Astăzi, există numeroase ţări care însămânţează artificial întregul efectiv de vaci

realizănd astfel un progres rapid şi substanţial în ameliorarea raselor.

Însămânţările artificiale s-au extins în practică datorită avantajelor zooeconomice şi
sanitar-veterinare.
Din punct de vedere zoo-economic, însămânţările artificiale sunt importante pentru că
folosesc intens reproducătorii de valoare, cu potenţă individuală mare, ceea ce conduce la
grăbirea ritmului şi gradului de ameliorare a efectivelor de animale. La însămânţările artificiale
se folosesc masculi testaţi după descendenţi, astfel încât, pe lângă calitatea superioară a spermei,
există şi testarea reală a valorii de ameliorare.
Prin congelarea materialului seminal, reproducătorul valoros poate fi folosit la
reproducere mai mulţi ani, chiar după moartea acestuia prin constituirea depozitului cu sperma
provenită de la acesta. Datorită congelării materialului seminal s-a creat posibilitatea schimbului
internaţional de material seminal valoros din puct de vedere genetic, chiar la distanţe
intercontinentale, fără trasportul şi aclimatizarea reproducătorului.
Din punct de vedere sanitar-veterinar, prin practicarea însămânţărilor artificiale a
efectivelor de femele, se pot preveni şi combate unele boli transmisibile prin actul montei (iniţial
a constituit principala cauză a răspândirii însămânţărilor artificiale). Totodată, se previn şi
combat boli cu etiologie parazitară (trichomonoza la taurine), şi cu etiologie infecţioasă
(bruceloza, campylobacterioza la taurine).
Aceste avantaje recomandă însămânţările artificiale ca una din cele mai moderne şi
avantajoase metode de reproducere a animalelor domestice. Ea permite însemnate realizări în
zootehnie şi progresul rapid al acestui important sector al economiei naţionale.
 Cap. 1. Principii şi metode de recoltare a spermei

Recoltarea este operaţia prin care se obţine sperma de la reproducători prin intermediul
unei aparaturi speciale sau prin alte procedee. Este o operaţie importantă şi dificilă, succesul ei
fiind determinat de cunoaşterea fiziologiei comportamentului sexual al masculilor în vederea
adoptării celor mai adecvate metode de obţinere a ejaculatului.

