I Finanţele sunt fluxuri economice exprimate în bani prin care se formează, se repartizează şi se

folosesc resurse băneşti necesare finanţării activităţii.

Finanţarea este o activitate de asigurare a mijloacelor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor cerute
de realizarea unui proiect sau a unei activităţi economice şi sociale.
3 domenii importante: Finanţele statului sunt formate din bugetele statului şi locale, fondurile
extrabugetare şi speciale. Scopul principal al finanţelor statului este formarea resurselor financiare
centralizate şi repartizarea acestora pentru finanţarea anumitor necesităţi ale societăţii. Finanţele
întreprinderii, sunt bazate pe finanţele persoanelor juridice. Au drept scop formarea volumului
necesar de resurse financiare pentru a le întrebuinţa în procesul activităţii. Finanţele gospodăriilor
casnice au drept bază finanţele persoanelor fizice ce au ca scop formarea veniturilor din bugetul
familiei şi întrebuinţarea lor. Finanţele întreprinderii reprezintă un ansamblu de măsuri şi activităţi
ale persoanelor juridice care ţin de formarea, repartizarea şi întrebuinţarea resurselor financiare în
procesul activităţii economice. Finanţele întreprinderii cuprind relaţiile economice care apar în
procesul formării şi distribuirii resurselor financiare aflate la dispoziţia întreprinderii în scopul
obţinerii profitului maxim. Domeniul de studiu al finanţelor întreprinderii sunt banii şi relaţiile care
apar în momentul utilizării şi câştigării banilor, cât şi toate formele pe care banii le pot lua în procesul
circulaţiei lor. Finanţele întreprinderii iau parte activă la: realizarea circuitului fondurilor; asigurarea
resurselor băneşti necesare procurării mijloacelor fixe, activelor curente şi salarizării personalului;
desfăşurarea procesului de producţie, desfacerea produselor; repartizarea veniturilor obţinute. Funcţia
financiară a întreprinderii este ansamblul activităţilor de asigurare şi repartizare a fondurilor băneşti
necesare desfăşurării rentabile şi continue a activităţii întreprinderii, precum şi de analiză şi control a
rezultatelor obţinute.
3 functii: Funcţia de asigurare presupune asigurarea întreprinderii în cantitatea necesară şi la timpul
oportun cu resurse financiare. Criteriul principal care stă la baza realizării funcţiei de asigurare este
costul capitalului. Funcţia de repartiţie constă în formarea capitalurilor, în folosirea şi alocarea lor în
scopul realizării obiectivului întreprinderii. Ea reflectă colectarea capitalurilor iniţiale din diferite
surse, circuitul lor şi repartizarea pe destinaţii precum şi utilizarea acestora. Aceasta se concretizeaza
in: constituirea capitalurilor proprii şi împrumutate; alocarea şi folosirea capitalurilor potrivit nevoilor
ciclurilor operaţionale şi de investiţii; formarea şi repartizarea profiturilor; restituirea împrumuturilor
şi achitarea diferitor obligaţii ale întreprinderii. Formeaza fonduri: fondul de dezvoltare
economică;fondul de cercetare ştiinţifică;fondul de stimulare suplimentară a muncii;fondul de
asigurare în situaţii de risc;fondul pentru protecţia muncii; fondul de rezervă. Funcţia de analiză şi
control - care are ca scop asigurarea utilizării eficiente a capitalului şi este executată atât de persoane
cu funcţii din cadrul întreprinderii cât şi de organe cu funcţii în acest domeniu, cum ar fi: CNA,
Inspectoratul fiscal, Ministrul Finanţelor, Departamentul Vamal, etc. Controlul trebuie sa: să
constituie un instrument de prevenire şi lichidare a cauzelor care provoacă risipă şi proastă
gospodărire;să asigure aplicarea unui regim sever de economii; să descopere şi să prevină acţiunile
perturbatorii; să asigure la timp toate drepturile băneşti ale întreprinderii şi achitarea obligaţiilor,
finanţarea oportună şi raţională a cheltuielilor;să asigure mobilizarea rezervelor interne, echilibrul,
lichidarea aspectelor deficitare ale activităţii economico-financiare; să asigure tragerea la răspundere a
celor vinovaţi, atragerea în circuitul economic a tuturor resurselor posibile şi alocarea corectă a
acestora. Forme de control: Controlul preventiv – se exercită asupra documentelor ce angajează
plăţi din resursele financiare ale firmei având ca obiectiv încadrarea în prevederile bugetare şi este
