MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA ŞTIINŢE PENALE

TEZĂ DE AN

ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A
INFRACŢIUNII DE JAF

Chişinău – 2015
 Cuprins

Introducere…………………………………………..……..…..…3
Capitolul I. Analiza juridico – penală a jafului.
§.1. Obiectul jafului……………………………………………...…...6
§.2. Latura obiectivă a jafului…………………………..…………....9
§.3. Latura subiectivă a jafului………………………..………….…16
§.4. Subiectul jafului…………………………………..………….…19
Încheiere…………………………………….……….…………..22
Bibliografie……………………………………………….……..25

2
 Introducere

Tematica jafului selectată în calitate de teză de licenţă, conţine analiza

juridică a unuia dintre cele mai complicate şi frecvent utilizate capitole ale Codului
penal al Republicii Moldova. Articolul 187- JAFUL, este inclus în Capitolul al
şaselea al Codului penal, întitulat: “Infracţiuni contra patrimoniului”.

Studierea articolelor Codului penal al R.M., care prevăd răspunderea penală

pentru infracţiunile contra patrimoniului, se cere a fi aprofundată şi orientată în mai
multe sensuri, deoarece adesea aceste articole sînt aplicate greşit, iar în baza lor se
fac calificări incorecte şi în rezultat scade eficienţa activităţii organelor de ocrotire
a normelor de drept. Deasemenea ca rezultat al săvârşirii infracţiunilor contra
proprietăţii, frecvente sunt cazurile când nu se repară prejudiciile materiale cauzate
persoanei păgubaşe, uneori vinovaţii rămânând chiar şi nepedepsiţi.
Am ales componenţa jafului ca temă în susţinerea tezei de licenţă, nu doar că
am urmărit scopul să analizez profund toate elementele şi semnele componenţei
jafului, ci şi pentru a pune în evidenţă lacunele în drept care împiedică calificarea
justă a infracţiunilor contra patrimoniului.
Actualitatea studiului. În ciuda faptului că componenţa jafului posedă o
vechime în timp, ea nu-şi pierde actualitatea, ci vici-versa. În virtutea modificărilor
în permanenţă a legii penale şi completării ei cu noi norme, rolul ştiinţei dreptului
penal se impune a fi teoretic-explicativ, înlesnind aplicarea şi interpretarea corectă
a dreptului, contribuind astfel la ridicarea nivelului de cultură şi conştiinţă.
Drept izvoare principale de drept penal mi-au servit: Codul penal al
Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002, Hotărâre a plenului Curţii Supreme
de Justiţie a R.M. „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor” nr. 23 din 28.06.2004
Scopul lucrării. Situaţia actuală în societatea noastră se caracterizează printr-
un complex de reforme fundamentale, în limitele cărora se soluţionează probleme
3
dificile de ordin economic şi social. Sarcina de bază a etapei contemporane este
consolidarea continuă a statului, iar pentru realizarea acestei sarcini este foarte
important a se asigura stabilitatea economică a ţării noastre.
Baza relaţiilor economice în societatea noastră o constituie proprietatea. Din
acest considerent, una dintre principalele sarcini ale statului nostru este ocrotirea
proprietăţii, fapt prevăzut de Constituţia ţării, precum şi de art. 1 din Codul penal
al Republicii Moldova.
Trecerea la economie de piaţă, legată de o înrăutăţire a relaţiilor de proprietate,
precum şi reducerea nivelului de trai a multor cetăţeni a ţării noastre a intensificat
comiterea infracţiunilor împotriva proprietăţii persoanei. Infracţiunile contra
patrimoniului şi lupta împotriva lor s-au transformat în una din cele mai actuale
probleme în practica juridică contemporană.
Spectrul infracţiunilor împotriva proprietăţii este diferit, precum, în rînd cu
cele vechi, bine cunoscute şi determinate în literatura de drept şi legislaţie, apar
noi, care reflectă specificul nivelului actual de dezvoltare a economiei şi ştiinţei.
În orice ţară patrimoniul formează baza ei economică, materială şi serveşte
drept mijloc de satisfacere a cerinţelor materiale şi spirituale ale populaţiei. Pentru
ca relaţiile de proprietate să corespundă cît mai deplin scopului în care ele au fost
create, ele necesită o apărare sigură de la atentatele criminale.
Conform legislaţiei în vigoare, în Republica Moldova există diverse forme de
proprietate: de stat, obştească, privată sau forme mixte.
Obiectivele principale. Lucrarea în cauză, care are tema “Analiza juridico
- penală a jafului” abordează atît noţiunile generale privind infracţiunile împotriva
patrimoniului precum şi ocrotirea penală a proprietăţii cît şi componenţa jafului
(relatată în Capitolul II) şi circumstanţele agravante a jafului (Capitolul III).
În executarea lucrării a fost folosită literatură a autorilor moldoveni şi a celor
străini, la bază fiind însă Codul Penal al R. Moldova.
În ţara noastră, apărarea tuturor tipurilor de proprietate este condiţia primordială
pentru ridicarea bunăstării materiale şi a nivelului de viaţă al cetăţenilor, condiţia

4
necesară pentru consolidarea independenţei economice şi politice a ţării, a
suveranităţii şi autorităţii ei pe arena internaţională.
Ieşirea din criza economică necesită astăzi eforturi sporite, apărarea proprietăţii,
perfecţionarea evidenţei şi controlului bunurilor materiale, folosirea lor raţională.
Statul dintotdeauna a considerat necesar să ducă o luptă hotărîtoare cu atentatele
asupra avutului proprietarului, iar dacă acesta a fost prejudiciat - să atingă deplina
restituire a daunei materiale cauzate prin infracţiune.
Lupta cu atentatele asupra avutului proprietarului se duce în corespundere cu
legislaţia, în Codul penal al Republicii Moldova aceste infracţiuni sînt prevăzute în
Capitolul VI al Părţii Speciale a acestui act normativ, intitulat „Infracţiuni contra
patrimoniului”.
Metodele de cercetare. Pentru atingerea scopului şi îndeplinirea
obiectivelor propuse am recurs la metoda analizei şi sintezei informaţiei la temă
selectate din literatura de specialitate şi deasemenea au fost folosite şi metodele:
metoda istorică şi sistematică, metoda juridică comparativă. Analiza practicii
judiciare reprezintă de asemeni o sursă importantă în desfăşurarea cercetării
ştiinţifice a omorului intenţionat.
Contribuţia mea la studierea problemei anunţate rezidă din şirul întreg de
dosare penale analizate. Drept rezultat am reuşit să trag un şir de concluzii asupra
faptului cum sînt calificate în practica judiciară semnele calificative ale
componenţilor de sustragere a bunurilor din avutul proprietarului. Aceasta ţine de
partea practică a problemei anunţate. Cât priveşte partea teoretică, pe lângă
monagrafiile citite am mai lecturat un şir de articole scrise de specialiştii din
domeniu.

