REOT PRGF.

DR; IHAIPEATICA
*

*■

H#®!

A • '**,-,'•':
MANIL RU SEMINARIILE TEOLOGICE

’Ipărit cu binecuvântarea
rea Sfinţitului Părinte
t î. t-

G ALACTION

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

vi'. g j
 PREFAŢĂ
UN AUXILIAR PENTRU CA ”DREPTATEA
NOA STRĂ SĂ PRISOSEA SCĂ.. . ”

“Lege pune mie, Doamne, calea îndreptărilor

Fale şi o >oi păzi pururea” (Ps. C X V III, 33)

Personalitate deosebită, aparţinând acelei pleiade de ’’viris

lllustribus” ce alcăt liau colectivul didactic din vremea studiilor
Noastre scminarialv - P.C. Prof. (Ir. M IH A I PLĂTICĂ îşi
‘‘adună” numele “h'C et nune” pe o carte şi încă pe un manual
de drept canonic.
Aceasta pentru că învăţământul teologic preuniversitar are
nevoie de un organ epistemologic menit să răspundă impera­
tivelor cu care se confruntă în prezent.
Este de remarcat leitmotivul strădaniei autorului pe care-1
reproducem cu înseşi cuvintele sale: “am convingerea că sunt
alături de ceilalţi ostenitori ai Bisericii Ortodoxe Române, care
au urmat tradiţia şi au dorit să tâlcuiască înţelesul netrecător al
dreptăţii, şi că ... un manual pentru seminariştii de astăzi, care
să fie o călăuză în rezolvarea problemelor teologico-juridice sau
în activitatea pastorală, lipseşte”.
In lumina Sfintei Tradiţii, înţeleasă în aspectul ei dinamic,
MANUALUL pledează şi argumentează pentru continuitatea
acesteia neseparată de receptarea eclcsială, de transmiterea ci
contextuală, istorică, de concretizarea ei culturală şi socială.
Autorul propune şi explică în mod critic, creator şi contem­
poran doctrina Bisericii noastre în latura juridico-canonică, atât
de necesară pentru viaţa Bisericii aliată “in via” (pe cale) ce con­
duce la destinul său eshatologic, spre plinătatea împărăţiei
neuitând că “Biserica, după natura ei, este supusă unor rân­
duieli care ţin inevitabil de aspectul său material şi care, în tota­
litatea lor, formează un ghid practic, un îndrumător cu putere
de lege, voinţa M ântuitorului ei, care se răsfrânge în
nenumărate reguli sau legi statornicite de oameni, prin
derivarea indirectă din voinţa lui Dumnezeu* sau din relaţiile
omeneşti” (p.5).
Cu conştiinţa ’’prezenţei Dreptului în viaţa Bisericii şi a ros­
tului lui în lucrarea mântuirii” (p.6 ) distinsul autor s-a străduit
ca M ANUALUL să fie indispensabil pentru SV.rnuuea continuă
a tinerilor teologi şi preoţilor. Cu atât mai mult astăzi, când
Biserica ar putea suferi dacă nu este acompaniată şi susţinută de
un învăţământ teologic lucid, creator şi plin de speranţă,
pornind cu acrivie iconoinică de Sa nivelul preuniversitar (semi-
narial), când se pun bazele pregătirii teologice.
Apreciind, prin urmare, utilitatea Manualului şi conside- '
rându -1 ca pe un auxiliar “pentru ca dreptatea noastră să pri- O}
sosească mai mult decât aceea a cărturarilor şi fariseilor”, lelici- ^
tăm pe Părintele Profesor pentru efortul depus şi “rugăm pe
Domnul Secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său.” (Mt.
IX, 38) şi binecuvântăm apariţia acestui Manual atât de tre- ^
buitor tinerilor seminarişti, dar şi preoţimii noastre, cu convin- ^
gerea că prezenţa iui în peisajul publicistic bisericesc umple un
gol foarte vechi şi dureros, resimţit în învăţământul mediu teo- ^
logic.

Cu arhiereşti binecuvântări,

GALACTION
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

La prăzmuirea Sfântului Apostol

şi Evanghelist Ioan Teologul - 2000
4
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Manualul de Drept canonic pentru Seminariile Teologice a

fost alcătuit Ia îndemnul repetat al Patriarhului de vrednică
pomenire, Justinian, şi accentuat de Patriarhul Justin şi de Prea
Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, la toate întâlnirile şi cur­
surile metodologice ţinute cu profesorii de seminar.
Manualul de faţă cuprinde 48 de lecţii, corespunzător pro­
gramei analitice, autorul consultând toate manualele de Drept
bisericesc, apărute până în jurul anilor 1930, deoarece de atunci
nu a mai apărut nici un manual de Drept canonic pentru
Seminarii până în prezent.
Redactarea şi tipărirea acestui manual este o obligaţie la care
am înţeles să răspund încă din perioada anilor 1975 - 1980 dar,
din cauze obiective, nu a apărut în vremea aceea.
Alcătuind manualul de Drept canonic pentru Seminariile
Teologice, am convingerea că voi îndeplini dorinţa celor treizeci
de serii de absolvenţi ai Seminarului din Bucureşti, cărora le-am
dictat lecţiile din manual şi care au dorit să-l aibă tipărit. De
asemenea, sunt alături de ceilalţi ostenitori ai Bisericii Ortodoxe
Române, care au urmat tradiţia pravilnică şi au dorit să tâl-
cuiască înţelesul netrecător al dreptăţii.
Strădania depusă la alcătuirea manualului nu va fi zadar­
nică, dacă va fi de folos şi elevilor seminarişti din zilele noastre
şi tuturor celor interesaţi de rânduiala noastră canonico-
juridică.
Aici se cuvine să adresez cele mai alese mulţumiri, cu
recunoştinţă, Prea Sfinţitului Părinte Episcop GALACTION al
Alexandriei şi Teleormanului, pentru Prefaţă şi binecuvântarea
tipăririi manualului.

AUTORUL
 LECŢIA l-a

OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI

CANONIC

Q Dreptul canonic face parte din grupul ştiinţelor teologico-

juridice, deoarece îşi extrage materia, în parte din disciplinele
teologice şi în parte, din ştiinţele juridice, dar metoda este cea
juridică, de aceea Dreptul canonic nu este o disciplină pur teo­
logică ci şi juridică.
Cuvântul ’’drept” are mai multe accepţiuni. In teologie, acest
cuvânt înseamnă mântuit, sfânt, dar acest sens nu acoperă sen­
sul social, sensul general, moral al cuvântului ” drept”. Există,
de asemeni, un drept şi o dreptate prevăzute de legi, dar care nu
corespund întotdeauna celor din conştiinţa oamenilor. Există o
dreptate cu un cuprins mai larg având un caracter moral în
conştiinţa omului şi o dreptate mai restrânsă cu caracter juridic.
Cuvântul are trei accepţiuni:
1 . sens teologic, religios, în care dreptul şi dreptatea se identi­
fică aproape cu sfinţenia;
2 . sens moral, care se referă Ia poruncile conştiinţei morale;
3. sensjuridic, care presupune confruntarea cu legile juridice.
Dreptul este o valoare în sensul că este un criteriu de stabilire
a unei rânduieli în viaţa oamenilor.
Dreptul canonic se ocupă cu principiile şi normele de drept
conforme adevărurilor religioase creştine, după care se orga­
nizează şi se conduce Biserica.
Biserica noastră învaţă că pentru dobândirea mântuirii, pe
lângă Har, mai sunt necesare, în mod absolut şi faptele bune, iar
etalonul prin care apreciem valoarea faptelor este adevărul de
credinţă şi adevărul religios-moral, turnat în principii şi norme
 sau legi morale, legi de comportare, obligatorii pentru credin­
cioşi.
Orientându-se după aceste adevăruri şi săvârşind fapte, în
conformitate cu aceste norme, credinciosul are conştiinţa că a
săvârşit fapte vrednice de mântuire.
Atunci când unii credincioşi, din slăbiciune, ispite sau alte
cauze nu se conformează normelor religios-morale, Biserica
foloseşte toate mijloacele pentru a îndrepta paşii prin rugăciuni
şi slujbe, dar dacă aceste mijloace, ce ţin de natura religioasă a
Bisericii, nu sunt suficiente pentru îndreptarea celor ce
săvârşesc abateri, Biserica, fără a renunţa Ia mijloacele strict
religioase, foloseşte măsuri auxiliare, care ţin de natura socială
a ei.
Totalitatea legilor, a canoanelor Bisericii, ca norme de urmat
în organizarea şi în cârmuirea ei, au pentru viaţa practică a
Bisericii, pentru învelişul ei material, puterea obligatorie pe care
o au normele morale şi cele religioase pentru conştiinţă. Ele nu
sunt simple recomandări sau sfaturi, lăsate la aprecierea con­
ducerii şi credincioşilor Bisericii, ci constituie porunci, norme
tot atât de imperative, ca şi cele religios-morale, nişte pârghii de
drept pe care Ie-a pus de acord cu principiile sale.
Ideea de drept are un caracter pozitiv-practic, al acţiunilor şi
se afirmă ca o idee normativ-practică.
Potrivit normelor, faptele oamenilor pot fi apreciate ca per­
mise sau nepermise şi această apreciere a faptelor, sub aspect
juridic (canonic), se face în societate, potrivit normelor sale
juridice, ceea ce înseamnă că fiecare are un anumit drept, prin
care se stabilesc normele de conduită a oamenilor.! Dreptul este,
deci, studiul sistemic al normelor după care se conduce Biserica
sau disciplina teologico-juridică ce studiază metodic şi expune
sistemic normele după care se organizează şi se conduce
Biserica. j
Dreptul canonic are strânse legături cu morala creştin? !
deoarece ambele discipline cercetează şi reglementează acţiunile
omeneşti. Morala cercetează legile pe care sa le urmeze omul
pentru a realiza binele, potrivit voiinţei lui Dumnezeu. Aceste
legi privesc atât faptele, exteriorizarea fondului sufletesc, dar şi
mobilul lor, conştiinţa, viaţa sufletească, năzuinţele, intenţiile
omului. Legile de drept se referă numai la faptele, la activitatea
externă a omului, iar năzuinţele şi intenţiile omeneşti, sunt
supuse ordinei de drept numai în cazul când se manifestă în
exterior, prin urmare, sfera moralei este mai largă, încât tot ceea
ce este moral este şi drept, dar nu tot ceea ce este drept este şi
moral.
Apoi, scopul moralei este îmbunătăţirea omului,
perfecţionarea lui morală, pe când dreptul bisericesc urmăreşte
reglementarea raporturilor dintre creştini, armonizarea vieţii
creştinilor. [
Pe de altă parte, morala foloseşte conştiinţa în judecarea
faptelor, pe când dreptul foloseşte sancţiunea perttru a -1 îndrep­
ta pe cel căzut în greşală.
Biserica, după natura ei, este supusă unor rânduieli care ţin
inevitabil de aspectul său material şi care în totalitatea lor,
formează un ghid practic, un îndrumător cu putere de lege,
voinţa Mântuitorului ei, care se răsfrânge în nenumărate reguli
sau legi statornicite de oameni, prin derivarea indirectă din
voinţa lui Dumnezeu, sau din relaţiile vieţii omeneşti.
Dreptul are o valoare diriguitoare în viaţa omenească şi este
o valoare numai în sensul că este un criteriu de stabilire a unei
rânduieli în viaţa oamenilor.
Ideea de drept, în înţelesul comun ai cuvântului ’’drept”, derivă
de la linia dreaptă, de la un lucru drept sub aspect fizic, mate­
rial. In conştiinţa noastră există această măsură a lucrurilor
drepte, care apreciază aspectul lor fizic.
In materie de fapte se măsoară cu ideea de drept, unde este
vorba de o rectitudine şi nu de rectiliniu, adică în sens fizic.
8
 Oricând auzim cuvântul drept ne ducem cu gândul la linia
dreaptă şi apoi de aici se formează noţiunea de drept privind
faptele omului.
Dreptul are în sine virtutea de a porunci, căci nu este o simplă
recomandare, lăsată la latitudinea noastră aceea de a săvârşi
dreptatea, ci este o poruncă. Pe lângă ideea de poruncă, dreptul
implică şi ideea de poruncitor, care poate fi societatea, conştiinţa
sau Dumnezeu. De asemenea, noţiunea de drept presupune şi
ideea de ameninţare.
p Starea de echilibru dintre oameni, în ceea ce priveşte faptele
sau relaţiile dintre ei, creată prin legile de drept, se numeşte^,
ordine juridică.
Există, de asemenea, şi o ordine morală, care este creată de
morală, după cum există şi o ordine religioasă stabilită de
religie.
După cum se vede, Dreptul îndeplineşte un rol important în
viaţa Bisericii, care poate fi arătat din raportul faptelor legii cu
faptele bune, din felul în care Biserica a prins iniţial consistenţa
organizatorică însuşindu-şi normele de drept ale epocii şi creân-
du-şi unele proprii, ca şi din natura şi rostul Bisericii însăşi.
Etimologia cuvântului drept (jus) relevă caracterul său de
poruncă.
Alte cuvinte, care se referă la norme înrudite cu noţiunea de
drept, sunt fas=permis; nefas=nepermis şi se referă la tot ce este
îngăduit omului. Cuvântul jus nu are corespondent negativ.
Directum are un sens geometric legat de linia dreaptă, dar
filologii au constatat că rădăcina cuvântului drept este legată de
noţiunea de divinitate sau de putere divină. Chiar popoarele
care nu au o religie, vorbesc de o dreptate sfântă.
In concluzie, trebuie să considerăm dreptul ca o valoare, care
reprezintă o forţă de orientare în viaţa noastră omenească, o
realitate în legătură cu toate aspectele mari ale vieţii, iar ele­
mentele constitutive ale Dreptului sunt: ideea rectilinie, ideea
9
binelui, ideea de normă, ideea generală de drept, ideea de
poruncă, ideea de poruncitor, ideea de putere care obligă, ideea
de dreptate, ideea de ordine de drept.
La români cuvântul jus, care înseamnă drept, era egal cu
poruncă, dar era credinţa că jus vine şi de Ia Jupiter, care este
cu chip de lege şi naşte şi impune legi.
Prezenţa Dreptului în viaţa Bisericii şi rostul lui în lucrarea
mântuirii, se vor vedea mai lămurit din cuprinsul manualului,
iar schiţarea sumară pe care am făcut-o are menirea să prezinte
aspecte ale Bisericii de care nu se ocupă alte materii din sistemul
studiilor teologice.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. Din ce grup de ştiinţe face parte Dreptul canonic?

2. Care sunt sensurile cuvântului ’’Drept” ?
^ 3. Ce legături are Dreptul canonic cu Morala?
4. Care este deosebirea între scopul Moralei şi cel al
Dreptului canonic?
5. Ce este ordinea juridică?

LECTURA: Dreptul împlineşte un rost important în viaţa

Bisericii, care poate fi arătat din raportul faptelor legii cu
faptele bune, din însuşi cuvântul Domnului, care a cerut credin­
cioşilor şi Bisericii ”să dea Cezarului cele ce sunt ale lui” ; din
felul în care Biserica a prins iniţial consistenţa organizatorică,
însuşindu-şi normele de drept ale epocii şi creându-şi unele pro­
prii, ca şi din natura şi rostul Bisericii însăşi [Din Liviu Stan -
Curs (dactilografiat) de Drept bisericesc, alcătuit pentru
Institutele Teologice, Bucureşti, 1956, p.9]
10
 LECŢIA a- Il-a

D EFIN IŢIILE CLASICE ALE DREPTULUI ŞI NOŢIUNI

JU R ID IC E

Alături de ideea de drept, câteva din definiţiile clasice ale

juriştilor antici pot contribui substanţial la înţelegerea realităţii
Dreptului; dintre antici, ne vom referi mai întâi la romani, care
i-au dat dreptului câteva definiţii devenite clasice, fie că l-au
numit jus, fie că l-au înţeles în diverse manifestări sau aplicări
ale lui.
Dintre definiţiile care ne-au rămas de la ei, importante pen­
tru noi sunt cele în care Dreptul este definit ca jus într-una, mai
scurtă decât celelalte. Aceasta este definiţia juristconsultului
Celsus (+ 129e.n.), care ni s-a păstrat în prima carte a
instituţiunilor lui Ulpianus (170-228 e.n.), alt juristconsult şi
maestru al definiţiei clasice.
a) ”Jus est ars boni et aequi” (Dreptul este meşteşugul binelui
şi al echităţii), zice într-o formă atât de aleasă Celsus.
Dreptul este ştiinţa binelui şi a echităţii sau meşteşugul care
se întemeiază pe distingerea a ceea ce este binele şi ce este echi­
tatea şi în aplicarea acestei ştiinţe 1a aprecierea faptelor
omeneşti şi la reglementarea raporturilor dintre oameni. De
fapt, în aceasta constă misiunea dreptului şi astfel îşi
îndeplineşte dreptul funcţiunea sa în viaţa omenească şi numai
astfel îşi justifică existenţa.
Această definţie arată legătura în care se găseşte dreptul cu
binele. Jus nu există decât în funcţie de bine şi de alte valori sub­
ordonate binelui. Jus trebuie să fie, deci, o specie a binelui, de
aceeaşi natură cu binele şi cu echitatea, dar el nu există de sine
şi în sine, ci în bine şi prin bine şi face parte din ordinea morală.
 b) Pe lângă Celsus, juristconsultul Ulpianus este al doilea
neîntrecut maestru de l;i care ui s-au păstrat definiţii ale dreptului.
Insuşindu-şi definiţia lui Celsus, în cartea l-a a Instituţiunilor
sale, dezvoltă definiţia următoare în cartea Uegulelor de drept,
în care, vrând să arate în mod mai concret ce este dreptul, îl
foloseşte în trei reguli sau perceptc mai precise. Dreptului unic i
se dezvăluie trei aspecte imperative care se manifestă prin trei
porunci :”Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum
non laedere, suum cuique tribuere” . (Perceptele dreptului sunt
acestea: a trăi cinstit, a nu vătăma pe altul şi de a da fiecăruia ce
este al său).
Dreptul în sine, greu de prin într-o formulă care să reprezinte
sinteza unei realităţi atât de învăluită în taină, (deşi atât de
prezent în viaţă), nu poate fi arătat înţelegerii omeneşti într-un
chip mai accesibil decât prin încercarea de a-i dezvălui cuprin­
sul. Aceasta o face Ulpianus prin definiţia sa. Dacă cele trei
porunci nu ni-! arată pe Jus, cel puţin ne descopăr'natura lui,
natura morală a lui Jus.
Jus este de natură morală şi se manifestă ca o întreită
poruncă. Să trăieşti cinstit, adică să fii profund moral, să te
respecţi pe tine ca făptură morală şi să păzeşti marginile legii.
Aceasta este prima poruncă a lui Jus.
A fi onest, înseamnă a-1 considera pe om şi a-l respecta ca
atare, pe fiecare, a-l socoti om ca şi tine şi egal cu tine. A nu
vătăma se ştie ce înseamnă. A da fiecăruia ce i se cuvine, însem­
nează a-l trata ca om pe fiecare şi a-i da fiecăruia după faptele
sale.
Evidenţiind caracterul moral al preceptelor esenţiale ale
dreptului se dezvăluie şi natura morală şi se evidenţiază rapor­
tul său cu ordinea morală. Ceea ce defineşte atât de elegant, dar
în termeni mai generali Celsus, specifică Ulpianus, folosind un
limbaj mai accesibil înţelegerii.
Dreptul este prezentat de Ulpianus cu personalitatea morală
12
a omului şi nu ca ceva extern.
c) A doua definiţie a lui Ulpianus, prezintă drepiui sub aspec­
tul său de justiţie, în telul următor: ’’Justiţia est constans et per­
petua voluntas, jus suum cuique tribuendi”. [Dreptatea (justiţia)
este voinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia dreptul său)].
Raportând la definiţia anterioară, această nouă definiţie
vedem că priveşte mai întâi raportul omului cu sine însuşi, apoi
cuprinde elementul prohibitiv, negativ, arătând ce nu trebuie să
faci şi în al treilea rând urmează porunca socială pozitivă.
Dreptul pe care-1 vizează justiţia din definiţia Iui Ulpianus,
este dreptul pozitiv. Prin faptul că celei de a treia porunci i se
adaugă un jus înainte, se specifică mai vizibil caracterul ei
juridic, care e mai pronunţat decât al celorlalte.
Ulpianus n-a înţeles justiţia ca stare de echilibru, ci a înţeles
justiţia ca o virtute sau ca o putere sufletească de permanentă şi
de neschimbată voinţă de a da fiecăruia dreptul său. Ca virtute,
justiţia este un vehicul al dreptului şi forma prin care acesta îşi
manifestă existenţa, iar virtutea aceasta rezidă în voinţă; ca
virtute , ea are un caracter moral.
Pentru ca voinţa să tindă ia impunerea dreptului, trebuie să
fie prezentată ca un bine, ca o valoare morală. Deci în
accepţiunea definiţiei lui Ulpianus, dreptatea este o virtute care
duce la aplicarea unei valori morale.
d) A treia definiţie a lui Ulpianus priveşte dreptul sub aspec­
tul său de ştiinţă a principiilor juridice sau de jurisprudenţă,
cuvânt prin care nu se înţelegea ceea ce se înţelege astăzi prin
jurisprudenţă.
’’Jurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum
notitia, justi atque injusti scientia” (Ştiinţa dreptului este
cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, precum şi priceperea a
ceea ce este just şi a ceea ce este injust).
Cunoaşterea dreptului şi înţelegerea lui presupune nu numai
cunoaşterea realităţii juridice pozitive, ci presupune, în primul
13
rând, cunoaşterea lucrurilor divine. Spre a ti înţeles dreptul
trebuie pus în legătură cu divinitatea.»
Noi simţim dreptul ca inipunându-sc vieţii omeneşti din
afară, deşi se face prin mijlocirea conştiinţei umane. După concepţia
romană, valabilitatea lui universală rezidă tocmai în acest fapt.
Şi cum el se impune ca o forţă în viaţa omenească, este evident
că această forţă trebuie identificată.
Ştiinţa dreptului, aşa cum o concepeau romanii, şi-a pus
problemele inevitabile oricărei ştiinţe care îu-i numai o simplă
acumulare de date. Ea s-a întrebat asupra naturii dreptului şi
asupra rostului său şi a căutat în multe feluri dezlegări acestor
probleme, dezlegări care au rămas memorabile. Intre ele este şi
definiţia pe care o analizăm şi care aşază cunoaşterea
adevărurilor divine ca primă condiţie a ştiinţei dreptului. în al
doilea rând, ea subliniază necesitatea cunoaşterii lucrurilor
omeneşti, adică necesitatea de a avea acele cunoştinţe despre
om, fără de care nu este posibil să-l socotim simplu subiect de
drept. întrucât priveşte priceperea sau înţelegerea a ceea ce este
just şi injust, e destul să amintim, că după definiţia Iui Celsus,
tot ce este bun şi echitabil este just, iar ce nu-i astfel, e injust.
De asemenea, după definiţia primă a Iui IJlpianus, ceea ce-i în
conformitate cu cele trei porunci ale dreptului este just, iar ceea
ce nu-i astfel, e injust. Prin definiţia aceasta, se arată relaţia în
care se găseşte dreptul cu divitatea şi cn, după concepţia
romană, el nu poate fi determinat decât prin această relaţie.
e) Jurisconsulţii romani au definit dreptul şi ca ”jus natu­
rale” şi această definiţie a rămas, ca şi celelalte, în viaţa dreptu­
lui roman ca o temelie a întregii concepţii juridice a romanilor.
Maeştrii dreptului natural sunt: Cicero (106-43 î.e.n.),
Ulpianus şi Caius (121-180 e.n.)
Filosoful, oratorul şi jurisconsultul Cicero a definit dreptul
natural ca lege a raţiunii, ca suprema raţiune aşezată în natura
omului, care porunceşte cele ce trebuie făcute şi opreşte cele
contrarii.
 Dacă Cicero înţelege prin dreptul natural o lege a naturii
umane, Ulpianus şi Caius îi dau acestuia o interpretare mai
largă, deşi încearcă să-l definească mai direct.
Romanii concepeau pe “jus gentium” tot ca o formă a dreptu­
lui natural, care se impune prin raţiune sau pe care îl stabileşte
şi îl creează raţiunea.
Definiţia lui Ulpianus e mai generală şi se referă la toate
vieţuitoarele, în sens de lege naturală de drept. Vorbind apoi de
jus gentium, înţelege prin el o formă deosebită a dreptului pro-
priu-zis, comun însă numai oamenilor.
Definiţia lui Caius se referă numai la dreptul natural, în sens
propiu de jus genjtium, pe care l-a impus raţiunea firească pen­
tru toţi oamenii, pentru toate popoarele, spre deosebire de ”jus
civile”, despre care se zice că el reprezintă numai dreptul unui
singur popor sau al unei cetăţi. După cum se vede, dreptul natu­
ral în concepţia jurisconsulţilor romani, este socotit ca o rân-
duială sub formă de lege, care se manifestă şi se afirmă prin
raţiunea umană.
Am recurs la definiţii clasice, deoarece Biserica nu a creat
legile de drept, apărute într-o vreme în care Dreptul lăsase o
lungă istorie în urma lui şi ajunsese la o perfecţiune care cu greu
a mai fost depăşită. Pe lângă acestea, mijloacele şi formele
materiale ale Bisericii sau cele născute din necesitatea
convieţuirii sociale şi din necesitatea potrivirii celor divine cu
cele seculare, ţin de natura ei, dar nu ca ţeluri, ci ca mijloace
conforme veacului şi apte să-i asigure existenţa şi pe care Ie-a
socotit pârghii. Biserica nu a ezitat să însuşească din tezaurul
normelor de drept existente, pe acelea care erau sau puteau fi
puse de acord cu principiile sale etice şi religioase. Aceasta a fost
fireasca operaţie pe care a conceput-o chiar Mântuitorul prin
cuvintele:” Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mt.XXII,21).
 Plecând de la principiile, definiţiile şi legile dreptului roman
şi folosind tehnica juridică învăţată de la Stat, Biserica şi-a
alcătuit ea însăşi legi de drept, din elementele date, în condiţiile
obiective ale vieţii din veacurile ei de început, aplicându-şi pro­
priile sale principii ia categoria faptelor şi relaţiilor care
depăşesc domeniul strict al conştiinţei.
Pe de altă parte, coexistenţa Bisericii cu diverse tipuri de
state a făcut ca, prin intermediul valorilor culturale, să se stre­
coare o serie de idei de provenienţă creştină, în legislaţia de stat.
S-a ajuns astfel, ca Dreptul roman, Dreptul bizantin, Dreptul
slav, Dreptul românesc, Dreptul diverselor state şi popoare să
sufere o influenţă din partea normelor creştine.
Astfel stând lucrurile, se înţelege că uneie legi bisericeşti nu
pot fi înţelese dacă nu se cunosc şi cele de stat, după cum şi
invers, cel puţin o parte a dreptului secular - în special cel
bizantin - nu poate fi studiat fără cunoştinţe de drept canonic.
Aşadar, în materia dreptului canonic, intră o seamă de
cunoştinţe din Dreptul secular, ceea ce ne obligă să ne ocupăm
de noţiunile elementare ale Dreptului în genere.
Pentru a înţelege noţiunile dc drept şi terminologie juridică
este necesar să cunoaştem principiile fundamentale ale
Dreptului, care implică cunoştinţe de introducere în ştiinţa
Dreptului.
Cuvântul ’"drept” (după cum am văzut) are mai multe
înţelesuri, dar trebuie să reţinem că, prin noţiunea comună de
drept se înţelege conformitatea cu legea, care este un sens spe­
cific juridic, deşi nu trebuie neglijat nici sensul fizic, genetic, rec-
tiliniu. Noţiunea de drept mai poate însemna cauza legii, izvor
sau unitate de măsură ce se întrebuinţează la aprecierea faptelor
omeneşti.
Dacă ne punem întrebarea: Ce este dreptul în sine şi dacă
există el independent de concepţia noastră sau dacă există
numai un anumit drept în fiinţa fiecărui om, deci un drept
16
subiectiv, trebuie să răspundem că şi astăzi, ca din totdeauna,
există deosebiri de păreri, de ideologii, de convingeri şi de con­
cepţii, în ceea ce priveşte natura dreptului, originea lui, ca şi
asupra rostului pe care îl are în viaţa omenească.
Orice ideologie creează omului o anumită optică, adică un
anumit fel de a vedea şi de a interpreta, de a explica fenomenele
de care se ocupă, iar această optică sau acest fel de a vedea se
numeşte teorie, care nu înseamnă altceva decât vedere sau fel de
a vedea.
In cadrul fiecărei concepţii există anumite învăţături despre
principalele realităţi ale vieţii. Aşa avem în cadrul fiecărei con­
cepţii generale câte o concepţie specială despre religie, despre
drept, totuşi nici o interpretare nu poate schimba realitatea,
care rămâne aceeaşi.
Aşadar şi în cadrul concepţiei creştine despre viaţă se va găsi
o concepţie aparte despre Drept.
în mod firesc, noi vom urma, în tratarea diferitelor probleme,
calea pe care ne-o indică concepţia creştină despre viaţă.
Ideea de drept trezeşte în mintea noastră sensul material,
fizic, geometric, corespunzător ideii de linie dreaptă cu care
măsurăm lungimi materiale.
Gândirea teologică găseşte corespondent ideii rectilinii, pe
plan moral, ideea binelui. Binele poartă semnele ideii de drept în
faptele omeneşti.
Ideea de drept este norma practică, generală şi unică şi
operează cu un număr imens de legi mai mici derivate din ea.
Norma şi legea par a fi acelaşi lucru, totuşi ideea de normă
este mai generală şi mai puţin precisă decât ideea de lege. Cu
ideea de normă se acordă mai mult ideea morală de lege,
deoarece obligativitatea este mai puţin presantă, neimplicând
ideea unei constrângeri imediate.
Prin porunca legii se urmăreşte coordonarea faptelor omeneşti
menite să garanteze o ordine care ajută la întărirea vieţii şi
17
păstrarea unei ordini pe care o creează şi care se numeşte ordine
de drept. Echilibrul ce se creează prin legile (ie drept se impune
prin aplicarea treptată a legilor în diferite sc toare ale vieţii.
Prin aplicarea legii de drept se realizează dreptatea, care este
scopul prim ai legii şi scopul general al dreptului prin care se
sprijină şi se întăreşte ordinea de drept.
Ideea de poruncă cuprinde în sine şi ideea de poruncitor, căci
porunca emană de Ia cineva şi dacă cineva este în situaţia de a
porunci, atunci trebuie să aibă o putere can să poată impune
poruncile spre executare. Altfel porunca este ineficace. Vorbind
despre putere, ne gândim nu numai la putere; fizică, ci mai ales
la puterea morală, căci este puterea obligatorie care impune
legea şi pe care o simţim ca o forţă morală. Ea constrânge interior
şi poate obliga sau constrânge şi prin forţa fizică în cazuri
excepţionale.
Dreptatea reprezintă un ideal moral dar ş, un ideal al drep­
tului, prin faptul că ea constituie scopul propriu al dreptului şi
evidenţiază legătura dreptului cu binele.
Aşadar, în urma celor arătate, putem număra următoarele
elemente constitutive ale Dreptului: idee; rectilinie, ideea
binelui, ideea de normă, ideea de lege gener; !ă de drept, ideea
de poruncă, ideea de poruncitor, ideea de \utere care obligă,
ideea de dreptate, ideea de ordine de drept. t
Al doilea element care dă posibilitatea de unoaştere a drep­
tului îl formează cuvintele prin care diversele limbi au exprimat
dreptul.
La romani, cuvântul prin care se exprimă dreptul este cunos­
cutul Jus, care înseamnă drept. Cuvântul jus, de la verbul
jubeo, este egal cu ’’poruncesc, ordon”, dar este credinţa că jus
vine şi de la Jupiter, care este cu chip de lege sau de putere
poruncitoare, naşte şi impune legi.
In limba veche greacă jus se traduce deopotrivă cu cuvintele
”diky” iar în neogreacă exclusiv prin ’’dikaion”, care înseamnă
18
îndrumare, poruncă sau ordin.
Cercetările au dus Ia găsirea unui cuvânt vechi indo-german,
din care deriva diky şi care este cuvântul deik, care înseamnă a
îndrepta, a arăta, a îndruma şi a hotărî.
Din explicaţiile date de greci, de romani şi de astăzi, dreptul
începe din viaţa religioasă şi merge spre o separare de ea.
Popoarele slave tălmăcesc dreptul prin cuvântul pravo, care
derivă din cuvântul pravda, care înseamnă adevăr, din care
derivă şi celelalte cuvinte asemănătoare: pravila, pravâi,
pravoslavie. Din concepţia pe care o au slavii despre drept reiese
legătura cu noţiunea de adevăr, care este supremul criteriu al
dreptului, aplicat prin legi juridice. Dreptul însuşi are, faţă de
faptele omeneşti, un rost normativ, iar faţă de dreptul propriu-
zis, acelaşi rol pe care-1 îndeplineşte adevărul.
Legătura cuvântului pravo cu adevărul ne arată că dreptul
îşi are cauza în adevăr şi că este de aceeaşi natură cu adevărul
(Rccht) şi îl dovedeşte pe jus în legătură de sens cu binele.
Prin raportarea lui jus la adevăr şi la bine se arată profilarea
celor două noţiuni în conştiinţa noastră, ca realităţi bine defi­
nite.
După concepţia poporului român şi după etimologia cuvân­
tului, dreptul înseamnă o linie de conduită asemănătoare cu
linia dreaptă, pentru că tot ce nu este conform linie drepte este
socotit strâmb sau nedrept, ceea ce se poate constata în con­
cepţia poporului român, care spune : ” Ce ţie nu-ţi place, altuia
nu face” şi ”ce-i drept, nu-i păcat”.
Prima regulă este regula de morală prin excelenţă şi prin
aplicarea ei ca normă proprie în domeniul dreptului se sublini­
ază legătura dreptului cu morala, ceea ce se vede şi mai precis în
a doua regulă: ”ce-i drept, nu-i păcat” , de unde rezultă că ceea
ce se numeşte drept, nu poate fi calificat ca păcat.
Dreptul, după etimologia lui românească, înseamnă linie
dreaptă de conduită sau normă de conduită, iar din felul în care
se înţelege raportul lui cu valorile morale, rezultă că ditkflf-
minarea naturii dreptului e independentă de ordinea morală.

