghe,

dr. hab., prof. univ.
 CHIŞINĂU 2014
Sumar
Abrevieri..........................................................................................................pag.3
Introducere......................................................................................................pag.4

Capitolul I : Premisele răspunderii penale a persoanei juridice

1.1. Retrospectivă istorică asupra răspunderii penale a persoanei juridice.......pag.8

1.2. Analiza criticilor doctrinare aduse ideii de răspundere penală a persoanei
juridice..............................................................................................................pag.12
1.3. Elemente de drept comparat......................................................................pag.21

Capitolul II : Persoana juridică - subiect al infracţiunii

2.1. Condiţiile şi mecanismele de angajare a răspunderii penale a persoanei

juridice..............................................................................................................pag.28
2.2. Coraportul dintre răspunderea penală a persoanei fizice şi cea a persoanei
juridice pentru aceeaşi faptă.............................................................................pag.31
2.3. Sancţiunile aplicabile persoanelor juridice în dreptul penal al RM.........pag.34

Capitolul III: Aspecte procedurale privind tragerea la răspundere penală a

persoanei juridice
3.1. Persoana juridică - parte în procesul penal...............................................pag.41
3.2. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice..............................................................................................................pag.43
3.3. Punerea in executare a pedepselor aplicate persoanei juridice.................pag.48

Concluzii..........................................................................................................pag.50
Bibliografie......................................................................................................pag.53

2
 ABREVIERI
RM - Republica Moldova
Alin. – alineatul
Art. – articol
CP – Codul Penal
CPP – Codul de procedură penală
Lit. – litera
Nr. – numărul
Op.cit. – opera citată
Pag. – pagina
Pct. – punctul
RND – Revista Naţională de Drept
MO – Monitorul Oficial
Vol. – volumul
Ed. – editura
MAI – Ministerul Afacerilor Interne
CtEDO – Curtea Europeană pentru Drepturile Omului
DUDO – Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
CSJ – Curtea Supremă de Justiţie

3
 Introducere

Actualitatea temei investigate. Continua modificare a relaţiilor sociale

impune dezvoltarea unui cadru legislativ eficient şi corespunzător, care ar asigura
buna evoluţie a societăţii. Un rol important în acest domeniu revine normelor
dreptului penal, a căror aplicare corectă este menită să stopeze creşterea
criminalităţii, care afectează tot mai mult viaţa socială.
Aşa cum se cunoaşte, orice încălcare a legii penale, prin săvîrşirea unei
infracţiuni, apare ca un conflict între voinţa legii şi voinţa destinatarului care a avut
o conduită contrară preceptului cuprins în norma de incriminare. Acest conflict
creează un raport juridic substanţial, în cadrul căruia statul îşi exercită dreptul de a
trage la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligaţia să
suporte consecinţele nerespectării legii penale. Fiind acte neconvenabile societăţii,
asemenea manifestări reclamă din partea statului o reacţie promptă faţă de
încălcarea comisă şi, prin aceasta, restabilirea grabnică a ordinii de drept şi
tragerea imediată la răspundere şi sancţionare a făptuitorului.
Răspunderea penală a persoanei juridice reprezintă o temă relativ nouă,
deosebit de actuală, complexă şi dificilă.

Răspunderea penală a persoanei juridice este o realitate şi, tocmai din acest
motiv, trebuie cunoscute foarte bine prevederile legale care reglementează această
instituţie. Una dintre cele mai aprins discutate teme legate de instituţia persoanei
juridice, este incontestabil, cea referitoare la răspunderea sa penală. Dacă în ceea
ce priveşte instituţia răspunderii penale a persoanei fizice şi identificarea
sancţiunilor de drept penal şi a modalităţilor de executare a acestora în vederea
restabilirii ordinii de drept încălcate, actele normative edictate în materie au
reglementat, iar doctrina a oferit explicaţii dintre cele mai pertinente şi complexe,
admisibilitatea răspunderii penale a persoanei juridice a întâmpinat o mare

4
rezistenţă atât în plan legislativ cât şi în opiniile exprimate în literatura de
specialitate.

Tema aleasă se justifică prin aceea că această instituţie, în permanenţă

denumită „recentă”, ridică numeroase probleme atât teoretice, cât şi în practică.
Există într-adevăr puţine decizii de condamnare a persoanelor juridice, însă aceste
speţe în care a fost ridicată problema răspunderii penale a entităţilor colective s-au
finalizat uneori cu soluţii contradictorii. Se observă în orice caz o adevărată
reticenţă printre practicieni în a pune în discuţie răspunderea penală a persoanei
juridice. Presa şi site-urile de informaţii juridice afişează în fiecare zi ştiri
referitoare la trimiterea în judecată a administratorilor unor societăţi comerciale
pentru infracţiuni privitoare la drepturile de autor, evaziune fiscală, contrafacere,
emitere de cecuri fără acoperire etc., cu toate că este evident că în aceste cazuri ar
trebui să fie ridicată şi problema răspunderii penale a persoanelor juridice în cauză.
Trebuie avut totodată în vedere că, deşi relativ recente, textele din Codul penal care
reglementează această instituţie nu sunt perfecte. Problema de a şti dacă o persoană
juridică îşi poate vedea angajată răspunderea penală, în considerarea acţiunilor sau
inacţiunilor sale, a constituit subiectul unei dispute care a marcat doctrina penală
pe toată durata ultimului secol. Răspunderea penală a persoanei juridice a constituit
în cadrul unor studii, articole, adnotări şi monografii, consacrate acestei
problematici, de-a lungul timpului, confruntări doctrinare între părtaşii şi adversarii
acestei idei.
Răspunderea penală a persoanei juridice trebuie să reprezinte aşadar un
instrument suplimentar prin care pot fi apărate drepturile şi interesele legitime ale
persoanelor, precum şi valorile fundamentale ale societăţii.
Actualitatea investigaţiei este condiţionată de faptul că una dintre cele mai
controversate problematici a dreptului penal este cea privitoare la posibilitatea
instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice, respectiv supunerea la pedepse
a colectivităţilor. Incepînd cu perioada codificărilor moderne şi mai ales din a doua

5
jumătate a secolului XX, în special în cadrul UE, recunoaşterea răspunderii penale
a persoanei juridice s-a transformat dintr-o opţiune într-o necesitate, încercandu-se
identificarea mijloacelor celor mai eficace combaterii efectelor nefaste ale
recrudescenţei criminalităţii, în tendinţa acesteia de depăţire a frontierelor
naţionale. Deşi instituţia răspunderii penale a persoanei juridice are şi ăn prezent
numeroşi adversari care încearcă să argumenteze teza contrară, consacrarea acestei
instituţii a devenit o realitate în cele mai multe dintre statele lumii, găsindu-şi
legitimarea în necesitati de ordin practic, impuse de realitatile vieţii socio-
economice contemporane.
Tema rămâne a fi actuală şi din motivul că un şir de probleme ce ţin de ea
nu şi-au găsit o tratare clară şi detaliată nici în teorie, nici în practică. Printre
acestea menţionez în special: demonstrarea coraportului dintre actul criminal şi
conştiinţa publică; cercetarea bazelor conceptuale ale justiţiei penale; abordarea şi
cercetarea instituţiei răspunderii penale prin prisma evoluţiei sale istorice;
demonstrarea interconexiunii dintre evoluţia reacţiei represive a societăţii şi
evoluţia sistemului sancţionator de stat; identificarea şi elucidarea teoriilor,
concepţiilor şi ideilor în cadrul evoluţiei istorice a pedepselor penale aplicate
persoanei juridice, inclusiv în perioada codificărilor din România şi Republica
Moldova.
Scopul lucrării constă în elaborarea concepţiei teoretice de soluţionare a
problemei privind răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul penal, precum
şi în elaborarea principiilor de aplicare practică a acestei concepţii, în stabilirea
naturii juridice a pedepsei penale şi în formularea recomandărilor de perfecţionare
a normelor juridice privind subiectul respectiv în legislaţia penală a RM.
Precizând gradul de studiere a răspunderii penale, s-a conştientizat faptul că
se impune o abordare ştiinţifică temeinică care să contureze nu doar cadrul
normativ al acestuia, dar şi poziţiile teoretice vizând acest subiect. Critica
imperfecţiunilor normelor de drept poate fi luată în consideraţie de către legiuitor
în procesul de elaborare a noilor norme şi de perfecţionare a celor în vigoare.

6
 În consecinţă, mi-am dorit ca studiul realizat să constituie o investigaţie
ştiinţifică complexă, având ca determinantă tocmai necesităţile sociale curente. În
condiţiile în care răspunderea penală a persoanei juridice a fost consacrată
legislativ, literaturii juridice de specialitate şi practicii judiciare le revine misiunea
de a contribui la perfectarea normelor ce reglementeaza aceasta nouă instituţie de
drept penal şi de adaptare a acesteia la realităţile socio-economice şi la nevoile
societăţii şi ale Uniunii Europene. Cu titlu preliminar, trebuie arătat că o cercetare
a principalelor aspecte legate de răspunderea penală a persoanei juridice se loveşte
în primul rând de raritatea surselor doctrinare şi, mai cu seamă, jurisprudenţiale
interne. Devine aşadar inevitabilă recurgerea la surse străine, cu precădere la cele
europene. La început de drum am căutat răspuns la întrebarea dacă această nouă
formă de răspundere este necesară şi utilă, am căutat şi încercat să identific modele
legislative şi teoretice în dreptul comparat şi m-am străduit să identific şi să
conturez coordonatele răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul intern.
Acestea ar fi cele trei repere din perspectiva cărora am dezvoltat tema răspunderii
penale a persoanei juridice în prezenta lucrare.
Cele enunţate mai sus imi permit să afirm că problema analizei sistemice a
esenţei şi a conţinutului tragerii la răspundere penală a persoanei juridice este
destul de actuală şi importantă atât sub aspect teoretic, cât şi practic, iar aceasta
determină necesitatea cercetării ei. Îmi propun să realizez următoarele obiective.
 determinarea categoriilor de persoane juridice care răspund penal,
 delimitarea sferei persoanelor fizice a căror fapte atrag răspunderea
penală a persoanei juridice,
 analiza raportului între fapta comisă şi persoana juridică,
 analiza elementului material şi a elementului subiectiv în conţinutul
infracţiunii săvârşite de persoana juridică,
 analiza sancţiunilor aplicabile persoanei juridice.

7
 Captolul I: Premisele răspunderii penale a persoanei juridice

1.1. Retrospectivă istorică asupra răspunderii penale a persoanei juridice

În concepţia CP din 1961 persoana juridică nu putea fi subiect al
infracţiunii. Actualul CP a mers pe calea recomandată ţărilor-membre de Consiliul
Europei - de a recunoaşte în legislaţia penală persoana juridică drept subiect al
răspunderii penale. Astfel, alin.3 şi 4 art.21 CP al RM reglementează
particularităţile răspunderii penale a persoanei juridice ca subiect al infracţiunii.
Pentru a putea analiza răspunderea penală a persoanei juridice, consider că este
necesar a da mai întîi o noţiune acesteia.
Potrivit art. 55 a Codului Civil al RM, persoană juridică este organizaţia
care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest
patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi
patrimoniale şi personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant
şi pîrît în instanţă de judecată. Persoana juridică poate fi organizată în mod
corporativ sau în baza calităţii de membru, poate fi dependentă sau independentă
de un anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ. În funcţie
de participare la constituirea patrimoniului persoanei juridice, fondatorii (membrii)
au sau nu au drepturi de creanţă faţă de ea. Persoane juridice în a căror privinţă
fondatorii (membrii) au drepturi de creanţă sînt societăţile comerciale şi
cooperativele. Persoane juridice în a căror privinţă fondatorii (membrii) nu au
drepturi de creanţă sînt organizaţiile necomerciale.1
Persoana juridică este un subiect de drept. Alături de persoanele fizice,
persoanele juridice apar în circuitul civil ca subiecte de drepturi şi obligaţii. În
această calitate, ele au aptitudinea generală şi abstractă de a dobîndi drepturi şi de
a-şi asuma obligaţii şi, în virtutea acesteia, pot dobîndi drepturi şi îşi pot asuma
obligaţii. Dacă în cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinţă are un conţinut
identic pentru toate persoanele, în cazul persoanelor juridice această calitate diferă

1
Codul civil al RM din 06.06.2002, publicat în MO nr. 82-86 din 22.06.2002.

8
de la o persoană juridică la alta, în funcîie de scopul pentru care persoana a fost
infiinţată.
Una dintre cele mai controversate problematici a dreptului penal este cea
privitoare la posibilitatea instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice,
respectiv supunerea la pedepse a colectivităţilor. Incepînd cu perioada codificărilor
moderne şi mai ales din a doua jumătate a secolului XX, recunoaşterea răspunderii
penale a persoanei juridice s-a transformat dintr-o opţiune într-o necesitate. 2 În
dreptul roman privat există numeroase texte, de la Legea celor XII Table şi până la
Novela lui Majorian din anul 458, care oferă detalii referitoare la corporaţiile
existente, la drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi la delictele pe care le
puteau comite şi la sancţiunile aplicabile. Chiar dacă dreptul roman nu cunoştea
noţiunea de persoană juridică, erau recunoscute anumite drepturi subiective
grupurilor de persoane şi se făcea distincţia între drepturile şi obligaţiile corporaţiei
şi cele ale membrilor acesteia.3 Viaţa politică din Evul mediu s-a întemeiat pe ideea
că toate comunităţile de ordin public sau privat trebuie să răspundă, inclusiv în
plan penal, de actele membrilor lor.
Orice colectivitate laică sau religioasă era supusă atât legii civile, cât şi legii
penale. Comunele şi asociaţiile aveau aceeaşi natură, presupunând prezenţa unui
ansamblu de persoane strâns legate unele de altele, care se bucură de privilegii
comune şi sunt ţinute împreună de îndeplinirea aceloraşi obligaţii, având ca
finalitate asigurarea pentru membrii lor a libertăţilor primordiale, securitatea
muncii şi a comerţului, precum şi justiţie echitabilă.
Cea de-a doua categorie importantă de persoane juridice o constituiau
ordinele religioase şi asociaţiile profesionale, la fel ca şi comunele, şi aceste
persoane juridice asociative putând face obiectul unei condamnări penale. Breslele
erau tratate din punct de vedere penal la fel ca şi comunele, deoarece breasla era o
asociaţie a tuturor artizanilor dintr-un oraş care aveau aceeaşi meserie. La fel ca şi
2
Marinescu C., Răspunderea penală a persoanei juridice. De la teorie la practica. Bucureşti: Universul Juridic,
2011, pag.11.
3
Dogaru M., Dogaru G., Caracterul real al persoanei juridice. În: Revista Economică, nr.6/2007, pag.91.