Capitolul II. Analiza juridico – penală a jafului.

5
 Jaful se caracterizează ca sustragere deschisă (spre deosebire de furt) a
bunurilor altei persoanei.1
Răspunderea pentru jaf este stabilită de art.187 Codul penal, care este compus
din cinci alineate: în alineatul 1 este prevăzută componenţa de bază, în alineatele 2
şi 3 - tipurile agravate ale acestei componenţe de infracţiune și alineatele 4 și 5, cu
care se completează noram dată prin modificărea și completărea CP al RM la data
de 18 decembrie 2008, care au următorul cuprins: ”acțiunile prevăzute la al. 1, 2
sau 3 săvîrșite în proporții mari și deosebit de mari, respectiv.”2
În alin. l art. 187 C.P. jaful este definit ca fiind „sustragerea deschisă a bunurilor
altei persoane”. Însă această definiţie legislativă este aplicabilă doar privitor la
tipul nonviolent al jafului. De aceea jaful, ca formă a sustragerii, poate fi definit în
felul următor: luarea şi trecerea ilegală gratuită, deschisă, neînsoţită de violenţă sau
însoţită de violenţă nepericuloasă pentru viaţa ori sănătatea victimei, fie de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, săvîrşită în scop cupidant, a
averii străine în folosul făptuitorului sau al altor persoane, care a cauzat prejudicii
proprietarului sau altui posesor al acestei averi.

§.1. Obiectul jafului;

Obiectul juridic nemijlocit îl constituie relaţiile sociale a căror existenţă şi

desfăşurare normală sunt condiţionate de ocrotirea relaţiilor patrimoniale.3
Obiectul nemijlocit de bază al jafului corespunde cu obiectele nemijlocite ale
altor forme ale sustragerii. Datorită faptului că, în conformitate cu legea, jaful
poate fi însoţit de violenţă nepericuloasă pentru viaţă şi sănătate, fie de
ameninţarea aplicării unei asemenea violenţe, este necesar să relevăm că în calitate
de obiect nemijlocit suplimentar al jafului pot evolua relaţiile sociale referitoare la
integritatea corporală a victimei.

1
Ivan Macari, Dreptul penal al RM, Partea specială, Chişinău 2003. p. 149.
2
Legea nr. 277-XVI din 18 decembrie 2008 pentru modificarea și completarea CP al RM, M. Of. nr. 41-44 din 24
februarie 2009
3
Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău 2003. p. 386.
6
 Obiectul nemijlocit al infracţiunii îl formează valoarea socială concretă asupra
căreia a atentat făptuitorul. Obiectul nemijlocit al sustragerilor şi al jafului în
fiecare caz concret poate fi proprietatea privată, de stat sau colectivă, cărora anume
li se aduc daune în urma atentării, însă, după părerea noastră, uneori obiectul
nemijlocit poate coincide cu obiectul generic, de exemplul, atunci când făptuitorul,
printr-o singură acţiune, va produce daună concomitent tuturor celor trei forme de
proprietate. Aducem următorul exemplu: făptuitorul sustrage bunuri materiale
dintr-o alimentară de stat, inelele personale ale vânzătorului şi un obiect -
proprietate colectivă ce se găsea la un cumpărător.
Se cere menţionat faptul că fiecare infracţiune deseori pricinuieşte daună
diferitelor relaţii sociale. B.A. Blinder notează cu acest prilej că aproape nu există
infracţiuni care ar pricinui daună reală sau ar pune în pericol numai o singură
relaţie socială, un singur interes al victimei. În aceste cazuri apare necesitatea
dezvăluirii uneia sau a câtorva relaţii sociale din totalitatea celor încălcate, care
trebuie recunoscute ca obiect nemijlocit al infracţiunii. Din astfel de infracţiuni
face parte şi jaful care concomitent produce sau poate produce daune relaţiilor de
proprietate, vieţii, sănătăţii, onoarei şi demnităţii persoanei, ordinii publice sau
securităţii publice. Această alegere se poate efectua prin intermediul divizării
obiectului nemijlocit: de bază şi facultativ. Noi nu putem accepta divizarea
obiectului nemijlocit, propusă de E. A. Frolov: de bază, suplimentar şi facultativ.
Recunoaşterea de unii savanţi că obiectul nemijlocit de bază al jafului îl
constituie relaţiile de proprietate, iar obiectul nemijlocit suplimentar îl formează
sănătatea şi onoarea persoanei, iar de alţii invers: că obiectul nemijlocit de bază
este demnitatea persoanei, iar obiectul nemijlocit suplimentar sunt relaţiile de
proprietate, nu dă, după opinia noastră răspuns la întrebarea pusă. Doar pentru
calificarea jafului ambele obiecte au aceeaşi importanţă. Lipsa unuia din ele
exclude săvârşirea jafului. Atât proprietatea, cât şi sănătatea sau onoarea persoanei
trebuie considerate ca obiecte nemijlocite de bază, fiindcă la săvârşirea jafului, în
toate cazurile fără nici o excepţie, ambele se încalcă sau sunt puse în pericol. De
aici rezultă că divizarea obiectului nemijlocit în nemijlocit de bază şi nemijlocit
7
suplimentar n-are nici o importanţă. Altceva este că importanţa, sau poate mai bine
zis, tehnica legislativă de descriere a lor, are un rol deosebit pentru determinarea
locului în sistemul normelor Părţii speciale a legislaţiei penale.
Referitor la această problemă, în literatura juridică au fost expuse diferite opinii.
De exemplu, M. P. Mihailov socotea că dintre aceste obiecte, mai important este
personalitatea persoanei. O părere contrară este susţinută de B. S. Nikiforov, care
argumentează poziţia sa prin faptul că, la jaf în momentul atentării contra
persoanei, de multe ori obiectul se manifestă slab. El indică şi faptul că la
interpretarea jafului ca infracţiune contra persoanei, în doctrina despre aceste
infracţiuni ar trebui introduse noţiunile de proprietate, avere, posesie, însuşire care
sunt străine acestei grupe de infracţiuni. Din aceste considerente B. S. Nikiforov
recunoaşte că obiectul principal al jafului este proprietatea socială şi personală.
Aceeaşi părere este susţinută şi de S. I. Sirota, care îşi argumentează poziţia prin
faptul că jaful este săvârşit în scopul sustragerii averii proprietarului etc.
Susţin argumentarea, potrivit căreia locul jafului, în sistemul normelor juridico-
penale ale Părţii speciale a Codului penal, se află în capitolul infracţiunilor contra
patrimoniului, deoarece jaful este îndreptat anume contra proprietăţii, iar atentarea
la persoană este numai o metodă de realizare a scopului făptuitorului. Referitor
la necesitatea determinării obiectului nemijlocit al infracţiunii conform direcţiei
activităţii infractorice, V.C. Glistin afirmă că la determinarea obiectului nemijlocit
de bază şi clasarea normei la un capitol sau altul al Părţii speciale a Codului penal,
legislatorul ia în considerare nu numai importanţa relaţiilor sociale prejudiciate,
dar, de asemenea, şi orientarea faptei prejudiciabile, metoda, mijloacele şi
instrumentele cu ajutorul cărora se atinge rezultatul scontat. Deşi nu poţi să nu fii
de acord că, pe scara valorilor, viaţa sau sănătatea persoanei se află pe o treaptă net
superioară proprietăţii. În legătură cu aceasta, M. A. Ghelfer a observat foarte
corect, după părerea noastră, că, deşi jaful, şantajul şi tâlhăria violent atentează nu
numai la relaţiile de proprietate, ci şi la alt obiect ocrotit de lege „cu mult mai
important din punct de vedere al caracterului pericolului social - personalitatea -,
aceste infracţiuni nu încetează a fi patrimoniale, deoarece conţinutul lor constituie
8
o atentare la proprietate. Dacă ne-am conduce de principiul determinării obiectului
nemijlocit de bază ca fiind cel mai important, atunci, alături de jaf, la infracţiunile
contra persoanei trebuie să atribuim, cel puţin, şantajul şi un şir de alte infracţiuni
din orice capitol al Părţii speciale (de exemplu, diversia , împiedicarea exercitării
dreptului de vot, majorarea şi menţinerea artificială a preţurilor la mărfuri , ...
huliganismul etc. - doar şi aici latura obiectivă se realizează prin aplicarea violenţei
contra persoanei şi manifestarea obrăznicii).4
Din cele expuse, putem conchide că astfel de relaţii sociale ca onoarea,
demnitatea persoanei, ordinea publică, securitatea publică pot fi încălcate la
comiterea jafului, însă tot jaf va fi şi în cazurile când ea nu va fi însoţită de astfel
de încălcări. Atare obiecte în doctrina penală sunt numite obiecte facultative. Deci,
la obiectele nemijlocite facultative ale jafului îi pot fi atribuite relaţiile sociale a
căror existenţă şi normală desfăşurare este condiţionată de ocrotirea onoarei,
demnităţii, ordinii publice sau securităţii publice.
Obiectul material al jafului corespunde obiectului material al oricărei alte
forme a sustragerii, în afară de aceasta, atunci cînd violenţa nepericuloasă pentru
viaţa ori sănătatea persoanei victimei se realizează printr-o faptă exercitată direct
asupra corpului unei persoane, şi acesta din urmă apare ca obiect material al
infracţiunii de jaf.