executat înaintea efectuării operaţiunilor economico-financiare. Scopul controlului preventiv este
prevenirea unor operaţiuni ilegale şi preîntâmpinarea imobilizărilor de resurse financiare. Controlul
posterior – se execută după încheierea exerciţiului financiar şi are ca scop identificarea factorilor ce au
contribuit negativ la obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare şi contribuie la luarea deciziilor privind
activitatea de viitor a întreprinderii. Controlul intern este executat de către persoane abilitate în acest
domeniu din cadrul întreprinderii (contabilul şef, directorul financiar, managerul general, acţionarii) şi
are ca obiectiv evitarea imobilizărilor de fonduri în urma nerespectării termenilor de încasări şi plăţi,
neîndeplinirea contractelor de producere şi livrare. Controlul extern este executat de către organele
financiare centrale şi locale care urmăresc veridicitatea calculării impozitelor şi taxelor datorate la stat,
modul de aplicare a preţurilor şi tarifelor, calculul salariilor, etc. Organele cu funcţii de control sunt:
Curtea de Conturi, Serviciul fiscal de Stat, CNA, Ministerul Finanţelor, Băncile, Creditorii, etc.
Principii si particularitati: Organizarea activităţii financiare a întreprinderii este determinată de
modul de organizare a finanţelor, de specificul activităţii din fiecare ramură economică, de mărimea
întreprinderii. Componentele serviciului financiar la întreprindere sunt: Serviciul de previziune
financiară reprezintă cel mai însemnat domeniu de activitate financiară care, realizează acţiunile de
repartiţie financiară şi fundamentează în această fază decizii financiare. Atributiile acestuia sunt:
Întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli în corelaţie cu programul economic al întreprinderii;
Încheierea contractelor de credite pe baza plafoanelor stabilite în funcţie de necesităţile întreprinderii
reflectate în bugetul de venituri şi cheltuieli; Respectarea unui regim sever de economie;
Fundamentarea deciziilor financiare şi economice; Urmărirea modului de îndeplinire a programului
economic şi a bugetului de venituri şi cheltuieli; Adaptarea operativă a activităţii financiare la
modificarea din programul economic. Serviciul Decontări efectuează lucrări ce privesc operaţiunile
băneşti care însoţesc realizarea bugetului de cheltuieli. Acest birou îndeplineşte atribuţii operative în
legătură cu întocmirea documentelor de încasări şi plăţi şi urmărirea modului de evidenţă a mijloacelor
băneşti precum şi organizarea şi controlul plăţilor privind datoriile băneşti ale întreprinderii. Serviciul
Salarizare îndeplineşte atribuţii de constituire a resurselor băneşti privind drepturile de personal,
întocmeşte documente din care rezultă nivelul salarizării personalului întreprinderii în concordanţă cu
munca depusă de fiecare salariat. Serviciul Casierie se ocupă şi răspunde de gestionarea numerarului
primit din efectuarea încasărilor şi plăţilor şi de ţinerea corectă şi la zi a registrului de casă. În acest
domeniu se întâlnesc operaţii de repartiţie, control şi evidenţă în legătură cu încasarea, plata şi
restituirea numerarului rezultat din vânzări, ridicarea de la bancă a sumelor salariilor, acordarea
avansurilor, reflectarea operativă şi corectă în evidenţă a operaţiunilor de casă. Serviciul Preţuri şi
Tarife îndeplineşte atribuţii referitoare la calcularea devizelor de preţuri şi tarife pentru serviciile şi
produsele întreprinderii, urmăreşte respectarea preţurilor şi tarifelor negociate şi participă la acţiunile
de negociere a preţurilor cu partenerii de afaceri. Controlul financiar intern ca serviciu al
departamentului financiar realizează acţiuni privind gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti.

Metode de diminuare a riscului: Diversificarea, implementarea proiectelor investiţionale în diferite

domenii de activitate. Procurarea unor informaţii suplimentare referitoare la proiectul investiţional.
În acest caz prognozele vor fi mai reale şi riscurile mai mici. Asigurarea riscului, care poate fi :
a) autoasigurarea, adică crearea fondurilor de rezervă pentru situaţie de risc;
b) asigurarea colectivă, crearea fondurilor de rezerve comune pentru mai multe întreprinderi;
c) asigurarea la companiile specializate.