9
comuna, breasla avea propriile sale legi, privilegii, magistraţi şi venituri, putându-
se afirma că este o comună la scară mai mică. Şi sancţiunile aplicate breslelor erau
similare celor dispuse în cazul comunelor. Chiar şi universităţile făceau uneori
obiectul unei condamnări penale.
Autorii şi practicienii din Evul mediu nu au mai dat importanţă naturii
juridice a entităţilor colective, constatând că acestea au o existenţă de fapt, putând
comite infracţiuni şi fiind pasibile de aplicarea unor pedepse.
În plan legislativ, cel mai important act normativ anterior Revoluţiei
franceze, care privea persoanele juridice, a fost Ordonanţa franceză privind justiţia
penală din 1670, care codifică practicile franceze din secolul al XVII-lea şi
confirmă teoria curentă în epocă, potrivit căreia persoanele juridice pot comite
infracţiuni şi pot fi sancţionate pentru actele lor ilicite. Răspunderea instituită prin
Titlul XXI al Ordonanţei era o răspundere proprie a persoanelor juridice, şi nu o
răspundere a indivizilor care le compuneau. Ordonanţa instituia cumulul
răspunderii penale a persoanei juridice şi a persoanelor fizice care au participat la
comiterea aceleiaşi infracţiuni, fiind prevăzute sancţiuni şi pentru persoanele fizice
„autori principali ai crimei sau complici ai acestora”.4
Cu privire la sancţiunile aplicabile persoanelor juridice, art.4 al Titlului XXI
prevedea „repararea prejudiciului, daune interese, amenda, retragerea privilegiilor,
precum şi alte sancţiuni menite să marcheze în mod public pedeapsa aplicată
pentru comiterea infracţiunii”.

Deși ar fi interesantă o trecere în revistă a istoriei dreptului românesc, cu

relevanță în materie, e suficientă menționarea dușegubinei (ca formă de răspundere
penală colectivă în Evul Mediu) sau a încercărilor de reglementare din timpul
regelui Carol al II-lea). Prin Codul penal din 1961, răspunderea penală era
concepută ca fiind strict individuală – numai persoana fizică putea fi supusă
răspunderii penale, pentru că numai ea putea săvârși o infracțiune, singurul temei
4
Dogaru M., Evoluţia ideii de răspundere penală a persoanelor juridice în perioada codificărilor moderne. În:
Scientia, nr.10/2005, pag.86.

10
al răspunderii penale. În definiția legală a infracțiunii sunt enumerate trei cerințe:
pericolul social al faptei, vinovăția făptuitorului, incriminarea legală a faptei. Era
evidentă incompatibilitatea cu persoana juridică atât timp cît definiția acceptată a
vinovăției privea o anume atitudine psihică a persoanei făptuitorului, iar legea nu
conținea prevederi exprese aplicabile persoanelor juridice.

Totuși, tratamentul persoanei juridice nu era lipsit de paradoxuri. De pildă, o

persoană juridică putea fi trasă la răspundere civilă sau contravențională. Ambele
tipuri de răspundere conțin în cerințele lor vinovăția. Răspunderea civilă delictuală
este condiționată, potrivit doctrinei contemporane, de: existența unei fapte ilicite,
existența unui prejudiciu, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Răspunderea
contravențională este bazată pe săvârșirea unei contravenții. Așadar, o persoană
juridică putea fi vinovată din punct de vedere civil sau contravențional, dar nu și
penal. Recunoscută cu multe secole în urma, cunoscând de-a lungul timpului
perioade de înflorire şi decădere, răspunderea penală a persoanei juridice a cucerit
în ultimul secol, una câte una, redutele principiului societas delinquere non potest.
Studiul evoluţiei acestei forme atipice de raspundere penală, a argumentelor pe
baza carora s-a purtat razboiul doctrinar între părtaşii şi adversarii ei, dar mai ales
analiza principalelor modele de reglementare din dreptul contemporan, constituie
premise necesare pentru întelegerea reglementării instaurate în dreptul penal. 5
Pornind de la opiniile exprimate în doctrină, în legislaţiile diferitelor state s-au
conturat două importante sisteme de determinare a domeniului răspunderii penale a
persoanei juridice. În cadrul primului sistem – cel al răspunderii generale,
consacrat în Anglia, Olanda, Belgia, Canada etc. persoanele juridice au o
capacitate penală similară celei a persoanelor fizice, putând comite, la fel ca şi
acestea, orice infracţiune. Cel de-al doilea sistem, consacrat de Danemarca,

5
ChiriţaR., Streteanu F., Raspunderea penala a persoanei juridice. Ed.2. Bucureşti: C.H. Beck, 2007, pag.5.

11
Finlanda şi China, presupune indicarea de către legiuitor, în cazul fiecărei
infracţiuni, a posibilităţii comiterii ei de către o persoană juridică.
Principalul exponent al teoriei realităţii persoanei juridice (teoria organică) a
fost O.Gierke, acesta aducând o nouă fundamentare doctrinară cu privire la natura
persoanelor juridice, care să permită afirmarea răspunderii penale a acestora.
Gierke considera persoana juridică, la fel ca şi individul, o unitate vitală de corp şi
suflet, care poate transforma într-o faptă ceea ce doreşte. De vreme ce există un
scop unitar şi o voinţă unitară, se creează o dependenţă reciprocă şi se formează o
legătură organică ce nu se deosebeşte decât prin intensitate de legătura biologică
existentă între celulele unui corp organizat. Unitatea de scop şi voinţă constituie
pentru colectivitate un principiu de viaţă comună, analog cu ceea ce constituie
viaţa pentru corpul omenesc. Şi teoria organică, respectiv, a realităţii persoanei
juridice, acceptă implicit ideea că un subiect de drept trebuie să fie o persoană
dotată cu corp şi suflet şi încearcă să identifice aceste elemente în cazul persoanei
juridice.6 E.Zitelmann considera că persoana juridică dispune de o voinţă unitară
compusă din voinţele fiecăruia.

1.2. Analiza criticilor doctrinare aduse ideii de răspundere penală a

persoanei juridice
În legislaţia penală actuală, nu numai omul – respectiv persoana fizică –
poate fi subiect activ al unei fapte ce poate fi apreciată ca fiind infracţiune, ci şi
persoana juridică, instituirea răspunderii penale a celei din urmă fiind consecinţa
unei evoluţii deloc liniare a gândirii juridice de-a lungul timpului. Sunt, aşadar,
subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizică, cât şi persoana juridică ce nu şi-au
respectat obligaţiile din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au săvârşit
fapta interzisă, pe de o parte, dar şi persoana fizică sau persoana juridică

6
Cojocaru V., Ulianovschi T., Evoluţia istorică a persoanei juridice sub aspectul responsabilităţii. În: Revista
ştiinţifică „Studia Universitatis”, Nr.8/2009, pag.11.

12
beneficiare ale ocrotirii juridice penale şi care, prin săvârşirea infracţiunii, au
suportat consecinţele acesteia, pe de altă parte7.
Potrivit doctrinei în materie, persoana juridică este definită ca fiind subiectul
colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Elementele constitutive
ale persoanei juridice sunt organizarea de sine stătătoare, un patrimoniu distinct
(propriu) şi un scop propriu, determinat şi în acord cu interesul general. Sensul
frecvent al noţiunii de răspundere, indiferent de forma sub care se manifestă, este
acela de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării unor reguli de conduită,
obligaţie ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli şi care poartă
întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte.
În principiu, fiecare ramură a dreptului cunoaşte o formă de răspundere
specifică, existând astfel mai multe forme de răspundere juridică: răspunderea
civilă, răspunderea penală, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară.
Disciplinele juridice de ramură se ocupă în mod special de stabilirea
condiţiilor răspunderii în fiecare ramură a dreptului. Pentru ca răspundere juridică,
în oricare dintre formele sale, să se declanşeze, este nevoie de existenţa cumulativă
a unor condiţii:
 conduita ilicită;
 urmarea socialmente periculoasă;
 vinovăţia;
 legătura cauzală dintre faptă şi urmarea socialmente periculoasă.
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, poate fi definită ca
fiind însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârşirii
infracţiunii, între stat – pe de o parte, şi infractor – pe de altă parte, raport complex,
al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage
la răspundere pe infractor, de a-i aplica pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a
7
Mitrache C., Drept penal român. Partea generală, ed. a 5-a revăzută şi adăugită. Bucureşti: Ed. Universul Juridic,
2006, pag. 118.

13
răspunde pentru fapta sa şi de a se supune pedepsei aplicate, în vederea restabilirii
ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii.8
Răspunderea penală a persoanelor juridice nu este o problema noua, ea găsindu-şi
originile în dreptul antic, după care revine la sfarşitul secolului al XIX-lea în
atenţia doctrinei penale europene, pentru ca astăzi să ajungă una dintre temele
centrale ale demersurilor ştiinţifice şi legislative. Studiul evoluţiei istorice a acestei
instituţii este în măsură să susţină ideea că răspunderea penală a persoanelor
juridice este în acord cu principiile fundamentale ale dreptului penal, cu natura
însăşi a persoanei juridice şi este justificată de necesităţi de ordin socio-economic.
Problema de a şti dacă o persoană juridică îţi poate vedea angajată răspunderea
penală, în considerarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, a constituit subiectul unei
dispute care a marcat doctrina penală pe toată durata ultimului secol.
Răspunderea penală a persoanei juridice a constituit de-a lungul timpului,
confruntari doctrinare între părtaşii şi adversarii acestei idei. Principalul argument
al autorilor clasici, în favoarea non-responsabilităţii penale a entităţilor colective,
îşi găseşte originile în teoria ficţiunii persoanelor juridice din dreptul civil, teorie
care s-a bucurat de o largă audienţă în secolul al XIX-lea. Potrivit acestei teorii,
subiect de drept veritabil nu poate fi decît fiinţa umană, persoanele juridice nefiind
decît nişte subiecţi fictivi, recunoscuţi ca atare pentru a răspunde necesităţii de a
identifica un titular al anumitor drepturi patrimoniale. Originile noţiunii de
persoană juridică se află în aşa-numita teorie a ficţiunii, al cărei fondator a fost
Sinibaldio de Fieschi. În lumina acestei teorii persoana juridică nu este decât o
creaţie legală ce nu are o existenţă efectivă în lumea reală. Deşi aceasta teorie s-a
nascut în sfera dreptului civil pentru a rezolva unele raporturi de factură
patrimonială, ea a marcat o parte importanta a doctrinei penale, în care se considera
că persoana juridică nu poate comite infracţiuni.
Chiar în doctrina relativ recentă se susţine, în mod izolat, de către unii autori
că, "persoană juridică fiind fiinţa fictivă, nedispunînd prin ea insăşi nici de voinţă
8
Bulai C., Manual de drept penal. Partea Generală. Bucureşti: All BECK, 1997, pag.311.