§.2. Latura obiectivă a jafului;

Din punctul de vedere al laturii obiective, jaful se exprimă în fapta social-

periculoasă, care reprezintă o acţiune, săvîrşită în mod deschis (pe faţă, manifest),
de sustragere a averii străine în folosul făptuitorului sau al altor persoane, însoţită
sau nu de violenţă nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea victimei, fie de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, care a cauzat prejudiciu material
real proprietarului sau altui posesor al acestei averi.

4
Mihail Laşcu, Calificarea juridică a tîlhăriei, Chişinău 2000, p. 39.
9
 Modul deschis, manifest, evident pentru persoanele din jur, de sustragere a
averii străine din posesia altuia reprezintă calitatea specifică a jafului. Făptuitorul
în acest caz încalcă ostentativ, cinic şi demonstrativ relaţiile sociale de proprietate,
aplicînd nu de rare ori violenţa fizică sau psihică asupra persoanei, ignorînd chiar
în faţa celor prezenţi cerinţele legii penale, ceea ce, fireşte, sporeşte substanţial
pericolul acţiunilor ilegale săvîrşite de către acesta, întăreşte aprecierea categoric
negativă a conduitei lui nelegitime.5
Modul deschis, evident, vădit perceptibil de sustragere a averii străine este
semnul obiectiv determinant al jafului, astfel considerăm că jaful reprezintă
sustragerea, cînd infractorul îşi dădea seama că a săvîrşit-o în prezenţa victimelor
sau altor persoane, care pricepeau caracterul faptei lui, dar a ignorat această
circumstanţă. Observăm că modul deschis al sustragerii, care dă temei pentru
calificarea faptei în calitate de jaf, constă în luarea averii, observată nu numai de
către persoana care o gestionează sau o păzeşte, dar şi în luarea, care este observată
de orice altă persoană ce urmăreşte faptul săvîrşirii sustragerii.
Modul deschis, pe faţă al sustragerii nu numai că sporeşte obiectiv
periculozitatea sustragerii, dar şi mărturiseşte despre obrăznicia făptuitorului, care
neglijează făţiş pericolul identificării sale şi care înfruntă conştient riscul reţinerii
sale în flagrant.
Sustragerea deschisă, fie chiar şi nonviolentă, a averii străine întotdeauna
presupune posibilitatea aplicării violenţei. Practica arată în mod convingător că
sustragerea deschisă se poate transforma, mult mai frecvent decît cea ascunsă, într-
o sustragere însoţită de violenţă, dacă făptuitorul întâmpină rezistenţă din partea
paznicului, persoanei care gestionează averea sau oricărei alte persoane, care a
observat cele comise şi a reacţionat la acestea. Acaparînd deschis bunurile,
făptuitorul ca şi cum ar transmite un mesaj martorilor oculari, că încercările de
contracarare sau alt fel de implicare s-ar putea solda cu aplicarea violenţei.6