Limitarea, stabilirea unor limite pentru cheltuieli (stocuri, credite).
II Politica financiara: La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale a
statului acţionând necontenit asupra procesului de formare şi repartizare a fondurilor astfel încât pe de
o parte să se obţină veniturile necesare statului, iar pe de alta să se atingă anumite obiective de
strategie a dezvoltării economice. La nivelul microeconomic deciziile de politică financiară se
bazează pe structura financiară a agentului economic, pe obiectivele de rentabilitate şi de creştere
economică, având în vedere şi riscurile posibile. Politica financiară reprezintă o componentă a
politicii generale a întreprinderii, şi are influenţă asupra constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor,
în scopul realizării programelor economice curente şi de dezvoltare a întregii activităţi. Politica
financiară are misiunea de a rezolva aspecte legate: de metodele de procurare a fondurilor; de alocare
şi folosire a acestora pe destinaţii raţionale; de asigurare a echilibrului financiar; de fixare a preţurilor;
de reducere a costurilor capitalurilor etc. Elaborarea unei politici financiare priveşte: determinarea
nevoilor de finanţare pentru o perioadă de timp anumită; alegerea unei modalităţi de finanţare prin
fonduri proprii sau credite; raportul între nevoile de finanţare pe termen lung.
Trasaturile politicii financiare: Caracterul ştiinţific al politicii financiare este determinat de
cunoaşterea aprofundată a particularităţilor legilor economice, de concordanţă a politicii economico-
financiare cu interesele economiei naţionale. Caracterul realist al politicii financiare arată
necesitatea elaborării şi înfăptuirii politicii financiare.
Decizii de politica financiara: Decizia de investire reprezintă plasarea capitalului într-o anumită
operaţiune şi este rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată.
Dacă întreprinderea investeşte în proiecte cu rentabilitate mai mică decât costul capitalului, ea
va fi sancţionată economic, şi anume : dacă întreprinderea se finanţează prin îndatorare ea va obţine
pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decât cheltuielile financiare;
dacă întreprinderea se finanţează prin capital propriu atunci pierderile contabile influenţează direct
asupra masei capitalului propriu şi astfel îl micşorează. Toate investiţiile a căror rentabilitate 
costul capitalului, pot fi acceptate. Toate investiţiile a căror rentabilitate  costul capitalului,
trebuie respinse. Costul capitalului reprezintă un indicator de acceptare sau de respingere a unui
proiect, respectiv a deciziei de investire. Decizia de finanţare reprezintă opţiunea întreprinderii de a-şi
acoperi necesităţile de finanţare prin fonduri proprii sau prin împrumuturi. Decizia de autofinanţare
semnifică faptul că întreprinderea trebuie să-şi asigure dezvoltarea folosind rezultatele financiare
pozitive, obţinute în exerciţiile anterioare. Autofinantarea avantaje: Întreprinderea e avantajată
întrucât pentru realizarea creşterii economice nu are nevoie să recurgă la surse de finanţare externe.
Acţionarii sunt avantajaţi întrucât fără să depună efort financiar creşte valoarea bursieră a
întreprinderii şi creşte valoarea acţiunilor lor. Dezavantaj: Autofinanţându-se în exclusivitate,
întreprinderea este izolată de piaţa financiară a capitalurilor, mobilitatea capitalurilor sale fiind mai
redusă. Dacă rata rentabilităţii proiectelor obţinute prin autofinanţare este egală cu rentabilitatea
cerută de acţionari, politica de autofinanţare este neutră pentru întreprindere. Valoarea
financiară a întreprinderii creşte numai dacă rata rentabilităţii proiectelor autofinanţate este mai
mare decât rentabilitatea reclamată de acţionari.
Politica dividendelor. Prin politica de dividende se înţelege opţiunea unei societăţi pe acţiuni de a
distribui dividende în anumite exerciţii financiare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare
nemodificată a cuantumului dividendelor de la an la an, urmărind un anumit scop.