14
şi nici de libertate, nu poate comite o faptă ilicită şi nici nu poate cunoaşte
inchisoarea".9 Problema de a şti dacă se poate angaja răspunderea penală a
persoanei juridice în considerarea acţiunilor sau inacţiunilor sale a constituit
subiectul unei dispute care a marcat doctrina penală, fiind formulate şi susţinute
atât teza negativă, potrivit căreia persoanele juridice nu pot avea calitatea de
subiecţi activi ai infracţiunii, cât şi teza afirmativă, care susţine contrariul, în
sensul că persoanele juridice pot avea această calitate.
Teze ale teoriei dreptului penal modern privind răspunderea penală a
persoanei juridice. În teoria dreptului penal modern, au fost formulate şi sunt
susţinute 2 teze privind posibilitatea persoanei juridice de a avea calitatea de
subiect activ al infracţiunii:
Teza negativă, potrivit căreia persoana juridică nu poate fi subiect activ al
unei infracţiuni, se bazează pe teoria ficţiunii, potrivit căreia persoanele juridice nu
au o existenţă proprie, ci sunt o creaţie a legii şi, deci, ele nu pot săvârşi infracţiuni.
Argumente:
- persoana juridică nu poate gândi şi voi, deci nu poate acţiona altfel decât gândesc,
voiesc şi acţionează persoanele fizice care o compun; răspunderea penală nu o pot
avea decât persoanele fizice ce conduc persoana juridică;
- nu se poate concepe ca o pedeapsă să lovească o colectivitate atunci când o parte
din membrii săi sunt nevinovaţi, fiindcă nu au gândit, nu au fost consultaţi şi nu au
participat la săvârşirea infracţiunii;
- dacă s-ar aplica o pedeapsă unei persoane juridice, această măsură de
constrângere s-ar răsfrânge în mod inevitabil şi asupra membrilor nevinovaţi ai
acesteia care nu au ştiut şi nu au voit faptele comise de conducătorii persoanei
juridice.
Teza afirmativă se bazează pe aşa-zisa teorie a realităţii, potrivit căreia
persoana juridică reprezintă o realitate, aceasta fiind o entitate dotată cu voinţă şi
conştiinţă proprie, şi deci, poate fi subiect activ al unei infracţiuni. Argumente:

9
Streteanu Fl., ChiriţăR., Răspunderea penală a persoanei juridice, B.: Ed. Rosetti, 2002, p. 45.

15
- persoanele juridice reprezintă o realitate juridică incontestabilă; ele reprezintă
forţe sociale în viaţa modernă care se pot manifesta şi prin comiterea de
infracţiuni; dacă sunt infracţiuni cum ar fi cele contra persoanelor, care n-ar putea
fi săvârşite în chip natural de o persoană juridică, există, în schimb numeroase alte
infracţiuni care pot fi săvârşite de persoane juridice, iar in unele cazuri, cu
precădere tocmai persoanele juridice pot săvârşi acele infracţiuni (de ex.,
concurenţa neloială, contrafacerea mărcilor de fabrică, infracţiunile fiscale);
- potrivit teoriei afirmative, e vorba nu de fapte săvârşite de conducători, fără ştirea
şi acordul membrilor persoanei juridice, ci de acte voite şi consimţite de toţi
membrii colectivităţii. Persoana juridică are deci o voinţă proprie, iar această
voinţă colectivă este capabilă de fapte culpabile întocmai ca voinţa individuală a
persoanei fizice;
- există pedepse care pot fi aplicate persoanelor juridice ţinând seama de specificul
acestora, cum ar fi dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii, amenda;
- deşi aplicate persoanei juridice, pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal
sunt eficiente, deoarece pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei
juridice în sensul determinării lor la respectarea dispoziţiilor legale.
Ca o concluzie, teza afirmativă îşi are din ce în ce mai mulţi adepţi.
Principalul argument al autorilor clasici în favoarea tezei nonresponsabilităţii
penale a entităţilor colective îşi găseşte originile în teoria din dreptul civil a
ficţiunii persoanelor juridice, teorie cu largă audienţă în secolul al XIX-lea. Potrivit
acestei teorii, subiect de drept veritabil nu poate fi decât fiinţa umană, persoana
juridică nefiind decât subiect fictiv, recunoscut ca atare doar pentru a răspunde
necesităţii de a identifica un titular al anumitor drepturi patrimoniale.
Teoria ficţiunii a fost în cele din urmă abandonată, astăzi persoanele juridice
având un rol important în toate domeniile vieţii economico-sociale; ele se bucură
de recunoaşterea capacităţii juridice în majoritatea ramurilor de drept, au un
patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile membrilor care le compun, au drepturi

16
şi obligaţii distincte de cele ale membrilor, bucurându-se de recunoaşterea
capacităţii pasive, inclusiv în sfera dreptului penal.
Totodată, persoanele juridice se bucură de recunoaşterea capacitîţii pasive,
inclusiv în sfera dreptului penal.10 Atunci cînd o infracţiune este îndreptată
împotriva unei persoane juridice, este unanim admis faptul că, aceasta este
subiectul pasiv al infracţiunii, şi are posibilitatea de a acţiona ca parte în procesul
penal prin intermediul organelor sale. Ar fi cel puţin bizar să se considere că
persoana juridică constituie o realitate atunci cînd a fost vătămată în drepturile sale
ca urmare a unei infracţiuni, dar că, aceeaşi persoană este o entitate imaginară,
fictivă, atunci cînd încalcă ea însăţi drepturile altor persoane.
Adepţii răspunderii penale a persoanelor juridice apreciază că recunoaşterea
acestora, ca subiecte de drept, trebuie soluţionată pe aceleaşi baze ca şi în cazul
persoanelor fizice.11 Dacă recunoaşterea capacităţii juridice a fiinţei umane nu
presupune o prealabilă elucidare a problemei originii omului, fiind suficientă
constatarea existenţei acestuia, tot astfel, în cazul persoanelor juridice,
recunoaşterea calităţii de subiect de drept se poate face pornind de la existenţa şi
rolul social al acestora. Problema existenţei elementului subiectiv în cazul
entităţilor colective a constituit mult timp nucleul confruntării de idei între adepţii
şi adversarii răspunderii penale a persoanelor juridice. 12 Astfel, pentru ca
răspunderea penală a unei persoane fizice să fie angajată, trebuie să se constate că
aceasta a acţionat în mod conştient, cu o voinţă liber determinată în sensul
comiterii unei fapte prevăzute de legea penală.
Persoana juridică nu are însă conştiinţă şi nici voinţă, „voinţa” persoanei
juridice nefiind altceva decât voinţa membrilor sau administratorilor săi. Aşa cum
nu se poate stabili vinovăţia unui inculpat pe baza intenţiei sau culpei vecinului
său, tot astfel nu se poate pretinde descoperirea în cadrul unui grup a unei

10
Dogaru M., Evoluţia ideii de răspundere penală a persoanelor juridice în perioada codificărilor moderne. În:
Scientia, Nr.10/ 2005, pag.86.
11
Stăncescu Şt., Studiu asupra responsabilităţii penale a persoanelor juridice. Bucureşti.: Ed. Librăriei „Universala”
Alcalay & Co., 1999, pag. 88.
12
Mirea V., Persoana juridică - subiect activ al infracţiunii. În: Revista Dreptul, nr.12/ 2005.

17
vinovăţii, permiţând imputarea infracţiunilor comise de unii membri asupra
întregului grup, inclusiv asupra membrilor care nu au luat parte la comiterea
infracţiunii şi cărora nu li se poate imputa cu titlu personal o intenţie sau culpă.
De fapt, intenţia sau culpa incriminate unei persoane juridice aparţine unor
persoane fizice, întrucât colectivitatea nu dă naştere unei voinţe noi – cea a
persoanei juridice, ci este caracterizată de o sumă a voinţelor individuale. Aşa-zisa
decizie a grupului nu este în realitate decât decizia acelora care şi-au impus voinţa.
Chiar dacă ei sunt influenţaţi de către alţii şi chiar dacă au fost nevoiţi să accepte
anumite compromisuri în favoarea interesului comun, persoanele fizice rămân
singurele care desfăşoară o activitatea intelectuală în cadrul grupului, deci
singurele care au voinţă. În acest sens, în cazul persoanelor juridice „nu se poate
vorbi de o voinţă proprie, ci doar de efecte volitive colective, căci în cadrul lor se
exprimă intenţii în privinţa cărora ele nu sunt autorul, ci vehiculul sau locul de
manifestare a acestora”.
În doctrină s-a ridicat, de asemenea, problema dacă admiterea tezei
răspunderii penale a persoanei juridice nu încalcă principiul conform căruia
răspunderea penală este personală. Astfel, s-a susţinut13 că a consacra răspunderea
penală a unei persoane juridice înseamnă, în realitate, a angaja răspunderea penală
a tuturor indivizilor care o compun, a sancţiona fără distincţie vinovaţii şi
nevinovaţii, pe cei care au aprobat şi pe cei care au dezaprobat acţiunea
infracţională, pe cei care nu au votat şi pe cei care au decis comiterea ei.
Cu alte cuvinte, ideea unei astfel de răspunderi ar conduce la admiterea
răspunderii penale pentru altul, ceea ce ar fi de neacceptat. Prin sancţionarea
penală a persoanei juridice se creează riscul încălcării regulii non bis in idem,
realizându-se sancţionarea persoanelor fizice care au decis ori care au comis
infracţiunea de două ori: o dată în calitate de membri ai persoanei juridice
împreună cu toţi ceilalţi şi a doua oară în mod individual, ca autori materiali ai
infracţiunii.

13
Stancu-Ţipişcă M., Persoanele juridice de drept public, ediţia a 2-a. Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2007, pag.89.

18
 Cea mai mare parte a doctrinei14 consideră însă, că răspunderea penală a
persoanei juridice nu intră în conflict cu caracterul personal al răspunderii penale,
susţinând că principiul răspunderii penale personale este respectat în măsura în
care sancţiunea aplicată persoanei juridice nu-i atinge pe membrii acesteia decât
indirect, aşa cum se întâmplă şi în cazul pedepselor aplicate persoanelor fizice.
Aşa, de pildă, o amendă sau o pedeapsă privativă de libertate aplicată unui membru
al familiei nu se poate susţine că nu produce efecte morale şi materiale asupra
celorlalţi membri. Ca atare, s-a susţinut că persoana juridică nu este doar o sumă de
patrimonii sau de părţi de patrimonii reunite într-un anumit scop, ci ea constituie
un alt subiect de drept, patrimoniul ei este distinct de cel al membrilor săi, iar
atunci când se aplică o pedeapsă persoanei juridice, doar aceasta este în mod direct
vizată de sancţiunea respectivă.

Răspunderea penală a persoanelor juridice îşi găseşte originea în

sistemul15common-law, sistem care a dezvoltat în demersul argumentării atât teza
răspunderii pentru fapta altuia cât şi teoria identificării. Prima dintre acestea
derivă, în mod evident, din răspunderea civilă delictuală şi se află în dezacord cu
principiul personalităţii răspunderii penale. Potrivit secundei teorii, există identitate
între persoana juridică şi reprezentanţii săi, respectiv cu persoanele cu funcţii de
conducere, existând în ceea ce îi priveşte pe aceştia din urmă o delegare de putere.
Mult timp, datorită teoriei ficţiunii, în dreptul francez, s-a considerat că
răspunderea penală a persoanei juridice este incompatibilă cu principiul
răspunderii personale penale. Ulterior, datorită progresului teoriei realităţii
persoanei juridice, această răspundere a fost acceptată, art.121-2, alin.1 din Codul
penal francez, mai ales în condiţiile în care a fost demonstrat că această formă de
răspundere nu este o răspundere pentru fapta altuia, ci pentru fapta proprie a
persoanei juridice, fiind antrenată în cazul săvârşirii de infracţiuni în interesul
persoanei juridice de către organele sale de conducere sau de către reprezentanţii
14
Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Ed. All Educational, 1997, pag. 2000.
15
Ilie A.R., Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice. Cu referiri la Noul Cod Penal. Bucureşti: C.H. Beck,
2011, pag.54.

19
săi. Potrivit opiniilor exprimate în doctrina veche, responsabilitatea penală a
persoanelor morale a fost considerată ca inadmisibilă.
Ca argumente principale s-a susţinut faptul că o fiinţă colectivă nu poate
gândi şi voii şi deci acţiona altfel decât gândesc, voesc şi acţionează persoanele
care o compun. Aceste elemente fiind indisolubile, nu se poate vorbi de altă
răspundere penală decât a persoanelor fizice ce conduc activitatea. Nu se poate
concepe ca o pedeapsă să lovească o colectivitate, atunci când parte din membrii
săi sunt nevinovaţi, fiindcă nu au gândit, nu au fost consultaţi şi nu au participat la
actul pedepsibil. Faţă de caracterul preventiv general şi special al unei pedepse,
persoanele juridice, neavând o conştiinţă proprie, nu pot fi nici intimidate prin
ameninţarea unei pedepse, nici nu pot să-i resimtă efectele, când i s-ar inflige.
În dreptul intern, pentru ca persoana juridică să răspundă penal pentru
comiterea unei infracţiuni de către o persoană fizică trebuie îndeplinite, în mod
cumulativ, următoarele condiţii: persoana juridică să fie legal constituită, să aibă
aptitudinea de a răspunde din punct de vedere penal, adică să nu facă parte din
categoria persoanelor care nu răspund penal, cum ar fi spre exemplu, autorităţile
publice, fapta să fi fost comisă de către persoana fizică în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, precum şi fapta a fost
comisă cu forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă.
Aşa cum s-a subliniat în doctrină, pentru a putea reţine răspunderea penală
este necesar ca atât latura obiectivă a infracţiunii, cât şi latura subiectivă să fie
imputabilă persoanei juridice, nefiind suficient a se stabili o legătură între
infracţiunea săvârşită şi persoana juridică implicată, ci fiind necesar să existe şi o
formă de vinovăţie care să fie stabilită în sarcina acesteia. În aceeaşi ordine de idei,
legătura dintre infracţiune şi persoana juridică poate fi de trei feluri:
 infracţiunea a fost săvârşită în vederea realizării scopului persoanei juridice,
scop care poate fi ilegal;
 infracţiunea a fost săvârşită în numele persoanei juridice, în scopul obţinerii
de avantaje pentru aceasta;

20
  infracţiunea a fost săvârşită în interesul persoanei juridice, spre exemplu
falsificarea de documente în scopul participării la o licitaţie.
Este util să reproducem opinia lui Л.А. Абашина 16: „Este imperioasă
restrângerea cercului de fapte pentru a căror comitere persoanele juridice pot purta
răspundere penală. Este raţional ca persoanele juridice să fie trase la răspundere
penală pentru unele fracţiuni economice şi cele ecologice, pentru participarea la
activitatea extremistă şi cea teroristă pentru infracţiunile contra sănătăţii publice şi
moralităţii publice, pentru infracţiunile de corupţie, precum şi pentru organizarea
migraţiei ilegale”. Interpretând dispoziţia de la alin.(4) art.21 CP RM – „Persoanele
juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru
a căror săvârşire este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în Partea
Specială din CP al RM” – ajungem la concluzia că persoana juridică (cu excepţia
autorităţii publice) poate fi subiect în cazul infracţiunilor de: corupere activă
(art.325 CP RM); trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă (art.326 CP RM);
dare de mită (art.334 CP RM); fals în documentele contabile (art.335 CP RM).