5
Владимиров В.А. Квалификация похищений личного имущества. Москва, 1974. p. 80.
6
O. Loghin şi T. Toader, Drept penal romîn, partea specială, Ed. „Şansa”, Bucureşti 2001. p. 148.
10
 Prin persoane străine, în prezenţa cărora se comite sustragerea deschisă, trebuie
de înţeles nu toate persoanele prezente, ci doar acelea care au înţeles caracterul,
sensul faptelor infractorice ale făptuitorului şi, după părerea acestuia, ar fi putut
crea obstacole în calea comiterii sustragerii (să opună rezistenţă, să sune alarma,
să-1 reţină, să cheme în ajutor etc.). Desigur, în calitate de persoane străine nu pot
fi numiţi coparticipanţii la infracţiune, la fel şi persoanele apropiate făptuitorului
(rudele, afinii, prietenii), din partea cărora acesta nu aşteaptă nici un fel de reacţie
ostilă la faptul sustragerii averii străine.7
Alin. l art.186 C.P. prevede răspundere penală pentru sustragerea deschisă a
avatului proprietarului, dacă nu a fost însoţită de violenţă sau ameninţare de orice
fel. Un exemplu tipic al unui astfel de jaf este „saltul”, adică „acapararea prin
surprindere a averii străine, săvîrşită fără dorinţa de a exercita influenţă fizică
asupra victimei.
În calitate de exemple ale unui asemenea „salt” pot fi aduse cazurile de înhăţare
bruscă de către făptuitor a cuşmei, genţii etc., victimei fiindu-i cauzată înlîmplător
durere. Cu toate acestea, o astfel de faptă trebuie calificată ca jaf neagravat,
„simplu”, deoarece lipseşte violenţa îndreptată spre înfrîngerea rezistenţei victimei
sau spre preîntâmpinarea rezistenţei potenţiale a acesteia. Senzaţiile durerii cauzate
reprezintă doar o urmare derivată a sustragerii deschise a averii prin intermediul
„saltului”, care, printre altele, nu este întotdeauna cuprinsă de intenţia făptuitorului.
Caracterul deschis al sustragerii, aşa cum afirmă corect autorul Krigher G.A.,
sporeşte într-atât pericolul social al făptuitorului, încît legislatorul consideră că,
chiar în cazul proporţiilor mici ale prejudiciului, jaful nu poate fi atribuit unui tip
mai puţin periculos al infracţiunii - sustragerea în proporţii mici din avutul
proprietarului, cum ar fi în cazul infracțiunii de furt. Instanțele vor ține cont de
faptul, că metodele de săvîrșire a sustragerii în proporții mici stipulate în art. 51
din Codul cu privire la contravențiile administrative este exhaustivă, de aceea
sustragerea averii proprietarului prin jaf indiferent de mărimea și costul celor

7
Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления.— М.: Юридическая литература, 1969. p. 235.
11
sustrase nu poate fi considerată drept sustragere în proporții mici, urmînd a fi
încadrată conform articolului respectiv din Codul Penal (art. 187).
În calitate de indici ai gradului sporit (în comparaţie cu furtul) al pericolului
jafului evoluează atât modul de operare sustragerea deschisă a averii, cît şi
caracterizarea personalităţii făptuitorului: infractorul, care sustrage averea deschis,
ostentativ, este mai primejdios decît hoţul, care sustrage averea pe ascuns, încă o
dată este necesar să relevăm şi acel aspect, că în cazul jafului însuşi făptuitorul este
pregătit subiectiv pentru aplicarea posibilă a violenţei în calitate de mijloc de luare
a bunurilor şi anihilare a unei contracarări, chiar şi presupuse.8
Însă practica arată că în multe cazuri sustragerea deschisă nu este însoţită de
violenţă atunci, cînd persoanele care gestionează sau păzesc averea (fie alte
persoane) nu au opus şi nici nu au făcut vreun efort pentru a opune rezistenţă
făptuitorului, acordîndu-i acestuia posibilitatea imposedării nestingherite a
bunurilor. În atare situaţie „necesitatea” aplicării violenţei decade. De aceea, dacă
subiectul, plănuind infracţiunea, avea intenţia de a aplica violenţa, dar nu a
realizat-o, o astfel de sustragere deschisă nu poate fi calificată ca fiind însoţită de
violenţă.9
Săvîrşind sustragerea deschisă nonviolentă, făptuitorul se bizuie nu pe lipsa
martorilor oculari sau dibăcia şi agilitatea sa (ca în cazul furtului), ci pe alte
circumstanţe - dîrzenia, absenţa expectativei acţiunilor sale, pierderea cu firea şi
surprinderea martorilor oculari, sau chiar teama acestora de a fi supuşi unei
eventuale violenţe. De regulă, făptuitorul tinde să demonstreze prin chiar caracterul
faptei săvîrşite puterea deciziei sale de a aplica violenţa, de a paraliza voinţa
victimei privitor la rezistenţă sau altă contracarare; infractorul se poate bizui şi pe
astfel de circumstanţe obiective cum sînt posibilitatea retragerii imediate de la
locul faptei, lipsa de hotărîre şi toleranţa din partea martorilor oculari, care, în
convingerea acestuia, nu vor dori sau nu vor risca să se implice în acţiunile sale.

8
Sergiu Brînză, Infracţiuni contra patrimoniului, Chişinău 1999. p. 113.
9
Gheorghe Diaconescu, Drept penal, partea specială, Ed. Fundaţiei Romînia de mîine, Bucureşti 2003. p. 123.
12
 Sustragerea averii se consideră deschisă în prezenţa a două criterii - obiectiv şi
subiectiv. Criteriul obiectiv se exprimă în faptul că luarea averii străine se
efectuează în ochii proprietarului, altui posesor al averii ori ai altor persoane, care
conştientizează ilegalitatea luării şi care, după părerea făptuitorului, pot contracara
săvîrşirea sustragerii. Criteriul subiectiv se exprimă în conştientizarea de această
dată de către făptuitor a faptului că el comite luarea ilegală gratuită a averii străine
în prezenţa victimei sau a altor persoane, pentru care este evident caracterul
acţiunilor infractorice ale acestuia.10
Conştientizarea caracterului deschis şi ostentativ al acţiunilor sale se întemeiază
pe premise obiective: prezenţa paznicului, şoferului camionului, din bascula căruia
este sustrasă o parte a încărcăturii, comiterea sustragerii într-un loc aglomerat,
unde acţiunile făptuitorului nu pot să nu fie observate etc.
Prezenţa celor două criterii fundamentează calificarea sustragerii ca jaf. Dacă
cei prezenţi nu observă sustragerea sau, urmărind procesul sustragerii, îl consideră
ca fiind legitim, la aceasta sperînd de fapt şi subiectul, nu există criteriul obiectiv
de a socoti sustragerea ca deschisă şi ea trebuie calificată ca furt.
Năzuinţa făptuitorului de a acapara averea pe ascuns, chiar dacă acţiunile lui au
devenit evidente pentru alte persoane, creează temei pentru a califica cele comise
drept furt, dat fiind că însuşi făptuitorul nu-şi dă seama de faptul că a fost
descoperit. În acest caz nu există cel de-al doilea criteriu constitutiv al jafului - cel
subiectiv.
Însă este necesar să menţionăm că dacă făptuitorul este convins că acţiunile lui
sînt evidente pentru alte persoane, dar în realitate ele au rămas neobservate, acestea
trebuie calificate ca sustragere deschisă (de exemplu, sustragerea bunului de pe
raftul magazinului, cînd, în pofida convingerii făptuitorului, acţiunile lui nu au fost
observate de nimeni)11. Aşadar, observăm că în cazul jafului, la fel ca şi în cazul
furtului, rolul decisiv îl joacă criteriul subiectiv de evaluare a modului sustragerii.