Decizia de finanţare aparţine, întreprinderii întrucât ea este interesată în folosirea cu eficienţă a
fondurilor şi obţinerea unor rezultate pozitive. Decizia de finanţare nu depinde exclusiv de
întreprindere ci şi de: bancă; facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor; acţionari şi
disponibilitatea acestora pentru a subscrie la creşteri de capital; cererea şi oferta pe piaţa capitalurilor
de împrumut; existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere posibil de atras, etc. Pentru clarificarea
alegerii între două căi de finanţare este indicat a se proceda la analiza următorilor indicatori:
rentabilitatea; Dacă rentabilitatea scontată este superioară ratei dobânzii, este oportună apelarea la
împrumuturi întrucât, în astfel de cazuri, îndatorarea contribuie la creşterea masei profitului şi deci, la
creşterea randamentului capitalului propriu; solvabilitatea; Decizia de finanţare prin îndatorare are
influenţă pozitivă asupra solvabilităţii însă, în cazul producerii unor pierderi, solvabilitatea se
degradează mult mai repede; lichiditatea. Finanţarea prin îndatorare are o influenţă pozitivă şi asupra
lichidităţii. Având în vedere, însă, faptul că resursele primite prin îndatorare au un termen limitat este
necesar ca durata de întrebuinţare a resurselor să nu depăşească scadenţa sumelor împrumutate.
Creditul sau relaţiile de credit sunt anumite relaţii băneşti, de repartiţie, prin intermediul cărora se
mobilizează disponibilităţi băneşti, temporare urmând să fie folosite pentru acoperirea nevoilor
temporare. Creditul poate fi clasificat: în funcţie de durata de stingere(termen lung, mediu, scurt);
după participanţii la relaţiile de credit(bancar, public, comercial). Creditul bancar forma de credit
acordat de bănci persoanelor juridice sau fizice în diferite scopuri, considerate realizabile de către
bănci. Credit comercial – creditul acordat de furnizor cumpărătorului pentru perioada de livrare a
mărfurilor până la încasarea contravalorii lor, sau invers creditul pe care-l acordă clientul furnizorului
sub formă d avans pentru a crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor şi
livrării produselor contractate. Este un credit pe termen scurt (până la 90 zile) şi nu este purtător de
dobândă. Leasing-ul este o modalitate de colaborare eficientă dintre firmele mici şi mijlocii, aflate la
început de activitate, dar care deţin proiecte de dezvoltare viabile, cu perspective favorabile pe termen
lung, cu instituţiile financiare specializate dispuse spre colaborare. Leasing-ul este o formă de atragere
a resurselor financiare fără a recurge la operaţiunea de credit. În esenţă leasing-ul este achiziţionarea
de către o societate financiară specializată a unor bunuri şi închirierea lor unui beneficiar care nu
dispune de resurse financiare necesare pentru procurarea acestor bunuri.
Principalele componente ale politicii de credit: Perioada de credit este intervalul de timp pe care
cumpărătorii îl au la dispoziţie înainte de momentul efectuării plăţii. Reducerile în cash (rabatul sau
discontul) oferite pentru a încuraja cumpărătorii să plătească cât mai curând.
Avantajele reducerilor în cash: ar trebui să atragă clienţi noi, care consideră că reducerile cash sunt
un fel de reduceri de preţ, şi deci volumul vânzărilor ar trebui să crească; ar trebui să ducă la o
reducere a perioadei de achitare a creanţelor, deoarece unii clienţi vor plăti mai repede pentru a
beneficia de avantajul reducerilor. Dezavantajele acestei politici sunt costurile care apar ca urmare a
oferirii acestor reduceri cash. Reducerea optimă posibilă se află în punctul în care beneficiile obţinute
egalează costurile suportate. Standardele creditului (solvabilitatea) se referă la minimum de cerinţe
financiare ce trebui îndeplinite de către client, pentru a i se oferi credit comercial. Componentele
tehnicii 5 C: 1C caracterul clientului, se referă la calităţile morale şi individuale a echipei manageriale
a clientului. 2C capacitatea, se referă la capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri pozitive de
numerar pe termen lung. 3C condiţiile se referă la sensibilitatea veniturilor clientului faţă de
modificările mediului extern. 4C capitalul se referă la nivelul resurselor financiare disponibile
companiei ce caută credit comercial. 5C gajul (colateral) este determinat de structura activelor
clientului.
Formalizarea raportului de credit, adică existenţa contractului de vânzare – cumpărare, facturile ce
confirmă livrarea mărfurilor. Politica de colectare reflectă duritatea aplicată de întreprindere în timpul
colectării datoriilor dubioase, adică cu termen expirat.