ÎNTREBĂRI Şl TEME
1.Care sunt jurisconsulţii romani de la care ne-au rămas defi­
niţii clasice?
2.Ce semnificaţie avea jus pentru jurisconsultul Cclsus?
3.Care sunt cele trei aspecte imperative ale Dreptului
dezvăluite de Uîpianus?
^ 4 . Cum se evidenţiază dreptul pozitiv în definiţia Iui
Uîpianus?
5.După definiţiile clasice, este dreptul o ştinţă a principiilor
juridice?
\J 6 .Care sunt elementele constitutive ale dreptului?

LECT U RA: Noţiunile şi terminologia juridică sunt legate de

acea ramură a ştiinţei juridice, care poartă numele de Teoria
generală a Dreptului, din care reţinem: Ceea ce ne spune ideea
de drept despre sine, ne poate dezvălui următoarele trei idei:
a) ideea rectilinie; b) ideea morală a binelui şi c) ideea de normă
practică a faptelor omeneşti, i Din : Pr. Prof . Liviu Stan, Curs
(dactilografiat) de Drept bisericesc, alcătuit pentru înstiutele
Teologice, Bucureşti, 1956, pag.ll].

20
 LECŢIA a- Iîî-i»

IZV O ARELE DREPTULUI CANONIC ÎN GENERAL

Dreptul canonic nu este o disciplină care rămâne permanent

în aceeaşi formă, ci îşi schimbă continuu cuprinsul, deşi eie-
mentelc ordinii juridice rămân neschimbate.
Ştiinţa dreptului împarte izvoarele dreptului (cauzele genera­
toare de drept) în ’’izvoare formale” şi ’’izvoare materiale”, pe
care le vom vedea pe rând, în cele ce urmează.

I. Izvoarele materiale
Materialul dreptului canonic, cuprins în forme văzute, din
care izvorăşte materia dreptului, atât ca formă, cât şi din punct
^ de vedere al cuprinsului, poartă numele de izvor material al
dreptului. în această privinţă viaţa, cu toate condiţiile ei, consti-
tuie principalul izvor materia! al dreptului, i Al doilea izvor
ö '
material al dreptului este autoritatea statului, care nu se
^ mulţumeşte cu principiile şi regulile existente, la un moment
dat, ci caută continuu să dea expresie legală năzuinţelor con­
ducerii. Aşadar, statul creează legi, care constituie dreptul.

II. Izvoarele formale

Acest fel de izvoare nu servesc la producerea sau elaborarea
principiilor ori normelor de drept./nu îmbogăţesc, nu înnoiesc şi
nu le schimbă şi nu impun o nouă ordine juridică, aşa cum fac
izvoarele materiale, ci sunt nişte depozite din care se extrage
dreptul existent.
Izvoarele formale pot fi împărţite astfel:
1. Legile, codurile, colecţiile de legi.
2. Actele administrative.
21
 3. Jurisprudenţa.
4. Obiceiul juridic.
Izvoarele materiale, la rândul lor, se împai t în:
1. Fundamentale:
Revelaţia: - Sf. Scriptură
- SI. Tradiţie
^ Legislaţia Bisericii:
- Canoanele : - Apostolice
- Sin »adele ecumenice
- Sinoadele locale
- Sfinţilor Părinţi
Legislaţia de Stat
(7) 2 . întregitoare:
Hotărârile canonice ale sinoadelor endemice, ale sinoadelor
patriarhale, ale consfătuirilor panortodoxe;
Pravilele călugăreşti.
f* 3. Izvoarele auxiliare (lucrările canonistilor)

Izvoarele formale se împart în:

Bisericeşti - codici
- politico-biscriceşti
- mixte (nomocanoanc) .
(*
Ştiinţa Dreptului se împarte în: a) drept profan, laic sau se­
cular şi b) drept religios (jus sacrum). Dreptul profan, laic, secu­
lar se împarte în : I Drept public (jus publicum), II Drept civil
(jus civile), privat sau particular şi III Dreptul internaţional (jus
gentium).
Dreptul canonic este o parte a dreptului sacru (religios) şi se
ocupă de organizarea şi conducerea bisericească.
Din veacul al XV-lea s-a separat dreptul canonic din Răsărit
de cel din Apus, iar în sec. al XVII-lea a apărut şi dreptulprotes- ^
tant.
 Concepţia creştină despre drept este dualistă. Omul îşi
alcătuieşte normele sale de conducere ţinând scamă de
alcătuirea naturii sale: spirituală şi materială.
Vorbind strict dogmatic am putea spune că dreptul se reduce
la Dumnezeu, deoarece El este izvorul suprem al dreptului. Sub
aspectul îndoit - material şi spiritual - va trebui să spunem că
uneie elemente ale dreptului derivă direct din voinţa lui
Dumnezeu, altele derivă din relaţiile dintre oameni.
Dacă dreptul secular are o mulţime de ramuri, dreptul bi­
sericesc nu a ajuns la împărţirea în aşa de multe discipline.
Totuşi este necesară şi o teorie generală a dreptului bisericesc,
care să se ocupe de organizarea puterii ş.a.
Există un drept constituţional bisericesc, care se ocupă de felul
cum se organizează Biserica;
- un drept administrativ bisericesc, care priveşte funcţionarea
slujitorilor bisericeşti;
-un drept judiciar;
-un drept penal, care priveşte infracţiunile şi pedepsele;
-un drept internaţional bisericesc ce reglementează relaţiile cu
statul şi cu celelalte biserici de peste botare.
Izvoarele fundamentale al Dreptului Canonic cuprind mate­
ria de bază, principiile, substanţa acestui drept şi Revelaţia şi
Legislaţia Bisericii, pe care Ie vom vedea pe rând.
Revelaţia se cuprinde în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie.
Sf. Scriptură în cele 39 de cărţi aie Vechiului Testament şi în
cele 27 de cărţi ale Noului Testament, cuprinde învăţături de
credinţă, deşi Sf. Scriptură nu poate 11 socotită un cod de legi.
Unele din principiile scripturistice au fost date direct de
Mântuitorul, altele de Sf. Apostoli, în numele şi din porunca
Mântuitorului,(iar altele au fost date de Sf. Apostoli, pe baza
puterii primite de la întemeietorul Bisericii]
Intre normele stabilite de Mântuitorul Ic amintim pe cele
privitoare la botez (Marcu, X V I,16): la Pocăinţă (Matei, XVII,
23
 9
18); şi la cununie şi divorţ (Matei, XIC, 4 9); Ia misiunea Sf.
Apostoli (Matei, X V III, 18); la atitudinea faţă de Stat a
creştinilor şi a Bisericii (Matei, X X II, 2i); Ia judecata bi­
sericească (Matei, X V III, 15).
Normele stabilite de Sf. Apostoli sunt următoarele: cele refe­
ritoare la căsătorie (Romani, VIII); la instituirea preoţiei pre­
tutindeni (Fapte, XIV, 23); la însuşirile şi îndatoririle clericilor
(Fapte, XIV, 23), Ia răsplata muncii sau la întreţinerea clerului (
I Tim.V, 18) şi Ia ascultarea de clerici ( I Petru V, 5); la pârile
împotriva clericilor ( I Tim. V, 19) etc.
Biserica s-a condus după principiile şi învăţăturile religios-
morale şi după normele de drept, devenite necesare, în condiţiile
în care se desfăşoară viaţa bisericească.
In explicarea, interpretarea principiilor şi normelor, Dreptul
bisericesc ţine seamă de normele comune de interpretare scrip-
turistică, recurgându-se la context, la date istorice şi la Sf.
Tradiţie. Interpretarea fără greş a Sf. Scripturi % o dă numai
Biserica, prin puterea ei de a nu greşi, înfăptuită prin hotărârile
sinoadelor ecumenice.
Sf. Tradiţie
Mântuitorul a transmis învăţătura Sa prin grai şi nu prin
scrieri, totuşi cea mai mare parte a învăţăturilor s-a fixat în
cărţile Noului Testament, rămânând ca o parte din adevăruri, să
fie păstrate şi transmise prin cuvânt.
învăţătura de credinţă şi adevărurile religios-morale,
necuprinse în Sf. Scriptură, dar păstrate de Biserică, constituie
Sf. Tradiţie, care este al doilea izvor al Revelaţiei şi de valoare
egală cu Scriptura.
Ca izvor al Revelaţiei, Sf. Tradiţie nu trebuie confundată cu
orice tradiţie sau obicei, privitoare la învăţături care nu sunt de
natură dogmatică sau morală. în cuprinsul Sf. Tradiţii nu intră
decât învăţături dc tradiţie şi învăţături morale şi nu chestiuni
comune.
24
 Din Sf. Tradiţie nu fac parte toate legile bisericeşti numite
canoane, ci doar cele care au cuprins dogmatic sau moral.
Aşadar, nu putem spune că toate sinoadele şi toate canoanele
intră în cuprinsul Sf. Tradiţii, ri nnmai hotărârile dogmatice şi
morale ale sinoadelor ecumenice şi locale acceptate de întreaga
Biserică, care reprezintă adevăruri ale Sf. Tradiţii.
Biserica păstrătoare şi tâlcuitoare infailibilă a întregului
adevăr relevat, prin puterea Sf. Duh, s-a îngrijit ca nici un
adevăr de credinţă sau de morală să nu rămână nefixat în scris.
Fiind deţinătoarea tezaurului revelat, Biserica defineşte,
atunci când este necesar, orice adevăr religios sau moral, pe
temeiul celor două izvoare ale Revelaţiei. Prin aceasta, Biserica
nu sporeşte cuprinsul Revelaţiei, care, după cum se ştie, rămâne
acelaşi, neschimbat, nescăzut şi neadăugat.

Legislaţia Bisericii
Canoanele
Canoanele sunt legile specific bisericeşti, alcătuite, aprobate
şi acceptate de către Sinoadele Bisericii până la anul j920,ţinclu-
siv, când s-a ţinut ultimul sinod ale cărui hotărâri au fost
recunoscute de Biserica din Răsărit şi cea din Apus.
Din respect faţă de vechile legi bisericeşti, numeie de canon
n-a mai fost folosit şi pentru legile de mai târziu ale Bisericii,
deşi unele nu sunt mai prejos decât canoanele.
Dar nu toate canoanele emise de orice sinod, până în anul
920, sunt recunoscute şi cuprinse în colecţia fundamentală de
canoane a Bisericii,, ci numai Canoanele apostolice, canoanele
celor şapte Sinoade ecumenice, canoanele celor 11 sinoade locale
şi canoanele celor 12 Sfinţi Părinţi.
Colecţia patriarhului Fotie al Constantinopolului, încheiată
în anul 883 şi numită Sintagma Iui Fotie sau Nomocanonul în
XIV titluri a fost aprobată pentru întreaga Biserică de către
Sinodul de la Constantinopol din anul 920.
25
 Colecţia de canoane fundamentală i> Bisericii Ortodoxe

oii s-au transmis 85 de canoane. La

început se credea că aceste canoane au fost date în comun de
către Sf. Apostoli, dar nu se poate susţine ideea că provin de la
Sf. Apostoli, iar Ia primul sinod ecumenic de la Niceea (an 325),
aceste canoane nu sunt menţionate în mo i expres. Rezultatele
cercetărilor au dus la părerea generală că aceste canoane n-au
fost scrise chiar de Sf. Apostoli, ci provin din tradiţie apostolică
şi s-au păstrat prin tradiţie orală de cătrt urmaşii apostolilor.
Datorită nevoilor ivite în Biserică, înainte ue Sinodul Ecumenic,
au fost adunate de o persoană evlavioasă, care le-a numit apos­
tolice, ca să arate că vin prin tradiţie chiai de Ia Sf.Apostoli. S-
a petrecut cu canoanele acelaşi lucru, pe; recut şi cu simbolul
apostolic, nescris de Sf.Apostoli, dar i s-a spus apostolic spre a i
se arăta că aparţin epocii apostolice.
Dovada că aceste canoane redau ceea ce Sf. Apostoli au
predat verbal urmaşilor este armonia k eilor ce străbat, cu
învăţătura expusă în Sf. Scriptură. Ut—wriiile colecţii dc
canoanc-T-canoanele apostolice sunt citate n< prinmlTânrl.
In vechile colecţii de canoane, canoanele ipostolice sunt citate
în primul rând. Deosebirile între Biseric s răsăriteană şi cea
apuseană privesc numai numărul canoanei >r, pe când cea dintâi
recunoaşte 85 de canoane, cealaltă 5(1 de c; noane.
Deosebirea poate să provină din varietatea colecţiilor de
canoane din primele veacuri ale Bisericii. Sinodul Trullan, prin
canonul al II-lea, pune cele 85 de canoane ale Sf. Apostoli alături
de canoanele Sinoadelor ecumenice şi ale Sf. Părinţi.

26
 ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

I) Ce se înţelege prin izvoare ale Dreptului canonic?

v/ 2) Care sunt izvoarele fundamentale ale Dreptului?
3) Care sunt izvoarele întregitoare ale Dreptului?
4) Care sunt izvoarele auxiliare ale Dreptului?
5) De ce spunem că Sf. Tradiţie a devenit al doilea izvor al
Revelaţiei fixat în scris?
6 ) Care sunt canoanele care intră în ’’Colecţia fundamentală
de canoane a Bisericii Ortodoxe” ?
 LECŢIA a IV-a şi a ^ a

IZV O A RLE DREPTULUI C VNONIC

a) Fundamentale
b) Întregitoare
c) A u x ilia r e

j l Biserica Ortodoxă de Răsărit recunoaşte şapte Sinoade

"Ecumenice ţinute în intervalul de timp do la anul 32& până Ia
anul 787, Numai de ia şase, din cele şapte sinoade, avem
canoanele, iar pentru sinoadele al îl-lea şi al Ill-Iea , ţinute Ia
Constantinopol, s-au întrunit în sala Truîînn şi au dat canoanele
numite ale Sinodului TrulSan.

Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (315)

Au fost prezenţi 318 Părinţi ai Bisericii, iar din partea ari- v
enilor au participat 20 de episcopi. Sinodul a durat de ia 20 mai <£>
până la 25 august 325. Preşedinte de onoare a fost împăratul, ^
iar pe aceea de fapt a avut-o Eusiaţiu al Antiohiei, iar în lipsa ^
lui, Alexandru, episcopul Alexandriei. După alcătuirea primei v
părţi a Simbolului credinţei, Sinodul a alcătuit 20 de canoane,
număr citat de vechile colecţii de canoane.

Primul Sinod ţinut la Constantinului snu al doilea Sinod

Ecumenic
In anul 381, împăratul Teodosie I a convocat un sinod la
Constantinopol, Ia care au luat parte 150 de episcopi ortodocşi.
Sinodul a început în luna mai şi a îuat sfârşit la 29 iunie 381.
Preşedinţia au avut-o, pe rând : Meletie ai Antiohiei, Grigorie de
Nazianz şi Nectarie al Constantinopolului. Sinodul a alcătuit 7
canoane, care se găsesc în colecţiile fundamentale de canoane.
28
 Sînodui de la Efes sau ai treilea Sinod Ecumenic
Sinodul de la Efes a fost convocat de împăratul Teodosie al
il-îea şi a deschis lucrările la 22 iunie şi s-a închis la 31 iulie 431.
Au luat parte 200 de episcopi. Preşedinţia a avut-o Chirii al
Alexandriei. Sinodul a dat 8 canoane, din care 6 se referă la
probleme de credinţă.

Sinodul din Caicedon sau al IV-lea Sinod Ecumenic

Sinodul a fost convocat de împăratul Marcian, începând
activitatea la 8 octombrie şi sfârşind la 8 noiembrie 451. La acest
Sinod au participat 630 de episcopi. Conducerea Sinodului a fost
încredinţată lui Anatolie al Constantinopolului, lui Maxim al
Antiohici şi lui Juvenal al Ierusalimului. Sinodul a dat 30 de
canoane, care se găsesc în colecţiile fundamentale.

Sindoul Trullan sau Sinodul Ecumenic Ouinisext

Acest Sinod s-a întrunit în anul 691, la cererea împăratului
Justinian al II-lea, deoarece Părinţii Sinodului al V-lea şi al
Vl-lea s-au despărţit fără să ia hotărâri privitoare la disciplina
bisericească. Activitatea acestui Sinod a durat de ia 1 septem­
brie 691 la 31 august 692. Au fost prezenţi 227 de episcopi, între
care şi patriarhii Constantinopolului, Alexandriei şi
Ierusalimului. Sinodul a dat 102 canoane, care se găsesc în
vechile colecţii de canoane.

Al II-lea Sinod de la Niceea sau al VH-lea Sinod Ecumenic

Acest Sinod a fost convocat de împărăteasa Irina şi fiul ei,
împotriva iconoclaştilor. S-a deschis Ia 27 septembrie 787.
Preşedinţia a avut-o Tarasie al Constantinopolului, iar ultima
şedinţă a fost prezidată de împărăteasa Irina cu fiul ei. Numărul
episcopilor prezenţi la Sinod a fost de aproximativ 350. Sinodul
a alcătuit 2 2 de canoane, pe care le găsim în colecţiile funda­
mentale de canoane.
/ii /Canoanele Sinoadelor Particulare
/ Putere obligatorie pentru întreaga Biserică, au numai
canoanele celor 1 1 sinoade particulare cărora li s-a recunoscut
acest caracter de întreaga Biserică.
1. Sinodul din Cartagina a dat un canon, cuprins în
Enciclica Sinodului ţinut sub Cirpian, în anul 255 cu privire la
întoarcerea ereticilor sau schismiticilor în Biserica Ortodoxă.

2. Sinodul din Ancira

Sindoul a fost convocat la Ancira, în Galata, în anul 314 sub
preşedinţia episcopului Vitalie al Antiohiei, luând parte 18 epis-
copi din Asia Mică şi din Siria. Sinodul a dat 25 de canoane, care
se găsesc în colecţiile de canoane.

3. Sinodul din Neocezareea s-a ţinut între anii 314 - 325. La

acest Sinod au luat parte 24 de episcopi, sub preşedinţia epis­
copului Vitalie al Antiohiei, care se găsesc în colecţii. /5

4. Sinodul din Gangra Paflagonici a avut loc aproximativ, pe

la anul 340,
sub preşedinţia episcopului Eusebiu al Nitomidiei. La Sinod au
participat 13 episcopi şi s-au alcătuit 21 de canoane, care se
găsesc în colecţiile de canoane.

5. Sinodul din Antiobia s-a ţinut în anul 341, cu ocazia

sfinţirii unei noi
biserici din acest oraş, unde s-au întâlnit 1 0 0 de episcopi.
Preşedinţia a avut-o episcopul Plache al Antiohiei, la sinodul
care a dat 25 de canoane, care au fost primite de colecţiile bi­
sericeşti de canoane.

6.
Sinodul din Laodiceea capitala Frigiei, s-a ţinut între
360-380. Mai mulţi episcopi, întruniţi în sinod, au alcătuit 60 de
canoane cu conţinut diferit, care au fost primite în colecţii.
^0 _ ____
 7. Sinodul din Scrdica (Sofia de astăzi) s-a ţinut între anii
343-344, cu scopul de a restabili armonia dintre episcopii
răsăriteni şi cei occidentali. La sinod au luat parte 376 de epis-
copi. Preşedinţia a avut-o Osie, episcopul Cordovei. Sinodul a
dat 2 1 de canoane, privitoare la disciplina bisericească, care au
fost primite în colecţii.

8. Sinodul din Constantinopol s-a ţinut în anul 394 şi au

lucrat 20 de episcopi din treapta. Canonul a fost primit în
colecţiile de canoane.

9. Sinodul din Cartagina s-a ţinut în anul 419 sub preşedinţia

Fericitului Augustin, la care au luat parte 217 episcopi. După ce
s-au alcătuit 1 2 canoane, sinodul a revizuit canoanele sinoadelor
africane, din care au fost primite 1 2 1 de canoane, deci acest
^ sinod a declarat obligatorii 133 de canoane ale Sinodului din
Cartagina, primite în colecţii.
itfSinodul din Constantinopol, ţinut în biserica Sf. Apostoli în
^ anul 861.
c< Pentru a se da o hotărâre împotriva iconoclaştilor şi pentru a se
" restabili ordinea bisericească s-a convocat în luna mai 861, în
nunuita biserică, acest sinod, la care au luat parte 318 episcopi şi
împăratul Mihail al IlI-lea. Sinodul a alcătuit 17 canoane, pri­
vitoare la disciplina bisericească, primite în principalele colecţii
de canoane.

CANOANELE SFINŢILOR PĂRINŢI

Strivit canonului al doilea al Sinodului Trullan, 13 Sfinţi
Părinţi au dat canoane obligatorii pentru întreaga Biserică.
Sf. Sinoade au extras principii de drept din Sf. Scriptură şi unii
Sf. Părinţi prin ştiinţa canonică pe care o stăpâneau şi prin
experienţa pe care o aveau au elaborat norme pe care Biserica
le-a întărit prin aprobare generală.
 Ştiinţa canonicii a conducătorilor bisericeşti Ic asigură cin­
stea generală în Biserică, Din scrierile lor yc scoteau norme ale
administraţiei superioare bisericeşti. Acestea erau aprobate în
sinod şi folosite pentru întreaga Biserică şi totodată primite cu
canoanele sinoadelor în colecţia bisericească de canoane.
Deosebirea între canoanele Sf. Părinţi şi canoanele sinoadelor
era aceea că sinoadele se ocupau cu chestim Î3e fundamentale aîe
vieţii bisericeşti, stabileau ordinea, precum şi legile privitoare la
administraţia bisericească. Sa ierarhie ş.a.
Părinţii bisericeşti, dimpotrivă, dădeau 1otărâri cu privire la
diferite chestiuni, în care aveau în veden mai mult judecata
spirituală şi atingeau mai mult aspectul moral.
Aceste canoane ale Sf. Părinţi au apărut la început, sub
forma unor epistole, care ulterior au fost împărţite în canoane.
; a) 4 canoane ale Sf. Dinonisie al Alexan Irie (+265)
J b) Jjt canoane ale Sf. Grigorie al Neocezareei sau
Taumaturgul (+270) ,
c) 1$ canoane ale Sf. Petru al Alexandriei (+311)
d) 3 canoane ale Sf. Atanasie cei Mare ( -373)
e) 92 de canoane ale Sf. Vasile cel Mare (+379)
f) 18 canoane ale Sf. Timotei al Alexandriei (+385)
g) 1 canon al Sf. Grigorie Teologul de Nuzianz (+389)
h) 1 canon al Sf. Anfilochie de Iconiu (+395)
i) 8 canoane ale Sf. Grigorie de Nisa (+395)
j) 14 canoane ale lui Teofil al Alexandriei (+412)
k) 5 canoane ale Sf. Chirii al Alexandriei (+444)
1) 1 canon al lui Ghenadie al Constantinopolului (+471)
m)Epistola Sf. Tarasie al Constantinopolului (+909), în care
se condamna simonia.

2. Izvoarele întregitoare
După epoca sinoadelor ecumenice, organele legislative cele
mai înalte au rămas sinoadele Bisericii locale. între acestea,
32
Biserica Constantinopolului, până la 1453 a rămas indepen­
dentă din punct de vedere politic, pe când celelalte patriarhate
au fost subjugate de mahomedani. De aceea hotărârile Bisericii
din Constantinopo! au fost. socotite norme pentru celelalte
Biserici.
După puterea lor obligatorie, acestea suni: a) hotărâri canon­
ice sinodale, b) epistole sinodale şi e) epistole canonice ale patri­
arhilor.
(Ex. Patriarhul Vasile al Ill-lca, Ia 30 iulie 1925 a dat tonusul
nr. 1579, prin care se recunoaşte ridicarea la rangul de patri­
arhat al Bisericii Ortodoxe Române).