1.3. Elemente de drept comparat

Răspunderea penală a persoanei juridice este o instituţie care merită o
analiză amănunţită, deoarece regimul ei este în formare, departe de a fi cristalizat,
nu doar în dreptul nostru, ci şi în dreptul comparat, unde deşi a făcut obiectul unor
cercetări laborioase şi aprofundate, concretizate în tratate, monografii, teze de
doctorat, articole, rezultatele sunt departe de a fi definitive, ele nereuşind să
întrunească adeziunea largă a specialiştilor nici măcar în problemele cheie:
fundamentul, natura juridică şi modul de operare al acestei forme de răspundere.
Concepţiile privind fundamentele teoretice ale răspunderii penale a persoanei
juridice sunt încă în formare, mai au de parcurs paşi importanţi până a se ajunge la
generalizări, care evoluează de regulă prin comparaţie şi analiza experienţei oferite
16
Абашина Л.А. Юридическое лицо как субъект уголовной ответственности: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Москва, 2008, pag.10.

21
de jurisprudenţă. Conştientă că nu am cum găsi răspunsuri la toate problemele
teoretice şi practice pe care le ridică instituţia răspunderii penale a persoanei
juridice în dreptul penal român, voi încerca o ilustrare a rezultatelor eforturilor
progresive şi colective ale doctrinei străine şi naţionale, o abordare care să
furnizeze o perspectivă corectă, un mod de a pune problema pentru a descoperi
direcţia în care trebuie căutat rezultatul şi identificate soluţiile.
La nivel internaţional şi european au fost elaborate o serie de instrumente
juridice şi recomandări care fac referire la răspunderea penală a persoanei juridice.
De exemplu:
1. Rezoluţia nr. 28/mai 1977, privind contribuţia dreptului penal la protecţia
mediului, recomandă o reevaluare a principiilor răspunderii penale a persoanelor
juridice în vederea examinării posibilităţii reglementării anumitor cazuri de
răspundere penală a entităţilor publice şi private dotate cu personalitate juridică;
2. Recomandarea nr. 12/1981 asupra criminalităţii afacerilor, prevede posibilitatea
instituirii răspunderii penale a persoanelor juridice pentru infracţiuni comise în
domeniul comercial sau punerea în practică a altor măsuri privind aceeaşi
finalitate;
3. Recomandarea nr. 15/1982 privind rolul dreptului penal în protecţia
consumatorului, consideră ca fiind oportună instituirea în domeniul vizat a
răspunderii penale a persoanei juridice;
4. Recomandarea Consiliului Europei nr. 18/1988 privind răspunderea
întreprinderilor persoanei juridice pentru infracţiuni comise în activitatea lor,
adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 28.10.1988. Această
recomandare formulează câteva principii de care trebuie să se ţină seama atunci
când se pune problema răspunderii penale a persoanei juridice. Aceste principii
sunt:17
- persoană juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise în exerciţiul
activităţii sale, chiar dacă aceste infracţiuni sunt străine de obiectul de activitate al
17
Voicu C., Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de la Lisabona, vol.II. Bucureşti:
Editura Pro Universitaria, 2010, pag.32.

22
întreprinderii şi indiferent dacă a fost identificată sau nu persoana fizică care le-a
săvârşit;
- întreprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci când conducerea sa nu
este implicată în comiterea infracţiunii şi a luat toate măsurile necesare pentru
prevenirea ei;
- angajarea răspunderii penale a întreprinderii nu trebuie să ducă la exonerarea de
răspundere a persoanei fizice care a săvârşit infracţiunea sau implicată în comiterea
infracţiunii - în mod special persoanele exercitând funcţii de conducere, trebuie să
răspundă pentru omisiunea îndeplinirii obligaţiilor, omisiune care a dus la
comiterea infracţiunii;
- aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai atunci când acestea sunt
cerute de natura infracţiunii, de gravitatea culpei întreprinderii, de consecinţele
pentru societate şi de necesitatea de a preveni săvârşirea altor infracţiuni - de unde
rezultă că pentru acte de mai mică gravitate, este indicată recurgerea la alte forme
de răspundere decât penală;
- în alegerea şi aplicarea sancţiunilor trebuie să se acorde o atenţie deosebită
obiectivelor nonrepresive şi anume: prevenirea comiterii de infracţiuni şi repararea
prejudiciului suferit de victima infracţiunii.
În plan jurisprudenţial, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că
deşi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) nu face nici o referire la
o eventuala răspundere penală a persoanelor juridice, ea nu e incompatibilă cu o
asemenea răspundere. Pe cale de consecinţa, atunci când împotriva unei persoane
juridice există o acuzaţie în materie penală, ea se bucură (persoana juridică) de
garanţiile unui proces echitabil. Aceasta jurisprudenţă este în concordanţă cu
orientarea doctrinei europene care apreciază că CEDO protejează deopotrivă atât
persoanele fizice cât şi persoanele juridice.
Majoritatea statelor aparţinând atât sistemului common law, cât şi sistemul
romano-germanic, admit responsabilitatea persoanelor juridice pentru aproape
orice tip de infracţiune.

23
 Marea Britanie. În dreptul englez, deşi regula rămâne răspunderea generală,
existã totuşi anumite limite ale răspunderii penale a corporaţiilor. În primul rând,
persoanele juridice nu răspund pentru infracţiunile a căror singură sancţiune
aplicabilă este închisoarea. Pe de altă parte, în baza aceluiaşi principiu, se
consideră că unele infracţiuni nu pot fi comise de către o persoană juridică, fie
datorită voinţei exprese a legiuitorului, fie datorită naturii lor. În prima categorie,
intră acele infracţiuni în cazul cărora Parlamentul a prevăzut expres că persoanele
juridice nu răspund, a folosit în definirea faptei noţiunea de persoană fizică –
individuals – ori a utilizat anumiţi termeni incompatibili cu persoana juridică. De
exemplu,18 s-a decis că o corporaţie nu poate să comită infracţiunea de conducere
pe drumurile publice a unui camion care depăşeşte limitele maxime ale greutăţii,
pentru că persoana juridică nu conduce niciodatã un vehicul. În cea de-a doua
categorie, intră infracţiuni precum bigamia, incestul, mărturia mincinoasă sau
violul. În baza unei decizii mai vechi, în care s-a afirmat că persoanele juridice nu
pot comite infracţiuni de violenţă fizică datorită naturii lor, un timp, instanţele
engleze au exclus din domeniul răspunderii penale a persoanelor juridice
infracţiunile de violenţă, fapt care a dat naştere unei vii dispute teoretice în
doctrina engleză.
S.U.A. O corporaţie poate fi condamnată, în dreptul american. Pentru orice
fel de infracţiune, responsabilitatea sa fiind, virtual, la fel de extinsă ca şi cea a
unei persoane fizice. Astfel, există condamnări, inclusiv pentru infracţiuni în raport
de care multe sisteme de drept rămîn la principiul non responsabilităţii: prostituţie,
furt, înşelăciune. De asemenea, într-un caz celebru, compania Ford a fost
condamnată pentru o infracţiune de omucidere involuntară – faptă care presupunea
o formă de vinovăţie apropiată de intenţia indirectă - comisă prin conceperea
eronată a autovehiculelor dintr-o anumită serie, greşeli în procesul de producţie şi,
mai ales, lipsa unei decizii de retragere din vânzări a acestora, după descoperirea
erorilor respective. Trebuie de menţionat că a existat chiar un caz în care o

18
Pantea M., Bucur D., Metode şi tehnici de investigare a fraudelor. Craiova: Editura Sitech, 2009, pag,34.

24
companie a fost judecată pentru omor fãră a fi însă condamnată, dar şi fără ca
instanţa să considere că o condamnare ar fi imposibilă, într-un caz în care un
accident de muncă fatal a fost determinat de încălcări extrem de grave
ale regulilor de protecþia muncii. Există chiar şi condamnări penale pentru
infracţiunea de furt, ceea ce probeazã faptul că, practic vorbind, răspunderea
penală a corporaţiilor este nelimitată.
Canada. Tot astfel, în dreptul canadian, persoanele juridice pot fi trase la
răspundere pentru orice fel de infracţiune, inclusiv pentru cele care sunt apreciate,
de regulă, ca incompatibile cu natura unei persoane juridice, cum ar fi mărturia
mincinoasă.
În Australia, persoanele juridice pot, în principiu, să comită orice fel de
infracţiuni, chiar dacă o parte a doctrinei mai vechi consideră că ele nu pot fi
condamnate pentru infracţiuni contra persoanei. Există astăzi condamnări ale unor
companii pentru infracţiuni de corupţie, înşelăciune, tulburare de posesie, fals în
declaraţii etc. O oarecare limitare apare în ceea ce priveşte infracţiunile sancţionate
doar cu pedeapsa închisorii, care nu poate fi aplicată persoanei juridice, însă, pe de
o parte, majoritatea statelor federale au adoptat reglementări prin care se poate
aplica, în astfel de cazuri, o amendă, iar pe de altă parte, aceste infracţiuni sunt
foarte puţine şi apar rar în cadrul activităţii persoanelor juridice.
Nici în Africa de Sud nu există vr-o limitare a domeniului de responsabilitate
penală a persoanelor juridice. Răspunderea corporaţiilor este, în principiu, la fel de
întinsă ca şi cea a persoanelor fizice, existând, spre exemplu, decizii de
condamnare pentru ucidere din culpã.
Belgia. În dreptul belgian se admite că persoana juridică poate comite orice
infracţiune, în măsura în care aceasta a fost legată de realizarea obiectului de
activitate sau a fost comisă în contul persoanei juridice.
Olanda. O soluţie similară întîlnim şi în dreptul olandez, precizând doar că
infracţiunile pot fi comise, fie de persoane fizice, fie de persoane juridice. Pe baza
acestui text, doctrina a admis că o persoană juridică, poate comite, în principiu,

25
orice infracţiune, inclusiv fapte îndreptate împotriva vieţii sau a integrităţii
corporale. Spre exemplu, s-ar putea reţine o ucidere din culpă în sarcina unei
companii farmaceutice care pune în circulaţie un produs insuficient verificat – ce
determinã reacţii adverse, ducând la moartea unei persoane – sau în sarcina unei
companii de transport care utilizeazã vehicule defecte şi astfel cauzează un
accident.
Jurisprudenţa a mers mai departe, acceptând posibilitatea comiterii unui
omor de către o persoană juridică. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că
persoana inculpată – un spital – nu a efectuat controlul aparatelor de anestezie,
cauzând astfel moartea unui pacient. Instanţa a considerat că, procedând astfel,
spitalul a acceptat posibilitatea producerii rezultatului, dat fiind că nu exista nici un
sistem organizat de control şi întreţinere a acestor aparate ci doar o întreţinere
ocazională.
Franţa. Dreptul francez, după ce timp de un deceniu a reglementat
răspunderea penală a persoanei juridice potrivit sistemului clauzei speciale, s-a
alăturat familiei legislaţiilor care recunosc răspunderea penală generală a persoanei
juridice. Aşadar, o persoană juridică poate răspunde pentru orice infracţiune
prevăzută de legislaţia penală. După modelul art.121-2 din Codul penal francez,
persoana juridică cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal
pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice. În aceeaşi măsură, instituţiile publice nu răspund
penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face
obiectul domeniului privat.
Elveţia. Dreptul elveţian a consacrat o răspundere generală a persoanelor
juridice, în sarcina acestora putând fi reţinută orice infracţiune în măsura în care a
fost săvîrşită în exercitarea unei activităţi comerciale conforme cu scopurile
întreprinderii. Totuşi, legiuitorul a limitat domeniul răspunderii penale a
persoanelor juridice la infracţiunile grave – crime şi delicte – nefiind posibilã
angajarea acestei răspunderi în cazul contravenţiilor.