Dividend profit net ce revine pentru o acţiune emisă de o societate pe acţiuni. Politica de dividend
priveşte decizia acţionarilor întreprinderii privind distribuirea sau reinvestirea profiturilor nete ale
întreprinderilor. Distribuirea de dividende, are drept consecinţe formarea unui acţionariat fidel care va
avea tendinţa să păstreze acţiunile, să nu le vândă, văzând în ele plasamente avantajoase. Reinvestirea
profitului net duce la: creşterea autonomiei financiare a întreprinderii; creşterea capacităţii de
autofinanţare; asigurarea unei creşteri economice pe seama capitalului propriu. Factorii care
influenţează politica de dividend: nivelul fluxurilor de numerar generate de întreprindere; nivelul de
dezvoltare a pieţelor de capital;reglementările legale privind politica de dividend.
Tipuri de politica de dividend 3: Politica reziduală de dividend constă în distribuirea drept
dividend a unei sume care rămâne disponibilă după acoperirea nevoilor de finanţat, adică mai întâi se
acoperă cheltuielile investiţionale şi apoi se efectuează plata dividendelor. Politica ratei constante
presupune aplicarea de către societatea pe acţiuni, pe parcursul unei perioade îndelungate, a unei
proporţii fixe a dividendelor în raport cu profitul total. Politica sumei constante presupune plata din
profitul net sub formă de dividende a unei sume constante către acţionari indiferent de mărimea
profitului. Cea mai răspândită formă de acordare a dividendelor este în bani, ca urmare a
operativităţii cu care se desfăşoară operaţiunile de casă. Această formă este convenabilă atât
acţionarilor, care îşi obţin câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea pe acţiuni (rapiditate,
costuri reduse). Drept urmare, societatea va aplica această formă de dividend cu condiţia de a nu
micşora prea mult volumul lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor. Distribuirea
de dividende în acţiuni este o practică a societăţilor comerciale care doresc să-şi protejeze
lichidităţile sau nu dispun de astfel de lichidităţi pentru a face plata în bani. În acest caz, se emit noi
acţiuni, distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător volumului dividendelor datorate. Acţiunile noi
sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care acţionarii le deţineau. Acţionarii care primesc acţiuni
în loc de dividend le pot păstra sau le pot vinde la bursă, procurându-şi astfel lichidităţile de care au
nevoie. Distribuirea de dividende în natură este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul
acţionarilor şi numai în cazurile când societăţile comerciale produc şi desfac mărfuri de interes pentru
acţionarii proprii, cum ar fi combustibili, cherestea, materiale de construcţie, etc. Avantajul pentru
societatea comercială: nu-şi micşorează lichidităţile şi realizează, concomitent, o creştere
corespunzătoare a volumului vânzărilor. Pentru acţionari avantajele constau în acoperirea unor nevoi
de consum individual sau gospodăresc la preţuri avantajoase, care nu includ rabatul comercial.
Riscul este o probabilitate a apariţiei pierderilor din activitatea de antreprenoriat. Riscul este o
probabilitate ca rentabilitatea reală a întreprinderii să difere de cea aşteptată. Riscul financiar este o
parte a riscului global al întreprinderii şi apare datorită finanţării activităţii cu capital împrumutat.
Riscul financiar poate fi influentat de: Riscul de dobândă este riscul pentru debitor sau creditor din
utilizarea ratei fixe sau variabile a dobânzii după încheierea contractului până la scadenţă. Riscul
cursului de schimb valutar reprezintă pierderea în urma deprecierii valutei din contract. El este
suportat de întreprinderi asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în monedă străină. Riscul de
credit este riscul imposibilităţii rambursării de credit sau lichidării obligaţiilor fapt care ar genera
pierderi altui agent economic. Fiind o categorie a riscului economic el constă în: riscul insolvabilităţii
debitorului ce poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate; riscul imobilizării în
cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadenţă.
În dependenţă de rezultatul financiar riscurile se împart în: Riscurile pure presupun apariţia
unui rezultat negativ sau zero. Din componenţa riscurilor pure putem menţiona: naturale, politice, de
transport, comerciale. Riscurile speculative reprezintă probabilitatea obţinerii atât a rezultatelor
negative cât şi pozitive. Din componenţa riscurilor speculative putem menţiona: riscul de investiţii
(şansei ratate, pierderii financiare directe, reducerii profitabilităţii, de bursă); riscul legat de puterea de
cumpărare a banilor(inflaţiei, valutar ş.a.).