1.1. Bazele fiziologice ale recoltării spermei

1.1.1. Comportamentul sexual al masculilor

Comportamentul sexual al mamiferelor se bazează pe un schimb reciproc de semnale

specifice care, în final se materializează în actul sexual propriu-zis. La animalele crescute în
libertate, întreţinute în padocuri sau boxe comune pentru ambele sexe, comportamentul sexual se
desfăşoară secvenţional:
- căutarea reciprocă a celor doi parteneri;
- sincronizarea comportamentală;
- actul sexual propriu-zis.
La toate speciile, activitatea sexuală începe printr-o căutare reciprocă de contact între
mascul şi femelă. Schimburile de informaţii senzoriale fac posibilă identificarea receptivităţii
sexuale a celor doi parteneri, apoi provoacă răspunsurile comportamentale care induc reacţiile de
atitudine necesare împerecherii. Semnalele caracteristice emise de femelă indică stadiul
receptivităţii sexuale, femela neacceptând saltul masculului decât în momentul impregnanţei
estrogenice maxime. La toate mamiferele, femela se va imobiliza înaintea împerecherii, luând o
poziţie care să permită masculului intromiterea penisului.
Cunoaşterea particularităţilor fiziologice ale comportamentului sexual este necesară în
momentul obişnuirii reproducătorilor folosiţi la însămânţările artificiale, cu recoltarea
materialului seminal. Obişnuirea presupune răbdare şi tact, astfel încât, să se suprapună peste
reflexele necondiţionate, cele conditionate pozitive, permiţând o bună recoltare a spermei, fără a
stresa masculul respectiv.
 După obişnuirea masculului cu recoltarea spermei, datorită reflexelor conditionate
pozitive, ejaculatul poate fi recoltat uşor, pe o femelă în oricare stadiu al ciclului sexual, pe un
mascul sau pe un manechin adaptat ca formă, mărime şi aspect speciei respective.
În desfăşurarea reflexelor sexuale necesare recoltării spermei, un rol deosebit revine
corpusculilor senzitivi şi terminaţiilor nervoase existente la nivelul penisului. Totodată, un rol
deosebit revine şi organelor de simţ. Factorii mediului extern (lumina, temperatura, mirosul
specific al femelelor în călduri, efectuarea montei între alţi parteneri, îmbrăţişarea efectuată de
mascul sau femelă etc) provoacă excitaţii, care ajunse la nivelul hipotalamusului, declanşează
mecanismul neuro-endocrin care stă la baza formării reflexelor sexuale.
Fiziologia actului sexual constă dintr-o succesiune de etape care se manifestă prin
următoarele reflexe sexuale: reflexul de apropiere, reflexul de erecţie, reflexul de îmbrăţişare,
reflexul de intromisiune şi reflexul de ejaculare.
Reflexul de apropiere constă într-o căutare reciprocă de contact între mascul şi femelă.
Schimburile de informaţii senzoriale, care au loc cu acest prilej, provoacă răspunsuri
comportamentale care induc atitudinile caracteristice desfăşurării actului sexual. Un rol
particular în realizarea contactului între mascul şi femelă îl au semnalele olfactive datorate
feromonilor care declanşează reacţii specifice, de stimulare sau inhibiţie. Fonaţia, audiţia,
contactul corporal între parteneri, jocul, lupta care precede acceptarea masculului, îndeplinesc un
rol deosebit în apropierea partenerilor. Toţi aceşti factori induc excitaţia precopulatoare. La
mamifere, sursa cea mai puternică de excitaţii o constituie stimularea tactilă astfel încât este
posibilă declanşarea excitaţiei precopulatoare chiar prin simple excitaţii mecanice ale zonei
genitale. Excitaţia precopulatoare se manifestă prin libidou, care este datorat impregnării
structurilor necesare de către hormonii androgeni.
Acest tip de excitare se caracterizează printr-un complex de manifestări variate ca:
accelerarea pulsului, creşterea tensiunii arteriale, modificări ale circulaţiei periferice cu ridicarea
temperaturii tegumentului, aflux sanguin, creşterea tensiunii nervoase etc.
Reflexul de erecţie. Erecţia constă în schimbarea formei, volumului şi constituţiei
organului copulator. În repaus, penisul este adăpostit în furou, şi la unele specii este flasc. Din
această stare, penisul, prin erecţie, este exteriorizat din furou şi devine rigid printr-o modificare
specială a ţesutului erectil.
 Erecţia este consecinţa fenomenelor dilatatoare care se produc la nivelul corpului
spongios şi al corpilor cavernoşi ai penisului, urmată de umplerea acestora cu sânge. În urma
acumulării intense a sângelui, are loc dilatarea cavernelor, capsula fibroasă se întinde, muşchiul
se contractă şi penisul devine rigid, se alungeşte la maxim şi este propulsat din furou. }esutul
erectil al corpului spongios şi al corpilor cavernoşi reprezintă un sistem spongios de spaţii
vasculare, presărate cu artere şi vene. În stare de repaus, aceste spaţii sunt colabate şi conţin
cantităţi mici de sânge; o dată cu erecţia ele devin cavităţi mari, umplute cu sânge.
Creşterea afluxului de sânge este determinată pe cale neuro-hormonală şi asigurată de
compresiunea căilor venoase de întoarcere prin contracţia muşchilor bulbo- şi ischiocavernoşi.
Afluxul de sânge la nivelul ţesutului cavernos se produce treptat. La început se umplu cu sânge
cavernele care, datorită vasodilataţiei arteriale, se destind, urmată de erecţia ţesutului spongios
din jurul uretrei. }esutul spongios se încarcă cu sânge venos ca urmare a stării provocate de
stimularea nervilor splahnici pelvieni, iar stimularea inervaţiei simpatice determină constricţia
arterelor penisului şi încetarea erecţiei. Erecţia este un reflex înnăscut provocată pe cale reflexă,
centrul fiind situat în măduva sacrală, la nivelul neuromerelor S1-S2. Arcul reflex include nervii
dorsali, ruşinos şi hipogastric, centrul medular, nervii simpatici şi parasimpatici. Senzaţiile