3. Izvoare auxiliare
a) Un izvor important pentru înţelegerea dreptului bisericesc
îl constituie operele canoniştiior. Acestea au fost confirmate de
autoritatea legislativă bisericească şi nu pot fi socotite legi, dar
au dobândit recunoaşterea generală, deoarece potrivesc
învăţătura de credinţă cu cea morală a Bisericii.
Părerile canoniştiior apar în lucrări diferite. Astfel, sub
formă de întrebări şi răspunsuri, hotărâri canonice, în scrisori,
în cuvântări, în tratate şi comentarii, se analizează cu pricepere,
până în cele mai mici amănunte, viaţa bisericească. Foarte
importante sunt mai ales comentariile canoniştiior renumiţi din
sec. al XH-lea : Alexie, Aristen, loan Zonara, Teodor Balsamon,
şi_Matei Vlastare (sec. XIV).
r b) Legile poiitico-bisericeşti
Legile politico bisericeşti sau civilo-bisericeşti sunt legile date
de puterea politică cu privire Ia Biserică. începând cu
Constantin cel Mare şi continuând cu ceilalţi, împăraţii au dat
legi privitoare la Biserică. Pentru că erau legi date în spiritul
canoanelor, al dogmelor şi moralei creştine, au fost recunoscute
de Biserică şi primite în colecţiile de drept canonic.
33
 Caracterul acestor legi de izvor fundamental al Dreptului
canonic Ie-a fost consacrat prin Nomocanonul în 14 titluri, pu­
blicat de Fotie în anul 683 şi unanim acceptat de Biserică.
între acestea amintim:
❖ ’’Codex Theodosianus” , care cuprinde 16 cărţi, dintre care
ultima priveşte probleme referitoare la Biserică.
❖ Legile împăratului Justinian (Codex, Digestae, Institutio-
nes şi Novellae).
❖ Vasilicalele, în 60 de cărţi, care cuprind dreptul roman, aşa
cum a evoluat de la Justinian înainte.
Ca o prescurtare a Vasilicalelor, Exăbiblos este o colecţie în 6
cărţi, folosită în rezolvarea unor probleme bisericeşti.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME
1. Care sunt izvoarele fundamentale ale Dreptului canonic?
2. Care sunt izvoarele întregitoare ale Dreptului canonic?
3. Cavk sunt izvoarele auxiliare ale Dreptului canonic?
/ 4. Ce sunt legile politico-bisericeşti?

LECTURĂ : Izvoarele fundamentale sau principale se

numesc astfel pentru că prin temelia sau baza Dreptului cano­
nic, îi dau acestuia un conţinut propriu, specific. Acestea sunt :
Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie, Canoanele cuprinse în Colecţia fun­
damentală, Obiceiul de drept şi normele canonice stabilite prin
consens, precum şi Legile fundamentale ale Statelor, (din -
Arhidiacon Profesor Dr. IO A N FLO C A , Drept Canonic
Ortodox - Legislaţie şi Administraţie Bisericească, Bucureşti,
1990, p.72)

34
 LECŢIA a VI-a şi a Vll-a

ÎM PĂRŢIREA DREPTULUI : a) R E LIG IO S

b) LA IC

Din cele mai vechi timpuri, ştiinţa dreptului s-a împărţit,

după diversele aspecte ale fenomenului juridic, în mai multe
ramuri, după cum vom vedea : drept pozitiv, adică acela fixat în
legi scrise, obligatorii şi drept natural, adică acela care regle­
mentează datoriile omului, aşa cum au fost determinate de
natură, din dreptul învăţat de la natură. Omul, vieţuitoarea
liberă, conştientă şi capabilă să delibereze, urmează sau refuză
o lege, după cum îi dictează raţiunea şi voinţa.
împărţirea cea mai generală a dreptului este aceea în drept
laic sau secular, adică drept al societăţii civile şi drept religios
K sau drept al societăţii religioase, ţ
v Deosebirea dintre dreptul secular şi cel religios, rezultă din
^ poziţia diferită şi din mijloacele deosebite pe care Ie foloseşte
^ fiecare pentru atingerea scopului.
Dreptul laic se împarte în Drept intern, care se formează în
cadrul statului şi Drept extern, drept internaţional.
Dreptul intern se împarte la rândul său în ’’drept public” şi
în ’’drept privat”.
Dreptul public se ocupă de organizarea puterii publice şi de
dreptul statului propriu-zis, iar dreptul privat se ocupă de regle­
mentarea raporturilor dintre cetăţeni şi de drepturile lor.
Dreptul public are următoarele ram uri: Dreptul
constituţional Dreptul administrativ. Dreptul penal. Dreptul
penitenciar. Dreptul financiar. Dreptul agrar (funciar), Dreptul
procesual penal. Dreptul procesual-civil. Dreptul muncii şi
Dreptul familiei.
35
 Dreptul constituţional se ocupă de studierea întregului orga­
nism al puterii publice, de organizarea putorii publice, care se
numeşte stat.
Dreptul administrativ se ocupă de funcţionarea acelor organe
ale puterii de stat cu alcătuirea cărora se îngrijeşte dreptul con­
stituţional. Dreptul administrativ poate lî nsemănat eu studiu!
funcţiunilor unui organism.
Dreptul penai se ocupă cu abaterile de la lege şi eu pedepsele
care se aplică pentru aceste abateri. Cuvântul latin ’’poena”
înseamnă pedeapsă, iar scopu! pedepsei esîe prevenirea abate­
rilor de la lege, care pun în primejdie cetăţenii şi societatea.
Abaterile de la lege se numesc infracţiuni şi se împart în :
crime, delicte şi contravenţii.
Crima este o faptă oprită de lege, prin :are se atentează la
viaţa indivizilor sau a societăţii.
Delictul este o faptă oprită de lege, prin care se primejduieşte
numai parţial viaţa indivizilor sau a societă iii
Contravenţia este o faptă oprită de lege, prin care se prejudi­
ciază interesele vitale ale cetăţenilor şi ale societăţii.
Dreptul penitenciar s-a dezvoltat ca o disciplină aparte, din
dreptul penal şi tinde să transforme caracterul pedepselor, iar
închisorile să devină sanatorii de însă nătoşire morală a
delicvenţilor.
Dreptul procesual penal sau procedura penală este mai mult
un îndreptar prin care se arată căile de urmat injustiţie.
Dreptul procesual civil sau procedura ci,'ilă este o anexă a
dreptului civil, care arată căile legale pe care trebuie să le
urmeze cetăţenii pentru dobândirea şi apărarea drepturilor per­
sonale.
Dreptul muncii este cuprins în legislaţia muncii şi se referă la
regimul şi Ia condiţiile în care se efectuează munca.
Dreptul familiei este cuprins în Codul familiei, care a fost
adoptat pentru prima dată în ţara noastră în anul 1954.
36
 Dreptul privat sau dreptul civil se ocupă cu drepturile şi înda­
toririle cetăţenilor în relaţiile dintre ei; aşadar se referă la ceea
ce îi interesează pe particulari, spre deosebire de dreptul public,
care priveşte interesele statului.
Dreptul comercial este o ramură a dreptului privat şi se ocupă
de relaţiile comerciale dintre oameni.
Dreptul internaţional se subîmparte în Drept internaţional
public şi Drept internaţional privat. Primul se referă la relaţiile
dintre state, iar Dreptul internaţional privat se ocupă de relaţiile
dintre cetăţenii diverselor state.
La acestea trebuie să adăugăm’Teoria statului şi a dreptu­
lui”, care se ocupă de problema originii naturii şi evoluţiei sta­
tului şi a dreptului.
Dreptul religios se împarte după credinţele religioase mai
importante şi după diversele confesiuni care au luat naştere în
cadrul acestora şi, astfel, avem un drept mozaic, un drept sacru al
politeismului grec, un drept sacru al politeismului roman, un
drept creştin, un drept mahomedan ş.a.
Dreptul creştin se ocupă cu organizarea şi conducerea soci­
etăţii religioase, întemeiate pe credinţa creştină şi are aceleaşi
subîmpărţiri ca şi dreptul laic şi anume : drept public şi drept pri­
vat, apoi în drept intern şi în drept interreligios, în care se
încadrează dreptul interortodox. împărţirile şi subîmpărţirile
variază după confesiuni.
Pentru orientarea în viaţa juridică a diverselor confesiuni s-a
creat dreptul religios comparat sau dreptul bisericesc comparat.
Dreptul canonic este un drept religios creştin sau principiile şi
normele de drept după care se organizează şi se conduce
Biserica creştină.
Dreptul bisericesc se mai numeşte şi drept canonic, deoarece
legile bisericeşti se numesc canoane, iar la început dreptul
canonic şi-a extras memoria din ele. De fapt înclin pentru
această denumire, deoarece, din respect pentru canoane, deşi
37
 Biserica a elaborat mai târziu legi egale ca valoare cu canoanele,
le-a numit legi bisericeşti şi nu canoane.
■-'*) Dreptul canonic ortodox se ocupă de principiile şi normele de
drept după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă,
sub aspectul ei de societate văzută, întemeiată pe mărturisirea
credinţei ortodoxe şi nu se ocupă de Biserică sub aspectul ei
nevăzut sau tainic, ci de manifestările şi relaţiile legate de aspec­
tul ei social.
Dreptul canonic poate fi numit disciplină, deoarece face posi­
bilă învăţătura sau însuşirea unor adevăruri sau legi prin care
se explică anumite fenomene, dar poate fi numit şi ştiinţă,
deoarece cercetează metodic, studiază, analizează şi expune sis­
tematic normele de drept stabilite prin cercetarea ştiinţifică.
Pe noi ne interesează obiectul dreptului şi ea disciplină şi ca
ştiinţă, deoarece scopul studierii Dreptului canonic în semina-
riile teologice este şi acela de a-i face pe elevi să cunoască
Dreptul canonic, dar şi acela de a-i obişnui - ea viitori preoţi -
cu cercetarea ştiinţifică în scopul adâncirii problemelor dreptu­
lui canonic._____ ______ _________________________ __________ — >.
" i n urma celor spuse, putem să dăm următoarea definiţie :
Dreptul canonic este disciplina teologieo-juridică, care
cercetează metodic şi expune sistematic principiile şi normele de
drept, după care se organizează şi se conduce Biserica Ortodoxă
ca organism social. ____________ ,
împărţirile principale ale dreptului laic, ca şi cele ale dreptu­
lui religios, ne arată moştenirea juridică şi faptul că împărţirea
materiei se bazează pe raţiuni metodice.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:
1. Cum s-a împărţit ştiinţa Dreptului de-a lungul timpului?
2. Care este împărţirea cea mai generală a dreptului?
3. De ce se ocupă dreptul public?
^ 4. De ce se ocupă dreptul constituţional?
38
 5. Cu cc se poate asemăna dreptul administrativ?
6 . Ce alte feluri de drept se mai cunosc?

LECTURĂ: Pentru a şti ce este dreptul, vom întreba istoria,

răspunsul nu poate fi unanim, deoarece istoria ne va răspunde
descriind diferitele organizaţii şi instituţii juridice care au exis­
tat în istoria diverselor popoare. Fiecare popor, în orice timp,
determină în felul său ceea ce este drept; deşi istoria nu prezintă
dreptul, ci tot atâtea drepturi câte sisteme juridice pozitive şi
câte faze ale lor de dezvoltare (din Giorgio del Vechio, Lecţii de
filosofic juridică, prefaţă de Mircea Djuvara, traducere de J.C.
Drăgan, Editura Europa Nova).

39
 LECŢIA a VlII-a şi a IX-a

LEGISLAŢIA B ISERIC II:

a) C O D IC II
h) Colecţiile Dreptului canonic în ortodoxie

Pentru folosirea legilor referitoare ia Biserică, din cele mai

vechi timpuri s-au alcătuit colecţii, numite Codiri. Codificarea a
continuat neîntrerupt până astăzi, adăugând la colecţiile exis­
tente legile noi, emanate de la autoritatea bisericească.
Codicii se împart:
a) După cuprins:
1) Codiri bisericeşti, care cuprind norme canonice emanate
numai de la autoritatea bisericească;
2) Codici politico-bisericeşti, emanate de la puterea de stat şi
3) Codici micşti sau nomocanoane, care cuprind canoane şi
legi politico-bisericeşti.
b) După cercul de competenţă al normelor :
1) Codici universali, care cuprind canoane obligatorii pentru
întreaga Biserică;
2) Codici particulari, cu canoane obligatorii numai pentru o
parte din Biserică.
c) După autoritatea editorului:
1) Codici oficiali, editaţi de o autoritate bisericească (patri­
arh, mitropolit, episcop);
2) Codici particulari, care sunt publicaţi de persoane parti­
culare.
d) După înşiruirea normelor:
1) Codici cronologici, în care legile sunt înşiruite aşa cum au
apărut şi
2) Codici sistematici, când normele sunt înşiruite pe pro­
bleme.
40
 e) După textul normelor:
1) Codici cu text autentic, pe care chiar autorul i-a stabilit;
2) Codici cu text prescurtat sau sinopse;
3) Codici cu text parafrazat, în care unele cuvinte învechite
sunt înlocuite cu altele noi;
4) Codici cu text comentat, care adaugă la textul normelor
explicaţii, pentru a înlesni înţelegerea şi aplicarea lor. Cel mai
practic fel de împărţire este acela după cuprins şi cronologie.
0 f) După epoci de legiferare: if*\
Datorită însemnătăţii Sinoadelor Ecumenice, după legife­
rarea bisericească s-ar putea face următoarea precizare:
-prima perioadă până la 325;
-a doua perioadă de ia 325 până la 920;
-a treia perioadă de la 920 până în zilele noastre.
Noi vom urma împărţirea în :
1) Codici bisericeşti;
2) Codici politico-bisericeşti;
3) Codici micşti.

1. Codici bisericeşti
a) învăţătura celor 12 Apostoli, care este alcătuită în sec. I, de
către unii discipoli ai Sf. Apostoli. Cuprinde 15 capitole şi a fost
descoperită în 1875, de către Mitropolitul grec Filotei Brieniu şi
publicată Ia Constantinopol în 1883.
b) Constituţiunile Sf. Apostoli, în opt cărţi, alcătuită proba­
bil, Ia Constantinopol, în sec. III şi IV.
c) Canoanele apostolice, în număr de 85, au fost primite şi
întărite de Sfinţii Părinţi şi transmise nouă cu numele Sfinţilor
Apostoli.
Biserica Ortodoxă numără 85, cea Apuseană 50 de canoane
apostolice deoarece Dionisie Exiguul a tradus numai primele 50
de canoane, pe care le-a avut la îndemână.
41
 d)Tradiţia apostolică, numită şi canoanele lui Ipolit, care
cuprinde 35 de canoane privitoare Ia alegerea episcopilor,
prezbiterilor şi diaconilor.
e) Rânduiala Apostolilor, numită şi Didoscalia, compusă
secolul III, care cuprinde 39 de canoane.
Rânduielile Bisericii egiptene,în 32 de cărţi, datând din secolul III.
h) Actele martirilor, datând din primele trei veacuri şi
cuprinzând material important cu privire la organizarea
Bisericii primare.
Codici cronologici
Primul Codice cronologic bisericesc oficial este Akoluthia
Ton kanonon (Inşirarea canoanelor), compusă de un autor
necunoscut.
Codici sistematici
1. Codicele bisericesc în 6 o de titluri, al cărui autor este
necunoscut.
Codicele însuma canoanele cuprinse în Akoluthia şi Synopsie.
Codicele s-a pierdut, dar este cunoscut din prefaţa codicelui
următor.
2. Codicele sistematic în 50 de titluri este alcătuit în anul 550
de avocatul Ioan Scolasticul, mai târziu patriarh al
Constantinopolului, care este considerat întemeietorul
Dreptului canonic răsăritean. Cuprinde Codicele în 60 de titluri
şi 6 8 de canoane ale Sf. Vasile cel Mare.
2. Codici politico-bisericesti
Din secolul al IV-lea datează legislaţia împăratului Justinian,
cuprinsă în colecţia numită ’’Corpus Juris Civillis”, compus din
patru opere: a) Codex Constitutiones, alcătuită din 12 părţi;
b) Digestae sau Pandectae, în 50 de cărţi; c) Institutiones şi d)
Novellae Constitutiones, cuprinzând legile noi ale Iui Justinian.
3. Codici micsti (Nomeocanoane)
Folosirea separată a codicilor bisericeşti şi a celor politico-
bisericeşti era dificilă, de aceea s-a iniţiat alcătuirea codicilor
AO
micşti, care cuprind şi canoanele şi legile politico-bisericeşti,
numindu-se nomocanoane.
1. Nomocanonul în 50 de titluri, care are la bază Codicele sis-
tcmatin în 50 de titluri şi Codicele în 87 de capitole.
2. Nomocanonul în 14 titluri, care se compune din
Nomocanonul în 50 de titluri, dar fără text şi din colecţia
tipărită în text autentic.
3. Nomocanonul patriarhului Fotie din 883, care are la bază
Nomocanonul în 14 titluri, căruia i s-au adăugat 102 canoane ale
Sinodului Trullan, 22 de canoane ale Sinodului V II Ecumenic
din Niceea (787) şi canoanele sinoadelor ţinute sub patriarhul
Fotie la Constantinopol. La Sinodul de la Constantinopol din
920, acest codice ca cel mai complet, a fost declarat obligatoriu
pentru întreaga Biserică.
4. Nomocanonul lui Arsenie. In veacul al XlII-lea Arsenie,
monarh la Muntele Athos, apoi patriarh de Constantinopol a
compus o sinopsă care1 de fapt, este un Nomocanon în 141 de
capitole, bazat pe legislaţia lui Justinian.
5. Nomocanonul lui Matei Vlastare sau Sintagma alfabetică.
La 1335, un călugăr, Matei Vlastare a întocmit Nomocanonul
cunoscut sub numele de ’’Sintagma alfabetică” a canoanelor, în
care este împărţită materia după cele 24 de litere ale alfabetului
grecesc.
6 . Nomocanonul lui Cotelerius a fost tipărit de către francezul
Cotelerius, în voi. I al colecţiei publicate la Paris, sub titlul
’’Ecclesise graecae monumenta”. Textul are 547 de capitole. O
variantă a acestui text formează cuprinsul colecţiei numite
“Pravila cea Mică”, tipărită la Govora în 1640.
ArJ. Nomocanonul lui Manuil Malaxa.
Cel mai important Nomocanon este cel scris de Manuil
Malaxa, originar din Peloponez. Scris în greaca clasică, multi­
plicat în limba populară, a ajuns şi în ţările Române. Unul din
textele complete ale acestui nomocanon a servit ca izvor princi­
43
pal al colecţiei româneşti, numite ’’îndreptarea l.egii sau Pravila
cea M are” , tip ărită ia I ârgoviste în 1652.
8. Carja arhiereilor (Vactiria), scris de călugărul lacob din
Ianina este împărţit în 1624 capitole şi are un amănunţit indice
alfabetic.
9. Nomocanonul lui Cheorghe din l’rapezunt, scris în 1730.
10. Cartea foarte folositoare de suflet, un Nomocanon grecesc
de mare circulaţie, datând de la sfârşitul sec. ,d XVilî-îea.
în Biserica Ortodoxă s-au tipării următorii codiri mai impor­
tanţi :
1. Colecţia Ton Aghion Sinodon, făcută di' Spiridon Melias,
ierarh
al ortodocşilor din Veneţia, colecţia a fost tip irită în anul 1761
la Veneţia, în două volume.
2. Colecţia Sillogi, alcătuită cu cheltuiala lui Neofit
Peloponezianul, tipărită la Veneţia în an ui 1767, făcută de
Agapios Leonardos.
3. Kanonicon, o colecţie tipărită între anii 1798-1800 de
călugărul Hristofor, din Schitul Prodomu! de ia Athos, cu chel­
tuiala şi aprobarea patriarhului Neofit ai Vll-lea al
Constantinopolului.
4. Pidalionul, o colecţie completă de canoane cu comentarii,
făcută de episcopul Agapia şi de călugărul Nicodin.
5. Sintagma Atenianată de G.A. Ralis şi M. Podiş, în şase vol­
ume, la Atena, între anii 1852-1859.
6 . Orânduiri canonice, epistole, hotărâri, răspunsuri canonice
ale patriarhilor din Constantinopol, în două volume, publicate
la Constantinopol în 1888-1889.
7. Legislaţia Patriarhului Ecumenic, dintre anii 1800 şi 1896,
publicată de M. Totokas, la Constantinopol.
8 . Canoanele Bisericii Ortodoxe, publicate fără comentarii, de
H. Alivisatos, Ia Atena în anui 1931.
9. Jus Greco-Romanum (Dreptul Greco-Roman). Corp al
44
legilor şi colecţiilor politico-bisericeşti şi civile din epoca de după
Justinian, publicat de P. Zepos ia Atena, în 1931. Are 8 volume.
Volumul 8 cuprinde: Codul Civil al Moldovei din 1817, dar de
Domnul fanariot Scarlat Kalîmachi şi Codul Civil al Ungro-
Vlahiei, (Iar de Ion Vodă Caragea. Ambele coduri sunt în limba
greacă.
La slavi:
1. Cormciaia-Kniga (cartea cârmuirii), alcătuită de mitropol­
itul sârb Sava Nemanja, fost monarh ia Hilandar (Athos), pe la
1220. De la sârbi, codicele a trecut la bulgari,(de unde despotul
lacob Sviatoslav îl trimite, în 1262, mitropolitul Kiril al
Kievului. Sinodul din Vladimir (1274) declara acest codice
obligatoriu şi pentru Biserica Ortodoxă din Rusia. A fost tipărit
la Moscova între 1650-1653 şi retipărit în 1787, 1804 şi 1814.
2. Kniga Pravil este un codice care cuprinde canoanele Sf.
Apostoli, ale sinoadelor ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi, publi­
cat ia Moscova în 1839, apoi în 1843 şi 1862.
3. Colecţia canoanelor, cu comentarii, cu text paralel grec şi
slavon, tipărită la Moscova între anii 1876 şi 1878. Colecţia
cuprinde comentariile iui Zonara, Aristen şi Balsamon, plus cele
din Cormiciaia.
La sârbi:
1. Cormiciaia Kniga a Mitropolitului Sava a fost primul
codice completat apoi cu Sintagma lui Matei Vlastare.
2. Dispoziţiile politico-bisericeşti ale ţarului Ştefan Duşan,
publicate în 1349.
3. Zakonik, publicat în 1354.
4. Episcopul Nicodin Milas a publicat colecţia : Canoanele
Bisericii Ortodoxe cu comentarii, în două volume, Novisad,
1895-1896, tradus în limba română în patru volume, între
1930-1936, la Arad de Nicolae Popavici şi Uros Kovincici.
La bulgari:
1. Profesorul Ştefan Ţankov a publicat un ’’Comentar la
45
canoane”, în două volume, Ia Sofia între 1912-1915.
La români:
Când s-a tipărit primul Nomocanon sau Pravila românească
nu se ştie precis, deşi până în veacul al XVS-lea, în Biserica
românească s-au întrebuinţat tot felul de Nomocanoane slav.e şi
greceşti.
1. Pravila lui Coresi, tipărită la Braşov, în 1563, se pare că e
cea mai veche pravilă tipărită în româneşte.
2. Pravila cea Mică sau Pravila de la Govora, tipărită la 1640,
la Mănăstirea Govora, împărţită în 159 de capitole, reproduce o
versiune a Noniocanonului Cotelerius şi este destinată duhovni­
cilor.
3. Şapte Taine ale Bisericii, tipărită la Iaşi, în anul 1644, care
foloseşte canoanele cu comentarii cu privire la Pocăinţă şi
Preoţie.
4. Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti
sau Pravila lui Vasile Lupii, tipărită la Iaşi în anul 1646.
5. Pravila cea Mare sau îndreptarea Legii ori Pravila lui Matei
Basarab, tipărită la Târgovişte în anul 1652. Are caracterul de
cod bisericesc şi de stat şi este cea mai cuprinzătoare pravilă
românească.
Pravila cuprinde în partea I-a Nomocasioul Lui Manuil
Malaxa şi Pravila lui Vasile Lupu de Ia 1646, iar partea a Il-a
cuprinde Sinopsa canonică, Comentariile lui Aristen şi 54 capi­
tole din opera canonică a lui Anastasie Sinaitul.
6 . Pravila aleasă sau Pravila lui Eustatie, un călugăr
moldovean, scrisă în 1632.
7. Zaconicul lui Sava Brancovici (1656-1680), din care ni s-a
păstrat un fragment manuscris.
8 . Rânduieli sau Pravile duhovniceşti şi de obşte pentru preoţi,
mai mult de 20 la număr, apărute în sec. al XVIII-lea şi al XIX-
lea.
9. Carte foarte folositoare de süßet, în mai multe ediţii
46
româneşti, traduse de călugării Cherontie şi Grigorie din
greceşte.
10. Pidalionul, tipărit în 1844 la Mănăstirea Neamţu după
traducerea primei ediţii a Pidalionului (1800), făcută de
Mitropolitul Veniamin Costache şi îndreptată de Neofit Scriban.
11. Manual cu pravila bisericească, o prescurtare a Pravilei
celei Mari, făcută de Nifon, Mitropolitul Munteniei şi publicată
la Bucureşti în două ediţii, în 1853 şi 1854.
12. Dreptul canonic oriental, publicat de Marin Theodorian la
Bucureşti în trei volume, între anii 1905-1907.
13. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, ediţia
lui Nicodin Millas, tradusă de Nicolae Popovici şi Uros
Kovincici, la Arad, în patru volume : 1930, 1931, 1934 şi 1936.
Este cea mai cuprinzătoare şi cea mai valoroasă în Ortodoxie.
14. Canoanele, în două volume, urmând să apară şi al treilea
Text şi comentarii de C. Dron, Bucureşti, volumul I, 1932 şi
volumul II, 1935.
15. Pravila Bisericească, Cernica, 1940. Este o Sintagmă alfa­
betică a textelor şi dispoziţiilor canonice privind Taina Pocăinţei
şi Duhovnicia, întocmită şi tipărită de Nicodin Sachelarie.
16. Legiuirile bisericeşti întocmite în vremea Patriarhului
Justinian, publicate la Bucureşti în 1953 sub titlul: Legiuirile
Bisericii Ortodoxe. Colecţia cuprinde legiuirile bisericeşti dintre
anii 1948 şi 1953 ale Bisericii autocefale române şi un indice de
canoane.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. Ce sunt Codicii?
2. Care sunt colecţiile de drept canonic în Ortodoxie?
3. Care sunt codicii mai importanţi la greci?
4. Care sunt codicii slavoni?
5. Care sunt codicii apăruţi după sec. si XVI-lea la români?
47
 LECTURA: ’’îndreptarea Legii cu Dumnezeu, care are toată
judecata arhierească şi împărătească de toate vinele preoţeşti şi
mireneşti. Pravila Sfinţilor Apostoli, a celor şapte soboare şi
toate cele neamestnice. Lângă acestea şi ale sfinţilor dascăli ai
lumii: Vasilie, Timothei, Nichita, Nicolae; Teologia
Dumnezeieştilor bogoslavi. Scrise mai înainte şi tocmite cu
porunca şi învăţătura blagocestivului împărat, Chir loan
Goneninul, ale cuvântătorului deac al marii biserici lui
Dumnezeu şi păzitor de pravili, chir Alexie AristinuL iar acum
de întâi propuse toate preelineşte pre limba românească, cu
nevoita şi userdia şi cu toată cheltuiala a preasfântului de
Hristos chir Ştefan cu mila iui Dumnezeu mitropolit al
Târgoviştei, exarh Planilui şi a toată Ungro-VIahia. în
Târgovişte, în tipografia prea luminatului miei domn Mathei
Voievod Basarab în sfânta mitropolie în casa înălţării Domnului
nostru lisus Hristos 1652, v. post velichi” (După îndreptarea
Legii cu Dumnezeu, Pravila Iui Matei Basarab,,Târgovişte,
1652).