26
 Maroc. În dreptul marocan, legiuitorul a prevăzut o răspundere generală,
care cunoaşte o limitare drastică prin prisma sancţiunilor aplicate persoanelor
juridice. Astfel, persoanele juridice nu pot fi condamnate decât la pedepse
pecuniare. Ele pot fi, de asemenea, supuse măsurilor de siguranţă prevăzute.
Pornind de la acest text, în doctrină s-a arătat că există două categorii de limitări în
privinţa sferei infracţiunilor în care poate fi angajată răspunderea persoanei
juridice. Limitările directe decurg fie din sancţiune prevăzută de textul de
incriminare – atunci când legea prevede doar o sancţiune privativă de libertate sau
pedeapsa cu moartea – infracţiunea nu poate fi imputată persoanei juridice – fie din
stabilirea de cãtre legiuitor a unei persoane fizice care va suporta sancţiunea
penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice are caracter de noutate în legislaţia
penală a RM şi este inspirată din legislaţia penală modernă şi din convenţiile
europene în care sunt prevăzute şi sancţiunile cu caracter pecuniar şi de altă natură
ce se pot aplica persoanei juridice.
S-au conturat două importante sisteme de determinare a domeniului
răspunderii penale a persoanei juridice. În cadrul primului sistem - cel al
răspunderii generale, consacrat de Anglia, Olanda, Belgia, Canada, România(după
legislaţia în domeniu) etc. - persoanele juridice au o capacitate penală similară
celei a persoanelor fizice putând comite, la fel ca şi acestea, orice
infracţiune(exceptand cele de genul viol, omor etc).
Cel de-al doilea sistem, consacrat de Franţa, China RM, presupune indicarea
de către legiuitor în cazul fiecărei infracţiuni a posibilităţii comiterii ei de către o
persoană juridică.

27
 Capitolul II : Persoana juridică-subiect al infracţiunii

2.1. Condiţiile şi mecanismele de angajare a răspunderii penale a persoanei

juridice

Temeiul obiectiv al răspunderii penale îl constituie săvârşirea unei

infracţiuni, însă în condiţiile specifice persoanei juridice, adică săvîrşirea unei
infracţiuni de către persoana sau persoanele fizice care acţionează pentru
îndeplinirea obiectului de activitate sau în numele sau în interesul acesteia.

28
 Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice trebuie să se constate pe de o
parte săvîrşirea unei infracţiuni, iar pe de altă parte infracţiunea săvîrşită se află
într-o anumită legătură cu persoana juridică, anume să fie determinată de obiectul
de actvitate al acesteia. În concepţia legiuitorului este suficient să se constate că
infracţiunea a fost săvîrşită de un reprezentant al persoanei juridice, de un angajat
al acesteia ori de o persoană care acţionează în realizarea obiectului de activitate,
în numele sau în interesul persoanei juridice. Este suficient să se constate că
persoana se află în anumite relaţii de fapt cu persoana juridică.

Cît priveşte cealaltă condiţie anume aceea a existenţei unei legături obiective
între infracţiune şi persoana juridică, se realizează atunci când infracţiunea a fost
săvîrşită în una din cele trei situaţii prevăzute de lege:

 în realizarea obiectului de activitate;

 în interesul persoanei juridice;

 în numele persoanei juridice.

În doctrina şi literatura de specialitate s-au conturat trei condiţii pentru

angajarea răspunderii penale a persoanei juridice:19

1. Fapta să fie comisă de o persoană fizică care are aptitudinea de a angaja

penal persoana juridică. Controversele născute în legătură cu posibilitatea ca
răspunderea penală a persoanei juridice să intervină numai pentru infracţiunile
comise de către organele sale de conducere, şi soluţiile adoptate de legislaţiile unor
ţări, le-am prezentat mai sus. De punctat faptul că, în prezent, se manifestă o
tendinţă clară de a lărgi cercul organelor sau persoanelor pentru a căror faptă se
poate angaja răspunderea penală a persoanei juridice, astfel încât să se evite cât de
mult se poate apariţia unor situaţii de impunitate profitând de diferite căi de
eludare a prevederilor legale. După cum reiese din dispoziţiile în vigoare, sistemul
19
Costin D. M., Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român. Bucureşti: Ed.Universul Juridic, 2010,
pag.343.

29
pentru care s-a optat este cel al angajării răspunderii penale a persoanei juridice
pentru infracţiunile comise de către angajaţi ai săi, indiferent dacă aceştia sunt
organe de conducere sau de execuţie. Această soluţie este mai modernă.
2. Fapta să fie imputabilă persoanei juridice. După cum am precizat, în
legislaţia noastră s-a adoptat principiul în conformitate cu care persoana fizică ce
are aptitudinea de a angaja personal şi persoana juridică se poate afla oriunde în
ierarhia acesteia. În aceste condiţii, trebuie să se stabilească în ce cazuri faptele
acestor persoane pot fi imputate şi persoanei juridice.20 Aceasta deoarece când
fapta este comisă împotriva persoanei juridice, aceasta va avea calitatea de parte
vătămată şi nu se poate ca fapta să îi fie imputată, chiar dacă autorul este un organ
sau reprezentant al său.
3. Este comisă în realizarea obiectului de activitate al acesteia. Această
ipoteză este relativ uşor de apreciat, deoarece se poate observa din actul constitutiv
al persoanei juridice, indiferent dacă este o persoană cu sau fără scop patrimonial,
care este obiectul său de activitate, este comisă în interesul persoanei juridice.
Potrivit Codului penal al RM, persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice,
este pasibilă de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă
există una din următoarele condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau
interdicţii pentru efectuarea unei anumite activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu
corespunde actelor de constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii
considerabile persoanei, societăţii sau statului a fost săvîrşită în interesul acestei
persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau
persoana împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice respective.

20
Sandu F., Criminologie teoretică şi aplicată. Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2005, pag. 23.

30
 Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru
infracţiunile pentru săvîrşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele
juridice în partea specială a CP al RM. Răspunderea penală a persoanei juridice nu
exclude răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvîrşită. Una din
controversele doctrinare privind răspunderea penală a persoanei juridice a avut în
centrul său întrebarea dacă persoana juridică poate simţi efectele unei pedepse şi
dacă aplicarea acesteia faţă de toţi membri unei persoane juridice, vinovaţi sau
nevinovaţi, este justă.
În legislaţia României, cât priveşte sfera infracţiunilor care pot fi comise de
o persoană juridică, s-a optat pentru "sistemul clauzei generale", ceea ce presupune
că persoana juridică poate comite în principiu, în calitate de autor, instigator sau
complice, orice infracţiune, indiferent de natura acesteia, urmând a se constata în
fiecare caz concret dacă sunt sau nu întrunite condiţiile pentru angajarea
răspunderii sale penale.21 Criminalitatea legată de activitatea persoanelor juridice
reprezintă o realitate incontestabilă, nu de puţine ori constatându-se că persoanele
juridice au fost create şi utilizate de persoane fizice ca instrumente sau drept
acoperire pentru a săvârşi diverse activități infracționale.

2.2. Coraportul dintre răspunderea penală a persoanei fizice şi cea a

persoanei juridice pentru aceeaşi faptă
Cât priveşte cumulul răspunderii penale a persoanei juridice cu răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte, în literatura
juridică a fost susţinută opinia22 că ar trebui făcută distincţie după cum elementul
material al infracţiunii a fost săvârşit de o persoană fizică ce îndeplineşte funcţia de
organ sau de un simplu prepus al acesteia, în cazul primei situaţii regula ar trebui
să fie cumulul iar în a doua situaţie noncumulul, sau să fie prevăzut cumulul numai
în cazul infracţiunilor săvârşite cu forma de vinovăţie a intenţiei. Legea noastră nu
21
Streteanu Fl., ChiriţăR., Răspunderea penală a persoanei juridice. Bucureşti: Ed. Rosetti, 2007, pag. 88.
22
Botnaru S., şi al., Drept penal - partea generală. Chişinău: Cartier, 2005, pag.191.

31
prevede asemenea distincţii astfel că am conchis că este posibil cumulul între
răspunderea persoanei juridice şi răspunderea persoanei fizice organ, reprezentant
sau prepus în orice situaţie. Am calificat această pluralitate ca fiind una necesară, o
formă a pluralităţii de infractori.
Referitor la participaţia penală am sesizat punctului de vedere23 că relaţiile
care se stabilesc între persoana juridică şi persoanele fizice care săvârşesc
nemijlocit actul material nu se reduc la ipotezele clasice de participaţiepenală
reglementate de Codul penal, dar că persoana juridică poate fi coautor, instigator
sau complice cu persoana fizică la săvârşirea infracţiunii.
Condiţii privind existenţa persoanei juridice. Persoana juridică
pentru a răspunde penal trebuie să existe în momentul infracţiunii. Sub acest
aspect nu poate fi subiect activ al infracţiunii acele entităţi (asociaţii, grupări,
etc.) care nu au dobândit personalitate juridică până la data comiterii
infracţiunii. Poate fi subiect activ al infracţiunii persoana juridică aflată în proces
de lichidare până la încetarea activităţii.

Apreciem că în situaţia transformării persoanei juridice şi crearea uneia

noi, răspunderea penală va subzista având ca temei continuitatea societăţii (de
ex. o societate cu răspundere limitată se transformă în societate pe acţiuni).
Persoana juridică care după săvârşirea faptei este incorporată (prin absorbţie
sau fuziune) într-o altă persoană juridică, fiindcă dispare ca entitate juridică, în
lipsa unei prevederi legale exprese, nu mai poate fi subiect activ al infracţiunii
şi astfel să răspundă penal. Această soluţie se impune, ca şi în cazul persoanei
fizice, neavând loc o transmitere universală de drepturi şi obligaţii la succesori
în materia răspunderii penale. In dreptul penal răspunderea penală are caracter
personal.

Condiţiile privind sfera persoanelor juridice care răspund penal. In

principiu răspunderea penală poate interveni pentru orice persoană juridică. De la
23
Boroi Al., Drept penal român, partea generală, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008, pag.98.

32
această regulă, prin lege s-au prevăzut excepţii ce privesc persoanele juridic de
drept public şi anume: statul, autorităţile publice, instituţiile publice care
desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat. Aceste
exceptări sunt justificate fiindcă antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi
nu poate fi concepută sau ar avea consecinţe negative asupra societăţii care trebuie
protejată împotriva faptelor periculoase. Prin sancţionarea acestor categorii de
persoane, datorită importanţei deosebite pe care o au s-ar ajunge practic la
sancţionarea societăţii care ar avea de suferit ca urmare lipsei unor servicii vitale
din partea acestor entităţi.În stabilirea entităţilor juridice (persoane juridice), ce
constituieautorităţile publice, instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu
poate face obiectul domeniului privat, criteriul de urmat îl constituie reglementările
constituţionale, legea contenciosului administrativ, legea proprietăţii publice.

Doctrina penală şi practica judiciară vor fi în măsură să delimiteze sfera

persoanelor juridice care aparţinând excepţiilor enumerate de lege, nu vor putea
fi trase la răspundere penală.

Condiţii privind persoanele fizice care prin faptele lor pot antrena
răspunderea penală a persoanei juridice. Fapta persoanei juridice nu poate fi
concepută în afara faptei persoanei fizice care prin acţiunile sau inacţiunile ei
determină conduita persoanei juridice. Dar ce relaţii sunt necesare între persoana
fizică şi cea juridică pentru ca fapta celei dintâi să atragă răspunderea penală a
celei de-a doua? Din dispoziţiile CP al RM ce reglementează răspunderea penală a
persoanei juridice, se desprind relaţiile care trebuie sa existe între persoana
fizică şi persoana juridică pentru ca fapta persoanei fizice să antreneze răspunderea
penală a persoanei juridice.

Se poate susţine opinia24 conform căreia răspunderea penală a persoanei

juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică din conducerea persoanei
24
Noul Cod penal comentat - coordonator G. Antoniu. Bucureşti: Ed. CH Beck, 2006, pag. 478

33
juridice, de orice prepus al persoanei juridice, de orice persoană aflată sub
autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice persoană ce are o relaţie de fapt ori
de drept cu persoana juridică şi care acţionează în realizarea obiectului de activitate
ori în interesul persoanei juridice şi cu acordul acesteia.

Sfera largă de persoane fizice care prin acţiunea ori inacţiunea lor pot
antrena răspunderea penală a persoanei juridice impune o strictă evaluare din
partea instanţei de judecată pentru a reţine doar acele persoane care prin
contribuţiile lor au condus la săvârşirea faptei de către persoana juridică, fiindcă
nu se poate ajunge la o răspundere penală obiectivă a persoanei juridice. Simpla
legătură de fapt ori de drept între persoana fizică şi persoana juridică nu poate
antrena şi răspunderea penală a persoanei juridice pentru fapta persoanei fizice
atât timp cât fapta nu a fost comisă în realizarea obiectului de activitate al
persoanei juridice, în interesul ori în numele ei şi cu acordul persoanei juridice.

Concursul între răspunderea penală a persoanei juridice şi răspunderea

penală a persoanei fizice ce a contribuit la comiterea aceleiaşi infracţiuni. Conform
CP al RM, art.21, alin.5 răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude
răspunderea persoanei fizice pentru infracţiunea săvîrşită. Rezultă astfel că
răspunderea penală poate fi antrenată pentru o persoană juridică atât în cazul când
persoana fizică ce a săvârşit infracţiunea, răspunde penal cât şi în cazul când
aceasta nu răspunde penal. Răspunderea penală a persoanei fizice poate fi antrenată
indiferent dacă persoanei juridice i se stabileşte o răspundere penală sau nu.
Răspunderea penală a persoanei juridice, fiind pentru fapta ei proprie, se va stabili
indiferent dacă persoana fizică este cunoscută ori nu şi indiferent dacă pentru
aceasta este stabilită răspunderea penală.