10
Уголовное право Российской Федерации. Особенная часть. -М., "Юристъ", 2000;
11
Sergiu Brînză, Infracţiuni contra patrimoniului, Chişinău 1999. p. 115.
13
 Acţiunile începute ca furt, dar care nu au fost duse pînă la capăt din cauza că au
fost descoperite de către victimă sau alte persoane, însă, neţinîndu-se cont de
aceasta, au fost totuşi prelungite de către infractor în scopul sustragerii averii sau
reţinerii ei, se califică drept jaf.12 Aşadar, fapta, începută ca furt, se transformă în
jaf în cazul în care faptul, sustragerii devine cunoscut victimei sau altor persoane,
iar făptuitorul, conştientizînd această împrejurare, o ignoră şi finalizează
sustragerea în mod deschis, vădit pentru martorii oculari.
Însă, dacă hoţul a descoperit că infracţiunea pe care a săvîrşit-o a devenit
cunoscută terţelor persoane şi el, dorind să evite reţinerea, abandonează averea
sustrasă şi încearcă să părăsească locul infracţiunii, cele comise nu depăşesc
limitele semnelor tentativei de furt. Iar dacă, în scopul evitării reţinerii sale,
făptuitorul aplică violenţă faţă de persoanele care efectuează reţinerea lui, această
faptă se califică de sine stătător ca infracţiune contra persoanei.
Furtul se poate transforma şi într-un jaf cu aplicarea violenţei, dacă făptuitorul,
avînd scopul imposedării averii sau reţinerii acesteia, a aplicat violenţa
nepericuloasă pentru viaţă şi sănătate sau a ameninţat cu aplicarea unei asemenea
violenţe nemijlocit după luarea averii, dar încă pînă la consumarea infracţiunii. La
calificarea infracţiunii de jaf nu au însemnătate locul, timpul, metoda concretă de
săvîrşire a infracţiunii. Stabilirea acestora are însemnătate doar în procesul
diferenţierii şi individualizării răspunderii şi pedepsei penale a făptuitorului.
Componenţa infracţiunii prevăzute de art.187 C.P. este materială, ceea ce
înseamnă că la calificarea jafului este obligatorie stabilirea următoarelor elemente
structurale ale laturii obiective:
1) fapta social-periculoasă, care are forma acţiunii ce constă în luarea şi trecerea
ilegală gratuită, în mod deschis a averii străine în folosul făptuitorului sau altui
posesor, însoţită sau nu de violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau sănătatea
victimei, fie de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe;

12
Комментарий к УКРФ. Под ред. Скуратова Ю.И., Лебедева В.М. -М., 1998. Комментарий к УКРФ. Под
ред В.И. Радченко, М.,1996;
14
2) consecinţele negative, care se exprimă în prejudiciul material real, cauzat
proprietarului sau altui posesor;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta social-periculoasă şi consecinţele negative
indicate.
Momentul de consumare a jafului nu se deosebeşte de momentul de consumare
a furtului. Adică, jaful se consideră infracţiune consumată dacă bunurile au fost
sustrase şi infractorul, intrînd în posesia ilegală asupra asupra lor, obține
posibilitate reală de a se folosi sau a dispune de acestea la dorinţa sa.
Criteriul în baza căruia se determină momentul de consumare a jafului se
intemeiază mai mult nu pe deposedare (scoaterea bunului din sfera patrimonială a
victimei), ci pe imposidare (tercerea acelui bun în sfera patrimonială a
făptuitorului). Posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile sustrase la
propria dorință a făptuitorului nu presupune, necesarmente, ca acesta să înceapă să
se folosească efectiv sau să dispună de aceste bunuri. Ținînd cont de faptul că
dreptul de proprietate presupune existența a trei atribute-posesia, folosința și
dispoziția, atunci, pentru a fi considerată sustragerea consumată, doar primul
atribut-posesia-trebuie să existe la modul obiectiv, în realitate, celelalte două-
folosința și dispoziția-există doar subiectiv, în sfera psihică a făptuitorului. Așadar,
prin ”posibilitatea reală de a se folosi sau a dispune de bunurile sustrase la propria
dorință” se înțelege situația cînd aceste bunuri se află în posesia făptuitorului și el
singur hotărăște cum să procedeze cu ele mai departe. Altfel spus, are loc o
îmbinare a două criterii: criteriu obiectiv (bunurile se află în posesia făptuitorului)
și criteriul subiectiv (făptuitorul se consideră proprietar al bunurilor sustrase).13
Încercarea nereuşită din cauze independente de voinţa făptuitorului de a
sustrage deschis averea străină trebuie calificată ca tentativă de jaf (art.27 și art.
187 CP).
Dacă deposidarea nu a fost urmată de cel de-al doilea act-imposedarea, nu poate
fi vorba despre sustragerea consumată, adica, dacă făptuitorul nu a obținut
13
Sergiu Brînză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Ţurcanu, Vladimir Grosu, Drept Penal, Partea Specială, ed.
Cartier, Chişinău, 2005.
15
posibilitatea reală de a se folosi de bunurile luate sau de a dispune de ele la propria
dorință, altfel spus, nu a dus infracțiunea pînă la capăt din cauze independente de
voința lui, cele comise urmează a fi calificate ca tentativa de jaf (art. 27 și art. 187
din CP al RM). La fel se va incadra fapta, dacă persoana care a încercat să
săvîrșească sustragerea pe ascuns, a fost surprinsă la locul faptei și nu a reușit să
intre în stăpînirea bunurilor, iar bunurile date i-au fost luate înapoi (nemijlocit la
locul faptei, în timpul altercației pentru reținerea bunurilor), cele comise urmează a
fi calificate ca tentativă de jaf (art. 27 și art. 187 din CP al RM).

§.3. Latura subiectivă a jafului;

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art.187 C.P. se caracterizează prin

intenţie directă şi scop cupidant.
Latura subiectivă a jafului se manifestă prin vinovăţie intenţionată (intenţie
numai directă). Vinovatul îşi dă seama că sustrage în mod deschis (în prezenţa
altor persoane care înţeleg caracterul acţiunilor sale) şi doreşte ca aceste bunuri să
fie sustrase anume în aşa mod. Motivul şi scopul jafului – din cupiditate (înavuţirea
de pe contul bunurilor sustrase din averea unei peroane străine).14
Vinovăţia, ca trăsătură a infracţiunii, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului
faţă de faptă şi urmările produse de acestea. Ea constă în săvîrşirea cu voinţă liberă
a faptei15, în prevederea condiţiilor ei de comitere precum şi a urmărilor
periculoase, faţă de care adoptă o anumită poziţie. Latura subiectivă sau elementul
moral al conţinutului infracţiunii se manifestă sub formă de intenţie, aflîndu-se în
legătură inseparabilă cu elementul material. Vinovăţia se prezintă sub două forme,
text inserat în cadrul dispoziţiilor generale privitoare la infracţiune, întrucît ea
constituie un element al acesteia. Potrivit textului citat vinovăţia se prezintă sub
formă de intenţie, cu modalităţile normative conturate de lege. În conţinutul