48
 LECŢIA a X-a

BISERICA ŞI DREPTUL

Biserica întemeiată de Mântuitorul este din punct de vedere

al Dreptului Canonic, comunitatea de oameni care legaţi între ei
prin credinţă, legea dumnezeiască, ierarhie şi Sf. Taine şi care
urmăresc realizarea scopului pentru care s-a întemeiat Biserica.
Mântuitorul a întemeiat Biserica ţinând seamă de alcătuirea
omului, de natura lui, adică atât de latura materială cât şi de cea
spirituală. Biserica, după natura ci, este supusă unor rânduieli,
care ţin inevitabil de aspectul său material şi care, formează un
ghid practic, un îndrumător cu putere de lege, voită de
Mântuitorul ei, cu putere de lege divină, care se răsfrânge în
nenumărate reguli, asupra întregii manifestări şi trăiri estreme,
materiale.
încă de la întemeierea Bisericii, Mântuitorul a hotărât şi
normele fundamentale, după care să se conducă Sf. Apostoli şi
urmaşii acestora în organizarea Bisericii. Având aceste norme
fundamentale, chiar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt au organi­
zat ia ierusalim, prima comunitate bisericească. Acesteia i-au
urmat apoi toate celelalte Biserici, întemeiate după acelaşi
model, în diferite părţi ale lumii.
Biserica are la bază mai întâi atributele care o deosebesc de
celelalte societăţi sau organizaţii religioase şi laice, precum şi
alcătuirea Bisericii, din diferite categorii de membri, fiecare
având locul său, dreptul şi datoriile sale.
în Dreptul canonic considerăm Biserica în latura ei juridică,
adică întemeiată ca organizaţie juridică, în care s-a orânduit
autoritatea, norme, ascultare şi pedepse.
49
 Biscrica se deosebeşte de celelalte societăţi prin însuşirile
sale: a) una, adică o organizaţie religioasă neîmpărţită, pentru
că are numai un cap nevăzut, pe Hristos, care i-a dat o singură
învăţătură şi o singură mântuire; b) sfântă, pentru că înteme­
ietorul ei e sfânt şi tot aşa scopul şi mijloacele pentru ajungerea
scopului; c) sobornicească (universală), pentru că are menirea să
cuprindă pe toţi oamenii, fără deosebire de loc, timp şi bazată pe
puterea sinodală şi învăţătura sfintelor sinoade; d) apostolească,
pentru că apostolii au organizat Biserica şi ei au puterea de con­
ducere şi de la ei au primit-o episcopii, prin succesiune neîntre­
ruptă.
După învăţătura canonică fundamentală a 1 isericii Ortodoxe
Răsăritene, membrii Bisericii se împart în două stări. Una o
formează cei care, prin chemare deosebită, prin taina hirotoniei,
sunt destinaţi să îndeplinească servicii divine, adică să vestească
învăţătura, să împartă darurile veşnice, să sfinţească, să se
îngrijească de mântuirea tuturor şi de a păstra rânduiala şi
tradiţia Bisericii; a doua este starea din care fac parte toţi
ceilalţi membri, care prin Botez au dreptul să ia parte la tot ce
priveşte viaţa Bisericii. Cei ce fac parte din prima stare se
numesc clerici, iar ceilalţi laici; motivul acestei deosebiri
arătându-1 chiar întemeietorul Bisericii (Efeseni, IV. 11-12).
Capul Bisericii este însuşi Mântuitorul nostru lisus Hristos,
întemeietorul ci (Efeseni V. 23-24), care conduce prin
învăţăturile sale neschimbătoare, ori dogme şi învăţături morale
şi prin Duhul Sfânt.
Sfinţii Apostoli au primit putere de la Mântuitorul în chip
egal, iar când s-au ivit chestiuni care depăşeau puterile unui sin­
gur apostol, se adunau în sinod. Şi episcopii erau la începui
egali, dar când se ivea o problemă mai importantă se adunau
mai mulţi şi hotărau. Aşa cum Apostolii, deşi mai mulţi, formau
o unitate, tot aşa urmaşii instituiţi de ei, episcopii, formează un
corp, episcopatul.
50
k De asemenea, Bisericile autocefale formează un tot, deoarece
autocefalia înseamnă administraţie proprie, independenţă.
Credinţa, tainele, cultul şi organizarea este aceeaşi. Bisericile
autocefale sunt mădulare ale trupului Bisericii.
Biserica universală a fost condusă în mod vizibil de Sinodul
ecumenic, iar când acesta nu s-a putut întruni, de Consensus
Ecclesiae disperase, ca formă extremă a unităţii Bisericii.
Condiţiile primirii în Biserică sunt credinţa şi botezul, iar
mântuirea este numai în Biserică (extra Ecclesiam nulla salus).
După învăţătura Sf. Scripturi, Biserica este un trup alcătuit
din mai multe membre şi după cum sănătatea trupului depinde
de sănătatea membrelor, tot aşa şi în Biserică, numai atunci
avem raporturi sănătoase, când toţi membrii ei sunt cu putere
de viaţă şi formează o unitate.^Fără această unitate între meni-,
brii Bisericii şi fără lucrarea în comun şi în conformitate cu
menirea Bisericii, cu binele general al ei, nu se atinge scopul
Bisericii. în felul acesta fiecare membru al Bisericii, fără a avea
în vedere poziţia sa, poate să contribuie la înfăptuirea Binelui,
unităţii şi păcii, pe care le urmăreşte Biserica, j
Puterea ierarhiei îşi are temeiul în Dreptul canonic şi numai
Sf. Apostoli şi urmaşii lor au dreptul să înveţe, să administreze
Sf. Taine şi să aibă conducerea în Biserică. Mijloacele divine nu
exclud mijloacele omeneşti, ci chiar cer o colaborare ca să dea
roade. Dacă laicii n-au dreptul să fie organe ale lucrărilor dum ­
nezeieşti în Biserică, ca oameni şi creştini dispun de mijloace şi
puteri care ţintesc binele şi sunt impuse şi păstorilor Bisericii.
Orice laic e liber să dea ajutor ierarhiei, în acord cu învăţătura
Bisericii, pentru sporirea roadelor Bisericii. O asemenea conlu­
crare Biserica o va primi totdeauna cu recunoştinţă şi ierarhia
nu va vedea în ea o încălcare a drepturilor ei. Numai o lucrare
comună atât a ierarhiei cât şi a laicilor în Biserică în cadrul unor
limite bine stabilite, corespunde spiritului Bisericii Ortodoxe de
Răsărit. Prin hotărârea cuprinsă în epistola adresată întregii
51
creştinătăţi ortodoxe de patriarhii Răsăritului, la <> mai 1848,
care spun că ’’păzitorul dreptei credinţe să fie trupul lui Hr istos,
adică însuşi poporul” ,s-a exprimat un adevăr fundamentai
Bisericii Ortodoxe de Răsărit şi s-a arătat întreaga importanţă a
drepturilor poporului în Biserică.
Prin recunoaşterea im p o r ta n ţe i la ic ilo r î;; Biserică nu se
deduce că exercitarea puterii ierarhice e c o n d iţio n a tă de poziţia
pe care o au laicii în Biserică.
Subiectul puterii Bisericii îl formează adunarea episcopilor,
care exercită puterea aceasta ca s in o d ecum ei' ic sau particular.
Caracterul drepturilor laicilor în Biserica e condiţionat de sco­
pul general al Bisericii. Iii sunt chemaţi şi împuterniciţi să
lucreze pentru scopul acesta cu toate puterile lor, fo lo s i ndu-se de
toate lucrările acelea prin care se ajunge ia binecuvântarea
Atotştiutorului. Deoarece această binecuvântare vine numai
prin mijlocirea păstorilor Bisericii, Dreptul c a o n ic porunceşte
laicilor să asculte de păstorii lor în chestiunii, pastorale, spiri­
tuale şi să se supună tuturor hotărârilor ierarhiei.
învăţătura St. Scripturi şi a Sfinţilor Pariaţi au formulat-o
bine Sfintele Sinoade în canoane.
Laicii au dreptul de a lua parte la chestiunile privitoare la
averea Bisericii, dar dreptul acesta tre b u ie b ac înţeles, spre a
nu se ajunge ia confuzia în tr e a d m in is tr a r e a şi în tr e b u in ţa r e a
averii bisericeşti.
Din punctul de vedere ai dreptului canor.ic, administrarea
averii bisericeşti este raportată la subiectul ei. Deoarece subiec­
tul averii bisericeşti este Biserica, administrarea ei o poate avea
numai autoritatea bisericească, episcopul.
Fiindcă episcopul nu poate administra singur, canoanele
amintesc de preoţii, diaconi, ca ajutoare, dar după indicaţiile
episcopului. Administrarea averii bisericeşti a unei parohii, prin
împuternicirea episcopului, o are preotul. fCu privire la partici­
parea poporului la administrarea acesteia, canoanele nu
52
 I

cuprind hotărâri, dar practica bisericească a recunoscut dreptul

i
laicilor spre folosul Bisericii. Practica s-a impus încă din vremea
apostolilor, când uncie comunităţi creştine alegeau bărbaţi
evlavioşi ca să i ajule pe St. Apostoli in lucrările lor. Bărbaţii
aceştia au primit putere de la Apostoli să administreze averea
potrivii scopului Bisericii. Când Biserica a dobândit indepen­
denţa în imperiul greco-i oman, n-a respins ajutorul laicilor faţă
de Dumnezeu, a aprobat conlucrarea laicilor şi a precizat aju­
torul în probleme de construcţie, de înzestrare a Bisericii, cu
privire la trebuinţele materiale ale cultului şi la binefaceri, pen­
tru care Biserica ie era recunoscătoare. Aici îşi are originea
epitropia parohială de mai târziu.
După apunerea Imperiului Bizantin, când Biserica a rămas
fără sprijin, laicii evlavioşi au fost chemaţi să sprijine ierarhia şi
administrarea averilor bisericeşti.
în faţa necesităţii de a se recurge la pârghii, Biserica n-a ezi­
tat să-şi însuşească soluţii care puteau fi puse de acord cu prin­
cipiile sale etice şi religioase.
Aceasta a iosl prima şi fireasca operaţie pe care a început-o
chiar Mântuitorul.
Pârghia juridică folosită de Biserică are în măsură să excludă
exagerările Ia care au ajuns teoretic şi practic unii creştini mai
târziu.
Mijloacele şi formele materiale ale Bisericii sau cele născute
din necesitatea convieţuirii sociale în Biserică şi din necesitatea
potrivirii celor divine cu cele omeneşti, sunt elemente care ţin de
practica ei, dar nu ca ţeluri, ci ca mijloace conforme unor
situaţii, dar care vizează scopul final al Bisericii.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. Ce este Biserica din punct de vedere al Dreptului canonic?

2. Care sunt atributele Bisericii care o deosebesc de celelalte
organizaţii?
.53
 3. Cum se împart membrii Bisericii, după învăţătura cano­
nică?
4. Cine este capul Bisericii?
5. Care este subiectul averii bisericeşti?

LECTURĂ : Pentru a defini dreptul, Fericitul Augustin îl

raportează la bine, la adevăr şi la Dumnezeu, arătând că numai
în felul acesta trebuie înţeles conţinutul şi rostul dreptului şi al
dreptăţii care constă în a da fiecăruia ee este ai său. Astfel
lucrând, dreptul sau dreptatea săvârşesc binele, iar binele sta­
torniceşte pacea, potrivit dreptăţii celei adevărate, care este
adevăratul Dumnezeu (După Arhidiacon dr. prof. loan Floca,
Dreptul canonic ortodox, op. cit. P. 26).
 LECŢIA a Xl-a

O R G A N IZA R E A B ISE R IC II
Principiile generale ale organizării

Organizarea Bisericii a fost făcută de Mântuitorul, care este

întemeietorul ei şi este concepută ca o comunitate a
credincioşilor: clerici şi mireni, aşezaţi pe un anumit teritoriu.
Pentru menţinerea organizării, după planul orânduit de
Capul Bisericii, există o putere bisericească deosebită, pe care o
exercită ierarhia, după normele stabilite.
Prin definiţie. Biserica este comunitatea credincioşilor înte­
meiată de M â n t u i to r u l I k n s H r k t n t ; , r ro H in r io ş i care sunt legaţi
prin credinţă, învăţătură, ierarhie şi sfinte taine.
Ca instituţie religioasă, Biserica are un chip văzut şi o latură
nevăzută, iar partea ‘ văzută interesează Dreptul canonic.
Mântuitorul a descoperit învăţătura sa, pe care trebuie să o
primească oricine doreşte să devină membru al Bisericii.. El a
instituit Sf. Taină^ care sunt semne văzute prin care se
mijloceşte Harul divin. El a prescris legi pe care membrii
Bisericii trebuie să le respecte şi a instituit ierarhia, care are
datoria să conducă Biserica. întemeierea solemnă a Bisericii a
săvârşit-o Domnul pe cruce, iar apostolilor le-a dat puterea de a
lega şi dezlega şi i-a trimis să propovăduiască învăţătura Lui la
toată făptura. Cu acestea Biserica s-a întemeiat şi a devenit un
organism văzut.
Biserica, sub aspectul ei văzut, cuprinde o comunitate de
credincioşi, uniţi prin credinţă, interese materiale şi spirituale
care îi apropie.
Pentru a-şi îndeplini scopul au o organizare, norme religioase
şi juridice, precum şi un cult religios, manifestat prin ritual şi
slujbe religioase.
55
 Omul ca existenţă psiho-fizieă aparţine, pri i trup aspectului
văzut ;il Bisericii, dar orientat permaneui spre Biserica
nevăzută, prin existenţa sa re lig io a s ă şi scopul spre care îşi ori­
entează permanent viaţa.
Biserica Ortodoxă este “unică, sfântă, sobornicească si apos-
tolească” şi acestea sunt atributele fundamentale ale Bisericii.
Biserica este sfântă, deoarece sfânt este Intc.uci torul, Fiul lui
Dumnezeu şi El este pururea prezent în ea, fapt pentru care nu
poate greşi; este infailibilă.
Biserica este sobornicească, adică universală şi pentru că
porunca Mântuitorului, adresată Sfinţilor apostoli este de a
răspândi Evanghelia până ia marginile pămâniului, deci in sens
extensiv, dar are şi un sens intensiv, de a p r o fu n . ia re* a adevărului
pe verticală, în profunzime, sprijinindu-se pe stâlpii sfintelor
sinoade (soboare), care sunt temelia de granit a ortodoxiei.
Biserica este apostolică, deoarece Mântuitorul a dat puterea
Apostolilor săi, care au organizat B is e ric a , i;.r dc ia Apostoli
puterea a trecut la episcopi, care prin succesiune o vor transmite
neîntrerupt până la sfârşitul veacurilor.
Mai presus de atributele amintite este unit;, ea Bisericii, pen­
tru care ne rugăm permanent:,..'"Pentru b a r ăsta rea Sfintelor
lui Dumnezeu Biserici şi pentru Unirea tuturor”, fiindcă uni­
tatea este spirituală şi toţi trebuie să avem o credinţă; drept,
cum spune un sfânt Părinte, a fost ceea ce s-a c rezut: totdeauna,
pretutindeni şi de către toţi.
După învăţătura canonică fundamentală a Bisericii
Ortodoxe, unitatea trebuie să fie atât dogmatică, dar şi canonică
şi de cult. Aşadar, principiile după care se conduce Biserica se
găsesc în Sfânta Scriptură şi în Sf. Tradiţie, dar şi în viaţa de
toate zilele din care se desprind adevărurile.
Principiile canonice pe care se întemeiază legile bisericeşti
sunt principiile de bază, care se afirmă în unitatea învăţăturii,
dreptului şi cultului Bisericii.
56
 în ceea ce priveşte alcătuirea generală a Bisericii trebuie să
amintim că Biserica, ca trup al căi ui cap este Mântuitorul lisus
llristos, o formează toţi care au primit Botezul şi care urmăresc
realizarea scopului pentru care s-a întemeiat Biserica. Dar, după
cum în orice organism cu râmluială, fiecare membru îşi are
locul său şi trebuie să-şi cunoască datoriile ce-i revin, ca să fie
părtaş la drepturi, to t aşa trebuie să fie şi în Biserică.
Membrii Bisericii se împart în două stări: una o formează cei
care prin chemare deosebită sunt destinaţi să vestească
învăţătura, să împartă darurile şi să se îngrijească de mântuirea
tuturor şi de instituţiile bisericeşti, iar altă stare îi cuprinde pe
ceilalţi, care nu sunt chemaţi la slujbele bisericeşti, ci au dreptul
să participe la tot ce priveşte viaţa bisericească. Prima stare o
formează clerici, iar cea de-a doua laicii.
Deosebirea dintre membrii Bisericii a arătat-o chiar
Mântuitorul şi pe baza poruncii Lui s-a stabilit şi poziţia
diferiţilor membri, p r e c u m şi d r e p tu r ile şi datoriile lor.
De la întemeietorul Bisericii deosebim în cler cele trei grade
diferite: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul, cu drepturile şi
datoriile fiecăruia.
C u vremea, pe lâ n g ă cele tre i trepte amintite, ale ierarhiei
superioare de drept divin, în Biserică s-au introdus şi trepte ale
ierarhiei inferioare, de drept omenesc, care erau ajutoare ale
ierarhiei superioare.
Mirenilor sau laicilor Biserica le-a recunoscut poziţia pe care
au avut-o chiar de !a întemeierea ei, adică participarea la viaţa
bisericească.
Organizarea bisericească priveşte clerul şi laicii, de aceea
interesează raportul dintre cler şi laici.
Atingerea scopului Bisericii presupune însuşirea învăţăturii
creştine şi mijlocirea harului, prin sfinţire.
Această putere a fost exercitată de Sf. Apostoli şi a fost trans­
misă urmaşilor lor, membrilor ierarhiei.
57
 Puterea ierarhiei îşi are temeiul în Sf. Scriptură şi numai
apostolii şi urmaşii lor au dreptul în Biserică să înveţe, să
administreze Sf. Taine şi să conducă. Mijloacele divine nu
exclud mijloacele omeneşti în Biserică, ci chiar le presupun, pen­
tru a da roade.
Poziţia ierarhiei şi a laicilor este determinată de organizarea
fundamentală a Bisericii, prin care se evidenţiază raporturile şi
drepturile şi îndatoririle dintre cele două stări.
Conlucrarea ierarhiei cu laicii corespunde spiritului Bisericii
Ortodoxe.
Recunoaşterea importanţei credincioşilor laici nu limitează
puterea ierarhiei şi nici nu se poate deduce că exercitarea puterii
ierarhice e condiţionată de poziţia pe care o au laicii.
Subiectul puterii bisericeşti este sinodul, adică adunarea epis-
copilor, care exercită puterea peste toată lumea, ca sinod ecu­
menic şi peste o biserică particulară, ca sinod local.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:
1. Cum a început organizarea Bisericii întemeietorul ei ?
2. Când a săvârşit Mântuitorul întemeierea solemnă a
Bisericii?
3. Care sunt atributele Bisericii?
4. Care sunt principiile de bază pe care se întemeiază legile
bisericeşti?
5. Care sunt cele două stări ale membrilor Bisericii şi prin ce
se deosebesc?

LECTURĂ : Prin hotărârea cuprinsă în epistole adresată

întregii creştinătăţi ortodoxe de patriarhii orientali la 6 mai
1848, că adică ’’păzitorul dreptei credinţe să fie trupul lui
Hristos, adică însuşi poporul”, s-a exprimat un adevăr funda­
mental al Bisericii ortodoxe de răsărit şi s-a determinat întrea­
ga importanţă a drepturilor poporului în Biserică. (După
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, traducere de
Dimitrie I. Cornilescu şi Vasile S. Radu, Bucureşti, 1915, p. 183).
 LECŢIA a XlI-a

PUTEREA BISERICEASCĂ
|
Biserica, sub aspectul ei văzut, trebuie să aibă autoritate, care
să o conducă spre scopurile ei.
Prin autoritate se înţelege în mod obişnuit, expresia morală a
puterii. Ea nu se confundă cu puterea fizică şi nu are, în sens
Juridic, nici o legătură cu aceasta, întrucât forţa nu naşte drep­
tul.
Autoritatea stă în puterea morală cu care este învestită per­
soana sau un colectiv de conducere. Izvorul autorităţii stă în
puterea de voinţă a oamenilor şi nici o autoritate nu este legit­
imă, decât dacă ea se constituie pe temeiuri de drept, adică pe
cele de exprimare liberă a voinţei membrilor unei societăţi,
j Astfel se prezintă lucrurile în societatea civilă.
în Biserică, autoritatea nu emană numai din voinţa credin­
cioşilor, ci şi din voinţa divină, încât ea are acest îndoit aspect pe
care-1 impune originea ei : unul omenesc şi altul divin.
Rostul principal al autorităţii este acela de a emite legi.
La întrebarea de ce este necesară puterea bisericească,
răspunsul este că Biserica, întemeiată de Mântuitorul pentru
oamenii care vieţuiesc pe pământ, are nevoie-ca orice alcătuire
socială-de o autoritate.
Puterea şi conducerea supremă în Biserică aparţine Mântu­
itorului: ”Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ”
(Matei, X V II, 18). Această învăţătură o găsim şi la Sfinţii
Părinţi, de exemplu la Irineu (+ 202), care spune:” Hristos este
capul şi conducătorul suprem al Bisericii, precum şi celei din cer
aşa şi celei de pe pământ, care este unită cu Dânsul prin Duhul
Sfânt”, iar Sf. Grigorie Teologul spune: ’’Unul este Hristos şi
59
unul cap al Bisericii". Apoi, îi» Mărturisirea p; iriarh ulu i Dositei
al Ierusalim ului, art. 10, confirmată şi (le sinodul ţinut în
Ierusalim în anul 1672, se arată că: ’’Deoarece om ul este m u ri­
tor şi ca atare nu poale fi căpetenie veşnică î Bisericii, num ai
D om nul nostru ! istis llristos conduce ca o că;,ctcnic supremă”.
Mântuitorul conduce Biserica prin învăţătura sa, prin
normele şi poruncile date de El, cuprinse în ^f. Scriptură şi în
Sf. Tradiţie şi care singure formează legile fundamentale ale
Bisericii. ’’Nimeni nu poate pane altă temelia, decât cea pusă,
care este lisus Hristos”. Mântuitorul conduce Biserica prin asis­
tenţa şi conlucrarea permanentă a Duhului Sfânt, pe care
promis că-1 va trimite apostolilor săi spre a le fi pururea întru
ajutor, cum zice:”Voi ruga pe Tatăl şi vă va trimite un alt ajutor, care
va rămâne pururea cu voi, adică Duhul adevărului, pe care lumea
nu-1 primeşte, fiindcă nu-1 vede şi nu-1 cunoaşte. Voi însă îl veţi
cunoaşte, căci va rămâne la voi şi va ti în voi”, (loan, XI V, 16-18).
Porunca dată de Sf. Apostoli de a vesti .cuvântul lui
Dumnezeu, de a administra Sf. Faine şi de a păstra ordinea în
Biserică, pentru atingerea scopului ei, înseamnă alcătuirea de
legi şi de hotărâri necesare judecării şi pedep: rii păcătoşilor sau
chiar excluderea lor din comunitatea bisericească.
Puterea dată de Sf. Apostoli pentru conducerea Bisericii, era
destinată pentru tot timpul existenţei Bisericii, prin urmare nu
putea înceta după moartea apostolilor, ci trebuia să treacă
asupra acelora care le lua locui. Sfinţii Apostoli şi-au pus urmaşi
în toate locurile unde întemeiaseră biserici noi, numindu-i epis-
copi. Prin punerea mâinilor şi prin invocarea Duhului Sfânt,
Sfinţii Apostoli au transmis urmaşilor lor, episcopii, puterea
primită de la întemeietorul Bisericii. Această putere a fost
exercitată de episcopi, cu acelaşi drept ca Apostolii şi episcopii
au transmis-o iarăşi urmaşilor lor în demnitatea episcopală,
perpetuându-se astfel puterea bisericească în baza succesiunii
apostolice.
60
 Despre transmiterea puterii bisericeşti de către St'. Apostoli,
episcopilor, mărturisesc şi SI. Părinţi. Clement Romanul spune:
’’Când Apostolii predicau in sate şi oraşe au pus pe discipolii lor
distinşi şi credincioşi, episcopi şi diaconi peste ceilalţi credin­
cioşi.” Se ştie că în vechime, numirea de episcop şi de presbiter,
se folosea pentru ambele trepte, dar din sec. IV se fixează denu­
mirea cunoscută astăzi pentru fiecare din treptele iararhice.
Cei 70 de ucenici şi urmaşii lor din ziieie noastre au o putere
mai restrânsă şi rămân subordonaţi episcopilor.
Din cele expuse până aici, am văzut că subiectul sau
purtătorii puterii bisericeşti au fost Sf. Apostoli, iar după
moartea lor, episcopii. \
Deplinătatea puterii a dat-o Mântuitorul tuturor Apsotolilor
sau Sinodului Apostolic, ca instanţă supremă, în a doua instanţă
puterea fiind exercitată de câţiva apostoli, iar în primă instanţă
puterea era exercitată de fiecare apostol. Puterea întreagă,
deplină a fost dată tuturor apostolilor, excluzându-se orice pu­
tere individuală a unui apostol asupra întregii Biserici şi a
respins chiar şi gândul că vreunul ar năzui la înâietate faţă de
ceilalţi. Încă din vremea când Mântuitorul trăia pe pământ şi
s-au iscat certuri cu privire la întâietate, prin pilde strălucite El
a ştiut să stăvilească această manifestare a slăbiciunii firi
omeneşti.
Sfinţii Apostoli s-au convins de natura spirituală a misiunii
lui Iisus Hristos şi au şi lucrat în acest sens, conducând şi
păstorind Biserica numai cu -.iilj-oace spirituale, împărţind
harul dumnezeiesc, sfătuind pe credincioşi numai cu dragoste şi
blândeţe şi dându-le prin viaţa lor, exemple măreţe de modul
cum trebuie să trăiască, cei care vor să fie adevăraţi membri ai
Bisericii.
Raportul dintre Sf. Apostoli şi Biserică, s-a păstrat şi la
urmaşii lor, episcopii. Fiecare episcop deţine o putere egală cu a
fiecărui membru al episcopatului şi exercită puterea supremă
61
bisericească, în primă instanţă, în virtutea căreia, fiecare dis­
pune de toate însuşirile, în urina cărora este îndreptăţit a păstori
pe credincioşii încredinţaţi, independent de ceilalţi episcopi.
Un episcop este supus numai unei adunări compuse din mai
mulţi episcopi, ca instanţă superioară a puterii supreme bi­
sericeşti, şi anume sinodul, care reprezintă Biserica.
In adunarea mai multor episcopi îşi au originea sinoadele, iar
adunarea reprezentanţilor Bisericii întregii este sinodul ecu­
menic, organul prin care se exercită puterea bisericească, aşa
cum a hotărât Mântuitorul şi cum o recunoaşte Biserica
Ortodoxă, deoarece are temei atât în învăţătura întemeietorului
Bisericii, cât şi în practica apostolilor, fiind iot în felul acesta
exercitată şi de urmaşii apostolilor, de episcopi, începând cu cele
mai vechi timpuri ale Bisericii şi continuând în zilele noastre.
Forma de conducere a Bisericii se deosebeşte de formele
lumeşti de conducere, ea fiind hristocentrică. Aceasta din con­
siderarea lui Iisus Hristos ca unic cap văzut, păstorul şi con­
ducătorul suprem al Bisericii, dar şi colegială - episcopală sau
sinodală - episcopală.
Mântuitorul a fost totdeauna împotriva ideii unei împărţiri
lumeşti şi aceasta se vede şi din răspunsul categoric pe care i-1
dă lui Pilat: ’’împărăţia mea nu este din lumea aceasta” (loan,
V III,36).
în baza întreitei activităţi a Mântuitorului: învăţătorească,
sfinţitoare şi de conducere, Biserica a împărţit puterea în trei:
puterea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce.
Prin hirotonie se produce capacitatea de a sfinţi, de a săvârşi
Sfintele Taine, iar prin instalare se produce îndreptăţirea de a
învăţa şi de a conduce, dar cele trei ramuri ale puterii bisericeşti
nu trebuie unite între ele şi mai ales puterea sacramentală sau
sfinţitoare şi jurisdicţională.
Puterea sacramentală, cum am văzut, se capătă prin hiro­
tonie, iar cea jurisdicţională se dă în chip deosebit. Puterea
62
sacramentală nu presupune numaidecât şi puterea
jurisdicţională. Dacă se pierde puterea sacramentală, se pierde
definitiv, pe când puterea jurisdicţională e supusă
împrejurărilor. Deosebirea a provenit din diversitatea
ramurilor bisericeşti. Puterea sacramentală este temelia drep­
turilor spirituale supranaturale, pe când puterea jurisdicţională
nu depinde de cea sacramentală, după cum nu depinde nici cea
învăţătorească.
întrucât în Biserică autoritatea legitimă nu se poate constitui,
decât ţinând seama şi de voinţa oamenilor, se infirmă părerea
unor mistici, care consideră că autoritatea bisericească şi-ar
avea izvorul exclusiv în voinţa lui Dumnezeu, iar voinţa oame­
nilor nu ar avea nici un amestec în constituirea autorităţii.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

■J 1. Ce este autoritatea?
2. De unde emană autoritatea?
3. Cui aparţine conducerea şi puterea supremă în Biserică?
4. Pentru cât timp a fost transmisă puterea Sf. Apostoli?
5. Cine aminteşte de puterea Sf. Apostoli transmisă episcopilor?
6. De ce numim conducerea Bisericii hristocentrică şi sinodală?