vizuale, auditive, tactile şi olfactive stimulează sistemul nervos central de la nivelul căruia
porneşte impulsul excitator al centrului erecţiei. Erecţia este determinată şi de excitarea mecanică
a receptorilor penieni, reflex care stă la baza recoltării spermei prin masturbaţie.
Erecţia este însoţită de eliminarea la nivelul meatului a unei secreţii mucoase, clare,
filante cu rol lubrifiant produsă de glandele Littré şi de glandele bulbo-uretrale. Această secreţie,
împreună cu cele ale glandelor Bartholin, facilitează intromiterea penisului în conductul
vestibulo-vaginal. Erecţia este însoţită de contracţia tunicii externe a burselor testiculare, în urma
căreia testiculele sunt apropiate de orificiul extern al canalului inghinal. Durata erecţiei depinde
de specia şi vârsta reproducătorului. La masculii tineri, erecţia se poate menţine un timp mai
îndelungat (chiar o jumătate de oră), însă durata erecţiei scade progresiv cu vârsta. Manifestarea
erecţiei este determinată de nivelul hormonilor androgeni din organism, de tipul de sistem nervos
al masculului, de vârstă, condiţii de exploatare, întreţinere etc. Erecţia diminuă consecutiv uzurii
nervoase, a abuzului sexual, obişnuinţei, oboselii, alimentaţiei şi întreţinerii necorespunzătoare.
În caz de îmbătrânire, erecţia se produce intermitent, până ce dispare complet. În
diversele boli ca meningita, turbarea, tetanosul, erecţia este mai pronunţată decât la animalul
sănătos. Toxina tetanică, având o elecţie specială pentru sistemul nervos, scade centrul de
excitabilitate a tuturor centrilor medulari, deci şi a centrului erecţiei.
Substanţele afrodiziace (iohinibina, stricnina etc), cele parasimpatice comimetice
stimulează erecţia peniană, fie prin provocarea vasodilataţiei locale (iohinibina), fie prin scăderea
pragului de excitabilitate a centrului erecţiei (stricnina).
Anafrodiziacele (opiumul, bromurile etc) intoxicaţiile cu diverse săruri de
mercur,potasiu, arseniu etc, inhibă erecţia.
Sunt şi numeroşi centri nervoşi superiori, localizaţi în bulb, hipotalamus şi centri
corticali, ca sediu al reflexelor condiţionate care, în urma excitaţiei, determină erecţia.
Reflexul de îmbrăţişare. Excitaţiile acumulate în timpul reflexelor de apropiere şi de
erecţie determină necesitatea reflexelor de îmbrăţişare şi intromisiune. Este un reflex înnăscut,
masculii tineri încercând să efectueze saltul pe orice femelă sau pe alţi masculi. Executarea cu
siguranţă a saltului se transmite ereditar şi este unul din semnele bunei fertilităţi a taurului.
Îmbrăţişarea poate fi normală, când se produce la scurt timp după erecţie, rapidă, când se
produce înaintea erecţiei şi tardivă, când apare mult după erecţie (masculii bătrâni, bolnavi,
subalimentaţi). Cunoaşterea tipului de reactivitate a masculului este importantă atunci când are
loc pregătirea masculului pentru recoltare, de o corectă pregătire a acestuia depinzând volumul
spermei.
Reflexul de împerechere (intromisiune, coit). Este un reflex înnăscut şi constă în
intromiterea organului copulator în conductul vestibulo-vagino-cervical al femelei în călduri.
Intromiterea penisului este facilitată de secreţiile glandelor Littré, bulbo-uretrale (parţial),
glandelor Bartholin şi de smegma prepuţială. Introducerea penisului are loc la nivelul vaginului
la rumegătoare şi carnivore, până la cervix la cabaline şi până în uter la suine.
Reflexul de ejaculare constă în proiectarea, sacadat şi sub presiune, spermei în afara
căilor genitale mascule. Ejacularea se produce pe cale reflexă, consecutiv excitaţiilor acumulate
în timpul actului coital şi transmise sistemului nervos. În primul rând sunt excitate terminaţiile
nervoase din penis, reprezentate în special prin corpusculii Vater-Paccini, Meissner şi genitali.
Ejacularea este iniţiată de stimulii genitali şi mediată de nervii care transmit impulsuri la creier.
De la creier, în sens invers, sunt elaborate impulsuri la nivelul sistemului simpatic lombar (L2-
L4-centrul ejaculator) de unde impulsurile eferente trec prin ganglionii simpatici, de-a lungul
nervului presacral şi a celui pelvin, la toate organele din cavitatea pelvină. Ele dau fibre motorii
pentru muşchii netezi ai tractusului genital (epididim, canale deferente, canal ejaculator, prostată,
glande seminale). Prin contracţia fibrelor musculare netede de la nivelul acestor organe,
conţinutul este împins în uretra peniană, segmentul prostatic, unde, din amestecul fluidului
testicular şi epididimar cu secreţiile glandelor anexe, se formează sperma. Sperma, o dată
formată, acţionează reflex şi determină închiderea gâtului vezicii urinare şi contracţia fibrelor
musculare netede de la nivelul uretrei pelvine, sporind pesiunea exercitată de spermă şi
împingând-o spre baza penisului. În acest moment intervin şi muşchii penisului, bulbo- şi
ischiocavernoşi şi contracţia ritmică a uretrei, învingând rezistenţa periferică şi expulzând
sperma în jeturi ritmice.
La producerea ejaculării este necesară contracţia sincronă a muşchilor epididimului,
canalelor deferente, canalului ejaculator, uretrei şi penisului. Aceste contracţii determină
ejacularea sacadată la armăsar, vier şi câine şi spontană la rumegătoare.
Prin excitaţiile electrice produse la nivelul centrului ejaculator din măduva lombară, se
provoacă eliminarea spermei. Acest principiu stă la baza electroejaculării.
Modul de eliminare a spermei diferă cu specia: - la taur, berbec şi ţap toţi componenţii
spermei se elimină simultan;

1.1.2. Reflexele sexuale la taur

Reflexul de apropiere este puţin exteriorizat şi se bazează, în principal, pe excitaţiile vizuale,
taurul apropiindu-se de femele, indiferent de stadiul ciclului sexual în care se află acestea. În
cazul recoltării spermei cu ajutorul vaginului