34
 2.3. Sancţiunile aplicabile persoanelor juridice în dreptul penal al
RM
Problema identificării unui sistem sancţionator eficient, caracterizat prin
flexibilitate şi diversitate, adaptat naturii şi modului specific de organizare şi
funcţionare al persoanei juridice, care să permită alegerea celor mai adecvate
măsuri de prevenire şi combatere a activităţilor ilicite comise, de către şi prin
intermediul acestora, a preocupat doctrina şi legislaţiile naţionale ale ultimelor
decenii, devenind subiect predilect şi pentru organizaţii şi reuniuni internaţionale.
În doctrina străină se face distincţie între scopul sancţiunilor aplicabile persoanei
juridice şi scopul sancţiunilor penale din dreptul penal al persoanei fizice. Referitor
la sancţiunile aplicabile persoanei juridice, pe baza unei analize aprofundate am
ajuns la concluzia că scopul acestora este specific şi tinde la restructurarea şi
stimularea autoorganizării corecte a persoanei juridice. Raportat la această funcţie
specifică a sancţiunilor persoanei juridice, divergenţele apar însă în legătură cu
modalitatea prin care poate fi realizată, în literatura juridică fiind evidenţiate căi
diferite.
Se remarcă o schimbare a modului de abordare a represiunii în cazul
persoanei juridice, de la cea pur represivă la cea preventiv represivă, prin
concentrarea pe sancţiuni cu caracter preventiv-educativ şi implementarea unor
programe de conformare.25
Pedeapsa penală este cel mai potrivit instrument pe care îl avem la
dispoziţie, susceptibil de a fi aplicat în cazul comiterii prejudiciilor de proporţii
valorilor de importanţă deosebită pentru societate sau în prezenţa unui pericol real
de survenire a acestora, inclusiv cînd emană de la persoanele juridice. Această
afirmaţie se transformă în lumea modernă într-o axiomă – lucru greu de imaginat
acum zece ani şi mai mult. Cu toate acestea, pentru unii autori, incompatibilitatea
acestor două noţiuni – persoana juridică şi pedeapsa penală – este evidentă chiar şi

25
Boroi Al., Drept penal-partea generală. Bucureşti: Ed. Ch. Beck, 2010, pag. 152.

35
în urma unei analize cît se poate de superficiale, nefiind necesar un studiu mai
profund.26
Unul din pretinsele obstacole în calea concilierii instituţiilor de răspundere
penală şi a persoanelor juridice este pedeapsa penală şi, în special, principiul
(individualizării) personalităţii pedepselor care presupun că s-ar opune aplicării
pedepsei unei persoane, care n-a comis individual un act criminal. Dacă
reprezentantul unei societăţi a comis infracţiunea, ceilalţi asociaţi care n-au
participat la ea nu trebuie, în principiu, să suporte consecinţele. În opinia lui M.
Roux, a pedepsi persoanele juridice ar însemna a pedepsi deopotrivă atît vinovaţii,
cît şi persoanele inocente, fapt ce comportă un mare risc de obscurantism; pe de
altă parte însă, dispunem de un mecanism cît se poate de real - penală susceptibilă,
atribuită conducătorilor persoanei juridice.
Deci, în această ordine de idei, sancţiunea care ar atinge grupul, ar avea, fără
îndoială, repercusiuni şi asupra persoanelor nevinovate. Această opinie este
discutabilă: nu trezeşte îndoieli faptul că ar fi contrar unei justiţii sănătoase de a
sancţiona un individ pentru un grup, dar este de asemenea şocant a sancţiona un
individ din cadrul grupului; iată de ce pare contrară principiului personalităţii
pedepselor situaţia, în care conducătorii sau executanţii sînt impuşi să plătească
singuri preţul unei greşeli, care a fost, poate, greşeală colectivă.
Această pretinsă obiecţie nu ia în consideraţie natura persoanelor juridice,
deoarece cînd se pedepseşte un grup, anume grupul este pedepsit, iar condamnarea
persoanei juridice nu se prezintă ca o condamnare a fiecărui membru al său.
Consider că anume situaţia menţionată, adică cea existentă în sistemul nostru penal
actual, contravine cu însuşi principiul personalităţii pedepselor, deoarece
conducătorii, în majoritatea cazurilor, nu fac decît să execute deciziile consiliului
de administraţie, adunării generale, cîrmuirii sau altui organ colectiv, cu alte
cuvinte, să valorifice politica de grup.

26
Grosu V., Persoana juridică şi pedeapsa penală. În: RND, nr.4/ 2002, pag,37.

36
 Problema sancţiunilor a fost mereu în centrul discuţiilor, referitor la
răspunderea penală a persoanelor juridice, în special, în epoca cînd pedeapsa
privativă de libertate, pe termen sau pe viaţă, purta un caracter dacă nu exclusiv,
atunci cel puţin dominant. Prin acest argument dezvoltat încă în secolul al XIX-lea,
se pretindea că natura şi funcţiile pedepsei presupun în mod necesar şi în
exclusivitate aplicarea ei unei fiinţe din sînge şi carne. Însă acest argument n-a fost
convingător. Există, desigur, pedepse ce pot fi aplicate numai persoanelor fizice, ca
de exemplu, privaţiunea de libertate. Dar sînt şi altele, care pot afecta drepturile,
patrimoniul sau reputaţia persoanei, care pot fi aplicate atît persoanelor juridice, cît
şi persoanelor fizice.
Articolul 63 al CP al Republicii Moldova, care va constitui principalul
element de referinţă în analiza de mai departe, stabileşte doar trei feluri de pedepse
aplicabile persoanelor juridice:
− amenda (numai în calitate de pedeapsă principală),
− privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate (în calitate de
pedeapsă principală şi complementară)
− lichidarea (se aplică atît ca pedeapsă principalăp, cît şi ca pedepsă
complementară)
Amenda. Mărimea amenzii pentru persoanele juridice se stabileşte în limitele
de la 500 la 10000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea
infracţiunii săvîrşite, de mărimea daunei cauzate, luîndu-se în considerare situaţia
economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea-voinţă a
persoanei juridice de la achitarea amenzii fixate, instanţa de judecată poate să
înlocuiască suma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului. Amenda, fiind o
sancţiune bănească, constituie o atentare directă la patrimoniul persoanei juridice
condamnate. În urma aplicării acestei pedepse, persoana juridică devine debitor cu
o sumă anumită de bani, care sărăceşte patrimoniul său. Aplicarea amenzii permite
judecătorului de a individualiza pedeapsa, ţinîndu-se cont de "caracterul şi
gravitatea infracţiunii săvîrşite şi a daunei cauzate, luîndu-se în considerare situaţia

37
economico-financiară a persoanei juridice". Deci, în multe cazuri, în funcţie de
situaţia economico-financiară a persoanei juridice, judecătorul va putea "manevra"
cu cuantumul amenzii. Prin urmare, determinarea amenzii se va efectua în funcţie
de bilanţul societăţii (active şi pasive), de numărul de tranzacţii, rezultatele
auditului contabil, precum şi de alte reguli contabile. Este evident că amenda ca
pedeapsă are multe merite penologice. Unul dintre ele este că ea, practic, nu
necesită cheltuieli de administrare, spre deosebire de alte pedepse, cum este, de
exemplu, lichidarea persoanei juridice sau privaţiunea de libertate, aplicabilă
persoanelor fizice. Plus la aceasta, chiar dacă asemenea cheltuieli în impunerea
amenzii există, ele pot fi puse în sarcina condamnaţilor.
În context corporativ, amenda mai are un avantaj tradiţional direct legat de
natura întreprinderii. Conform teoriei prevenţiei, un infractor raţional calculează
avantajele şi dezavantajele conformării cu legea. Penalităţile ce urmează o
condamnare trebuie să fie suficient de mari pentru a convinge un eventual
delincvent de a nu păşi pe calea criminală.
Majoritatea infracţiunilor corporative au o motivaţie financiară. Cîştigul
financiar al companiei, ce se aşteaptă în urma violării legii, poate fi comparat cu
pierderile financiare ce vor surveni ca rezultat al răspunderii penale şi al
condamnării. După cum cea mai mare ameninţare pentru individ este pierderea de
libertate, o ameninţare analogică pentru companie este pierderea profitului.
Deoarece asemenea pierdere loveşte în scopul esenţial al companiei, amenda
deţine potenţialul unui factor preventiv efectiv. Mai mult ca atît, amenda poate
determina entitatea condamnată să disciplineze sau să elibereze din funcţie
responsabilii, care au pus compania în pericolul legii, astfel sancţiunea aplicată
jucînd rolul de filtru al resurselor sale umane.
Însă nivelul amenzii nu trebuie să fie exagerat, în caz contrar povara acesteia
poate fi transferată pe umerii salariaţilor inocenţi - sub forma veniturilor micşorate
sau a oamenilor nevinovaţi - sub forma preţurilor majorate. Chiar şi statul va fi în
pierdere, prejudiciindu-i-se încasarea impozitelor.

38
 Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate
este a doua pedeapsă prevăzută şi constă în stabilirea interdicţiei de a încheia
anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi
subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.
Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit
teritoriu sau la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pe un termen de pînă la
5 ani sau pe un termen nelimitat.
Avînd scopul de a limita capacitatea de acţiune a persoanelor juridice, acest
tip de pedeapsă, de asemenea, se referă la patrimoniul persoanei juridice, deoarece
ultima numai în urma unei activităţi, în multe cazuri ilegale, poate obţine un venit
substanţial. Legea nu stipulează genul de activitate ce poate fi pus sub interdicţie,
însă raţiunea ne indică că, în principiu, este vorba de activitatea în exerciţiul sau cu
ocazia căreia a fost comisă infracţiunea.
În urma unei analize, observăm că sancţiunea dată conţine de fapt două
pedepse diferite. Primirea de subvenţii, înlesniri sau alte avantaje de la stat, în
realitate, nu constituie o activitate a persoanei juridice. Genul concret de activitate
este prevăzut în documentele de constituire a entităţii colective, pe cînd subvenţiile
şi înlesnirile sînt mai curînd nişte acte ale statului, ce pot însoţi această activitate,
în baza anumitor acte normative. Activitatea persoanei juridice, ce eventual poate
fi interzisă, şi subvenţiile, înlesnirile sau avantajele acordate de stat constituie
obiectul voinţei diferitelor subiecte de drept, care se află pe poziţii opuse în
relaţiile juridice şi, respectiv, sînt de natură diferită. În baza celor expuse, ar fi mai
rezonabil a separa această sancţiune în două pedepse aparte.
Un alt aspect se impune a fi notat: interdicţia priveşte atît vechile activităţi,
ce urmează a fi stopate, cît şi cele noi, care nu mai pot fi întreprinse. Interzicerea
dreptului de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la cinci ani sau pe
un termen nelimitat. Această expresie, în opinia mea, nu este cea mai reuşită, este
echivalentă cu interzicerea cu titlu definitiv a activităţii în cauză. Dacă interzicerea
temporară a unei activităţi afectează, în primul rînd, patrimoniul întreprinderii,

39
atunci interzicerea exercitării directe sau indirecte a unei sau a mai multor activităţi
cu titlu definitiv, sau pentru o durată de cinci ani, în practică, cel mai des poate
duce la dizolvarea persoanei juridice, care nu este în interesul economiei în
întregime. Interdicţia unei activităţi poate să se extindă asupra unui anumit teritoriu
sau să prevadă o anumită perioadă a anului.
Consider că acest gen de limitare mai mult corespunde măsurilor de
siguranţă, care au drept scop înlăturarea unei stări de pericol şi se orientează spre
viitor, din care considerente ar trebui transferată în această categorie de consecinţe
penale, susceptibilă de a fi aplicată persoanei juridice.
Din păcate, CP al RM nu specifică careva măsuri de siguranţă, aplicabile,
exclusiv, persoanelor juridice, luînd drept exemplu instituţia pedepsei penale,
măsuri care ar contribui mult la evitarea unei confuzii în distingerea acestor
instituţii diferite ale dreptului penal.
Lichidarea persoanei juridice. Lichidarea persoanei juridice constă în
dizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.
Lichidarea persoanei juridice se stabileşte în cazul în care instanţa de
judecată constată că gravitatea infracţiunii săvîrşite face imposibilă păstrarea unei
atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei. Sunt de părerea că sintagma
„lichidarea persoanei juridice” ar trebui înlocuită cu alta – „dizolvarea persoanei
juridice”, deoarece anume aceasta din urmă, conform Codului civil al Republicii
Moldova, deschide procedura de lichidare, în cadrul căreia sînt satisfăcute cerinţele
patrimoniale ale creditorilor, se încasează amenzile, inclusiv cele impuse în calitate
de pedeapsă penală, se împart între fondatori bunurile ce rămîn. În urma încheierii
procedurilor ce urmează dizolvarea, are loc lichidarea persoanei juridice ce se
soldează cu radierea ei din registrul înregistrării acestor subiecte de drept. Acestea
ar trebui să fie consecinţele prevăzute de legislaţia civilă, deoarece ar fi incorect şi
contrar însăşi aceleiaşi legislaţii civile a condamna persoana juridică direct la
lichidare, fără a ţine cont de interesele salariaţilor, creditorilor şi ale însuşi statului
în luarea unei astfel de decizii.