LECTURĂ: Membrii orânduirii bisericeşti trebuie să fie în

linia dintâi din tagma preoţească şi monahală, adăpaţi cu
ştiinţele teologice şi canonice precum şi distinşi în purtarea lor
religioasă şi morală...
Mai departe membrii orânduirii bisericeşti trebuie să fie fără
patimă şi părtinire, căci zice MântuitoruI:”să nu judecaţi după
faţă, ci să faceţi judecată dreaptă...(După Andrei Şaguna,
Arhiepiscop al Ardealului, Sibiu 1868, p.401).
63
 LECŢIA a XlII-a

SUBIECTUL PUTERII BISERICEŞTI ÎN BISERICA

APUSEANĂ

Romano-catolicii susţin că Mântuitorul a dat Bisericii o orga­

nizare monarhică, adică puterea supremă văzută nu ar fi dat-o
sinodului, ci numai Sf. Apostol Petru, pe care l-ar fi instituit cap
suprem văzut al Bisericii, iar ceilalţi apostoli au fost supuşi lui
Petru. Deoarece apostolul Petru ar fi întemeiat şi condus apoi ca
episcop 25 de ani Biserica din Roma şi fiindcă ar fi transmis, la
rândul său, puterea primită de Sa Mântuitorul urmaşilor săi, în
scaunul de la Roma - numiţi mai târziu papi - aceştia ar fi
deţinătorii puterii supreme văzute în Biserică. Puterea papilor,
în calitate de conducători supremi ai Bisericii întregi se numeşte
primat, dar nu în sensul de înâietate de onoare, ci de jurisdicţie,
de cap învestit cu putere supremă asupra tuturor. Pentru
susţinerea acestei teorii romano-catolice, aduc mai ales cuvintele
Mântuitorului de la Matei, cap.XIV, versetele 13-19 şi loan,
XXI, versetele 15-17, pe care, interpretându-Ie în mod forţat şi
meşteşugit, încearcă să scoată înţelesul dorit de ei.
Romano-catolicii afirmă cu putere: ”şi pe această piatră voi zidi
Biserica mea...” , se referă la Petru, pe care zidind Iisus Hristos
Biserica, se vedea că, precum durabilitatea unei zidiri se
bazează pe piatra fundamentală, aşa lisus Hristos a voit ca exis­
tenţa Bisericii să depindă de Petru. Prin cuvintele următoare:”şi
voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi ori câte vei lega ...” I-a
dat apoi, în mod exclusiv lui Petru, puterea supremă văzută,
deoarece a lega şi a dezlega, a închide şi a deschide, şi a avea
cheile după înţelesul vorbirii din vremea Mântuitorului sunt
cuvinte care înseamnă dreptul exclusiv al stăpânului casei de a
64
avea cheile casei, de a dispune, de a îngădui sau de a opri
intrarea în casă, în cazul nostru în Biserică.
Locul unde Mântuitorul îl numeşte pe Simon cu numele de
Petru, adică om tare ca piatra şi zice că pe această piatră va zidi,
este interpretat de Sfinţii Părinţi, că Petru înseamnă om tare în
credinţă ca piatra. Alţii spun că prin piatră trebuie să înţelegem
credinţa lui Hristos, pe care Petru a mărturisit-o în numele
tuturor apostolilor./
Mântuitorul lisus Hristos se adresează numai lui Petru, ca
astfel, prin unitatea unei persoane să simbolizeze unitatea
Bisericii şi a apostolilor.
Tocmai lui Petru îi vorbeşte, fiindcă acestuia a voit să-i dea
cinstea de a-1 face simbol al apostolilor, ca unul ce era cel mai
bătrân între apostoli şi tare în credinţă ca piatra. Apoi vedem că
puterea de a lega şi a dezlega pe care o promite (”îţi voi da”) în
aparenţă numai lui Petru şi pentru viitor, cu două capitole mai
departe, deopotrivă căci le zice tuturor: ’’Adevăr zic vouă:
oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi oricâte veţi
dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri Asemenea şi la
Ioan XX, 22-23. Mântuitorul zrce tuturor apostolilor: ’’Luaţi
Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta şi cărora le
veţi ţine, vor fi ţinute”. Puterea supremă, pe care mai înainte, în
aparenţă o promisese Mântuitorul numai lui Petru, în aceste
două locuri din urmă o dă de fapt tuturor apostolilor, vedem că
nu face nici o deosebire între ei.
Al doilea loc al Sfintei Scripturi, pe care se bazează romano-
catolicii, este acela de la Ioan X X I, versetele 15-17, unde
arătându-se lisus după înviere la marea Tiberiadei, îi zise lui
Petru: ’’Simone, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât
aceştia? Zis-a Lui: ”Da Doamne, tu ştii că te iubesc; zis-a lui:
paşte oile mele...”A paşte după înţelesul vorbirii iudeilor,
înseamnă a păstori, a conduce, a guverna.
Este adevărat, zic romano-catolicii, că puterea de a păstori pe
65
credincioşi a dat-o lisus Hristos şi celorlalţi Apostoli, dar în
locul acesta l-a învestit pe Sf. Apostol Petru cu puterea supremă,
cu dreptul de a dispune şi asupra celorlalţi apostoli. ^Aceasta
fiindcă îl întreabă pe Petru şi acesta declară că-L iubeşte mai
mult decât ceilalţi, deci şi puterea dată lui Petru trebuie să fie
mai mare decât cea dată celorlalţi apostoli. Apoi spune de trei
ori:”paşte oile melc”, dorind lisus, după interpretarea romano-
catolicilor, să facă mai solemnă învestirea Iui Petru. în sfârşit, îi
spune, când: ’’paşte oile mele”, când “paşte mieluşeii”, prin
urmare îi dă dreptul să conducă nu numai mieluşeii, adică pe
credincioşi, ci şi oile, adică pe păstorii sufletelor, i
vSe ştie că locul acesta din Sf. Scriptură are alt sens, dacă nu-1
luăm izolat. Petru, înainte de prinderea lui lisus, a afirmat cu
încredere prea mare în sine că chiar dacă toţi se vor lepăda de
lisus Hristos, el va rămâne credincios (Matei XVI; Luca X X II;
MarcuXIV), dar Mântuitorul I-a spus că, chiar în noaptea
aceea, înainte de a cânta cocoşul, se va lepăda de trei ori, ceea ce
s-a întâmplat şi prin această lepădare Petru a pierdut demni­
tatea de apostol. La locul citat, Mântuitorul l-a mustrat cu
blândeţe pe Petru, apoi îl iartă şi îl repune în demnitatea de
apostol. Şi fiindcă de trei ori s-a lepădat, lisus îi cere de trei ori
mărturisiri, dându-I o lecţie asupra marii încrederi în sine, ca
altădată să aibă conduita mai smerită. Aceasta se vede din fap-
i 1 • x* , w A . w
tul din iaptw ca Fetru, cand este igwstrat pentru a treia oara,
se întristează, semn că a înţeles adevăratul sens al cuvintelor Iui
lisus. Dacă Mântuitorul ar fi vrut să dea solemnitate mai mare
prin întreita întrebare, Petru nu ar fi avut motiv de mâhnire, ci
ar fi trebuit să se bucure. Către ceilalţi apostoli Mântuitorul nu
se adresează cu cuvintele de mai sus, fiindcă nici nu era tre­
buinţă, deoarece ceilalţi nu au căzut din demnitatea de apostoli,
iar ”a paşte oile” şi ’’mieluşeii” sunt expresii sinonime şi nu au
înţelesul dat de romano-catolici. Acest sens al cuvintelor lui lisus
Hristos îl găsim şi Ia Sf. Părinţi, ca la Sf. Grigorie Teologul, Sf.
■/'" /T
loan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sf.Ambrozie ş. a.
Nici în activitatea Sf. Apostoli, de după înălţarea Domnului
la cer, nu găsim vreo dovadă că Apostolul Petru ar fi exercitat
primat de putere asupra Bisericii întregi şi asupra celorlalţi
apostoli, dimpotrivă, vedem că este considerat egal cu ceilalţi
apostoli.
Ivindu-se deosebire de vederi între Sf. Apostol Petru şi Sf.
Apostol Pavel, nu Petru este cel care dă o hotărâre obligatorie
pentru toţi, ci Sf. Apostol Pavel, care chiar îl mustră pentru ati­
tudinea sa, în această chestiune, iar problema primirii evreilor
în creştinism, a fost supusă spre deliberare adunării tuturor
apostolilor.
Că Sf. Apostol PaveFera egal cu ceilalţi apostoli se vede şi din
prima sa epistolă în care însuşi se numeşte ’’prezbiter îm preună'
cu ceilalţi prezbiteri” (I.Petru V.l). Apoi când Apostolii au auzit
că diaconul Filip a botezat pe mulţi în Samaria, au delegat pe
apostolii Petru şi loan; ca să întărească în credinţă pe cei
nou-botezaţi şi să le împărtăşească Duhul Sfânt, dovada că Sf.
Apostol Petru a fost supus sinodului apostolic. Dacă nu ar fi fost
aşa, atunci el ar fi trimis pe alt apostol.,
A '

Intr-adevăr, Sf. Apostol Petru ocupă primul loc în rândul

apostolilor, deoarece îl întreabă pe Mântuitorul, în numele
celorlalţi apostoli, iar după pogorârea Duhului Sfânt, el vorbeşte
mai întâi în adunarea apostolilor, iar părinţii bisericeşti îl
numesc căpetenia apostolilor, dar lucrul acesta se explică prin
faptul că Sf. Apostol Petru era cel mai bătrân între apostoli, el a
fost chemat mai întâi la apostolat şi era cel mai zelos dintre
apostoli, dar aceasta i-ar fi adus o întâietate sau un primat de
onoare, nu de jurisdicţie.
Istoria bisericească din primele patru veacuri ale creştinis­
mului încă mărturiseşte inexistenţa primatului de jurisdicţie a
episcopului din Roma, iar teoria respectivă a fost inventată prin
sec. al IV-lea, după ce s-a răspândit tradiţia că Sf. Apostol Petru
67
ar 11întemeiat Biserica din Roma şi ar fi păstorit-o, ca prim epis­
cop timp de 25 de ani. Tradiţia aceasta nu are nici un punct de
sprijin în Sf. Scriptură, din care nu se poate constata nici dacă
Sf. Apostol Petru a stat un timp la Roma, deşi teologii romano-
catolici, afirmă că prima epistolă a Sf. Apostol Petru e scrisă din
localitatea numită figurat ’’Babilon” , sub care trebuie să
înţelegem Roma.
Din cele expuse rezultă că teoria formei de conducere adop­
tate de romano-catolici este greşită, deoarece nu poate fi
susţinută nici cu Sf. Scriptură, nici cu Sf. Tradiţie, nici cu prac­
tica Bisericii din primele secole aie creştinismului.
Protestanţii afirmă că forma de conducere originală a
Bisericii a fost cea democratică, conform căreia puterea de a
conduce Biserica este în mâna comunităţii credincioşilor.
Aceasta din cauză că Biserica a fost întemeiată de Iisus Hristos,
ca o comunitate compusă din membri egali în drepturi şi datorii.
Protestanţii încearcă să susţină această părere pe baza textului
din I. Petru, cap. II, versetele 9-10, unde toţi credincioşii sunt
numiţi stare sfântă, preoţie împărătească, neam sfânt, deci toţi
credincioşii sunt preoţi şi dreptul de a conduce Biserica trebuie
să fie al tuturor.
In locul citat se arată că toţi credincioşii fac parte din preoţie,
dar prin aceasta se înţelege că toţi oamenii care au primit
creştinismul formează o stare deosebită faţă de necreştini şi că
sunt într-un raport mai intim cu Dumnezeu decât necreştinii şi
formează un neam deosebit, sfânt, o stare sfântă sau o preoţie
generală.
Deci în locul acesta nu este vorba de preoţia propriu-zisă,
care se primeşte prin taina instituită de Mântuitorul.
Deoarece Biserica se compune din două categorii de membri,
clerici şi laici, trebuie să cunoaştem în ce măsură poseda fiecare
categorie de membri puterea bisericească şi care sunt drepturile
şi datoriile tuturor.
68
 Mântuitorul a dat plenitudinea puterii bisericeşti apostolilor
şi celor şaptezeci de ucenici, iar apostolii i-au instituit pe diaconi.
Aşadar, numai apostolii şi în dependenţă de ei şi ceilalţi membri
şi ierarhi aveau dreptul de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce.
De la St'. Apostoli, puterea a trecut la urmaşii lor, la episcopi,
preoţi şi diaconi, transmiţându-se, prin succesiune, până în ziua
de astăzi. Prin aceasta nu am zis că laicii ar fi excluşi în mod
absolut din activitatea bisericească. Puterea bisericească nu este
dată ierarhiei pentru folosul propriu, ci pentru Biserică şi pen­
tru toţi membrii Bisericii şi deoarece laicii sunt membri activi ai
Bisericii, nici ei nu pot fi înlăturaţi de la răspândirea
adevărurilor creştine, de la participarea activă la slujbă şi de la
susţinerea ei materială. Adică şi laicii sunt chemaţi la conlucrare
cu ierarhia, la întreaga activitate bisericească.
Laicii au participat, de fapt, din timpurile cele mai vechi, la
exercitarea puterii bisericeşti. Aşa, la adunarea apostolilor, în
care s-au ales doi candidaţi în locul lui Iuda Iscariteanul, când
au participat şi laici. Apoi, la alegerea celor şapte diaconi şi în
alte ocazii.
Este adevărat că nu cunoaştem amănunţit rolul poporului în
epoca primară, dar îl cunoaştem pe al Sf. Apostoli, care aveau
rol hotărâtor în adunări.
Şi în primele secole ale creştinismului a participat poporul la
exercitarea puterii bisericeşti, aşa, Sf. Ciprian spune că ”în
Biserica sa nu se face nimic fără consimţământul poporului, iar
la sinodul ţinut la Cartagina, în 256, a fost de faţă poporul” .

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:
1. Cui spun romano-catolicii că a dat Mântuitorul puterea
supremă văzută?
2. Care sunt textele pe care se bazează romano-catolicii în
susţinerea acordării puterii supreme Sf. Apostol Petru?
3. De unde se vede că Sf. Apostol Petru era egal cu ceilalţi
apostoli?
69
J 4. Care a fost forma de conducere în Biserica primară după
protestanţi?
5. Laicii au participat la exercitarea puterii bisericeşti?

LECTURĂ: Romano-catolicii susţin că lisus Hristos a dat

Bisericii o organizare monarhică absolută. Puterea supremă
văzută nu ar fi dat-o sinodului apostolilor, ci numai apostolului
Petru, pe care l-ar fi instituit cap suprem vă/ut al Bisericii, iar
ceilalţi apostoli aveau să fie supuşii lui Petr u. Deoarece, apoi
Apostolul Petru ar fi întemeiat şi condus ca episcop 25 de ani
Biserica din Roma şi deoarece Petru ar fi transmis la rândul său
puterea primită de la lisus Hristos urmaşilor săi, în scaunul
episcopal din Roma - numiţi mai târziu papi - aceştia singuri ar
fi deţinătorii puterii supreme văzute în Biseric ă. Puterea papilor
de capi supremi ai Bisericii întregi, se numeşte primat şi anume,
nu în sensul de primat de întâietate, de onoare, ci de jurisdicţie,
de cap învestit cu putere supremă asupra tuturor. (Din Dr.
Nicolae Popovici, Drept bisericesc ortodox oriental, Arad, 1926,
p.90).

70
 LECŢIA a XlV-a

IE RA RH IA B1SERICEASCĂ

Noţiuni generale despre autoritate

Alegerea, învestirea şi instalarea ierarhilor în Biserica
Ortodoxă Română

Mântuitorul i-a ales pe cei care au urmat să-I continue opera

de mântuire şi care erau ierarhia bisericească.
Totalitatea membrilor Bisericii, care au primit putere bi­
sericească în chip legal, prin succesiune apostolică şi care
formează în cadrul Bisericii o categorie de membri, de trepte
diferite, formează ierarhia bisericească.
Cuvântul ierarhie, vine din greceşte: “iera”=sfântă şi
“fl/7zz”=putere, stăpânire, iar sensul obişnuit pe care îl folosim
noi, înseamnă înşirarea în trepte a persoanelor chemate şi înve­
stite cu putere pentru a continua opera de mântuire a lui Iisus
Hristos.
Naşterea în trepte a organelor bisericeşti îşi are începutul în
Dumnezeu Tatăl care trimite pe Fiul (Ioan, XX, 20-22); Fiul
trimite pe Apostoli (Ioan, XV, 16); Apostolii, care au primit
totalitatea puterii, l-au ales pe diaconi.
încă din vremea Apostolilor, ierarhia era formată din trei
trepte: episcopatul, presbiteriatul şi diaconatul. Deoarece aceste
trepte sau grade au fost instituite direct de Mântuitorul (episco­
patul şi presbiteriatul), sau de Sf. Apostoli, în urma ordinului
direct al Lui (diaconatul), se numesc trepte de drept divin. în
decursul timpului, din aceste trepte ierarhice fundamentale s-au
dezvoltat şi alte trepte iararhice, conform cu direcţiile stabilite
ale puterii şi vieţii bisericeşti. Acestea din urmă se numesc trepte
de drept bisericesc.
71
 Ierarhia bisericească se obişnuieşte a se împărţi în alte două
categorii dc trepte ierarhice şi anume în ierarhia sacramentală şi
ierarhia jurisdicţională. Ierarhia sacramentală priveşte mai muit
exercitarea funcţiei sfinţitoare, iar a doua se referă Ia
exercitarea funcţiei jurisdicţionale, de exercitare a puterii bi­
sericeşti.
Latura învăţătorească a puterii bisericeşti este strâns legată
de celelalte funcţii ale ierarhiei, deoarece puterea, dreptul şi
datoria de a învăţa sunt legate, atât de actele liturgice, sacra­
mentale, pe care le pot exercita numai cei care au primit puterea
sacramentală, cât şi de puterea jurisdicţională, iar cei învestiţi
cu aceasta au dreptul şi datoria de a îndeplini şi oficiul
învăţătoresc. «
Atât ierarhia sacramentală cât şi cea jurisdicţională se
împart în ierarhia de drept divin şi ierarhia de drept omenesc.
Baza ierarhiei atât pentru cea sacramentală, cât şi pentru cea
jurisdicţională o formează cele trei trepte de origine dum ­
nezeiască: episcopatul, presbiteriatui şi diaconatul.
Din ierarhia sacramentală de drept divin fac parte: episcopii,
preoţii şi diaconii, care sunt grade superioare ale ierarhie sacra­
mentale, iar din cea de drept omenesc: ipodiaconii şi anagnostii
sau citetii, numiţi şi purtătorii gradelor inferioare.
Cel mai înalt grad în ierarhia sacramentală de drept divin
este cel de episcop, al doilea, cel de presbiter şi al treilea, cel de
diacon.
Din ierarhia jurisdicţională de drept divin Jac parte: episco­
pul, presbiterul şi diaconul. Toate celelalte grade sunt de drept
omenesc, deoarece s-au introdus şi s-au dezvoltat de-a lungul
timpului, având ca bază pe cele de drept divin. Din episcopat
s-au format în sus: mitropoliţii, exarhii, patriarhii, iar în jos:
horepiscopii sau episcopii vicari. Din presbiteriat s-au dezvoltat
protopresbiterii, iar din diaconat s-au dezvoltat arhidiaconii şi
protodiaconii.
72
 în ce priveşte originea şi deosebirea esenţială a gradelor ie­
rarhice, trebuie să arătăm originea şi deosebirea fundamentală
dintre treptele ierarhice sacramentale.

1. Gradul cel mai înalt din ierarhia sacramentală şi care îşi

are originea în dreptul divin este episcopatul. întâietatea episco­
patului faţă de presbiter şi diacon se bazează pe faptul că epis­
copii sunt urmaşii direcţi ai apostolilor, de la care s-a transmis
puterea supremă în Biserică. Episcopii sunt urmaşii apostolilor,
totuşi se deosebesc de aceştia prin aceea că apostolii au fost insti­
tuiţi direct de Mântuitorul, pe când episcopii au fost instituiţi de
Sf. Apostoli, iar mai târziu de către alţi episcopi. Apoi Sf.
Apostoli, pe lângă faptul că au primit de la Iisus Hristos puterea
de a păstori Biserica, au fost învestiţi de Duhul Sfânt cu daruri
şi puteri de a face minuni şi puterea lor era asupra întregii
Biserici, pe când episcopii au putere care se mărgineşte la
eparhia în fruntea căreia se găseşte fiecare.
întâietatea episcopilor se bazează pe faptul că în episcop este
concentrată puterea sacramentală în deplinătatea ei, fiindcă
numai el are dreptul de a săvârşi independent toate actele sfinte
şi îndeosebi episcopul are dreptul de împărtăşi taina preoţiei.
Apoi deşi presbiterii pot săvârşi toate lucrurile sfinte, afară de
hirotonie, aceste lucruri ie săvârşeşte cu delegaţie din partea
episcopului.
în virtutea puterii sacramentale supreme, episcopii şi-au re­
zervat mai târziu şi alte lucrări sfinte ca: sfinţenia sfântului mir,
sfinţenia amintirilor, a bisericilor, tunderea în monahism.
Episcopul are puterea supremă în administraţia bisericească,
întrucât el are dreptul suprem de a învăţa şi conduce Biserica.
în sfârşit, întâietatea rangului de episcop se vede şi din faptul
că nu poate fi hirotonit şi aşezat în scaun de un singur episcop,
ci dc mai mulţi episcopi.
73
 2. A doua treaptă în ierarhia sacramentală de drept divin
estepresbiteratul. Presbiterii sau preoţii sunt urmaşii celor 70 de
ucenici, trimişi de M ântuitorul să răspândească cuvântul
Evangheliei.
Deşi din Sf. Scriptură nu cunoaştem amănunte despre activi­
tatea celor 70 de ucenici, totuşi este sigur că au funcţionat numai
cu ajutorul celor 12 Apostoli şi sub autoritatea acestora. De un
rang cu cei 70 de ucenici şi ca urmaşi ai altora să se considere
păstorii bisericeşti care, după înălţarea Domnului la cer, în tim­
pul activităţii Sf. Apostoli, erau instalaţi, conduşi şi supraveg­
heaţi de locţiitorii Sf. Apostoli în bisericile pe care le-au înte­
meiat, în diferite localităţi. In timpul Sf. Apostoli existau două
feluri de păstori bisericeşti: unii conducători puşi în fruntea
Bisericilor, având să-i înlocuiască pe apostoli în timpul lipsei lor,
iar alţii aveau să îndeplinească misiunea lor sub ascultarea celor
dintâi. La început episcopii şi presbiterii se numeau când cu un
termen, când cu celălalt, dar din veacul al doilea s-a rezervat
pentru demnitatea superioară termenul de episcop, iar pentru
cea inferioară, cea de presbiter.

3. Gradul al treilea al ierarhiei sacramentale de drept divin

este diaconatul. Originea acestui grad o găsim în Faptele
Apostolilor, cap. VI, versetele 1-7, unde istoriceşte instituirea
celor 7 diaconi. Din acest loc al Sf. Scripturi, precum şi din
altele, se vede că datoria lor era de a vesti cuvântul dumnezei­
esc, de a ajuta la săvârşirea Sfintelor Taine, precum şi în alte
ramuri ale administraţiei bisericeşti, fiind întru toate supuşi
cpiscopilor şi presbiterilor. Poziţia diaconilor faţă de episcopi şi
presbiteri rezultă, în afară de locul menţionat şi din epistolele
Af. Apostol Pavel care, vorbind despre ci, îi aminteşte întot­
deauna după ceilalţi.
Din ierarhia de drept omenesc fac parte ipo sau subdiaconii
şi anagoniştii sau citeţii. Aceste trepte nu le găsim în Sf.
74
Scriptură, de aceea nu sunt de origine divină şi, fiindcă nu s-^au
instituit de Mântuitorul sau de Sf. Apostoli la îndemnul Lui, ci
au fost introduse datorită trebuinţei Bisericii, constituie trepte
ale ierarhiei de drept omenesc.
Instituirea ierarhiilor în Biserica noastră se face după prac­
tica de drept, care s-a încetăţenit din timpuri străvechi, iar
prevederile Statutului Bisericii Ortodoxe Române sunt o sinteză
a canoanelor şi Tradiţiei. Potrivit prevederilor acestui Statut
alegerea şi învestirea ierarhiei superioare urmează procedura
corectă şi dreaptă a succesiunii apostolice.
Patriarhul se alege dintre Episcopii, Arhiepiscopii şi
Mitropoliţii în funcţiune, iar Episcopii şi Mitropoliţii se aleg din­
tre licenţiaţii sau doctorii în Teologie, Mitropoliţi, Episcopi,
Arhierei, monahi sau preoţi de categoria l-a, văduvi prin deces,
care sunt cetăţeni români, îndeplinesc condiţiunile canonice şi
au pregătirea necesară pentru această treaptă. Alegerea se face
prin vot secret, de un colegiu electoral, constituit din membrii
Adunării Naţionale Bisericeşti şi cei ai Adunării Eparhiale a
Eparhiei vacante, la care se adaugă şi alţi membri de drept.
Colegiul electoral se convoacă cel mai târziu în trei luni de la
declanşarea vacanţei, de către Patriarh, pentru alegerile de
Episcop, Arhiepiscop şi Mitropolit şi de către locţiitorul de
Patriarh pentru alegerea de patriarh.
Colegiul electoral este valabil constituit cu prezenţa
majorităţii membrilor săi şi poate lua hotărâri valabile cu
majoritatea absolută a membrilor prezenţi. El va fi prezidat de
Mitropolit pentru alegerile de episcopi şi Arhiepiscopi din
eparhiile supragne, de Patriarh pentru alegerile de Mitropoliţi
şi de locţiitorul de Patriarh pentru alegerea de Patriarh.
Alegerile vor fi conduse de preşedinte, ajutat de doi secretari
şi de doi bărbaţi de încredere, desemnaţi de Colegiu, cu care
formează biroul Colegiului.
Procedura alegerii este următoarea:
75
 ❖ Fiecare alegător scrie pe un buletin numele candidatului.
❖ Buletinele se vor pune în urnă de către alegători, în ordinea
chemării lor de preşedinte.
❖ Preşedintele, în văzul tuturor, scoate bule inele şi le citeşte,
iar secretarii înregistrează voturile.
❖ Rezultatul alegerii se consemnează într-un proces-verbal.
în cazul în care nimeni nu a întrunit majoritatea absolută de
voturi, se va proceda la o nouă votare pentru alegerea unuia
dintre cei doi care au obţinut cele mai multe voturi la primul
scrutin.
în caz de egalitate de voturi, decide tragerea la sorţi.
Procesul-verbal semnat de preşedinte şi de întreg Biroul
Colegiului Electoral se înaintează Sf. Sinod, pentru examinarea
şi cercetarea canonică a alegerii.
Examinarea canonică a celor aleşi se face de Sf. Sinod.
înscăunarea şi instalarea se fac potrivit datinilor noastre.
Gramata de instalare a Episcopilor se dă de către Mitropolit,
Mitropoliţilor, de către Patriarh şi a patriarhului de către Sf.
Sinod.
în cazul în care cel ales nu este Arhiereu, el se hirotoneşte de
către Mitropolitul locului, asistat de către cel puţin doi Episcopi.
în cazul în carc nu va fi aprobată de Sf. Sinod, se va proceda
la o nouă alegere, în termenul fixat de Sf. Sinod în acelaşi scop.
întemeietorul Bisericii n-a lăsat prescripţiuni cu privire Ia
felul cum trebuie aleşi şi puşi episcopii. Sf. Apostoli au adunat
toţi credincioşii şi l-au ales pe Matia în locul lui Iuda. Sf.
Apostoli Petru şi Ioan au ales pe Iacob cel Drept Episcop al
Ierusalimului. Apostolii, în general, au rânduit episcopi în
Bisericile întemeiate de ei, separat, independent de ceilalţi apos­
toli.
în timpurile care au urmat, după apostoli, s-a stabilit că la
alegerea şi instituirea episcopului să ia parte episcopii înveci­
naţi, clerul şi credincioşii pentru care se alege episcop. Cea mai
76
veche mărturie, în această privinţă, ne-o dă Clement, episcopul
Romei, Cirpiran, episcopul Cartaginei, se exprima astfel:
’’Trebuie să ţinem strâns la predania dumnezeiască şi obiceiul
apostolic păstrat în toate părţile, care hotărăsc că la punerea
legală a unui episcop să se adune episcopii cei mai apropiaţi din
acelaşi ţinut şi să aleagă episcop în prezenţa credincioşilor, care
cunosc foarte bine viaţa indivizilor şi au fost martori ale tuturor
faptelor lor.
Participarea ierarhiei la alegerea şi confirmarea episcopului,
de la care primeşte deplina putere dumnezeiască, a rămas
neschimabtă, dar participarea credincioşilor a suferit diferite
schimbări în decursul timpului. La început, la alegerea episco­
pului lua parte întreaga populaţie a locului respectiv, fără deose­
bire de stare, dar pentru a se evsta neorânduiala, Sinodul din
Laodiceea a hotărât ca la alegerea episcopului să ia parte numai
anumiţi credincioşi, practică ce a prim it, în vremea lui
Justinian, putere de lege prin hotărârea alegerii unui nou epis­
cop, clerii şi cetăţenii mai cu v a z ă ai eparhiei respective să se
adune în locul hotărât şi să a le a g ă trei persoane, despre care
sunt convinşi că întrunesc toate calităţile prescrise de canoane şi
de legi.
Mărturiile amintite arată dreptul de participare al credin­
cioşilor la alegerile episcopale, astăzi însă, această practică şi-a
pierdut importanţa de altă dată, iar alegerile s-au făcut, mai
târziu de sinoadele Bisericilor naţionale, fără participarea cre­
dincioşilor.
C e l ales a primi demnitatea episcopală era supus examinării
canonice înaintea Sinodului, urmărindu-se spiritul de pătrun­
dere în esenţa Sf. Scripturi şi a canoanelor, pentru a putea să
înveţe credincioşii şi să răspundă la orice întrebare i s-ar pune.
Dacă candidatul se arată vrednic de slujba episcopală,
urmează hirotonia pe care o săvârşeau doi sau trei episcopi.
Astăzi se păstrează modul de instalare a episcopilor, potrivit
căruia se aleg de către Sf. Sinod şi li se acordă recunoaşterea
Statului, la care trebuie menţionate rânduielile amintite mai sus.
77
 în afară de îndatoririle faţă de Biserică, episcopul are datorii
faţă de autoritatea publică. Sf. Scriptură conţine hotărârea ca
flecare să se supună stăpânirii, căci nu este stăpânire fără numai
de la Dumnezeu, iar cele ce sunt orânduite de Dumnezeu; cine,
deci, se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte orânduirii lui
Dumnezeu. Nimeni nu poate fi scutit în stat de datoria de a cin­
sti autoritatea; deci nici episcopul, şi canoanele îl obligă pe epis­
cop la devotament faţă de autoritatea Statului.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. Ce este ierarhia bisericească?

2. Care sunt treptele ierarhiei de drept divin?
3. Care sunt treptele ierarhiei de drept omenesc?
4. Ce este exclusivitatea canonică?
5. Urmaşii cui sunt presbiterii sau preoţii?
6. Care sunt treptele ierarhice de drept omenesc fără temei
scripturesc?