III Mecanismul financiar al întreprinderii este sistemul de dirijare cu finanţele, destinat pentru
organizarea interacţiunii dintre relaţiile financiare şi fondurile monetare cu scopul influenţării efective
la rezultatele finale ale întreprinderii. Prin mecanismul financiar al întreprinderii înţelegem metode,
pârghii, instrumente şi proceduri de colectare şi gestionare a capitalurilor. 5 elemente:
metodele financiare – arată influenţa relaţiilor financiare asupra procesului economic.1 Metodele
financiare cuprind: planificarea; prognozarea; investirea;creditarea; autofinanţarea; sistemul de
decontări; impozitarea; stimularea materială; asigurarea; arenda; leasing; formarea fondurilor; etc.
pârghiile financiare – reprezintă un instrument de natură economică sau financiară, cu ajutorul cărora
întreprinderea acţionează asupra realizării sarcinilor propuse. 2 Pârghiile financiare sunt: profitul;
venitul; decontări de amortisment; sancţiuni financiare;preţurile; plata de arendă; dividende; procentul
la profit; fonduri economice specializate; depozite; investiţii; cotarea cursurilor valutare; formele de
decontări; tipurile de credit.3 înzestrarea cu acte de drept şi normative. Funcţionarea mecanismului
financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru reglementar cu privire la organizarea şi
efectuarea operaţiunilor economice. Reglementările de acest fel au ca scop să asigure un cadru unitar
de ordin tehnic obligator de respectat de către participanţii la fluxurile financiare monetare.
Înzestrarea cu legi (cadrul juridic) include: legile; decretele prezidenţiale; hotărârile guvernului;
dispoziţiile şi scrisorile ministerelor; statutul persoanelor juridice. 4Cadrul instituţional – reprezintă
acea componentă a mecanismului financiar care se implică în activitatea financiară a întreprinderii în
modul cel mai direct, îndeplinind atribuţii privitoare la desfăşurarea operaţiunilor economice, începând
de la derularea şi încheind cu controlul executării acestora. Cadrul instituţional cuprinde totalitatea
instituţiilor care au dreptul de control, verificare, audit, etc. asupra activităţii întreprinderii: Centrul
Naţional Anticorupţie (CNA), IF Stat, Curtea de conturi, etc. 5 Înzestrarea cu informaţie. Această
componentă este caracterizată prin prezentarea informaţiilor cu caracter financiar. Înzestrarea cu
informaţie este informaţia de tot tipul: rapoarte financiare, anuare statistice, buletine trimestriale,
informaţii bancare, etc. Mecanismele financiare: mecanism financiar privind
autofinanţarea;mecanism financiar privind creditarea şi finanţarea bugetară; mecanism financiar
privind ciclurilor de investiţii şi celui operaţional; mecanismul circuitului capitalului; mecanismul de
desfăşurare a fluxurilor financiare; mecanismul formării şi utilizării surplusului monetar. Cantitatea de
bunuri şi monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii economici se numeşte flux
(reale/fizice sau financiare). Fluxurile financiare pot fi: fluxuri financiare de contrapartidă se
caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real cu monedă sau invers. fluxuri financiare
decalate apar în cazul în care fluxurilor fizice nu le corespund imediat nişte fluxuri financiare. fluxuri
financiare multiple pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice şi cele financiare
întreprinderea poate schimba creanţa pe monedă apelând la un terţ şi care este un intermediar
financiar. fluxuri financiare autonome se degajă din operaţiunile financiare privind acordarea sau
primirea de împrumuturi, când au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta. Ciclul financiar
este un ansamblu de operaţiuni şi proceduri care intervin din momentul transformării monedei în
bunuri şi servicii până la cel în care se recuperează.
3 cicluri: Ciclul de investiţie caracterizează procesul de formare a activelor pe termen lung. Ciclul
operaţional (de exploatare) cuprinde următoarele faze: achiziţia de bunuri şi servicii; transformarea
acestora în produse finite; vânzarea lor. Ciclul operaţiunilor financiare priveşte operaţiunile de
acordare sau luare de împrumut precum şi achiziţia de titluri de participare.