14
Ivan Macari, Dreptul penal al RM, Partea specială, Chişinău 2003. p. 150.
15
George Amoniu, Unele reflecţii asupra vinovăţiei penale, Studii de drept românesc, nr.l, 1993, p.51 şi urm.;
16
vinovăţiei se constată existenţa a doi factori, intelectiv sau de conştiinţă şi volitiv
sau de voinţă.16
Factorul intelectiv constă în reprezentarea conţinutului obiectiv al infracţiunii,
adică a acţiunii şi a urmărilor produse de aceasta, a împrejurărilor de comitere a
faptei şi a legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi urmări, precum şi în atitudinea
de urmărire sau acceptare a urmărilor.
Factorul volitiv înseamnă capacitatea subiectului, care are reprezentarea faptei
sale, de a-şi dirija în mod liber voinţa, de a fi stăpîn pe acţiunile sale. Factorul
volitiv trebuie să acţioneze liber, fără a fi influenţat şi determinat de o constrîngere
exterioară. Dacă asupra subiectului a acţionat o astfel de constrîngere,
sub imperiul căreia a comis fapta, acesta nu va fi supus răspunderii penale.
Factorul intelectiv are rol hotărîtor în conturarea vinovăţiei şi a formelor sub
care se manifestă, în cazul intenţiei subiectul prevede rezultatul faptei.
Faţă de rezultatul prevăzut subiectul are o anumită atitudine ceea ce duce la
diferenţierea formelor vinovăţiei; în cazul intenţiei directe urmăreşte rezultatul.
Intenţia este prevăzută în art.17 C.P. şi există atunci cînd persoana care
săvîrşeşte fapta prevede rezultatul ei şi urmăreşte producerea lui sau, deşi nu-1
urmăreşte, acceptă posibilitatea survenirii sale. În funcţie de atitudinea
infractorului faţă de rezultat intenţia se prezintă sub două modalităţi normative şi
anume intenţia directă şi indirectă, la jaf intenţia poate fi doar directă: cînd
subiectul urmăreşte producerea rezultatului.
Intenţia directă se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvîrşirea acţiunii. Prin
prevederea rezultatului se înţelege reprezentarea urmărilor pe care le produce
acţiunea sa, adică lezarea obiectului sau punerea în pericol a acestuia. Prevederea
decurge din experienţa de viaţă a persoanei după care o acţiune săvîrşită în anumite
condiţii produce cu necesitate un anumit rezultat. Prevederea implică şi
cunoaşterea legăturii de cauzalitate dintre acţiune şi rezultatul generat de ea.

16
George Amoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p.20 şi urm.
17
Persoana trebuie să prevadă condiţiile de săvîrşire a faptei, condiţii esenţiale pentru
existenţa infracţiunii, constitutive ale conţinutului ei.
Pentru a răspunde de conţinutul calificat (agravat) al unei infracţiuni făptuitorul
trebuie să prevadă, pe lîngă conţinutul de bază şi circumstanţele speciale agravante,
în caz contrar fiind obligat să răspundă numai pentru infracţiunea în formă de bază.
Intenţia directă se mai caracterizează printr-o anumită atitudine a infractorului faţă
de rezultatul prevăzut, în sensul că subiectul care acţionează cu această modalitate
a intenţiei urmăreşte producerea rezultatului.17
Motivul şi scopul sunt elemente subiective care caracterizează intenţia.
Prin motivul infracţiunii se înţelege acel impuls lăuntric (dorinţă, pasiune,
sentiment) care determină pe infractor să ia o hotărîre infracţională şi să o
înfăptuiască. Orice activitate infracţională este determinată de un anumit motiv, o
cauză internă care motivează hotărîrea luată, ce poate să apară ca dorinţă de a
obţine anumite bunuri sau sub forma sentimentului de ură, gelozie, răzbunare,
cupiditate etc. Deşi, motivul este o cerinţă subiectivă obligatorie a jafului, care
justifică actul infracţional, el nu este prevăzut în conţinutul tuturor infracţiunilor
intenţionate, ci numai a unora, cînd înscrierea sa a fost necesară pentru conturarea
acelor tipuri de infracţiuni.
Scopul. Prin scopul infracţiunii se înţelege finalitatea urmărită de făptuitor,
situaţia la care vrea să ajungă prin săvîrşirea faptei. Dacă intenţia este un element
obligatoriu pentru infracţiune cu această formă de vinovăţie, scopul nu este o
condiţie obligatorie, nu apare în conţinutul tuturor infracţiunilor intenţionate, ci
numai a unora, unde-inserarea sa a fost necesară pentru conturarea conţinutului lor.
Scopul poate să apară şi ca circumstanţă agravantă în conţinutul calificat a jafului.
Spre exemplu jaful săvîrşit cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.
Latura subiectivă a jafului se deosebeşte de latura subiectivă a furtului prin
aceea că intenţia făptuitorului în cazul comiterii jafului cuprinde caracterul deschis

17
Conf. univ. dr. Maria Zolyneak, Drept penal, partea generală, Ed fundaţiei Chemarea, Iaşi 1999, p. 33.
18
al sustragerii averii străine, pe cînd în cazul furtului intenţia este îndreptată spre
sustragerea pe ascuns a acestei averi.18
Latura subiectivă a jafului violent se deosebeşte de latura subiectivă a jafului
„simplu” prin existenţa obligatorie a încă două aspecte:
1. făptuitorul îşi dă seama că aplică faţă de victimă violenţa nepericuloasă
pentru viaţă sau sănătate ori că ameninţă cu aplicarea unei astfel de
violenţe;
2. făptuitorul foloseşte violenţa sau ameninţarea cu aplicarea ei în calitate
de mijloc de luare şi (sau) trecere a averii deja luate în folosul terţelor
persoane.