40
 Pedeapsa în cauză este echivalentul „pedepsei capitale” şi reprezintă
sancţiunea cea mai gravă, motiv din care această pedeapsă capitală a persoanelor
juridice ar trebui să fie aplicată în cazuri relativ excepţionale. Iată de ce consider,
că regula, conform căreia „lichidarea persoanei juridice se stabileşte în cazurile în
care instanţa judecătorească constată că gravitatea infracţiunii săvîrşite face
imposibilă păstrarea unei atare persoane juridice, precum şi continuarea activităţii
ei”, este prea liberală şi necesită a fi restrînsă. Este necesară stabilirea altor criterii
ce ar restrînge cercul de aplicare a pedepsei în cauză, deoarece, cum am menţionat
deja, ea nu este benefică societăţii în întregime: ea provoacă disponibilizarea
salariaţilor şi creşterea şomajului; terţele persoane vor suferi în urma unei
eventuale creşteri de preţuri ca rezultat al micşorării concurenţei, deoarece acest
prestator de servicii sau de mărfuri a fost scos de pe piaţă, din afaceri; desigur, va
pierde şi statul, în urma neîncasării impozitului pe venit.
Capitolul III :Aspecte procedurale privind tragerea la răspundere
penală a persoanei juridice

3.1. Persoana juridică - parte în procesul penal

Stabilind în CP al RM răspunderea penală a persoanelor juridice, legiuitorul
nostru, prin dispoziţiile date, a recunoscut capacitatea delictuală proprie a
persoanei juridice, admiţând că aceasta constituie prin ea însăşi o entitate distinctă
care poate comite în mod direct o infracţiune pentru care poate fi sancţionată, fără
a fi necesară identificarea prealabilă a unor persoane fizice al căror comportament
antrenează răspunderea persoanei juridice.
Raporturile juridice procesual penale se soluţionează prin rezolvarea
conflictului apărut în procesul de aplicare a normelor juridice penale, în cadrul
distinct al unui proces penal ce se compune dintr-un complex de acte succesive,
îndeplinite de anumite organe şi persoane ce au diferite calităţi procesuale. Aceste
organe şi persoane care desăşoara o astfel de activitate într-o cauză penală poartă
denumirea de participanţi în procesul penal.

41
 În sens larg, noţiunea de participanţi încorporează toate persoanele care iau
parte, în orce mod, la desfăşurarea activităţii procesuale penale, din rândul acestora
facând parte organele judiciare, părţile, apărătorii şi alte persoane.
În sens restrâns, aceasta noţiune înglobează numai persoanele ce au drepturi
şi obligaţii procesuale în apararea intereselor societăţii sau intereselor personale şi
pot dispune de mersul şi soarta procesului, din rândul acestora facând parte
organele judiciare, părţile şi apărătorii. Persoanele fizice sau juridice care apar ca
titulare de drepturi şi obligaţii, ce izvorăsc din exercitarea acţiunii penale şi a
acţiunii civile în procesul penal, capătă calitatea de părţi.
Spre deosebire de părţi, care acţionează pentru realizarea intereselor
personale ce se nasc în urma savârşirii infracţiunii, există şi participanţi care nu au
interes în rezolvarea cauzei, dar care prin participarea lor, ajută la aflarea
adevarului, capatând calitatea procesuală de participant în procesul penal.
Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de specialitate ca fiind
singura parte principală din procesul penal, fără de care acesta nu se poate
desfăşura. Desfăşurarea activităţilor procesuale penale presupune participarea
activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele
nemijlocit.
Totuşi, există situaţii când părţile nu pot fi prezente la activităţile procesual
penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. În asemenea cazuri (când părţile
lipsesc), pentru a da o continuitate poziţiei acestora, legea permite ca ele să fie
reprezentate. Persoana juridica este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale
şi procedurale de reprezentatul sau legal. Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru
fapte conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al
persoanei juridice, aceasta işi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.
Este ştiut că, înainte de introducerea în dreptul penal a instituţiei răspunderii
penale a persoanei juridice, o astfel de entitate putea fi parte în procesul penal prin
trei dintre cele patru calităţi prevăzute de lege în acest sens (parte vătămată, parte
civilă sau parte responsabilă civilmente). În prezent, persoana juridică a „dobîndit”

42
şi posibilitatea de a avea cea de-a patra calitate în procesul penal: aceea de
inculpat27. În cadrul aceluiaşi proces penal poate fi cumulată calitatea de inculpat a
unei persoane juridice cu cea de parte responsabilă civilmente, ţinînd seama de
faptul că pînă la pronunţarea unei hotărîri judecatoreşti definitive, nu este încă
antrenată nici o formă de răspundere a persoanelor judecate, operînd prezumţia de
nevinovăţie. O asemenea împrejurare trebuie admisă cu atît mai mult cu cît este
posibil ca persoana juridică să fie achitată ca şi inculpat, dar să i se poată
recunoaşte o răspundere pentru fapta prepusului, din acest punct de vedere,
posibilitatea cumulului celor două calităţi este utilă şi prezintă importanţă practică.

3.2. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice

Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată de organele
competente, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării la timp
şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care
a săvîrşit o infracţiune sa fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Pentru a se putea atinge scopul
procesului penal legiuitorul a instituit o serie de norme juridice cuprinse în CPP,
norme ce sunt menite a disciplina desăşurarea procesului penal. Ţinînd cont de
nevoia de unitate în reglementarea normelor aplicabile desfăşurarii procesului
penal există la momentul actual o serie de dispoziţii aplicabile în toate cauzele
penale deservite justiţiei, norme ce formează procedura comună în dreptul
procesual penal.
Procedura comună se aplică nediferenţiat în marea majoritate a cauzelor
penale deoarece este necesară normarea desfăşurarii procesului penal şi respectarea
dreptului la egalitate în faţa legii penale. In unele cazuri însă procedura obişnuită
nu este suficient de eficace şi nu poate alcătui cadrul optim pentru aflarea

27
Ilie A., Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice.Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2011, pag. 122.

43
adevărului şi instrumentarea cauzelor. De aceea legea penală a instituit anumite
reglementări derogatorii de la procedura comună, norme ce se aplică în mod limitat
în funcţie de cauza în discuţie. Rolul lor este de a menţine funcţional mecanismul
justiţiei fără a aduce atingere libertăţilor garantate de lege şi fără a influenţa justa
soluţionare a cauzei. Aceste derogări sunt numite proceduri speciale.
Pentru a putea constitui o procedură specială normele derogatorii trebuie ca
prin conţinut, sistematizare şi mod de aplicare să formeze un complex de norme pe
deplin justificat. În dreptul procesual penal a RM procedurile speciale sunt
limitative ca număr şi au o arie restransă de aplicare. Ele sunt folosite în realizarea
tragerii la răspundere penală dar şi în rezolvarea pe cale jurisdicţională a unor
aspecte adiacente sarcinilor fundamentale ale procesului penal. Procedurile
speciale nu sunt instituite aleatoriu ele fiind impuse de anumite imprejurări bine
determinate în lege cum ar fi: elementele speciale determinante în ceea ce priveşte
persoana infractorului, imprejurările în care s-a infăptuit infracţiunea sau caracterul
infracţiunilor. Cu toate acestea trebuie reţinut faptul că nu orice element ce ţine de
aceste considerente poate duce la instituirea unei proceduri speciale.
Procedura privind tragerea la raspundere penală a persoanei juridice se
judecă într-o procedură specială. Modificările aduse CP al RM referitoare la
răspunderea penală a persoanei juridice au impus modificări în această materie şi
în CPP al RM. Datorită nuanţării necesare în ceea ce priveşte tragerea la
răspundere penală a persoanei juridice s-a considerat necesară introducerea în CPP
al RM a unei proceduri speciale ce vizează persoana juridică în înţelesul dat
acestui termen de către CP în vigoare. Ca şi în cazul urmăririi şi judecării unor
infracţiuni flagrante dispoziţiile codului de procedură penală se aplică în cazul
infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice cu anumite completări şi derogări.
De reţinut este faptul că normele speciale, deşi au conţinut şi sistematizarea
proprie, sunt doar derogări parţiale de la normele ce reglementează procedura
comună nefiind posibil ca printr-o norma din cadrul unei proceduri speciale să se
aducă atingere unui drept fundamental sau să se încalce grav regulile de

44
desfăşurare a procesului penal.28 Un alt element ce trebuie luat în considerare este
aplicabilitatea acestor proceduri speciale. Nu poate fi niciodată acceptată aplicarea
discreţionara a unei proceduri speciale în funcţie de elemente subiective existente
de la o cauză la alta.
Procedurile speciale se aplică în toate cauzele penale care prin analiza
obiectivă pot întra în aria de aplicare a unei proceduri bine determinate.
Procedurile speciale sunt un complex de derogări cu o întindere variabilă dar care
pastrează întotdeauna un caracter complementar şi derogatoriu. De aceea oriunde
procedura speciala nu reglementează expres anumite situaţii va fi aplicabilă
procedura obişnuită. De asemenea dacă o anumită situaţie este reglementată atît de
procedura obişnuită cît şi de procedura specială reglementările derogatorii se vor
aplica cu prioritate. Legislaţia în vigoare nu cunoaşte o reglementare atît de largă a
unei proceduri speciale încît să elimine aplicarea oricarei norme din procedura
obişnuită, astfel încît nu ne vom putea afla niciodată în faţa unei cauze care să se
soluţioneze exclusiv pe baza normelor derogatorii şi fără aplicarea măcar minimală
a dispoziţiilor comune.
Trebuie reţinută regula conform careia orice cauză se soluţionează prin
aplicarea tuturor dispoziţiilor comune incidente atît din partea generală cît şi din
partea specială a codului de procedura penala la care, în probleme anume
reglementate în procedură specială, se adaugă în completare dispoziţiile speciale.
Deci aplicarea dispoziîiilor din procedura speciala nu elimină ci completează
dispoziţiile comune din codul de procedura penala, iar orice cauză soluţionată doar
pe baza dispoziţiilor derogatorii nu va putea fi considerată instrumentată corect şi
complet. Aceasta regulă este prevazută în codul de procedura penala care indică că
infracţiunile flagrante se urmăresc şi se judecă potrivit dispoziţiilor prevazute în
acest capitol care se completează cu dispoziţiile din CPP al RM. Tendinţa pe care
legea procesual penală o imbrăţişează în ceea ce priveşte aceste proceduri speciale
este aceea de reducere pentru păstrarea unităţii de reglementare procedurală.

28
Jidovu N., Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. C.H.Beck, 2007, pag. 588.

45
 Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi
procedurale de reprezentatul său legal. Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte
conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al
persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. În cazul
în care persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de
organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rîndul practicienilor în
insolvabilitate, autorizaţi potrivit legii. Competenşa teritorială de cercetare şi
soluţionare este determinată de:
 locul unde a fost săvîrşită infracţiunea;
 locul unde se află sediul persoanei juridice;
 locul unde domiciliază persoana vătămată sau unde aceasta îşi are sediul.
Persoana juridică se citează prin reprezentantul ei legal, la sediul persoanei
juridice sau, dupa caz, prin mandatar la domiciliul acestuia ori prin practicianul în
insolvabilitate, desemnat în calitate de mandatar, la sediul acestuia.
Dispunerea măsurilor preventive faţă de persoana juridică. Judecatorul, în
cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului sau instanţa, în cursul judecăţii,
poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă
că persoana juridică a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a
se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre
următoarele măsuri preventive:
 suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei
juridice;
 suspendarea fuziunii, divizării sau reducerii capitalului social al
persoanei juridice;
 interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a
antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau
insolvenţa persoanei juridice;
 interzicerea de a incheia anumite acte juridice, stabilite de organul
judiciar;

46
  interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exercitiul sau
cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.
În vederea asigurării respectării măsurilor prevăzute de lege, instanţa poate
obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constînd într-o sumă de bani
sau alte valori fixate de organul judiciar. Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic
de 5.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămînerii definitive a hotărîrii de
condamnare pronunţată în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile
preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărîre definitivă, s-a dispus achitarea
persoanei juridice sau încetarea procesului penal faţă de aceasta. În cazul în care s-
a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de netrimitere în judecată, restituirea
cauţiunii se dispune de către procuror. Cauţiunea nu se restituie în cazul
nerespectării de către persoana juridică a măsurilor preventive, făcîndu-se venit la
bugetul statului la data rămînerii definitive a hotărîrii de condamnare.
Măsurile preventive prevăzute de lege pot fi dispuse pe o perioadă de cel
mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au
determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputţnd depăşi 60 de zile.
În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecator, prin
incheiere motivată dată, cu citarea persoanei juridice, unde participarea
procurorului este obligatorie. Încheierea poate fi atacată cu recurs în 3 zile de la
pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.
Măsurile preventive se revocă, din oficiu sau la cerere, cînd nu mai există
temeiuri care să justifice menţinerea acestora. Împotriva reprezentantului persoanei
juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute în Codul de
procedura penala a RM. Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asiguratorii, în
vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracţăiune,
precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.
Organele judiciare comunică organului care a autorizat infiinţarea persoanei
juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmăririi penale,

47
punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice la
data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzatoare.
Organele care au autorizat înfiinţarea şi au înregistrat persoana juridică sunt
obligate să comunice organului judiciar, in termen de 24 de ore de la data
înregistrării, în copie certificată, orice menîiune înregistrată de acestea cu privire la
persoana juridică. Persoana juridica este obligată să comunice organului judiciar, în
termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare
sau reducere a capitalului social. Neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întarziere a
obligaţiilor menţionate, constituie abatere judiciară şi se sancţionează. După
rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare şi pţnă la executarea pedepselor
aplicate persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, reducerea
capitalului social, dizolvarea sau lichidarea acesteia. Persoanele ce au comis
infracţiuni – infractorii, persoane fizice sau juridice –trebuie să suporte
consecinţele prevăzute de legea penală materială, fiind traşi la răspundere penală
prin aplicarea sancţiunilor de drept penal cât şi obligarea la repararea pagubei.
Tragerea la răspundere penală şi civilă a celor ce au comis infracţiuni se realizează
în cadrul unei activităţi judiciare reglementate prin dispoziţiile legii de procedură
penală, dispoziţii care privesc ceea ce poartă denumirea de proces penal.

