LICEUL TEOLOGIC BAPTIST „EMANUEL”

Cluj-Napoca

Ascultare și
încăpățânare
-Proiect la Morală Creștină-

Elev: Berendi Fineas

Profesor: Emilian Cîra
Clasa: a IX-a A
 1. Definiții:
Ascultare= Îndeplinire a cuvântului, poruncii, ordinului cuiva.
Încăpățânare= A stărui cu îndârjire într-o comportare voluntară, fără a ține seama de
împrejurări; a se îndărătnici, A se ambiționa într-o atitudine, pentru o idee, etc.

2. Discuție:
Autoritatea este foarte importantă: Dacă nimeni nu ar asculta regulile de circulație, haosul
produs ar pune în pericol viața tuturor. Dacă membrii unei familii, ai unei companii sau ai unei
comunități resping ordinea stabilită de persoanele în autoritate, curând viețile lor vor degenera
într-o serie de manipulări și conflicte.
Persoanele în autoritate poartă, pur și simplu, o responsabilitate morală mai mare.
Ascultarea este o relație de respect și responsabilitate reciprocă, ascendent și descendent pe
scara autorității. Alternativa ascultării nu este independența, ci pierderea încrederii și a
oportunităților.
Ascultarea poate fi considerată echivalenta credinței, fiindcă aceasta din urmă se manifestă
ca ascultare de Dumnezeu. in textele Apostolului Pavel există următoarele expresii echivalente:
"Căci credința voastră se vestește in toată lumea" și "căci ascultarea voastră este cunoscută de
toți". Relevantă este, pe de altă parte, contopirea ascultării cu credința în expresia "ascultarea
credinței", care determină si scopul lucrării apostolice. Clement Alexandrinul prezintă credința
și ascultarea de Dumnezeu ca sinonime: "Ascultarea cuvântului, pe care o numim credință".
Dar și nădejdea în Dumnezeu este direct legată de ascultare. Fără nădejde, ascultarea nu
doar că este dificilă, ci, mai mult, este imposibilă și respingătoare, căci este omorâre a voii.
Adică, în ultima analiză, ascultarea este "moarte de bunăvoie". Însă, cu nădejdea in Dumnezeu
și în Împărăția Lui, se transformă în moarte de-viață-purtătoare, și devine izbăvitoare.
Ascultarea este legată si de iubire. Mai precis, poate fi considerată forma absolută a iubirii.
Doar din dragoste de Dumnezeu credinciosul are puterea de a alege voia lui Dumnezeu și nu pe
a sa. Acelasi lucru este valabil și în relațiile cu aproapele. Dar cum iubirea nu apare dintr-o dată
in forma ei desăvârșită, ci incepe de la frică și inițial nu este dezinteresată, tot așa și ascultarea
nu apare de la început in forma ei desăvârșită, ci se întregește treptat, prin osteneli și jertfe. Câtă
vreme se face de frică sau din interes, nu este desăvârșită. Ascultarea desăvârșită se intemeiază
pe iubire și se face din iubire.
Ascultarea din viața creiștină nu este acelasi lucru cu disciplina de tip militar, ci se
deosebește radical de ea. Ascultarea are conținut duhovnicesc sau teologic, pe când disciplina

1
are unul social sau lumesc. Ascultarea se desfășoară la nivelul relațiilor personale ale omului
cu Dumnezeu și cu aproapele, pe când disciplina se bazează pe relații sau principii impersonale.
Ascultarea presupune întotdeauna liberul consimțământ al omului, pe când disciplina poate fi
impusă și cu forța. Ascultarea urmărește căutarea și materializarea voii lui Dumnezeu sau a
aproapelui, pe când disciplina coordonarea pentru realizarea unei anumite lucrări. în sfârșit,
ascultarea are caracterul totalei raportări a omului la Dumnezeu, iar disciplina pe cel al
obligației parțiale sau legale a omului.
Un om încăpățânat riscă să intre în situaţii care au ca rezultat traume sau mutilări. Aproape
sigur, în orice caz, va fi afectată dezvoltarea intelectuală şi emoţională.
Un om încăpățânat îşi arată mai mult individualitatea, ceea ce înseamnă că este mult mai
predispus spre experimente, spre priceperea a ceva nou... Şi acest lucru nu ar fi decât ceva firesc.
Dar neavând voinţă pentru a învinge greutăţile, asemenea el preferă să meargă doar pe acelaşi
drum, făcând numai ceea ce nu le îngreunează viaţa (de regulă, distracţiile).
Dezvoltarea are loc atunci când omul are anumite modele pe care să le imite, idealuri spre
care să tindă. Dacă în afară de propria sa persoană, la care ţine foarte mult, el nu are alte idealuri,
atunci nu va exista nici o dezvoltare. De ce ar tinde spre ceva anume, atunci când are totul? De
ce s-ar ocupa de autoperfecţionarea sa, dacă el şi aşa este în culmea perfecţiunii?
În realitate refuzul total al unui ideal este un mit. Oamenii sunt făcuţi în aşa fel, încât nici
nu pot trăi fără un ideal. Şi un copil încăpăţânat va avea idealurile sale (mai exact, „idolii" săi).
Copilul încăpăţânat cade într-o capcană: în originalitatea şi independenţa sa. Cu cât trece
timpul, cu atât mai mult rămâne în urma colegilor săi şi va deveni din ce în ce mai puţin
interesant.
În concluzie, ascultarea şi încăpățânarea se bat cap în cap, ele sunt două lucruri complet
diferite, fiind imposibil să existe şi ascultare, şi încăpățânare în acelaşi context.