§.4. Subiectul jafului;

Subiectul infracţiunii de jaf este persoana fizică responsabilă, care la momentul

comiterii infracţiunii a atins vîrsta de 14 ani.
Subiectul infracţiunii (infractorul) este persoana care săvîrşeşte o infracţiune
sau cooperează la săvîrşirea unei fapte, din care se naşte obligaţia de a răspunde
penal.
Subiect al infracţiunii de jaf poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune
consumată, cît şi cea care comite o tentativă sau care participă la săvîrşirea unei
fapte în calitate de autor, instigator sau complice. Acesta este denumit în literatură
subiect activ al infracţiunii, devenind după săvîrşirea faptei penale subiect al
raportului juridic penal de conflict, prin mijlocirea căruia se realizează răspunderea
penală.
Condiţiile generale ale subiectului. Persoana fizică poate fi subiect al
infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii generale, care nu sînt
prevăzute în conţinutul infracţiunii, dar rezultă din dispoziţiile generale ale Codului
penal. Pe lîngă aceste condiţii generale, în conţinutul unor infracţiuni, legea

18
Sergiu Brînză, Infracţiuni contra patrimoniului, Chişinău 1999. p. 117.
19
prevede unele condiţii speciale pe care trebuie să le întrunească persoanele care
comit, în calitate de autori, astfel de infracţiuni. Condiţiile generale sînt:
a) limita de vîrstă cerută de lege;
b) responsabilitatea;
c) libertatea de hotărîre şi acţiune.
Limita de vîrstă. Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii trebuie să
fi atins, în momentul comiterii faptei, o anumită limită de vîrstă şi anume 14 ani.
Se impune această condiţie întrucît numai la o anumită vîrstă omul dobîndeşte
facultăţile psihice care-i dau posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale şi de a
le putea stăpîni. În decursul vieţii, în dezvoltarea sa, persoana parcurge patru etape
principale: copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrîneţea. Fiecărei etape îi sînt
proprii anumite particularităţi bio-psihice care prezintă importanţă în legătură cu
cerinţele necesare pentru formarea capacităţii juridice penale. Problema etapei în
care persoana poate deveni subiect al infracţiunii se pune numai în legătură cu cea
a copilăriei şi adolescenţei nu şi a maturităţii sau bătrîneţii. Limita de la care o
persoană poate deveni subiect al infracţiunii a variat în decursul timpului,
deosebindu-se de la o legislaţie la alta. În evoluţia reglementării, în această
problemă, se observă o ridicare a limitei de vîrstă de la care o persoană poate
răspunde penal. De subliniat că această limită se plasează în perioada minorităţii,
apărînd, astfel, categoria de infractori minori, faţă de care s-a adoptat un sistem
adecvat de sancţionare.
Codul penal prevede că minorul care nu a împlinit vîrstă de 14 ani nu răspunde
penal, nu poate fi subiect al infracţiunii, datorită unei insuficiente dezvoltări a
capacităţii psihice. Minorul de la 14 la 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvîrşit fapta cu discernământ. Pentru minorii între 14-16 ani există
o prezumţie relativă de incapacitate penală, care poate fi înlăturată prin dovada
discernămîntului. Prin discernămînt se înţelege capacitatea minorului de a înţelege
şi a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu o faptă concretă. Nu se înţelege, deci,
o capacitate generală în raport cu orice acţiune a minorului, ci limitată de o faptă
determinată (o faptă de furt, tîlhărie, vătămare corporală etc.).
20
 Responsabilitatea. Prin responsabilitate se înţelege capacitatea sau aptitudinea
persoanei de a-şi da seama de acţiunile sale, de semnificaţia şi urmările lor, precum
şi capacitatea de a-şi stăpîni acţiunile, de a-şi dirija voinţa în raport cu faptele sale.
Legea consideră că o persoană devine responsabilă la împlinirea vîrstei de 16 ani.
Responsabilitatea este o stare normală a omului care a atins o anumită limită de
vîrsta, de aceea ea nu este definită de legea penală.
Legea defineşte însă, în art.23 iresponsabilitatea, care este o stare anormală şi
care constituie o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei. Responsabilitatea
presupune doi factori, intelectiv (de reprezentare) şi volitiv (de voinţă), întruniţi
cumulativ. Ea constituie o premisă a vinovăţiei; numai o persoană responsabilă
poate săvîrşi o faptă cu intenţi. Responsabilitatea — categorie psihologică - nu
trebuie confundată cu răspunderea penală - categorie juridică - , ce constă în
obligaţia persoanei care a săvîrşit o infracţiune de a suporta sancţiunile legale.
Numai o persoană responsabilă, care a săvîrşit o faptă cu vinovăţie, poate fi supusă
răspunderii penale.19
Responsabilitatea înseamnă capacitatea persoanei de a-şi da seama de faptele sale
şi a le putea stăpîni. Responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care
are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi
capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile.
Libertatea de hotărîre şi acţiune. Libertatea de hotărîre înseamnă posibilitatea
persoanei de a-şi determina în mod liber voinţa, de a delibera şi hotărî potrivit
propriei voinţe, fără o constrîngere din afară. Prin libertate de acţiune se înţelege
posibilitatea persoanei de a acţiona potrivit voinţei sale, fără ca asupra sa să se
exercite o constrîngere fizică. Dacă a săvîrşit o faptă sub imperiul constrîngerii
morale (ameninţare) sau fizice, aceasta nu constituie infracţiune, prin lipsa
vinovăţiei. Constrîngerea fizică şi morală sînt cauze care înlătură caracterul penal
al fapte.
În literatură şi legislaţie se mai disting şi alte categorii de subiecţi: subiecţi
primari, care au săvîrşit pentru prima dată o infracţiune şi recidivişti, în stare de
19
Conf. univ. dr. Maria Zolyneak, Drept penal, partea generală, Ed fundaţiei Chemarea, Iaşi 1999, p. 114.
21
recidivă; subiecţi majori, minori şi chiar tineri delincvenţi, între 18-21 de ani,
aspect care interesează în stabilirea regimului de sancţionare; subiecţi
unici (singulari) şi subiecţi plurali; subiecţi simpli (necircumstanţiaţi), şi subiecţi
calificaţi (proprii).

Încheiere

Studierea evoluţiei reglementării protecţiei penale a proprietăţii este un proces