Capitalul este un stoc de valori sau de active, care intrate în circuitul economic pot genera profituri
posesorilor lor. Din punct de vedere economic capitalul poate fi caracterizat ca: factorul principal
al producţiei; resursele financiare a întreprinderii care aduc venit; sursa principală de formare a
bunăstării deţinătorilor lui, etc. Capitalul poate fi clasificat conform următoarelor particularităţi: după
apartenenţă(capital propriu si imprumutat); după scopul de întrebuinţare( capital de productie
caracterizează mijloacele întreprinderii investite în activele operaţionale pentru efectuarea activităţii,
imprumutat reprezintă acea parte care se foloseşte în procesul de investire în instrumentele monetare,
precum şi în instrumentele bursiere, speculativ caracterizează acea parte a acestuia, care se
întrebuinţează în procesul efectuării operaţiunilor speculative financiare ) după obiectul investirii( fix
si curent); după durata de utilizare( capital permanent, format din capital propriu plus datorii pe termen
lung si pe termen scurt) .
Principiile fomarii capitalului intreprinderii: Perspectivele dezvoltării activităţii întreprinderii;
Asigurarea echilibrului dintre volumul capitalului atras şi volumul formării activelor.
Necesitatea de capital pentru formarea unei întreprinderi include 2 grupe: cheltuielile anticipate
formării – surse financiare pentru elaborarea planului de afaceri; capital de start care este destinat
nemijlocit formării activelor întreprinderii în scopul începerii activităţii; Asigurarea structurii
optime a capitalului din punct de vedere a funcţionării efective a acestuia. Structura capitalului
reprezintă corelaţia mijloacelor financiare proprii şi împrumutate folosite de întreprindere în procesul
activităţii.
Capitalul propriu este caracterizat de următoarele calităţi pozitive: simplicitatea atragerii; capacitatea
mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de achitat dobânzi; asigurarea stabilităţii
financiare, a solvabilităţii şi micşorării riscului de faliment. Neajunsuri: costul capitalului propriu este
mai mare decât costul capitalului împrumutat; posibilitatea neîntrebuinţată de creştere a coeficientului
rentabilităţii capitalului propriu din contul atragerii capitalului împrumutat. Întreprinderea care
foloseşte numai capital propriu are o stabilitate financiară mai mare însă limitează ritmul dezvoltării
sale şi nu foloseşte posibilităţile financiare de creştere a profitului din capitalul investit. Capitalul
împrumutat se caracterizează prin următoarele calităţi pozitive: asigurarea creşterii potenţialului
financiar; cost mai mic în comparaţie cu cel al capitalului propriu; posibilitatea de a genera creşterea
rentabilităţii. Neajunsuri: creşterea riscului şi pierderea solvabilităţii; dependenţa mare a costului
capitalului împrumutat de conjunctura pieţei. ; Asigurarea minimizării cheltuielilor pentru
formarea capitalului din diferite surse.; Asigurarea întrebuinţării capitalului în procesul de
activitate a întreprinderii.
Structura financiară a întreprinderii reflectă compoziţia capitalurilor acesteia, care pot fi: proprii sau
împrumutate. Relaţiile ce definesc structura financiară a întreprinderii; Datorii totale / capital
propriu; Finanţări pe termen lung / finanţări pe termen scurt; Capitalul permanent / surse de trezorerie
(datorii bancare pe termen scurt, creditul comercial). Capitalul permanent include: capitalul propriu;
datorii pe termen lung. Sursele de trezorerie reprezintă sursele de finanţare pe termen scurt (creditele
bancare pe termen scurt, creditele comerciale) ale unei întreprinderi. Credit comercial – creditul
acordat de furnizor cumpărătorului pentru perioada de livrare a mărfurilor până la încasarea
contravalorii lor, sau invers creditul pe care-l acordă clientul furnizorului sub formă de avans pentru a
crea posibilităţi financiare acestuia în vederea executării comenzilor şi livrării produselor contractate.
Structura financiară a întreprinderii reprezintă componentele valorice (băneşti) ale surselor de
finanţare a activităţii, exprimate în procente. Structura financiară optimă reflectă acea compoziţie a
capitalurilor care permite întreprinderilor realizarea, cu maximum de rezultate, a obiectivelor de
realizare de a bunurilor şi serviciilor în conformitate cu cerinţele pieţei şi maximizarea valorii de piaţă.