LECTURĂ: Protestanţii susţin că Apostolii erau numai

organe ale descoperirii Dumnezeieşti şi depozitari extraordinari
ai puterii din Biserică, iar depozitarea ordinară a acestei puteri
să fi fost Adunarea credincioşilor, pe când persoanele puse de
Apostoli ca conducători şi slujitori ai Bisericii ar fi fost institu­
ite nu ca succesori ai Apostolilor, ci numai ca reprezentanţi şi
împuterniciţi ai Adunării credincioşilor. Dar Apostolii au fost
organe ordinare ale puterii bisericeşti, fiindcă lisus Hristos a
predat Apostolilor şi urmaşilor lor puterea de ” a învăţa
etc....până la sfârşitul veacurilor” .
Protestanţii susţin mai departe că în timpul Apostolilor ar fi
existat numai o singură treaptă de păstori bisericeşti, făcându-se
diferenţierea între gradul de episcop şi cel de presbiter, abia mai
târziu, prin sec. al II-lea. (Din dr. Nicolae Popovici, Drept bi­
sericesc ortodox oriental, Arad, 1926, p.108).
78
 LECŢIA a XV-a şi a XVI-a

IERA RH IA SACRAMENTALĂ ŞI IE R A R H IA
JU RISD ICŢ ION A LĂ

Mântuitorul şi-a ales persoanele care să-I continue lucrarea

de răscumpărare sufletească a neamului omenesc, persoane ce
formează ierarhia bisericească, asigurată de Mântuitorul, care
spune: ’’Iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacului (Matei,
XX V III, 20).
Persoanele chemate şi învestite cu voinţa Mântuitorului de a
continua opera de mântuire, în conformitate cu voinţa
Mântuitorului Iisus Hristos şi practica Apostolilor săi, formează
ierarhia bisericească. Această ierarhie se împarte în: A) Ierarhie
de drept divin şi B) Ierarhie de drept omenesc, aşa cum am mai
văzut. <
Treptele ierarhiei de drept divin sunt: Episcopul, preotul sau
presbiterul şi diaconul. Ordinea primirii în aceste trepte este de
jos în sus, de la diacon la preot şi la episcop, trepte prin care se
trece prin taina hirotoniei. Fiecare din cele trei trepte are rân-
duiala ei de hirotonie. înainte de hirotonia în diacon, fiecare
candidat trece prin alte trepte inferioare: cea de citeţ şi hipodi-
acon, care se dau tot de episcop prin hirotesie, care constă în
acordarea unei slujbe în Biserică. Tot prin hirotesie se dau şi
gradele onorifice în Biserică.^
Deosebirea între hirotesie şi hirotonie se face potrivit
următoarelor criterii:
1. Hirotonia şi hirotesia, de către arhiereu;
2. Hirotonia şi hirotesia se săvârşesc în cadrul slujbelor ofi­
ciale în biserică şi anume hirotonia se săvârşeşte în altarul bi­
sericii înaintea Sfintei Mese, iar hirotesiile se săvârşesc în faţa
79
Sf. Altar, înaintea uşilor împărăteşti.
\Hirotonia arhiereului şi a preotului se săvârşesc numai la
Liturghia Si. Ioan Gură de Aur, sau cca a Sf. Vasile cel Mare, iar
hirotonia diaconului se face şi la Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite.
La o Sf. Liturghie nu se p o t h ir o to n i, p e n tr u aceeaşi treaptă,
mai multe persoane.
Hirotonia diaconului se face după sfinţirea Sf. Daruri: cea a
preotului se face înainte de sfinţirea Darurilor, după Heruvic,
iar hirotonia arhiereului se face după cântarea Sfinte
Dumnezeule.
Partea cea mai însemnată a hirotoniei este invocarea Duhului
Sfânt peste candidatul la hirotonie, care stă îngenuncheat în faţa
Sf. Mese, după care urmează înveşmântarea candidatului în faţa
uşilor împărăteşti, când la întrebarea tacită a credincioşilor,
dacă este vrednic viitorul cleric, episcopul afirmă: vrednic este.
Prin hirotonie se conferă treptele superioare ale'ierarhiei, iar
prin hirotesie se dau treptele inferioare sau anumite trepte
onorifice bisericeşti sau de ordin administrativ.
între episcop, preot sau presbiter şi diacon, cele trei trepte
care au existat de la început în Biserica creştină, a existat o i
deosebire. Noi ştim din viaţa Mântuitorului, că unul a fost rolul
celor 12 Apostoli şi altul al celor 72 de ucenici. Sf. Apostol Pavel,
la Tit. Cap.î, versetul 5, spune: ’’Pentru aceasta ie-am lăsat în
Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin
cetăţi precum ţi-am rânduit” .
Fericitul Ieronim, spune într-o epistolă, că Episcopii sunt
urmaşii Apostolilor, iar Sf. Ambrozie spune că prin Apostoli şi
urmaşii lor, Episcopii, s-a rânduit creştinismul.
Canonul 2 apostolic spune că presbiterul şi diaconul să se
hirotonească de către Episcop, care are puterea de a transmite
darul preoţiei şi după toate prevederile canoanelor, preoţii, dia­
conii şi ceilalţi membri ai ierarhiei de drept omenesc, sunt
80
supuşi Episcopului care are puterea deplină în Biserică.
Din practica Bisericii vedem că episcopii şi-au rezervat hiro­
tonia, hirotesia, tunderea în monahism, sfinţirea Sf. Mir,
sfinţirea bisericilor etc. iar pe unele le poate încredinţa, prin de­
legaţie, unora dintre preoţi.
Prin urmare, treptele ierarhiei sunt următoarele:

a) Trepte de drept divin:

1. Episcopul;
2. Preotul;
3. Diaconul.

b) Trepte de drept omenesc:

1. citeţul (anagnostul);
2. psaltul;
3. uşierul (portarul);
4. acolutul (însoţitorul) Episcopului;
5. ipodiaconul.

c) Trepte onorifice superioare derivate din episcopat:

1. Arhiepiscopul;
2. Mitropolitul;
3. Mitropolitul Primat;
4. Exarhul;
5. Patriarhul.
Se ştie că izvorul puterii ierarhice este Mântuitorul, care a
predat învăţătura Sf. Apostoli spre păstrare şi răspândire în
lume şi i-a învăţat cum să lucreze şi să fie următorii Lui în con­
ducerea Bisericii. /
Sf. Apostoli, la rândul lor au aşezat episcopi, preoţi şi diaconi
prin diferite cetăţi ca să poată să răspândească învăţătura şi să
le fie următori, procedură care s-a practicat până în zilele noas-
81
trc prin Tradiţia Bisericii Ortodoxe.
Cei care îndeplinesc condiţiile cerute de prevederile
canoanelor bisericeşti intră în treptele ierarhiei, exercitând o
întreită activitate: sfinţitoare, învăţătorească şi conducătoare în
Biserică, după hirotonie, potrivit întreitei misiuni a
Mântuitorului de preot, învăţător şi pastor.
Puterea bisericească deţinută în ierarhie, deci, se împarte în
trei părţi:
1. Puterea sacramentală, sfinţitoare sau preoţească, care
constă în săvârşirea Sfintei Taine şi a ierurgiiior.
2. Puterea învăţătorească, ce se manifestă în păstrarea şi
răspândirea învăţăturii creştine, precum şi în păzirea credin­
cioşilor de învăţăturile false.
3. Puterea conducătoare, păstorească sau jurisdicţionlă in sens
restrâns, adică puterea de a decide tot ceea ce este de trebuinţă
şi folositor pentru binele credincioşilor şi al Bisericii în general
sau de a menţine ordinea în cadrul Bisericii. Această putere, ca
oricare putere de conducere, se împarte la rândul său în :
❖ Putere legislativă, adică dreptul de a da legi, hotărâri,
norme, regulamente necesare pentru bunul mers al Bisericii.
♦♦Putere judecătorească, adică dreptul de a supraveghea apli­
♦
carea legilor şi de a aplica sancţiuni sau pedepse.
❖ Putere executivă sau administrativă, care constă în puterea
de a adnministra şi rezolva toate problemele bisericeşti, ca prin
aceasta să se satisfacă toate problemele bisericeşti. ^
Puterea bisericească sub raport subiectiv, cât şi cu privire la
caracterul de drept divin sau uman al elementelor puterii bi­
sericeşti şi la modalitatea de transmitere se împarte în:
a) Putere sacramentală şi
b) Putere jurisdicţională.
> a) Puterea sacramentală sau sfinţitoare, numită şi puterea
hirotoniei este puterea de a administra lucrările sfinte, adică de
a săvârşi Sfintele Taine şi ierurgiile precum şi de a exprima, a
82
formula adevărurile de credinţă şi de a propovădui aceste
adevăruri. Această putere se acordă prin actul sacramental sau
Taina hirotoniei, fără a se putea repeta.
^ b) Puterea jurisdicţională constă în îndreptăţirea de a exerci­
ta un complet de acţiuni bisericeşti, din cele trei domenii ale pu­
terii bisericeşti, în sens obiectiv. Pentru exercitarea lor cineva
posedă o anumită facultate, are dreptul de a îndeplini şi de a
dispune de tot ceea ce este de trebuinţă şi pentru binele
credincioşilor şi al Bisericii, pentru realizarea scopului pe
care îl are. Această putere se atribuie numai celor ce au darul
hirotoniei, care se poate modifica sau chiar retrage, în cazul
caterisirii. Puterea aceasta se poate realiza numai în anumite
circumstanţe, pentru un loc şi un timp hotărât al anumitor
persoane, pentru o parte a Bisericii.
Puterea jurisdicţională se exercită prin întreitul oficiu şi
anume:
❖ Oficiul sacramental, adică dreptul de a exercita lucrări
sfinte.
❖ Oficiul învăţătoresc, adică dreptul oficial de a răspândi
adevărurile creştine şi a le păstra, precum şi a păzi pe credin­
cioşi de erezii.
❖ Oficiuljurisdicţional, care se conferă după nevoile Bisericii.
Toţi cei care au primit puterea bisericească pe calea succesi­
unii apostolice, în chip legal formează ierarhia şi toţi cei care fac
parte din cler, indiferent de rangul ierarhic, au datorii stabilite
de canoane, care trebuie respectate.
Membrii ierarhiei, după importanţa şi sfinţenia rangului au
drepturi deosebite, pe care credincioşii, în genere, nu le au.
Drepturile acestea provin din puterea pe care au primit-o prin
dreptul divin.
Datoriile generale ale membrilor ierarhiei constau în
abţinerea de la toate abaterile morale şi de la fapte incompati­
bile cu demnitatea de cleric.
 în ceea ce priveşte raporturile dintre m em brii ierarhiei, aces­
tea sunt determ inate de gradul ierarhiei. G rad u l cel mai înalt
este episcopul, d u p ă el urm ează presbiterul, diaconul şi gradele
inferioare. Episcopului ii sunt supuşi toţi m em brii clerului.
In raporturile reciproce dintre membrii ierarhiei, care au
acelaşi grad, întâietatea e determinată de timpul când cineva a
primit hirotonia pentru acelaşi grad, deci de vechimea hirotoniei.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Ce alcătuiesc persoanele chemate de Mântuitorul spre a-I

continua opera?
2) Care este partea cea mai însemnată a hirotoniei?
3) Care sunt treptele conferite de hirotonie?
4) Prin ce se dau treptele inferioare şi gradele onorifice?
\J5) Ce slujbe şi-au rezervat episcopii?
6) Care sunt puterile deţinute de ierarhie?

LECTURĂ: ” în afară de întâietatea onorifică sau de prima­

tul ierarhic onorific, în viaţa Bisericii a apărut de la o vreme şi
o anumită întâietate jurisdicţională, precum şi tendinţa de a se
impune un anume primat ierarhic jurisdicţional asupra întregii
Biserici.
în ceea ce priveşte prima chestiune a întâietăţii
jurisdicţionale, lucrurile s-au petrecut oarecum în mod firesc şi
s-a ajuns ca întâietăţile jurisdicţionale să dubleze cu timpul
întâietăţile onorifice, adică să se dea întâietăţiîor onorifice câte
un conţinut jurisdicţional.
Acest proces al dublării întâietăţilor onorifice de întâietăţi
jurisdicţionale s-a produs la toate cele trei niveluri ale treptelor
preoţiei de instruire divină, dar în mod mai accentuat, la nivelul
treptei episcopale.” (După Arhid. Prof. dr,, Ioan N. Floca, Drept
Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească,
Bucureşti, 1990, vol.l, pag. 367.)

84
 LECŢIA a XVI l-a şi a XVII l-a

C ONDIŢIILE CANONICE Şl CALITĂŢILE CERUTE

CAN DIDAŢILOR LA H IRO T O N IE

Preoţia este o misiune sacră pe care Biserica nu o poate

încredinţa decât oamenilor care au vocaţie pentru această dem­
nitate. Astăzi, mai mult ca oricând, în pedagogie, în psihologie,
în tehnologia muncii contemporane se acordă o mare impor­
tanţă vocaţiei, fiindcă orientarea profesională şi selecţia pre­
supun îndrumarea tinerilor spre ramura de muncă spre care au
aptitudini vocaţionale.
Toate profesiunile, menite să făurească bunuri materiale şi
spirituale, trebuie să aibă utilitate socială şi un sens moral şi să
pună în valoare ’’talanţii” pe care i-a primit fiecare, adică acele
înzestrări native, deosebite de la om la om, pe care trebuie să le
dezvolte la maxim, prin osteneală, dascălii.
în viaţă întâlnim oameni care, în afara trăsăturilor comune,
esenţiale, au o seamă de trăsături particulare, specifice, ce-i
diferenţaiză. Aceste însuşiri fizice, intelectuale, psihice şi morale
reprezintă trăsături particulare, dar sunt şi condiţii ale
realizării unei anumite activităţi, care, împreună cu caracterul
şi temperamentul, contribuie la conturarea şi diferenţierea
oamenilor.
A avea vocaţie pentru preoţie înseamnă a avea acele aptitudi­
ni psiho-fizice, acele înclinaţii naturale sau predispoziţii
înăscute, necesare pentru executarea în cele mai bune condiţiuni
a misiunii preoţeşti. La darurile înăscute se adaugă factorii de
educaţie, de cultură şi sociali, care duc la modelarea factorilor
ereditari şi la crearea de noi aptitudini.
în aceste condiţii nu vom vorbi de vocaţie precisă şi bine
85
definită la elevii care sunt la începutul studiilor, dar putem vorbi
de conturarea vocaţiei în ultimii ani de studiu, când se poate
vorbi de conturarea personalităţii viitorilor preoţi.
Acum se definesc, se cristalizează şi se precizează înzestrările
vocaţionale, iar tinerii simt atracţie pentru misiunea pentru care
s-au pregătit.
Rolul cel mai important în cristalizarea vocaţiei îl are
Seminarul, care dă elevului posibilitatea de a cunoaşte şi a va­
lorifica aptitudinile pe baza cărora îşi va contura profilul de
preot, iar în mod special de formarea elevilor în acest sens tre­
buie să se ocupe duhovnicul ajutat de toate cadrele didactice şi
de pedagogi.
Dovada vocaţiei o face elevul care îşi consacră integral,
benevol şi conştient întreaga personalitate şi toate puterile de
muncă unite cu interes, tenacitate şi perseverenţă, conştiinciozi­
tate şi spirit de răspundere pentru misiunea de preot. Şcoala
este controlată şi supravegheată spre a urmări vocaţia. De obi­
cei, vocaţia pentru preoţie poate fi obiectivă şi subiectivă.
Vocaţia sau chemarea obiectivă este chemarea din partea lui
Dumnezeu sau a Bisericii care, la rândul său poate fi: a) extra­
ordinară sau supranaturală, rezervată marilor personalităţi ca
profeţii Vechiului Testament, Sf. Apostoli şi b) ordinară, natu­
rală sau obişnuită, adică învestirea cu darul preoţiei prin hiro­
tonie.
Vocaţia subiectivă sau propriu-zisă este chemarea în sensul
curent al cuvântului, adică o înclinaţie firească sau o dispoziţie
lăuntrică, înnăscută, spre preoţie, o atracţie puternică spre sluj­
ba preoţiei, care angajează întreaga fiinţă a celui chemat şi se
dovedeşte, prin aptitudinile cerute, apt pentru îndeplinirea aces­
tei misiuni.
In ceea ce priveşte semnele vocaţiei către preoţie, acestea se
pot întrezări la vârsta copilăriei, dar apar distinct şi se pot
identifica la sfârşitul studiilor seminariale. Semnele certe ale
vocaţiei pentru preoţie ar fi următoarele: o fire sentimentală şi
o delicată atenţie faţă de oameni, înclinare spre meditaţie,
evlavie, tradusă în plăcerea de a se ruga, dragoste pentru
frecventarea Bisericii, respectarea poruncilor morale, interes
pentru cântările bisericeşti, respect şi ataşament faţă de sluji­
torii Bisericii şi faţă de lucrurile sfinte, t a acestea se pot
adăuga: altruismul, iubirea aproapelui, stăpânirea de sine,
smerenia, decenţă în vorbe şi fapte, iubirea de părinţi şi de ţara
şi dragostea faţă de profesorii pe care i-a avut de-a lungul anilor.
Vocaţia singură nu este suficientă pentru preoţie, deoarece la
un minim de vocaţie, dacă se adaugă şi o muncă perseverentă şi
o pregătire corespunzătoare, se pot obţine rezultate strălucite,
însă la o vocaţie deplină, lipsa unei pregătiri poate duce la rezul­
tate dintre cele mai păgubitoare.
Vocaţia sădită de Dumnezeu în om trebuie îngrijită şi culti­
vată prin factori educativi, dar mai ales prin muncă şi strădanii,
prin sârguinţă în pregătirea temeinică, teoretică şi practică, în
seminar, prin lectura bogată, prin voinţa de progres şi
desăvârşire, care nu trebuie să-l părăsească pe candidatul la
preoţie nici un moment.
Fără o pregătire continuă, preoţia nu mai este o misiune şi un
apostolat, ci este o profesiune ca oricare alta, iar preotul un sluj­
baş obişnuit. /
în timpul cursurilor seminariale, sub influenţa negativă a
mediului, a contactului cu oamenii vicioşi sau sub influenţa lec­
turilor făcute întâmplător, candidatul la preoţie poate trece prin
momente de criză de vocaţie sau de slăbire a dragostei faţă de
preoţie. Aceste crize pot apare sub forma unor îndoieli în pute­
rile proprii, iar un tânăr scrupulos s-ar putea socoti nevrednic
pentru preoţie. Cine trece prin astfel de crize trebuie să aibă în
vedere că lipsurile şi slăbiciunile noastre omeneşti, pot fi împli­
nite prin prisosinţa ’’dumnezeiescului Har, care totdeauna pe
87
cdc neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le împlineşte’
(vezi Arhieratcon, rugăciunea Arhiereului la hirotonie).
Exemple de f ugă de preoţie ne-au dat Sf. Ioan Gură de Aur, Sf.
Grigorie Teologul şi alţii, din pricina marilor răspunderi ale
preoţiei, dar aceştia au ajuns exemplu de slujire păstorească.
Sunt şi cazuri grave când crizele de vocaţie se manifestă sub
forma unei crize de îndoială în credinţă, a unei repulsii sau
antipatii faţă de slujba preoţească, ori a unei atracţii spre slujbe
aparent mai preţuite, după ce persoanele cu răspundere din
seminar au întreprins tot ce era necesar, trebuie lăsat timpul şi
providenţa să hotărască.
Dacă Dreptul canonic are sarcina de a clarifica condiţiile sau
calităţile candidaţilor Ia preoţie, acestea pot jf: împărţite astfel:
condiţii fizice, psihice, intelectuale şi morale.

I. Calităţile fizice sunt:

a) integritatea corporală;
b) sănătatea fizică;
c) vârsta canonică 21 de ani.
împăratul lustinian a coborât vârsta hirotoniei episcopului
de Ia 50 de ani la 35 de ani, apoi ia 30 de ani, După rânduiala
Bisericii Ortodoxe, candidaţii la preoţie trebuie sa fie în vârstă
de 21 de ani, sex masculin (hirotonia femeilor nu este îngăduită
în ortodoxie).
II. Calităţile psihice sunt:
a) in tegritatea raţională ( deplinătatea facultăţilor mintale);
b) voinţă liberă;
c) caracter statornic.
III. Calităţile intelectuale sunt:
a) stăpânirea cunoştinţelor teoretice şi practice dobândite în
şcoală;
b) obţinerea diplomelor de studii cerute de Legiuirile
Bisericeşti.
88
 IV. Calităţile morale sunt:
c) candidatul să fi primit botezul după naştere, nu la o
vârstă mai înaintată;
d) să aibă credinţă, nădejde, dragoste şi respect pentru cele
sfinte;
e) să se bucure de respectul tuturor oamenilor care îl cunosc
(vrednic este);
f) să aibă viaţa familială şi socială fără reproş.^
Alte calităţi ar fi: cetăţenia română, drepturi civile şi politice
depline, situaţia militară clarificată, să nu fi suferit condamnări,
să fie în bune relaţii cu oamenii din localitatea de domiciliu etc.
Această enumerare de calităţi sau condiţii va fi dezvoltată
prin discuţii purtate sub îndrumarea profesorului, exempli-
ficându-se cu fapte din viaţa candidaţilor la hirotonie şi din
prevederile legilor şi regulamentelor bisericeşti.
Referindu-ne la calităţile fizice, amintim că cel ce urmează să
fie hirotonit nu poate fi surd sau orb, dar slăbiciunile corporale
neînsemnate nu constituie impedimente la hirotonie, dacă nu
sunt din naştere.
Voinţa liberă se referă la faptul că nimeni nu poate fi silit să
primească hirotonia, dar şi lipsa oricărui contract cu societatea,
spre exemplu o altă căsătorie, un serviciu public sau militar de
care să fie legat prin jurăm ânt etc.
Botezul săvârşit în copilărie, după naştere, este o condiţie
pentru hirotonie, deoarece neofiţii nu oferă garanţia credinţei
ortodoxe neabătute, iar învăţăturile străine de duhul Bisericii,
ereziile şi apostasia sunt impedimente, după textul canoanelor
bisericeşti.
A

In privinţa vieţii familiale este oprită intrarea în cler a celor

care s au logodit ori s-au cununat a doua oară, ori s-au căsătorit
cu o tânără logodită sau care a trăit în concubinaj.
Căsătoria sau celibatul se hotărăsc înainte de hirotonie.
89
 ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) De ce nu poate fi încredinţată preoţia oamenilor fără

vocaţie?
2) Care sunt disciplinele care dau o mare importanţă vocaţiei
şi de ce?
3) Ce înseamnă a avea vocaţie pentru preoţie?
d 4) Cine face dovada vocaţiei?
5) Ce ştiţi despre vocaţia obiectivă şi despre cea subiectivă?
6) Este suficientă vocaţia singură pentru preoţie?

LECTURĂ: Clericii să se căsătorească cu fecioare. ” Cel ce a

luat în căsătorie văduva, sau lepădata (alungata) sau desfrâna­
ta, sau sclava, sau vreuna dintre cele de pe scenă (actriţa) nu
poate să fie presbiter sau diacon, sau peste tot orice din rândul
clerului.” (din Catalogul stării preoţeşti, Canonul X V III al Sf.
Apostoli, asemănător Canonului XV II Apostolic; 3, 26 Trulan;
27 al Sf. Vasile cel Mare (din Arh. Prof. Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, pag. 17).

90
 LECŢIA a XlX-a

SINOADELE - ORGANE COLECTIVE ALE PUTERII

BISERICEŞTI

Biserica creştină, ca instituţie organizată, a supus încă de la

începutul ei problemele mai importante unor hotărâri formu­
late în adunările reprezentanţilor legali ai Bisericii, care poartă
numele de Sinod. Prin urmare, Sinodul este adunarea reprezen­
tanţilor Bisericii spre a dezbate şi hotărî asupra tuturor pro­
blemelor de credinţă, disciplină şi de cult sau alte probleme de
interes general pentru Biserica creştină. Sinodul este adunarea
episcopilor, care aduce hotărâri general obligatorii pentru
comunitatea creştină, dar şi o formă de apărare a Bisericii
împotriva răuvoitorilor şi indică învăţătura în conformitate cu
textele biblice şi Tradiţia Apostolică a Bisericii Creştine.
Sinoadele lucrează sub paza sfântului Duh, de aceea susţinem
că toate hotărârile luate în Sinod în materie de credinţă şi
morală sunt infailibile, adică nu pot să greşească. Hotărârile pe
care le ia Sinodul trebuie să fie fundamentate pe Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, cele două izvoare fundamentale ale
Revelaţiei, deoarece adevărurile lor sunt mai puternice decât
Sinodul.
Sub aspect istoric, începuturile activităţii sinoadelor se află în
vremea Sf. Apostoli, care s-au întrunit de mai multe ori pentru
rezolvarea unor probleme importante, dar şi pentru a fi exem­
plu pentru urmaşii lor, episcopii. Ei au ştiut că fiecare om poate
să greşească mai ales în probleme mai dificile.
Privit ca formă de organizare şi de conducere a vieţii bi­
sericeşti, Sinodul îşi găseşte temei în cuvintele Mântuitorului,
care în diverse prilejuri simţea nevoia şi îndatorirea ca membrii
91
Bisericii să vieţuiască şi să lucreze în comun spunând lămurit că
’’unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu
în mijlocul Ior” (Matei, X V III,20)
Se ştie că în condiţiile vieţii creştinismului primar s-au pro­
dus încălcări ale normelor de conduită evanghelică, care au
determinat adoptarea unor măsuri în scopul păstrării bunei
rânduieli în viaţa Bisericii şi pentru a nu se permite
îndepărtarea de modul de organizare şi conducere potrivit
îndrumărilor şi poruncilor Mântuitorului. Astfel, pentru a se
pune capăt neînţelegerilor ivite între Sf. Apostoli, s-a întrunit
cunoscutul sinod de la Ierusalim din anul 51, prin care înşişi Sf.
Apostoli fac aplicarea învăţăturii primite de la Mântuitorul,
potrivit căreia lucrarea de coducere a vieţii bisericeşti trebuia să
fie o lucrare de slujire şi nu de stăpânire sau de dominare.|Deci,
aceasta este cea dintâi pildă de aplicare a principiului sinodal. In
cuvintele Mântuitorului şi în practica Sf. Apostoli, de a rezolva
în sinod problemele mari ale Bisericii, se cuprind'temeiurile si­
nodului ca formă de organizare şi conducere a Bisericii. Aceste
temeiuri nu pot fi ocolite de nici o conducere conştientă a
Biserici, atât în primul mileniu cât şi mai târziu, până în ziua de
azi, deşi nu în cuprinsul întregii creştinătăţi. La cele două
temeiuri pe care le reprezintă cuvintele Mântuitorului şi practi­
ca Sf. Apostoli, care s-a statornicit în chip de normă pozitivă,
lucrarea ulterioară a Bisericii a venit cu norme noi, prin care a
consacrat lucrarea sinodală de organizare şi conducere a
Bisericii.
Există două categorii de temeiuri ale sinodului ca formă de
organizare şi conducere a Bisericii:
1. Temeiuri dogmatice cum sunt cuvintele Mântuitorului,
temeiuri care sunt ancorate de întreaga învăţătură despre Biserica,
despre natura ei, despre lucrarea ei şi despre mijloacele pe care
trebuie să Ie folosească în această lucrare şi temeiul din practica ş
apostolică temei care, prin faptul că reprezintă interpretarea
autentică a învăţăturii Mântuitorului şi aplicarea ei la lucrarea
Bisericii constituie şi el tot un temei dogmatic al sinodalităţii.
2. Temeiuri canonice şi anume :temeiul cuprins în textele sfin­
telor canoane si temeiul canonic cuprins în obiectul de drept al
Bisericii, care are şi el puterea legii scrise sau canoanelor pro-
priu-zise.
In ce priveşte formele sinodului, aşa cum ni se înfăţişează în
decursul dezvoltării istorice a vieţii bisericeşti, sinoadele apar
prin structura lor sub un chip îndoit cum sunt sinoadele mixte
formate din clerici şi din laic; şi apoi ca sinoade arhiereşti sau
episcopale formate numai din episcopi. Cele dintâi, adică
si aoadele mixte sunt cele mai numeroase pe când cele din a doua
categorie au fost mai puţine, ele întrunindu-se atunci când erau
puse în discuţie problemele de credinţă.
Cât priveşte numărul participanţilor la aceste sinoade şi
cadrul teritorial sau de altă natură în care s-au întrunit ele pot
fi împărţite în:*sinoade ale episcopilor, sinoade mitropolitane,
sinoade exarhale, sinoade patriarhale, apoi sinoade endemice,
sinoade ale Bisericilor autocefale, mai târziu sinoade ale
Bisericilor autonome sinoade zise generale cu caracter confe­
sional, între care şi cele panortodoxe şi în fine, ca cele mai
importante, cele ecumenice..
După modul şi după timpul de întrunire sinoadele pot fi
împărţite în: sinoade periodice, ocazionale, permanente şi extra­
ordinare. După importanţa lor pot fi împărţite în sinoade ale
Bisericii locale şi sinoade ecumenice.
In privinţa sinoadelor ecumenice este de observat că, deşi
amintirea a păstrat în unele rugăciuni ale Bisericii se transmite
şi numărul episcopilor care au participat la ele nu au fost
sinoade strict arhiereşti, ci sinoade la care au participat preoţi şi
diaconi şi membrii din alte trepte apăruţi în viaţa Bisericii ulte­
rior şi laici iar de la o vreme monahi. Prin lucrarea cu totul
excepţională la care au fost chemate în epocile în care s-au
93
întrunit, sinoadele ecumenice au îndeplinit un rol însemnat nu
numai în cadrul lucrării Mântuitoare a bisericii, destinate cre­
dincioşilor ei, ci şi în cadrul lucrării mântuitoare pe care
Biserica este chemată să o săvârşească pentru întreaga lume.
Pentru a se înţelege just problema sinodului mixt, trebuie să
amintim că slujirea Bisericii are un caracter comunitar, în sen­
sul că slujirea sacerdotală pe care o săvârşeşte clerul în cadrul
slujirii liturgice, deşi se săvârşeşte prin folosirea harului special
al preoţiei, ea nu este lucrarea exclusivă a clerului, ci împreună,
o lucrare a credincioşilor cu clerul. Aceasta împreună lucrare
nu are un caracter moral şi de evlavie personală sau de practică
cu rol educativ religios-moral, ci are caracter de slujire
adevărata din partea credincioşilor, căci însăşi aducerea sfintei
jertfe care stă în centrul slujirii Bisericii, se face în numele
întregii obşti şi cu rugăciunea tuturor celor de faţă.
Ca mod sau forme opuse despotismului sau autocraţiei chiar
şi oligarhiei, sinodul, ca formă de organizare şi de conducere a
vieţii bisericeşti se aseamănă formal cu modul democratic de
organizare si de conducere a vieţii publice .
Fără a se identidfica cu aceasta, modul sinodal sau sobor­
nicesc propriu organizării şi conducerii Bisericii, întruneşte şi
foloseşte toate avantajele modului democrat.
Prin sinod sau prin forma sobornicităţii se dă respectul
cuvenit însăşi Bisericii, prin faptul că i se respectă rânduielile ei
tradiţionale de organizare şi conducere potrivit cărora organele
care deţin si exercită cea mai înaltă autoritate în Biserică sunt
sinoadele, iar nu persoanele ierarhice, pe oricât de înalte trepte
s-ar găsi ele.
Se poate conduce Biserica şi de o singură persoană, dar
aceasta să fie Mântuitorul nostru Iisus.
r\ A
 ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

- 1. Ce este sinodul?
2. Ce fel de probleme au dezbătut sinoadele?
3. Istoric, în ce vreme îşi au începutul sinoadele?
4. Care sunt cele două categorii de temeiuri pe care le au
sinoadele ?
6. După importanţa lor câte feluri de sinoade sunt?