3.3. Punerea in executare a pedepselor aplicate persoanei juridice.

Modul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice care a săvîrșit o
infracțiune este relementat de Codul de Executare a RM din 24.12.2004.29
Executarea pedepsei amenzii. Amenda se achită în mod benevol de către
persoana juridică în decurs de 30 de zile de la data rămînerii definitive a hotărîrii
judecătoreşti. După expirarea termenului de executare benevolă, instanţa de
judecată trimite titlul executoriu pentru executare silită executorului judecătoresc

29
MO Nr.34-35 din 03.03.2005.

48
în a cărui competenţă teritorială, stabilită de camera teritorială a executorilor
judecătoreşti, îşi are sediul condamnatul. Executorul judecătoresc, în termen de 10
zile, verifică mijloacele băneşti aflate pe conturile bancare ale persoanei juridice şi
prezintă dispoziţia de incaso instituţiei financiare pentru virarea sumei amenzii la
contul indicat în titlul executoriu.
Dacă, în decurs de 30 de zile de la data primirii titlului executoriu de către
instituţia financiară, dispoziţia de incaso nu se execută din motivul lipsei sau
insuficienţei mijloacelor băneşti, executorul judecătoresc va dispune urmărirea
bunurilor persoanei juridice în conformitate cu prevederile cărţii întîi din prezentul
cod. Executorul judecătoresc informează, în termen de 5 zile, instanţa de judecată
despre executarea hotărîrii.
Executarea pedepsei privării de dreptul de a exercita o anumită activitate.
Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate se asigură de către organul de
probaţiune în a cărui rază teritorială îşi are sediul condamnatul. Hotărîrea instanţei
de judecată privind privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate se trimite
organului de probaţiune. Organul de probaţiune trimite hotărîrea judecătorească
organului abilitat cu dreptul de a interzice condamnatului o anumită activitate
pentru a sista activitatea interzisă, pentru a retrage autorizaţia sau licenţa şi/sau
pentru a modifica statutul persoanei juridice condamnate. În termen de 10 zile,
organul care a eliberat autorizaţia sau licenţa pentru exercitarea genului de
activitate interzis retrage autorizaţia sau licenţa respectivă.
În cazul interzicerii exercitării unei activităţi pentru care nu a fost eliberată
autorizaţie sau licenţă, Camera Înregistrării de Stat asigură excluderea din statutul
persoanei juridice respective a genului de activitate interzis. Informaţia despre
retragerea autorizaţiei sau licenţei ori despre modificarea statutului persoanei
juridice condamnate se publică în Monitorul Oficial al RM de către organul care
le-a efectuat şi se remite MAI, Centrului Naţional Anticorupţie, organului fiscal,
precum şi organului de probaţiune căruia, suplimentar, i se remite şi hotărîrea

49
instanţei de judecată. Organul de probaţiune informează, în termen de 5 zile,
instanţa de judecată despre executarea hotărîrii.
Executarea pedepsei lichidării persoanei juridice. După rămînerea definitivă
a hotărîrii de condamnare prin care s-a dispus lichidarea persoanei juridice,
instanţa de judecată transmite hotărîrea sa instanţei de judecată competente pentru
a lua măsuri şi a desfăşura în continuare procesul de lichidare, în conformitate cu
legislaţia civilă. Despre radierea persoanei juridice din Registrul de stat al
întreprinderilor persoana competentă încunoştinţează, în termen de 5 zile, instanţa
de judecată care a pronunţat hotărîrea de condamnare prin care s-a dispus
lichidarea întreprinderii.

Concluzii
În ultima vreme se constată o creştere a dosarelor în care sunt urmărite penal
persoane juridice, ceea ce arată că organele judiciare dispun de suficiente
instrumente în acest scop. Am căutat răspuns la întrebarea dacă această nouă formă
de răspundere este necesară şi utilă, am căutat şi încercat să identific modele
legislative şi teoretice în dreptul comparat şi m-am străduit să identific şi să
conturez coordonatele răspunderii penale a persoanei juridice în dreptul intern.
Acestea sunt reperele din perspectiva cărora am dezvoltat tema răspunderii penale
a persoanei juridice în prezenta lucrare.
Cercetarea temei privitoare la răspunderea penală a persoanei juridice
presupune o viziune de ansamblu asupra naturii şi fundamentelor persoanei
juridice şi asupra răspunderii penale, asupra genezei şi evoluţiei acestei instituţii,
unele clarificări conceptuale şi delimitări ale răspunderii penale a persoanei
juridice de alte forme de răspundere a persoanei juridice. Cred că este necesară
consacrarea legislativă a formelor şi conţinutului vinovăţiei în cazul persoanei
juridice, reglementare pe baza căreia să se degaje o teorie precisă a intenţiei şi
imprudenţei persoanei juridice, pentru a putea identifica o voinţă şi vinovăţie

50
diferite de ale persoanei fizice care îndeplineşte funcţia de organ, astfel încât şi în
cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie de persoana juridică în ipoteza în care
persoana fizică organ nu poate fi identificată sau nu răspunde penal, răspunderea să
poată fi angajată persoanei juridice.
Consider că este oportună introducerea în legislaţia noastră penală a
răspunderii persoanei juridice, avînd în vedere situaţiile create de unele societăţi în
ultima perioada. Acestei teorii i-au fost aduse unele critici, precizîndu-se că are o
sfera de aplicare limitata, mai ales în cazul persoanelor juridice cu întindere
geografică mare, în cazul cărora centrele de decizie sunt fragmentate, dar cu toate
acestea, există un manager la centru, situaţie în care, teoria identificării nu poate fi
aplicată în cazul unei infracţiuni săvîrşite în teritoriu de un reprezentant al
societăţii. Însă această teorie a admis ideea delegării de putere, de conducere, ceea
ce permite ca răspunderea persoanei juridice să poată fi reţinută în cazul tuturor
persoanelor care au acţionat în numele persoanei juridice: consiliul de
administraţie, directorul general, directorul adjunct.
Teoriile civiliste cu privire la natura juridică a entităţilor colective au avut
efect şi asupra doctrinei penale, care a readus în discuţie problema răspunderii
penale a acestora. Astfel, teoria personalităţii reale a asociaţiei, dezvoltată de
Gierke, care permitea considerarea persoanelor juridice ca fiind capabile atât de
voinţă, cât şi de acţiune, a constituit un reper important pentru autorii care, contrar
doctrinei dominante şi a legislaţiei din epocă, au încercat să acrediteze ideea
răspunderii penale a persoanelor juridice.
În prezent, persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieţii
economico-sociale, iar acest rol nu ar putea fi îndeplinit de entităţi fictive.
Persoanele juridice se bucură de recunoaşterea capacităţii juridice în majoritatea
ramurilor de drept, au un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile membrilor
care le compun, au drepturi şi obligaţii distincte de cele ale membrilor, aşa încât
existenţa lor este o realitate, atât în plan social, cât şi în plan juridic.

51
 Cercetarea problemelor teoretice şi practice răspunderii penale a persoanei
juridice şi ţinând cont de cele mai noi tendinţele de dezvoltare ale acestora, a
condiţionat necesitatea evidenţierii următoarelor concluzii generale:
 Răspunderea penală a persoanei juridice este o formă de răspundere
distinctă, cu trăsături specifice, care se supune unor reguli proprii, aparte de
cele aplicabile persoanei fizice dar care în acelaşi timp este constrânsă de
aceleaşi rigori şi subordonată respectării principiilor fundamentale ale
dreptului penal.
 Pledând ca răspunderea penală a persoanei juridice să devină independentă
şi autonomă de răspunderea penală a persoanei fizice se tinde spre un
adevărat „drept penal al persoanei juridice”.
 Persoana juridică este o construcţie juridică, necesară şi utilă, prin care sunt
explicate anumite efecte juridice, inclusiv problema răspunderii unei astfel
de entităţi.
 Persoana juridică a fost şi este concepută pentru a răspunde nevoilor practice
şi răspunde penal, fundamentat în principal pe aceleaşi raţiuni de utilitate,
construcţiile teoretice fiind nevoite să cedeze în favoarea celor pragmatice.
 Chiar şi considerentele de ordin istoric şi de drept comparat ne îndreptăţesc
să afirmăm că persoanele juridice răspund din punct de vedere penal.

În baza constatărilor şi concluziilor menţionate, propunem următoarele:

 Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că funcţia oricărui
sistem de drept penal trebuie să fie prevenirea săvârşirea
infracţiunilor. Această funcţie trebuie avută în vedere cu atât mai mult
la aplicarea prevederilor legale referitoare la răspunderea penală a
persoanei juridice.
 În acest context, subliniem că răspunderea penală a persoanei juridice
nu trebuie să fie o excepţie de la răspunderea penală a altor entităţi

52
 colective mult mai puternice sau chiar de la răspunderea penală a unor
persoane fizice care folosesc persoana juridică drept un paravan.
 Totodată, introducerea răspunderii penale a persoanei juridice în
dreptul penal al RM nu trebuie să se constituie într-un motiv de
imposibilitate de aplicare a legii, cauzată de incompetenţă,
incorectitudine, comoditate sau alte asemenea împrejurări.
Răspunderea penală a persoanei juridice trebuie să reprezinte aşadar
un instrument suplimentar prin care pot fi apărate drepturile şi
interesele legitime ale persoanelor, precum şi valorile fundamentale
ale societăţii.
 Este necesară relevarea caracteristicilor persoanei juridice în calitate
de subiect al infracţiunilor.
BIBLIOGRAFIE

Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994 // Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, 1994, nr.1.
2. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 18.04.2002 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002,
nr.128-129.
3. Codul civil al RM ⁄⁄ Monitorul Oficial Nr. 82-86 din 22.06.2002.
4. Codul de executare al RM // MO al RM, 2005, nr.33-34.

Comentarii
1. Noul Cod penal comentat - coordonator G. Antoniu, B.: Ed. C.H. Beck, 2006.

Manuale, monografii, cursuri, tratate

1. Boroi Al., Drept penal român, partea generală, ediţia a II-a. Bucureşti: Editura
C.H. Beck, 2008.

53
2. Botnaru S., şi al. Drept penal - partea generală. Chişinău: Cartier, 2005.
3. Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Ed. All
Educational, 1997.
4. Costin D. M., Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român.
Bucureşti: Ed.Universul Juridic, 2010.
5. Chiriţa R., Streteanu F., Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia 2.
Bucureşti: C.H. Beck, 2007.
6. Ilie A.R., Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice. Cu referiri la Noul
Cod Penal. Bucureşti: C.H. Beck, 2011.
7. Jidovu N., Drept procesual penal. Bucureşti: Ed. C.H.Beck, 2007.
8. Marinescu C., Răspunderea penală a persoanei juridice. De la teorie la
practică. Bucureşti: Universul Juridic, 2011.
9. Mitrache C., Drept penal român. Partea generală, ediţia a 5-a revăzută şi
adăugită. Bucureşti: Ed. Universul Juridic, 2006.
10. Pantea M., Bucur D., Metode şi tehnici de investigare a fraudelor. Craiova:
Editura Sitech, 2009.
11. Sandu F., Criminologie teoretică şi aplicată. Bucureşti: Editura Universul
Juridic, 2005.
12. Stancu-Ţipişcă M., Persoanele juridice de drept public, ediţia a 2-a. Bucureşti:
Editura C.H.Beck, 2007.
13. Stăncescu Şt., Studiu asupra responsabilităţii penale a persoanelor juridice.
Bucureşti: Ed. Librăriei „Universala” Alcalay & Co., 1999.
14. Streteanu Fl., Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice. Bucureşti:
Ed. Rosetti, 2002.
15. Voicu C., Securitatea financiară a Uniunii Europene în viziunea Tratatului de
la Lisabona, vol.II. Bucureşti: Editura Pro Universitaria.
16. Абашина Л.А., Юридическое лицо как субъект уголовной
ответственности: Автореферат диссертации на соискание ученой степени
кандидата юридических наук. Москва, 2008.

54
 Ediţii periodice, culegeri, articole
1. Cojocaru V., Ulianovschi T., Evoluţia istorică a persoanei juridice sub aspectul
responsabilităţii // Revista ştiinţifică ,,Studia Universitatis”, Nr.8/2009.
2. Dogaru M., Dogaru G., Caracterul real al persoanei juridice // Revista
Economică - Nr.6(37)-2007.
3. Dogaru M., Evoluţia ideii de răspundere penală a persoanelor juridice în
perioada codificărilor moderne // Scientia, Nr.10/2005.
4. Grosu V., Persoana juridică şi pedeapsa penală // Revista Naţională de Drept,
Nr.4/ 2002.
5. Mirea V., Persoana juridică - subiect activ al infracţiunii // Revista Dreptul,
Nr.12/ 2005.

55