Factorii ce influenţează structura financiară a întreprinderii sunt: interni(stabilitatea
vânzărilor;structura activelor;rata de creştere economică;atitudinea echipei manageriale; condiţiile
interne ale întreprinderii;nivelul lichidităţii, solvabilităţii şi rentabilităţii); externi (condiţiile pieţei
financiare; atitudinea investitorilor; pierderea încrederii în piaţa de capital; politica fiscală).
Modul de constituire a capitalului trebuie să ţină cont de anumite criterii: criteriul destinaţiei
resurselor;criteriul capacităţii de îndatorare;criteriul rentabilităţii; costul mediu ponderat al
capitalului. Criteriul destinaţiei fondurilor - presupune ca activele pe termen lung (activele
imobilizate) să fie finanţate din capital permanent, iar activele curente (activele circulante) din datorii
pe termen scurt (datorii curente) şi acest indicator se numeşte fondul de rulment net. FRN = capital
permanent - active imobilizat FRN = active circulante – pasive curente. Capitalul permanent
include: capitalul propriu; datorii pe termen lung. Activele curente (Activele circulante) constituie o
componentă esenţială a mijloacelor economice ale întreprinderii ce au menirea să asigure
funcţionalitatea curentă a acesteia. Activele pe termen lung (Activele imobilizate) acele categorii de
bunuri care au rezistenţă durabilă în întreprindere şi care nu se consumă la prima utilizare, şi reprezintă
baza şi mijloacele de acţiune a unei întreprinderi. Datoriile pe termen scurt (Pasivele curente)
reprezintă: datoriile curente ale unei întreprinderi; angajamente de plată ale întreprinderii faţă de
furnizori pentru serviciile prestate şi bunurile procurate; angajamente faţă de personalul angajat
privind retribuirea muncii; angajamente faţă de stat privind plata impozitelor şi taxelor; angajamente
faţă de alte persoane juridice şi fizice. Criteriul capacităţii de îndatorare – exprimă posibilităţile
unei întreprinderi de a primi credite care să fie garantate şi a căror rambursare, inclusiv şi plata
dobânzilor să nu creeze greutăţi financiare de nesuportat. Capacitatea de îndatorare reprezintă limita
maximă de îndatorare impusă de către bănci întreprinderilor.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite banca utilizează un sistem de
indicatori: capacitatea îndatorării globale - măsoară capacitatea de împrumut totală a întreprinderii;
capacitatea îndatorării la termen - măsoară capacitatea de împrumut pe termen lung a întreprinderii.
Criteriul rentabilităţii Capitalul propriu şi cel împrumutat comportă costuri. Capitalul propriu este
remunerat numai atunci când întreprinderea obţine profit, iar capitalul împrumutat trebuie remunerat,
indiferent de rentabilitatea întreprinderii. O întreprindere îndatorată are cheltuieli financiare mari, fapt
ce micşorează posibilităţile autofinanţării. Prin urmare întreprinderea va recurge la noi credite pentru
a-şi acoperi nevoile de finanţare care vor duce la creşterea cheltuielilor financiare. În aceste condiţii
criteriul rentabilităţii este decisiv. Dacă rata rentabilităţii este mai mare decât rata dobânzii este
posibilă apelarea la credite. Costul mediul ponderat al capitalului (CMPC) – reprezintă un nivel
minim obligatoriu al rentabilităţii investiţiilor.
Levierul financiar caracterizează întrebuinţarea mijloacelor împrumutate de către întreprindere, fapt
ce influenţează schimbarea coeficientului rentabilităţii capitalului propriu. Adică el reprezintă un
factor obiectiv, care apare odată cu apariţie mijloacelor împrumutate. Indicatorul care reflectă nivelul
profitului suplimentar la capitalul propriu în dependenţă de volumul întrebuinţat de mijloace
împrumutate se numeşte efectul de levier financiar (efectul de îndatorare). Efectul de îndatorare –
reprezintă rezultatul pozitiv sau negativ pe care îl obţine întreprinderea ca urmare a utilizării creditului
în calitate de capital. Efectul de îndatorare se obţine comparând rentabilitatea economică a
întreprinderii cu costul capitalului împrumutat.