destul de complicat, dacă vom ţine cont de multitudinea de aspecte ce necesită a fi
supuse analizei. Conştient de faptul că acest lucru nu e uşor de realizat, autorul a
conceput o abordare investigativă a analizei protecţiei penale a proprietăţii în
legislaţia aplicată pe teritoriul actual al Republicii Moldova, departe de a fi sigur că
va reuşi s-o facă fără anumite lipsuri.
Cercetând şi analizând dosarele penale am ajuns la următoarele
concluzii că în legătură cu situaţia economică existentă la momentul de faţă,
numărul sporit al cerşetorilor, al şomerilor-creşte vădit dorinţa indivizilor de a trăi
în mod parazitar fără a fi angajaţi în câmpul muncii şi a câştiga cinstit averea. Este
mult mai uşor a sustrage averea străină şi a profita în urma ei, decât a o câştiga cu
preţul muncii proprii. Vorbind despre criza din societate nu putem trece cu vederea
şi nivelul scăzut de instruire a unui număr mare de minori, care am observat că
frecvent sustrag bunuri prin aşa numita metodă de “smulgere”, această activitate
fiind o modalitate de petrecere a timpului liber. Aceşti minori provenind din familii
nevoiaşe şi fiind influenţaţi de maturi, deseori merg pe calea criminală făcându-şi
din aceasta unicul mijloc de existenţă.
Ca factor favorizat al creşterii numărului sustragerilor este poziţia pe care a
ocupat-o societate după divizarea proprietăţii pe tipuri (forme), atunci când
bunurile sînt sustrase fie din proprietatea publică, fie din cea privată. Cele
22
menţionate constituie doar o latură a problemei în cauză. Există însă şi o altă latură
numai puţin importantă de care ţine corectitudinea soluţionării problemei date.
Problema calificării infracţiunii este una dintre cele mai dificile în dreptul penal. A
calificat cele petrecute-semnifică ai da o apreciere juridică, a alege şi a aplica acea
normă juridică care prezumă această cauză. Calificarea corectă a infracţiunii de
sustragerii este una din condiţiile de bază puse în faţa respectării conştiincioase a
legislaţiei cu privirea la apărarea dreptului de proprietate.
Dreptul este instrumentul necesar existenţei, consacrării şi dezvoltării
statului, el este caracteristic oricărei puteri de stat. Pe de altă parte, de când există
lumea, oamenii s-au pizmuit unul pe altul şi au manifestat dorinţa de a-şi apropria,
fără osteneală, dacă e posibil, produsul muncii altuia. Dreptul de proprietate a
constituit dintotdeauna unul dintre principalele drepturi subiective ale persoanei.
Relaţiile de proprietate cele mai importante relaţii sociale din punctul de vedere al
deţinătorilor puterii de stat. Din moment ce proprietatea reprezintă temelia
economică a societăţii, apărarea proprietăţii a constituit o preocupare persistentă a
statului. Incontestabil, dreptul penal constituie cel mai eficient instrument, cu
ajutorul căruia statul formulează şi prezintă cerinţe juridice faţă de comportamentul
acelor membri ai societăţii, care aduc atingere proprietăţii prin comiterea jafurilor.
Datorită definirii noţiunilor majorităţii infracţiunilor contra proprietăţii, textul
juridic devine mai precis şi mai uşor de aplicat. Totuşi trebuie de remarcat că
tratarea netradiţională a conceptului de jaf s-a repercutat în mod negativ asupra
calităţii Codului penal, generând apariţia unor lacune, în general, trebuie de men-
ţionat că noţiunile multor infracţiuni sunt descrise fie prea extensiv, fie prea
restrictiv. De asemenea, circumstanţele agravante şi modalităţile infracţiunilor
contra proprietăţii sunt descrise într-un stil cazuistic şi baroc. Dar interpretările,
oferite de practica judiciară şi de reprezentanţii de vază ai doctrinei dreptului penal,
fac ca dezavantajele amintite să fie mai puţin sesizabile.
Axa conceptuală a instituţiei apărării penale a proprietăţii este poziţionată pe
formarea şi dezvoltarea ideii de abordare a patrimoniului în calitate de obiect
generic al categoriei analizate de infracţiuni.
23
 Modificarea prevederilor penale pe alte direcţii denotă următoarele tendinţe:
formalizarea termenilor estimativi, înăsprirea regimului sancţionator pe fondul
înrăutăţirii situaţiei criminogene.
Păşirea pe calea independenţei, acceptarea valorilor democraţiei şi ale
economiei de piaţă, schimbarea profilului social-economic, social-criminologic şi
social-psihologic al societăţii noastre sunt doar câţiva factori care vorbesc despre
cauzele elaborării noului Cod Penal care tratează sub o prismă neideologizată
apărarea penală a relaţiilor sociale de proprietate.

24
 Bibliografie

Acte normative şi de interpretare

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, intrată în vigoare
la 27 august 1994;
2. Codul Penal N 985-XV din 18.04.2002, Monitorul Oficial al R. Moldova N
128-129 din 13.09.2002;
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova N 122 -XV

din 14.03.2003 M.Of. al R.M. N 104-110 din 07.06.2003;

4. Codul Civil al Republicii Moldova, din 06.06.2002, M.Of. al RM nr.82-

86/661 din 22.06.2002;

Manuale, monografii, reviste

5. Comentariu la Codul Penal al Republicii Moldova, Chişinău 2003;
6. Ivan Macari, Dreptul penal al RM, Partea specială, Chişinău 2003.
7. Sergiu Brînză, Infracţiuni contra patrimoniului, Chişinău 1999.
8. Sergiu Brînză, Proprietatea ca obiect al ocrotirii penale, Revista Naţională de
Drept, Chişinău 2002;
9. Mihail LAŞCU, Probleme de drept în perioada de tranziţie (Conferinţa
ştiinţifică anuală a profesorilor), Chişinău 2002;
10. Mihail Laşcu, Calificarea juridică a tîlhăriei, Chişinău 2000;
11.Borodac A., Drept penal, partea specială, Chişinău 1996;
12. Sergiu Brînză, Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a
proprietăţii pe teritoriul Republicii Moldova, Ed. ARC, Chişinău 2001;
13.Alexandru Boroi şi Gheorghe Nistoreanu, Drept penal, partea specială, Ed.
A II-a, Ed. ALL BECK,Bucureşti 2002;
14.O. Loghin şi T. Toader, Drept penal romîn, partea specială, Ed. „Şansa”,
Bucureşti 2001.

25
15.Conf. univ. dr. Maria Zolyneak, Drept penal, partea generală, Ed fundaţiei
Chemarea, Iaşi 1999;
16.George Amoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1995;
17.George Amoniu, Unele reflecţii asupra vinovăţiei penale, Studii de drept
românesc, nr.l, 1993;
18.Boico A.I., Drept penal, partea specială, Bucureşti 1999;
19.Gheorghe Diaconescu, Drept penal, partea specială, Curs II, Ed. Fundaţiei
Romînia de mîine, Bucureşti 2003;
20.Liviu Pop, “Drepturile de proprietate şi dezmembrările lor”, Bucureşti 1996;
21.Ugo Matei, Sergiu Baieş, Nicolae Roşca, “Principiile fundamentale ale
dreptului de proprietate”, Chişinău 2000;
22.Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G. Drept penal general. – Bucureşti,
2001;
23.Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse de la 25.04.1995,
Nr.5 "Cu privire la unele chestiuni de aplicare de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei cu privire la răspunderea pentru infracţiunile contra
roprietăţii";

24. Владимиров В.А. Квалификация похищений личного имущества.

Москва, 1974;
25.Фролов Е. А., Социалистическая собственность как объект уголовно
правовой охраны. Москва 1954;
26. Ковалев М. И., Уголовное право, особая часть, Москва 2000;
27.Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления.— М.:
Юридическая литература, 1969;
28.Рарог А.И. Вина в советском уголовном праве. Учебное пособие / Под
ред. Здравомыслова В.В.— Саратовский Университет, 1987;
29.Владимиров В.А., Ляпунов Ю.И. Ответственность за корыстные
посягательства на социалистическую собственность, -М.Д 1976;
26