LECTURĂ: Canonul 37 Apostolic vorbeşte despre obligaţia

impusă episcopilor ca să se adune în sinod de două ori pe an,
spre a se cerceta dogmele bunei cinstiri de Dumnezeu. (După dr.
D.G. Boroianu, Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit,
Iaşi 1899, pag. 464).

nc
 LECŢIA a-XX-a

SINOADELE ECUM ENICE

Sinodul ecumenic este adunarea tuturor episcopilor întregii

Biserici, spre a lua hotărâri în problemele dogmatice canonice şi
de cult, precum şi în cele de organizare si administrative.
Sinodul ecumenic este o copie fidelă a sinodului apostolic nu
numai în forma vizibilă, ci şi un exemplu de conducere colectivă
pentru urmaşii Sf. Apostoli.
Toată puterea nu i s-a acordat unui singur apostol şi nu a tre­
cut asupra unui singur episcop, ci s-a dat întregului sinod apos­
tolic de la care a trecut asupra sinodului ecumenic care exercită
întreaga putere bisericească .
Pentru a putea fi numit ecumenic un sinod trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) Condiţii externe:
1. Participarea tuturor Bisericilor particulare prin
conducători sau reprezentanţi ori prin epistole deosebite în care
să se arate părerea bisericii respective asupra chestiunilor în
discuţie sau, în fine, prin recunoaşterea solemnă a hotărârilor
luate de sinod. Numărul participanţilor la un sinod ecumenic nu
este hotărâtor, deoarece la un asemenea sinod nu pot fi episcopi
din întreaga lume pentru că nu este posibil, apoi la unele sinoade
particulare a participat un număr de episcopi mai mare decât la
un sinod ecumenic, fără ca acesta să fie socotit sinod ecumenic.
2. Apoi caracterul universal al sinoadelor depinde de prim­
irea hotărârilor de către toate Bisericile, fie ca reprezentanţii lor
au luat parte sau nu la sinod, şi anume, primirea acestor
hotărâri de clerul şi credincioşii întregii Biserici. Condiţia aceas­
ta confirmă recunoaşterea unanimă a adevărului şi sfinţeniei
hotărârilor şi determină trecerea lor în viaţa bisericească.
b) Condiţii interne :
1. Prima condiţie internă pe care trebuie să o îndeplinească
un sinod pentru a puteq fi socotit ecumenic este aceea ca pro­
blemele discutate să fie generale, privind întreaga Biserică,
deoarece sinodul ecumenic este organ al întregii Biserici, pentru
toate problemele care privesc învăţătura, disciplina, cultul, deci
principiile fundamentale ale organizării şi conducerii Bisericii.
2. A doua condiţie este ca hotărârile sinodului să exprime
ceea ce s-a crezut întotdeauna şi de către toţi.
Aceste condiţii au fost îndeplinite de către cele 7 sinoade ecu­
menice, recunoscute de Biserica întreagă. (
în ceea ce priveşte convocarea sinodului ecumenic trebuie
făcută menţiunea că acest sinod fiind un organ bisericesc şi
convocarea lui trebuie să se facă tot de către un organ bisericesc.
Cu toate acestea datorită importanţei şi angajării generale,
sinoadele ecumenice, evenimente extraordinare, au interesat
deopotrivă Biserica şi Statul. Potrivit învăţăturii şi tradiţiei,
Biserica s-a interesat de problemele privitoare la credinţă şi
viaţa ei.
Hotărârile luate în această privinţă au pornit de la autori­
tatea bisericească. Biserica este împărăţie spirituală şi trebuie să
convoace episcopii din toată lumea creştină, să ia hotărâri vala­
bile pentru Biserica întreagă cu obligativitate generală, având
nevoie de ajutorul autorităţii Statului, care să-i ofere cadrul
necesar şi să-i garanteze organizarea dreptului de a convoca
sinoade ecumenice. Aşa se explică participarea autorităţii de
stat la convocarea celor şapte sinoade ecumenice, recunoscută şi
astăzi în convocarea unui astfel de sinod.
Cele şapte sinoade ecumenice ne demonstrează că motivele
convocării lor, problemele dezbătute, hotărârile luate depindeau
97
de p u te re a bisericească, dar stabilirea locuiui si timpului con­
v o c ă rii sinoadelor, siguranţa membrilor, libertatea dezbaterilor,
g a r a n ta r e a publicării hotărârilor şi a obligativităţii lor cereau
conlucrarea cu autoritatea de stat. Conlucrarea autorităţii bi­
sericeşti cu a celei de stat este demonstrată şi în cazul convocării
sinoadelor ecumenice.
^Avantajele convocării sinodului de către împărat se pot vedea
şi d in faptul că scrisoarea imperială de convocare era expediată
p r in p o ş tă care a fost pusă la dispoziţia sinoadelor, apoi tot
împăratul era cel care a pus toate cele de trebuinţă la dispoziţia
participanţilor la sinod.
î n s in o a d e s-au disecat problemele care interesau Biserica,
de aceea cei care nu au semnat hotărârea unanimă a sinodului
a u fo st excomunicaţi de Biserică, iar împăratul i-a expulzat.
D u p ă semnătura episcopilor participanţi la sinod, semna şi
î m p ă r a t u l, nu pentru că hotărârea sinodală nu ar fi avut valoare
f ă r ă is c ă litu r a împăratului, ci din aceeaşi nevoie pentru care si­
n o d u l a fost convocat de împărat şi pentru că semnătura
împăratului făcea din hotărârea sinodului o lege pe care trebuia
să o respecte toţi supuşii. Biserica nu putea de exemplu, decât
să-i excomunice pe arieni, deoarece nu dispunea de forţa fizică,
dar condamnarea Bisericii, întărită şi de semnătura împăratu­
lui, atrăgea şi condamnarea statului, care proceda in consecinţă.
Hotărârile sinoadelor ecumenice privitoare la credinţă se
numesc oros sau dogmă, iar în probleme organizatorice, adminis­
trative şi disciplinare se numesc canoane. Deosebirea dintre
aceste două feluri de hotărâri este următoarea: Dogmele sunt
formulări ale adevărurilor de credinţă cuprinse in Sf. Scriptura
şi Sf. Tradiţie, deci nu învăţături noi, ci formulări şi precizări
ale adevărurilor fundamentale date de Mântuitorul Bisericii, pe
care a întemeiat-o, care a socotit tot ce este de trebuinţă oame­
nilor pentru mântuire. Fiind formulări ale unor adevăruri date
de Mântuitorul, dogmele sunt neschimbabile. Canoanele carc
sunt hotărâri noi cu privire la viaţa Bisericii, evoluează. Această
evoluţie nu trebuie asemănată cu cea din dreptul-secular
deoarece un canon care nu mai este actual, nu este exclus din
canoane(colecţii), ci nu mai este folosit, dar rămâne ca un act ce
a fost de folos la un moment dat în Biserică. în principiu, im
canon dat de un sinod ecumenic nu poate fi modificat decât tot
de un sinod ecumenic sau cel puţin panortodox.
Autoritatea hotărârilor sinoadelor ecumenice nu mai trebuie
întărită de organe externe, deoarece ea vine de la întemeietoriiI
Bisericii care a dat autoritate sinodului apostolic, iar acesta a
transmis-o episcopatului, care prezintă garanţia păstrării
adevărului deoarece este întrunit în sinod şi angajează episcopii
de pretutindeni.
Sinodul ecumenic, datorită ereziilor ivite in Biserică, a fost
provocat de aceste împrejurări, de aceea trebuie socotit un
organ extraordinar şi nu un organ obişnuit, pe care nevoia for­
mulării şi precizării adevărului l-a impus la vremea potrivită.
Astăzi, datorită acumulării unui important număr de pro­
bleme privitoare la cult, organizare, disciplină, ar fi necesară
convocarea unui sinod ecumenic pentru anumite precizări, dar
dacă condiţiile lumii actuale fac imposibilă această întrunire,
creştinii nu trebuie să intre în panică, fiindcă scurgerea timpu­
lui de la ultimul sinod ecumenic până acum, fără sinoade ecu­
menice, a impus oamenilor bisericii un fel de a cugeta, a fi şi a
acţiona potrivit învăţăturii Mântuitorului, care îi pun la adăpost
de disperare şi griji neângăduite muritorilor.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. Ce este sinodul ecumenic?

i 2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească sinodul ecumenic?
3. Cine a convocat sinoadele ecumenice?
 4. De ce au interesat sinoadele ecumenice, deopotrivă Biserica
şi Statul?
5. Care este deosebirea între hotărârile dogmatice şi cele
canonice ale sinoadelor ecumenice?

LECTURĂ: Biserica nedespărţită a recunoscut ca având

caracter de sinoade ecumenice, numai 7 dintre sinoadele
întrunite ca sinoade generale ale întregii Biserici, sau ca sinoade
reprezentative ale Bisericii ecumenice întregi.
Acestea sunt: Sinodul ecumenic de la Niceea, ţinut la anul
325, Sinodul II ecumenic, întrunit !a Constantinopol în anul 381
;Sinodul III ecumenic, întrunit la Efes în anul 431, Sinodul IV
ecumenic, întrunit la Calcedon, lângă Constantinopol în
anul451; Sinodul V ecumenic întrunit la Constantinopol în anul
553; Sinodul VI ecumenic, întrunit la Constantinopol în prima
sesiune la anul 680, iar în a doua sesiune în anul 692 şi Sinodul
VII ecumenic sau Sinodul al-ll-lea de la Niceea în ano! 787 în
oraşul în care se întrunise şi întâiul sinod ecumenic (325).

100
 LECŢIA a-XXI-a

SINOADELE PARTICULARE

Organul care exercită puterea centrală bisericească pentru o

parte din Biserică este sinodul particular, aşadar sinodul parti­
cular este adunarea tuturor episcopilor unei părţi din Biserică
ce se mai numeşte acum Biserica autocefală, naţională.
Istoria sinoadelor particulare este strâns legată de organi­
zarea şi evoluţia vieţii bisericeşti şi dacă sinodul ecumenic este
organul autorităţii bisericeşti pentru întreaga Biserică, sinodul
particular este organul autorităţii pentru bisericile particulare.
Până la organizarea Bisericii pe mitropolii, exarhate şi patri-
arhate, sinoadele particulare se întruneau ori de câte ori se ivea
o problemă mai importantă într-una din Bisericile particulare.
Episcopii au condus Biserica aşa cum au condus-o şi Sf.
Apostoli, adică flecare organiza şi conducea independent
Biserica sa dar, după cum Apostolii se adunau adesea pentru a
hotărî în probleme mai însemnate, tot aşa s-au întâlnit şi epis­
copii în sinoade particulare şi pentru că nu erau încă patriarhi,
exarhi sau mitropoliţi, ceea ce ar fi presupus existenţa unor epis-
copi subordonaţi (onorific sau jurisdicţional), la sinoadele par­
ticulare se întruneau episcopi, fără deosebire, atât cei care
puneau în discuţie o problemă dogmatică, de cult sau canonică,
cât şi cei care erau la mare distanţă de locul acela, cu condiţia de
a fi fost înştiinţaţi. Sinoadele vechi, particulare au încetat odată
cu organizarea Bisericii pe patriarhii, exarhate, mitropolii,
episcopii.
Diocleţian şi apoi Constantin cel Mare au făcut o nouă
împărţire a imperiului, în provincii, dieceze (mai multe
provincii; şi prefecturi (mai multe diecezej, iar organizarea
10 )
Bisericii a urmat organizarea politică, potrivit canoanelor 17 şi
28 ale sinodului IV ecumenic şi 38 al sinodului Vi ecumenic, care
stabilesc precis că organizarea bisericească are la bază organi­
zarea politică. Cea mai mică formaţie politico-administrativă
era provincia, iar Biserica de pe teritoriul provinciei forma
mitropolia. Episcopul din capitala provinciei, a devenit faţă de
episcopii din Biserica ce se găsea pe teritoriul politic al provin­
ciei aşa cum era centrul lor de unitate conducătorul politic al
provinciei pentru ceilalţi conducători politici din subîmpărţirile
provinciei. Capitala politică, centru de unitate pentru provincie
a devenit şi centrul religios pentru Biserica de pe teritoriul
provinciei, iar episcopul din capitală s-a numit mitropolit .
Mai multe provincii au fost o dieceză, iar pe aceeaşi bază de
teritoriu, mai multe mitropolii au format un exarhat, având în
frunte un exarh, care avea reşedinţa în capitala diecezei^La si­
nodul IV ecumenic, potrivit canonului 28 mai multe exarhate
s-au supus unui singur exarh şi pentru a se deosebi de ceilalţi a
trebuit să poarte alt titlu, numindu-se patriarh. La sfârşitul se­
colului al-V-lea Biserica era reprezentată de 5 patriarhate:
Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, care
erau numite cele 5 degete ale Bisericii. Aşa s-a organizat
Biserica în mitropolii, exarhate şi patriarhate. Din acel moment,
episcopii nu s-au mai întâlnit la întâmplare, iar sinoadele par­
ticulare s-au ţinut în jurul acestor centre de unitate să fie
sinoade mitropolitane, exarhale sau patriarhale.
Cu timpul, primatul de onoare al episcopilor din metropole a
devenit primat de jurisdicţie, deoarece episcopul de centru
cunoscând autorităţile, iar când erau probleme urgente pentru
Biserică îi convoca pe ceilalţi episcopi, se îngrijea de cazarea lor
şi de celelalte trebuinţe, sporind autoritatea şi ajungea din
onorifică, în juridicţională. Cum s-au ridicat mitropoliţii peste
episcopii din provincie, tot aşa s-au ridicat miitropoliţii din ca­
pitalele diecezelor, ajungând exarhi, iar exarhul din fruntea
102
prefecturii, se numea patriarh. ^
în baza principiului că organizarea Bisericii urmează orga­
nizării politico-administrative a statului avem şi Biserici autoce­
fale naţionale, care datează din secolele X IV şi XV. Principiul
naţional a fost admis de Biserică pentru că este firesc să fie
admis de Mântuitorul care i-a sfătuit pe Sf. Apostoli să nu se
îndepărteze de Ierusalim, până nu vor primi darul vorbirii în
limbi, pentru a putea predica fiecărui popor în limba sa.
Biserica a admis principiul naţional şi în organizare de aceea,
Biserica Ortodoxă s-a legat de viaţa credincioşilor şi i-a sprijinit
în timpul frământărilor sociale. Când popoarele din Balcani
erau ameninţate cu desfiinţarea etnică şi religioasă s-a unit cu
popoarele şi le-a apărat existenţa. în vremea când popoarele
s-au constituit în state independente de alte Biserici, având o
conducere centrală naţională.
Biserica Ortodoxă este formată din următoarele Biserici par­
ticulare:
1. Patriarhia de Constantinopol;
2. Patriarhia de Alexandria;
3. Patriarhia de Antiohia;
4. Patriarhia de Ierusalim;
5. Patriarhia Rusiei;
6 . Patriarhia Serbiei;
7. Patriarhia Română;
8 . Arhiepiscopia Ciprului;
9. Mitropolia Greciei;
10. Arhiepiscopia de pe Muntele Sinai;
11. Patriarhia Bulgariei;
12. Mitropolia Poloniei;
13. Mitropolia Cehoslovaciei, Mitropolia Finlandei etc.
Episcopii Bisericii autocefale au sinodul lor, la care nu par­
ticipă episcopi din alte Biserici autocefale, tot aşa cum la sinoa­
dele mitropolitane nu participă decât episcopi care depind de
103
mitropolia respectivă, separaţie care îşi are explicaţia în împre­
jurările prin care au trecut popoarele ortodoxe şi în principiul
naţional pe care Biserica Ortodoxă îl admite în organizare .
Deosebirile dintre Bisericile autocefale nu privesc învăţătura
dogmatică, canonică şi de cult, ci organizarea internă şi pro­
blemele specifice Bisericii autocefale.
Membrii sinoadelor ecumenice erau episcopi care au primit
de la Sf. Apostoli puterea de ii conduce în Biserică. La vechile
sinoade particulare membrii cu drept de vot deliberativ, erau
episcopii care veneau ia sinod. La sinoadele mitropolitane sau la
cele ale Bisericilor autocefale participă cu drept deliberativ
numai episcopii din Biserica respectivă. Excepţie, necanonică,
s-a făcut la sinodul endemic de la Constantinopol, unde au par­
ticipat cu vot deliberativ şi chiriarhii din alte patriarhii .
Obiectul sinoadelor particulare era exercitarea întregii puteri
bisericeşti, dar numai pentru o parte din Biserică, în special pu­
terea legislativă şi disciplinară, privind probleme de credinţă
canonice şi de c u lt. Sinoadele particulare nu au formulat dogme
noi, dar au dat principii de păstrare neschimbată a dogmelor.
In privinţa felurilor sinoadelor particulare trebuie să pre­
cizăm:
a) până în sec. al IV-lea s-au ţinut sinoadele particulare vechi
Ş»
b) sinoadele particulare de după sec. al IV-lea, sinoade n o i .
Din punct de vedere teritorial şi al organizării politice avem
sinoadele mitropolitane cxarhale, patriarhale şi sinoadele
Bisericilor naţionale autocefale, apărute în sec. XIV, XV.
împărţirea sinoadelor orientale şi occidentale (până la 1504)
nu are decât însemnătate geografică, iar în caz de coliziune
(conflict între canoanele occidentale şi cele orientale) pentru
Orient au prioritate cele orientale.
împărţirea în sinoade periodice şi permanente este socotită
de unii cea mai însemnată dar această împărţire este târzie (sec.
XVIH). Sinoadele periodice ţin şedinţe la anumite perioade şi
sunt mai vechi ca cele permanente . Sinodul permanent datează
din sec. X V III. La 1767 patriarhul de Constantinopol, Samuil, a
104
instituit un sinod permanent compus din 1 2 mitropoliţi ce erau
membri pe viaţă în sinod.
împărţirea esenţială a sinoadelor particulare este aceea în:
a) sinoade particulare vechi ;
1>) sinoade particulare n o i.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Ce este sinodul particular ?

2) Până când s-au ţinut sinoade particulare în biserică ?
3) Potrivit cărui principiu avem Biserici autocefale şi
raţionale?
4) Când s-a transformat primatul de onoare al episcopilor în
primat de jurisdicţie?
J 5) Din care Biserici particulare este formată astăzi Biserica
Ortodoxă?

LECTURĂ: Ca sinoade locale sunt cunoscute 11 sinoade

locale mai importante, de la care ni s-au păstrat canoane
cuprinse în colecţiile fundamentale de canoane .
După canoanele apostolice şi canoanele sinoadelor ecu­
menice, canoanele sinoadelor locale formează a treia categorie
de canoane în ordinea importanţei.
Aceste sinoade sunt:
Sinodul din Ancira (314),cu 25 canoane; Neocezareea (315)
cu 7 canoane; Gangra (340), cu 21 canoane; Antiohia (34 1), cu
25 canoane; Laodiceea (343), cu 60 canoane; Sardica (343) cu 21
de canoane;Constantinopol(394), cu un canon; Cartagina (419),
cu 133 canoane; Constantinopol (861), cu 3 canoane;
Cartagina(256), cu un canon.

105
 LECŢIA a-XXII-a

CONSENSUS ECCLESIAK DISPEUSAE

Imposibilitatea convocării unui sinod ecumenic, nu lipseşte

Biserica de mijloace de păstrare a bunei rânduieli şi de
înfăptuirea rostului ci tlxat de Mântuitorul. Unul din mijloace
este consensul Bisericii de pretutindeni, care poate suplini si­
nodul ecumenic care, din motive independente de voinţa epis-
copilor, nu se poate întruni.; în raport cu sinodul ecumenic
’’Consensul Ecclesiae” este un înlocuitor cu aceeaşi autoritate şi
un cadru în care Biserica poate legifera după trebuinţă împre­
jurări obişnuite, fără a se aduna în sinod, dacă episcopii sta­
bilesc, în consens unanim, o învăţătură, care priveşte Biserica
întreagă.| Felul acesta de a hotărî, chiar şi atunci când este
imposibil a se convoca un sinod ecumenic, se bazează pe
învăţătura ortodoxă despre unitatea Bisericii întărită de Sf.
Ciprian care zice: ’’Biserica creştină este nedespărţită şi
neîmpărţită şi ca atare trebuie să fie unită într-un tot prin
legătura reciprocă a episcopiilor.” în primele veacuri ale
Bisericii, la convocarea sinoadelor ecumenice, Biserica se servea
de conlucrarea comună şi deplina înţelegere a tuturor episcopi-
lor, această practică a fost valabilă şi mai târziu, când datorită
imposibilităţii convocării unui sinod ecumenic, s-a ascultat
părerea generală a Bisericii.
Chiar Sf. Părinţi şi marii dascăli ai Bisericii, nu arată tre­
buinţa neapărată a convocării sinoadelor ecumenice, pentru
orice pricină. Cu ocazia ivirii ereziei lui Pelagie, Fcricitul
Augustin scria următoarele: ”E oare nevoie de convocarea unui
sinod, totuşi se ştie că puţine erezii au determinat convocarea
unui sinod şi că multe dintre ele au fost condamnate acolo unde
106
; au ivit, iar celelalte Biserici au luat doar cunoştinţă de con­
damnare, spre a se feri de ele! Aşa a procedat Biserica în toate
timpurile, la ivirea unei probleme mai importante, care privea
Biserica întreagă. Atunci când nu s-a întrunit un sinod care să
ia o hotărâre pe care să o comunice tuturor Bisericilor autoce­
fale, iar hotărârea unanimă se publică în numele Bisericii.
Hotărârea aceasta avea aceeaşi importanţă ca şi când ar fi fost
luată într-un sinod ecumenic. (
Consensus Ecclcsiae este deci un organ central de conducere
in Biserică. Deosebirea între sinod şi ’’consens” este că în sinodul
ecumenic episcopatul ia hotărâri fiind întrunit, adunat, iar prin
Consensus Ecclesiae episcopatul ia hotărâri fără să fie adunat,
ci fiind răspândit.
Consensul nu este votul sau consimţământul întregii Biserici,
adică al clericilor şi al credincioşilor, ci este consensul episco­
patului de pretutindeni, care are puterea conducătoare în
Biserică.
Consensul este un mijloc practic pentru luarea unor hotărâri
bise iceşti, echivalente cu cele ale sinoadelor ecumenice. Acest
mijloc a fost folosit de Biserică atunci când s-au ivit erezii,
schisme sau neînţelegeri, care tulburau pacea bisericească.
Altădată episcopii unei Biserici aduceau la cunoştinţă părerea
lor cu privire la învăţătura de credinţă episcopilor din celelalte
biserici autocefale, cerând şi părerea lor, apoi, părerea unanimă
devenea obligatorie pentru întreaga Biserică. Aşa s-a întâmplat
cu Mărturisirea de credinţă a Iui Petru Movilă, care a fost mai
întâi discutată şi aprobată de Sinodul de la Kiev (1640), apoi a
fost înaintată Sinodului de la Iaşi (1642), unde a fost discutată şi
aprobată de Bisericile care aveau delegaţi la acest sinod.. Fiind
aprobată apoi de Patriarhia de Constantinopol şi de celelalte
patriarhii, Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă a devenit
obligatorie pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Tot aşa s-a
întâmplat şi cu Mărturisirea Patriarhului Dositei care a fost
107
aprobată mai întâi la Icrusalim(1672) şi apoi de celelalte
Biserici. In acest fel consensul episcopatului poate da sancţiune
de ccumcnicitatc oricărei hotărâri. Deci aici rezultă unitatea
Bisericii, care este trupul lui Iiristos, care are mai multe
mădulare, Bisericile autocefale. Legătura strânsă dintre
mădularele trupului în care trăieşte aceeaşi viaţă exprimă
legătura care există între Bisericile particulare: ’’Mădularele să
se îngrijească unele de altele şi dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă împreună şi dacă un mădular este cinstit,
toate mădularele se bucură împreună” (lCor.XII, 25-26).
Pentru o mai strânsă legătură între Bisericile Ortodoxe şi
pentru a lua hotărâri în acord unanim ar trebui ca în toate pro­
blemele ivite, episcopatul ortodox să se pronunţe cu mai multă
hotărâre, după exemplul Bisericii, care, în trecut a susţinut ferm
ceea ce s-a crezut totdeauna pretutindeni de către toţi. /
Hotărârile Bisericilor autocefale, în consens cu Sf. Scriptură,
Sf. Tradiţie şi cu consensul Bisericilor particulare, pot fi puse
alături de hotărârile sinoadelor ecumenice. Pentru aceasta se
cer însă următoarele condiţii: a) Episcopii Bisericii să fi avui
intenţia şi scopul de a da învăţăturii lor putere de dogmă, de
canon, sau cel puţin, regula de bună-rânduială bisericească;
b) Obiectul în discuţie să între în sfera competenţei puterii
văzute bisericeşti şi c) Consimţământul să fie unanim, spre a fi
primit de întreaga Biserică.
Această metodă, de a răspunde la marile întrebări ce se ivesc
în sânul Bisericii, contribuie la sporirea învăţăturii bisericeşti
aducând, în acelaşi timp, pacea în Biserică, dacă nu se poate
convoca un sinod ecumenic şi este în acelaşi timp mijlocul cel
mai potrivit pentru vremea noastră.
108
 ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

Jî 1. Care este mijlocul de suplinire a sinodului ecumenic?

2. Ce este ’’Consensus Ecclesiae” în raport cu sinodul ecu­
menic?
3. Din ce cauză a fost folosit consensul de către Biserică?
4. Cu ce pot fi asemănate hotărârile Bisericii autocefale în
consens cu Sf. Scriptură, Sf.Tradiţie, Consensul Bisericilor?
5. Ce foloase are metoda consensului pentru Biserică?

LECTURĂ: Afară de sinoadele ecumenice Biserica poate

legifera după trebuinţă şi în împrejurimile obişnuite fără a se
aduna într-un sinod dacă toţi episcopii stabilesc de comun acord
o învăţătura privitoare la un obiect asupra căruia trebuie ascul­
tată părerea întregii Biserici. Biserica creştină spune Ciprian,
este nedespărţită şi neîmpărţită şi ca atare trebuie să fie unită
într-un tot prin legătura reciprocă a episcopilor.
(După Nicodim Milas, Drept bisericesc oriental, Bucureşti
1915, pag. 242).

109
 LECŢIA a XXIII-a

SINOADELE B ISE R IC IL O R NAŢIONALE

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române

Sinoadele sunt autoritate supremă în Biserica creştină, capul

văzut al comunităţilor creştine, chiar şi în cadrul unei Biserici
naţionale. Activitatea acestor Biserici naţionale este
condiţionată de formarea statelor şi de autodeterminarea aces­
tora.
Sinodul Bisericilor naţionale este adunarea episcopilor din
ţara respectivă, care hotărăşte în toate problemele de ordin
organizatoric, canonic si administrativ, având preşedinte pe
patriarh sau alt ierarh căruia adunarea sinodală i-a încredinţat
conducerea lucrărilor. Atributul de bază al acestui sinod este
păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi de cult cu Biserica
Ecumenică a Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe.
Problemele canonice ale sinoadelor naţionale privesc insti­
tuirea de episcopi şi mitropoliţi din ţara respectivă şi păstrarea
unităţii dogmatice, canonice şi de cult din acea ţară. De aseme­
nea, examinează împlinirea datoriilor ierarhiei superioare şi
clerului în general. Supraveghează buna administrare econo­
mică bisericească, emit legi, hotărâri şi instrucţiuni pentru
desfăşurarea activităţii organelor de conducere administrativă a
acelei Biserici.
In problemele evanghelice, sinoadele naţionale se îngrijesc de
interpretarea şi păstrarea adevărurilor de credinţă după Sfânta
Scriptură şi Sf.Tradiţie. îndeplinind misiunea învăţătorească,
aceste sinoade se îngrijesc ca adevărurile de credinţă să se
păstreze în toată integritatea lor, în concordanţă deplină cu a
celorlalte Biserici Ortodoxe. Tot în direcţia apărării
adevărurilor de credinţă, sarcina acestor sinoade revine şi în
combaterea ereziilor si învăţăturilor străine de duhul bisericesc,
care macină atât unitatea morală a credincioşilor, cât şi unitatea
110
n aţio n a lă a statului.
în competenţa sinoadelor naţionale intră şi problemele de
ordin judecătoresc-bisericesc, după care aceste sinoade judecă şi
aplanează neînţelegerile ivite în sânul ierarhiei. Emit regula­
mente disciplinare pentru cler şi de organizare a mănăstirilor de
pe teritoriile respective.
Aceste atribuţiuni ale sinodului naţional s-au precizat şi în
cadrul cunoştinţelor legate de autonomia şi autocefalia bi­
sericească./
Până la formarea statelor naţionale, Biserica de pe un anumit
teritoriu era subordonată hotărârilor aduse în vechile centre
bisericeşti, cum au fost patriarhatele de Constantinopol,
Alexandria, Antiohia si Ierusalim, care în probleme de ordin
bisericesc hotărau în problemele popoarelor ortodoxe. Şi după
formarea statelor a continuat, în multe locuri, dependenţa bi­
sericească de unele centre mai importante bisericeşti, până la
proclamarea antocefaliei mai multor Biserici Ortodoxe
Naţionale, în limitele statelor.
Biserica Patriarhiei de Constantinopol a resimţit din plin
dominaţia mahomedanismului, dar a rămas restrânsă la con­
ducerea sinodală proprie, acordând deplină independenţă şi
autonomie celorlalte biserici naţionale, care au depins de
această patriarhie.
Biserica Ortodoxă din Grecia a păstrat forma de organizare
şi de conducere prin autoritatea sinodului, indiferent de împre­
jurările istorice prin care a trecut.
Biserica Ortodoxă Rusă are recunoaşterea de patriarhat în
veacul al XVI-Iea, iar organizarea sinodală din 1721.
Biserica Ortodoxă din Bulgaria are conducerea sinodală din
anul 1920, ca şi Patriarhia Serbiei.
în Polonia, după primirea autocefaliei, în 1924, Biserica
Ortodoxă a continuat conducerea sinodală până în zilele noas­
tre.

111
111
 Să vedem acum, cum a luat fiinţă Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române. Se ştie că Biserica noastră, la începuturile sale, a fost
dependentă de Patriarhia de Constantinopol, apoi de Ohrida,
Târnovo, până s-au întrezărit zările autocefaliei, care s-a rea­
lizat în anul 1885, dar până atunci legile şi regulamentele de
ordine interioară depindeau de Bisericile proiectoare. Biserica
Ortodoxă Română a păstrat unitatea dogmatică, canonică şi de
cult cu Biserica Răsăritului şi nu a renunţai la autoritatea si­
nodală.
Multe sinoade de însemnătate istorică naţională s-au ţinut pe
teritoriul patriei noastre, deşi provinciile, datorită vitregiilor
vremurilor, erau despărţite. Aşa amintim Sinodul de la Argeş,
din timpul lui Radu Cel Mare (1495-1508), când a început acti­
vitatea de reorganizare a vieţii bisericeşti în ţara Românească,
sub conducerea lui Nifon.
Sinoade de mare importanţă au avut loc pe teritoriul nostru,
în timpul lui M ihai Viteazul (1595-1601), Sinodul de la
Târgovişte, din 1596, în care s-au pus probleme organizatorice
privind interesele Bisericii Ortodoxe din Transilvania, precum
şi Sinodul de la laşi din 1600, care vizează Biserica Ortodoxă
Română din cele trei provincii unite sub Mihai Viteazul, Sinodul
panortodox de la laşi din 1642, are importanţă pentru întreaga
Biserică Ortodoxă Orientală, punându-se temeiurile credinţei
ortodoxe, prin aprobarea Mărturisirii de credinţă a lui Petru
Movilă al Kievului şi prin răspunsul Mitropolitului Varlaam al
Catehismului calvinesc, răspuns prin care s-au apărat princi­
piile credinţei ortodoxe din Răsărit.
Când Principatele Române s-au unit sub domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, Mitropolitul ţării Româneşti, de la
Bucureşti, a primit titlul de mitropolit primat, printr-o hotărâre
sinodală internă, dar cu aprobarea Patriarhiei de
Constantinopol.
De la Mitropolitul Primat, care avea dreptul convocării epis-
copilor, s-a trecut la legiferarea internă a înfiinţării Sf. Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române prin legea din 1872, continuând să
112
rămână până astăzi autoritatea supremă în Biserică.
Numita lege prevedea în articolul 8 următoarele:
"’Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române,
fiind membru al Sfintei Biserici Ecumenice şi Apostolice a
Răsăritului, al cărui cap este Domnul Iisus Hristos, păstrează
unitatea în privinţa dogmelor şi a canoanelor ecumenice ale
Bisericii din Constantinopol şi cu toate Bisericile Ortodoxe. El
va păstra, de asemeni, unitatea administrativă, disciplinară şi
naţională a Bisericii Ortodoxe în cuprinsul Statului Român”.
Potrivit Statului, pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române, Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate
a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate chestiunile spirituale
şi canonice precum şi pentru cele bisericeşti de orice natură date
în competenţa sa. Atribuţiile Sfântului Sinod, potrivit aceluiaşi
Statut sunt următoarele:
i a) A păstra unitatea dogmatică canonică şi a cultului în
Biserica Ecumenică a Răsăritului şi cu celelalte Biserici orto­
doxe;
j c) A păstra unitatea dogmatică, canonică şi a cultului în
Biserica Ortodoxă Română;
j d) A trata orice chestiune dogmatică, canonică şi a cultului şi
a rezolva, în conformitate cu învăţătura Bisericii Ecumenice a
Răsăritului;
•t e) A-şi da avizul asupra proiectelor de legi referitoare la
Biserica Ortodoxă Română;
i* f) A examina dacă alegerile de patriarh, mitropoliţi, arhiepis­
copi şi episcopi s-au săvârşit cu respectarea normelor legale în
vigoare şi dacă cei aleşi îndeplinesc condiţiile canonice;
£ f) A emite gramata pentru întronizarea patriarhului;
j g) A alege, când e cazul, pe episcopii românilor ortodocşi de
peste hotare;
b li) A hotărî asupra cererilor de retragere a membrilor săi;
5 i) A acorda concedii mai mari de trei luni membrilor săi;
tej) A judeca cu competenţă exclusivă şi în conformitate cu dis­
poziţiile sfintelor canoane, pe membrii săi, pentru abaterile bi-
113
sericeşti de orice natură;
k) A judeca recursurile clericilor în materie de caterisire;
1) A îndruma şi supraveghea ca activitate i organelor execu­
tive din eparhii şi de la patriarhie să se desfăşoare potrivit
normelor legale;
n) A iniţia, autoriza şi supraveghea tipărirea de cărţi de ritu­
al şi de icoane religioase pentru trebuinţele cultului;
o) A executa toate atribuţiile legale cu privire la învăţămân­
tul pentru pregătirea personalului cultului de toate gradele;
p) A stabili programele şi normele activităţii de catehizare;
r) A lua măsuri pentru promovarea vieţii religioase şi a
moralităţii clerului;
s) A iniţia, autoriza şi supraveghea traducerea, editarea şi
răspândirea Sf. Scripturi, atât pentru uzul clerului, cât şi al
credincioşilor;
t) A iniţia, autoriza şi supraveghea răspândirea a tot felul de
cărţi şi obiecte cu caracter religios, pentru întărirea moralităţii
şi religiozităţii credincioşilor;
u) A supraveghea şi controla din punct de vedere dogmatic
moral şi
artistic operele de literatură şi artă bisericească ortodoxă;
v) A hotărî conform canoanelor asupra chestiunilor de orice
natură care intră în competenţa sa, precum şi asupra celor care
nu sunt date prin legi, statute sau regulamente în competenţa
vreunui alt organ bisericesc;
x) A interpreta cu caracter obligatoriu pentru toate organele
bisericeşti, dispoziţiuni statutare sau regulamentare proprii.
Problema sinoadelor naţionale este o problemă de mare
însemnătate în Biserica Ortodoxă, deoarece hotărârile sinoade­
lor dintr-un ţinut oarecare aveau răsunet în toate celelalte
provincii româneşti.
Prin practica sinodală, biserica Ortodoxă Română a păstrat
unitatea morală a poporului drept credincios şi a reprezentat
modul tradiţional constant în care s-a săvârşit lucrarea de
închegare a organizării Bisericii şi de conducere a vieţii bisericeşti.
114
 LECŢIA a- XXIV-a

ORGANELE INDIVIDUALE DE EXERCITARE A PUTERII

BISERICEŞTI
Patriarhii - drepturi şi îndatoriri

Pentru a fi condusă Biserica foloseşte mijloacele specifice cu

care a fost înzestrată şi care constituie, de fapt puterea bi­
sericească. Această putere este pusă în mişcare de organele
cărora le-a fost încredinţată spre a duce la îndeplinire scopul
Bisericii.
Organele care au şi folosesc puterea bisericească, au funcţii •
bisericeşti şi aduc la îndeplinire rostul comunităţii
credincioşilor, materializat în diferitele funcţiuni, în care sunt
angajate diferitele personalităţi cu vocaţie pentru demnităţile
ierarhice.
Organele de conducere, după felul lor sunt individuale şi
colective. Cele colective: sinoadele, sunt organe deliberative de
exercitare a puterii bisericeşti şi pot fi, cum am văzut : sinoade
ecumenice, particulare şi naţionale, iar organele individuale de
conducere sunt persoane individuale , cu succesiune apostolică,
alese si cu vocaţie pentru demnităţile bisericeşti.
în cadrul cercului de activitate şi competenţă trebuie
amintite drepturile şi îndatoririle ce revin fiecărui membru al
ierarhiei, care deţine o funcţie, ca organ individual.
Organele individuale, care exercită puterea bisericească, au
atribuţii în funcţie de importanţă şi înălţimea gradului ierarhie.
Temelia ierarhiei bisericeşti o formează cele trei trepte ale ie­
rarhiei de drept divin : episcopatul, presbiteratul şi diaconatul.
Cel mai înalt grad în ierarhia bisericească este episcopatul, de
aceea vom începe cercetarea demnităţii şi atribuţiilor cu primul
dintre episcopi, care este patriarhul.
115
 Numele de patriarh vine de la neam, familie, seminţie şi
început, cap, şef şi este, deci, părintele unui neam. Numirea de
patriarh o găsim întâi în Vechiul Testament, fiind dată pro-
topărinţilor Avraam, Isaac şi căpeteniilor celor 12 seminţii ale
lui Israil. După dărâmarea Ierusalimului, iudeii din diaspora
au format diferite sinedrii conduse fiecare de un patriarh. Mai
târziu au folosit şi creştinii termenul de patriarh, desemnând pe
cel mai bătrân dintre ierarhi , care avea o întâietate de onoare ,
cu trecerea timpului, s-a adăugat şi autoritatea.
Independenţa mitropoliţilor, în conducerea bisericilor, a
început să dispară, după ce organizarea administrativ teritori­
ală a început să urmeze celei politice, iar după Sinodul IV ecu­
menic, care prin canonul 28 pune exarhii sub conducerea unuia
numit patriarh, titulatura a devenit juridică. Aşadar, exarhul a
devenit mitropolitul care are autoritate peste mai multe
mitropolii, iar patriarhul este exarhul ce cxercită autoritatea
peste mai multe exarhate.
Dintre exarhii de frunte, amintim pe cei din Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, care au luat
titlul de patriarh, fiind cei mai însemnaţi episcopi din Biserica
universală, având teritoriul împărţit astfel: patriarhul Romei
avea întreg Apusul şi Iliria , patriarhul Constantinopolului avea
Tracia, Asia şi Pontul, patriarhul Alexandriei avea Egiptul,
Libia si Pentapoli, patriarhul Antiohiei avea Fenicia, Siria şi
Arabia, iar patriarhul Ierusalimului avea Palestina.
r Prin canoanele 6 şi 7 ale Sinodului 1 ecumenic şi prin canonul
3 al Sinodului II ecumenic s-a hotărât ordinea patriarhilor,
punându-se cel din Roma pe locul întâi, apoi, în ordine cel din
/ Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Canonul 36 al
sinodului Trullan stabileşte rangul de patriarh şi independenţa
fiecăruia dintre ei, neavând nici unul vreun drept jurisdicţional
asupra celorlalţi.
\ Patriarhul este deci episcopul care conduce o parte autoce­
116
fală din Biserică, numită patriarhat. Din cele cinci patriarhate
vechi, Roma s-a rupt din legătura cu Biserica Ortodoxă la anul
1054, rămânând numai patru, dar potrivit principiului că orga­
nizarea bisericească urmează celei politice, s-au înfiinţat, cu
timpul si alte patriarhate. Astfel, când Bulgaria si Jugoslavia au
dobândit rangul politic de ţarat au obţinut şi pentru Biserica lor,
rangul de patriarhat. Patriarhia din Târnovo datează din 1235,
cea din Ohrida din 1767, iar Patriarhia din Ipec din 1340. Rusia
capătă titlul de patriarhat pentru Biserică în anul 1586. Sârbii
din Ungaria obţin în anul 1858 titlul de patriarh pentru mitro­
politul de la Karlovitz, fiind urmaş al patriarhului de Ipec, dar
în 1878, declarându-se independenţa Serbiei, s-a pus întrebarea:
cine avea dreptul să poarte titlul de patriarh? Răspunsul s-a dat
în anul 1920, când a fost ales patriarh un candidat din Belgrad,
care poartă în titulatură şi numele vechilor reşedinţe, numin-
du-se de Ipec, Karlowitz şi Belgrad.
Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de patri­
arh, prin tomosul nr. 1579 din 30 iulie 1925, dat de patriarhul
Vasile al Constantinopolului.
Episcopul Romei de la o vreme, consecvent tendinţelor sale
de supremaţie a început a se numi papă ( loan al VH-lea în anul
1872 ) este primul episcop, care s-a numit papă, după cum se
numeşte şi astăzi, deşi acest titlu este purtat şi în zilele noastre şi
de patriarhul Alexandrei, ţ
Patriarhul este cel mai înalt grad onorific şi jurisdicţional în
Biserica Ortodoxă, iar drepturile sale sunt, de asemenea, onori­
fice şi jurisdicţionale. Toţi patrarhii sunt egali şi autocefali,
după cum egali au fost şi mitropoliţii şi episcopii, care s-au bucu­
rat de exclusivitatea canonică pe cuprinsul eparhiei lor.
Ordinea onorifică a patriarhilor, fixată de sinodul Trullan, în
canonul 36, a fost în funcţie de situaţia politică a oraşului de
reşedinţă, de aceea Roma ocupa primul Ioc, dar, repetăm, ran­
gul este onorific şi nu jurisdicţional.
117
 Drepturile jurisdicţionale personale ale patriarhului, în
Biserică, sunt determinate de poziţia sa. Fiecare patriarh este
episcop, arhiepiscop sau mitropolit egal cu ceilalţi cpiscopi
eparhioţi, dar şi cap al Bisericii autocefale respective, calitate în
care are întâietate faţă de ceilalţi episcopi ai bisericii respective.
Drepturile personale pe care le au patriarhii sunt, în esenţă,
aceleaşi pe care le aveau mitropoliţii din timpurile mai vechi ,în
calitate de căpetenii ale bisericilor particulare respective. Toate
aceste drepturi izvorau din poziţia pe care o aveau şi o au, ca
preşedinţi ai sinoadelor. ^
Patriarhii afară de titlul de arhiepiscop şi mitropolit poartă
fiecare în parte următoarele titluri:
1. Patriarhul Constantinopolului: ” Cu nula iui Dumnezeu
arhiepiscop al Constantinopolului, al Romei nouă, patriarh a
toată lumea“ ;
2. Patriarhul Alexandrei: ” Papă şi Patriarh ale Alexandriei
şi judecător a toată lumea. Al XHI-lea din Apostoli, al Etiopiei,
Libiei, Pentapolei şi a întregii Africi” ;
3. Patriarhul Antiohiei: ’’Patriarh al cetăţii lui Dumnezeu, al
Marii Antiohii şi a tot Răsăritul” ;
4. Patriarhul Ierusalimului : ”A 1 Sf. Sion , al Traliei , al
Cana-Galileei şi a toată Palestina”.
Papa are titulatura: ’’Urmaşul principelui Apostolilor, epis­
copul sfânt al întregii Biserici (aceste calităţi uu-i sunt recunos­
cute de Biserica Ortodoxă), primatul Italiei, mitropolit al Romei
şi Domn suveran al Statului bisericesc.
Poziţia şi atributele Patriarhului B.O.R., potrivit Statului
pentru organizarea si funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române
sunt următoarele :
a) Patriarhul Biserici Ortodoxe Române este şi Arhiepiscop
al Bucureştilor şi Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei. El este
întâiul Stătător între ierarhii B.O.R.
b) Patriarhul se bucură de toate drepturile stabilite în sfin­
118
tele canoane, în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea
B.O.R. şi în celelalte regulamente bisericeşti.
c) Titulatura sa este: ” Prea Fericitul Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop al
Bucureştilor şi Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei
Pomenirea numelui său la serviciile religioase se face în con­
formitate cu Sf. Canoane şi cu practica Bisericii noastre.
El poartă, ca semn distinctiv două engolpioane şi o cruce,
culion şi camilafcă albă cu cruce.
Potrivit ” Statutului “ patriarhul are următoarele atribuţiuni:
1) Convoacă şi prezidează organele centrale deliberative şi
executive ale Bisericii Ortodoxe Române;
2) Aduce Ia îndeplinire hotărârile organelor deliberative cen­
trale ale Bisericii Ortodoxe Române;
3) Reprezintă Patriarhia Româna în Justiţie şi în faţa auto­
rităţilor, personal sau prin împuterniciţi legali;
4) întreţine raporturi cu celelalte Biserici creştine ortodoxe în
chestiunile bisericeşti;
5) Dă pastorale pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română,
cu încuviinţarea Sinodului Permanent sau a Sinodului Plenar;
6 ) Trimite sfaturi frăţeşti ierarhilor din ţară şi împacă neîn­
ţelegerile personale dintre aceştia;
7) Se îngrijeşte de îndeplinirea la timp a formelor pentru
completarea Eparhiilor vacante;
8 ) Vizitează, colegial, când va crede momentul potrivit, ie­
rarhii Bisericii;
9) Prezidează Colegiul electoral pentru alegerea Mitropoliţilor;
10) Hirotoneşte, împreună cu alţi ierarhi, potrivit Sf.
Canoane, Mitropoliţii;
11) Emite gramate pentru instalarea Mitropoliţilor;
12) Numeşte locţiitori de Mitropoliţi, în cazul vacantelor m i­
tropolitane;
119
 13) Primeşte plângerile aduse împotriva < hiriarhilor şi, cu
autorizaţia Sinodului Permanent, dispune cercetarea lor, iar
rezultatul celor constatate îl aduce la cunoştinţă Sf. Sinod;
14) în conformitate eu dispoziţiunilc canonului II al
Sinodului al VI 1-lea ecumenic, exercită dreptul de devoluţiune;
15) Numeşte, disciplinează şi revoc;: toţi salariaţii
Administraţiei Patriarhale, precum şi profesorii;
16) Exercită orice alte atribuţiuni prevăzute de canoane, legi
şi regulamente;
17) Dreptul de stavropighie ( înfigerea crucii) prin care se
scoate de sub jurisdicţia unui episcop sau mitropolit o biserică
mănăstirească sau de mir, prin înfigerea unei cruci în altarul
bisericii. Patriarhul de Constantinopol a excrcitat mult acest
drept, având jurisdicţia peste mitropolii bogate cum erau cele
din Moldova şi Ţara Românească;
18) Dreptul de a primi clerici din alte eparhii , fără încuvi­
inţarea chiriarhului respectiv;
19) Sfinţirea S f. M ir p e n tr u în tr e a g a p a tr ia r h ie .
F o r m u l a d e a d r e s a r e c ă tr e p a t r ia r h este: S a n c t ita te a vo a stră,
P re a F e r ic ir e a V o astră.
sunt următoarele:
I n s ie n ele p a t r i a r h u l u i
a) Mitra arhierească cu o coroană de aur masiv împrejur;
b) Sacosul - care îşi are originea in tunica română;
c) Mantia -ca simbol al monohismului;
d) Camilafcă albă şi potcapul, care sunt to t in sig n e de origine
monahală.

Patriarhul se alege prin vot secret de un Colegiu electoral

constituit din membrii Sfântului Sinod ai Adunării Naţionale
Bisericeşti şi cei ai Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei, capi­
talei de reşedinţă, iar din colegiu mai fac parte şi alţi membri de
drept.
120
 în privinţa participării stăpănitorilor lumeşti la alegerea
patriarhului, Siincon al Tesalonicului spune următoarele:
“Patriarhul nu-1 pune numai împăratul, ci Sinodul. împăratul
influenţează ... ca prin amestecul lui să ocrotească acţiunea
Bisericii şi să-i dea o putere mai mare.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. De câte feluri sunt organele care folosesc puterea bi­

sericească?
2. Care sunt treptele ierarhiei sacramentale şi jurisdicţionale ?
3. Ce sensuri are cuvântul patriarh?
4. Ce este patriarhul?
5. Când şi prin ce act a devenit Biserica Ortodoxă Română
patriarhat?
^ 6 . Care sunt semnele distructive şi care sunt atribuţiile patri­
arhului?

LECTURĂ: Înnoind cele legiuite de către cei 150 de sfinţi

părinţi, care s-au adunat în această de Dumnezeu păzită şi
împărătească cetate şi de către cei şase sute treizeci care s-au
întrunit la Calcedon, hotărâm ca scaunul Constantinopolului să
aibă parte de întâietate deopotrivă cu ale scaunului Romei vechi
şi ca în lucrurile cele bisericeşti să se facă tot atât de mare ca şi
acela, fiind al doilea după acela (Canonul 28 al Sinodului IV
ecumenic) după care să se numere scaunul marii cetăţi a
Alexandrinilor, apoi al Antiohiei şi după aceasta, acela al cetăţii
Icrusalimitenilor (Canonul 36 al sinodului Trullan).

121
 LECŢIA XXV

E X A RH II ŞI M IT RO PO LI I II - DREPTURI Ş l ÎNDATORIRI

Suprafaţa întinsă a patriarhatelor şi greutatea supravegherii

de către patriarhi au dus la numirea unor mitropoliţi, ca
reprezentanţi ai patriarhilor în ţinuturile îndepărtate, cu
funcţia de exarh.
Termenul primas, se traduce prin întâistătătorul, supremul,
primul, cel ce face începutul, numindu-se astfel funcţionarii
imperiului greco-roman, puşi în fruntea unei dieceze, dar mai
ales cei puşi în fruntea provinciilor îndepărtate de centru,
numite exarhate. ( v. Eusebiu Popovici, Istoria bisericească, voi.
I, p. 426) Aşa, de exemplu, Italia, după învingerea goţilor, a fost
alăturată imperiului roman de Răsărit, ca un exarhat, în frunte
exarhui de Ravena. ^ începând din veacul al XV-lea şi
mitropoliţii din capitalele diecezelor au primit o întâietate de
onoare faţă de ceilalţi precum şi titlul de exarh. Ulterior au
prim it şi drepturi jurisdicţionale asupra episcopilor din
diecezele lor. Exarhii aveau jurisdicţie asupra uneia, a două sau
chiar trei dieceze. Izvoarele canonice numesc pe aceşti reprezen­
tanţi ai patriarhilor exarhi ai patriarhilor. Uneori exarhii erau
numiţi pentru un anumit timp pentru vizitarea anumitor
mitropolii, eparhii sau mănăstiri în numele patriarhului, iar ser­
viciul lor se termina după împlinirea însărcinări date.
Patriarhii numeau exarhi pe mitropoliţii al căror scaun se bucu­
ra de însemnătate istorică şi ocupau poziţii deosebite în raport
cu celelalte mitropolii ale aceleaşi dieceze patriarhale , în decur­
sul timpurilor, însă , pentru a se diminua titlul onorific de exarh,
patriarhii l-au dat şi unor exarhi care nu aveau tradiţia
exarhală, spre exemplu mitropoliţii Ungro-Vlahiei, Moldovei şi
Muntcncgrului care erau numiţi “exarhi ai plaiurilor“, pentru
122
că reprezentau pe patriarhul Constantinopolului în acele ţinu­
turi.
Foţi aceşti exarhi au numai drepturile şi privilegiile
mitropoliţilor de care se deosebeau printr-un rang de onoare
mai înalt, de aceea unii au socotit-o demnitate bisericească inter­
mediară între mitropolit şi patriarh. Sinodul din Sardica (347),
amintind de exarhi, îi numeşte episcopi ai capitalelor.
începând din secolul atyVI - lea exarbii au început să piardă
din autoritate, devenind simpli mitropoliţi cu o mică distincţie
de rang. Exarhii care şi-au păstrat drepturile şi privilegiile, au
devenit apoi arhiepiscopi fiind rang imediat după patriarh.
Mitropoliţii sunt episcopi din capitale politice ale unor
provincii şi datează din timpul organizării provinciilor dieceze.
La început toţi episcopii erau egali după cum au fost şi Sf.
Apostoli, dar pe la sfârşitul sec. al II-lea au început a capătă o
importanţă mai mare episcopii capitalelor, numindu-se ” cei
dintâi” sau ’’capii episcopilor“, iar pe la începutul sec. al IV-lea,
la primul sinod ecumenic, mitropoliţi.,
Cauzele care au contribuit la creşterea puterii episcopilor din
oraşele capitale au fost fie originea apostolică a celor mai multe
biserici din capitale, fie datorită sinoadelor care se convocau în
capitale şi potrivit obiceiului păstrat, episcopul locului era ales
preşedinte, ceea ce îi sporea autoritatea , la care se adăuga şi
urmarea obiceiului cârmuirii politice ca dregătorii din capitale
să fie de rang superior. La aceasta se poate adăuga faptul că
episcopii din capitale duceau tratative cu autorităţile politice, în
legătură cu fixarea locului şi timpului când se ţineau sinoade şi
duceau la îndeplinire hotărârile sinoadelor. Toate aceste împre­
jurări au făcut ca episcopul din capitală , mitropolitul, să câştige
o întâietate de juridicţie, nu numai de onoare, totuşi nu o juris­
dicţie de drept divin, care să fi fost de la Mântuitorul, ci o juris­
dicţie de drept omenesc, dată de Biserică, după perioada apos­
tolică.
123
 Despre raporturile episeopilor cu mitropoliţii, canonul 9 al
Sinodului din Antiohia preciza următoarele: ” în fiecare
eparhie, episcopii vor recunoaşte pe episcopul care stă în frun­
tea mitropoliei, care se îngrijeşte de întreaga eparhie... “ ţDe
aceea se hotărăşte să aibă o întâietate de onoare şi toţi ceilalţi
cpiscopi să nu facă nimic mai important fără el, afară de ceea ce
se referă la eparhia lor şi la localităţile care ţin de ea. Canonul
acesta arată precis importanţa mitropolitului în organismul bi­
sericesc.
La început mitropoliţii erau egali şi independenţi, cu timpul
au trebuit însă să se supună exarhilor rămânând independenţi
numai mitropoliţii primaţi cum au fost: cel al României, înainte
de a deveni patriarh, al Poloniei, al Ciprului etc.
fi După izvoarele canonice, drepturile mitropolitului sunt
următoarele:
1. Convocarea şi prezidarea sinoadelor mitropolitane;
2. Supravegherea şi conducerea alegerilor de espiscopi din
cadrul mitropoliei;
3. Hirotonisirea, împreună cu alţi episcopi, a episeopilor din
cadrul mitropoliei;
4. Conducerea şi supravegherea respectării învăţăturilor
dogmatice, canonice şi de cult din episcopiile sufragane şi darea
garanţiei de jurisdicţie asupra eparhiei pentru care a fost hjro-
tonisit un episcop.
5. Mitropolitul se îngrijeşte de administrarea episcopiilor
sufragane vacante, până încetează a fi vacante;
6 . Nu poate hirotoni şi nu poate face slujbe în eparhiile sufra­
gane fără consimţământul episcopului;
7. Se îngrijeşte de ocuparea scaunului vacant, din episcopia
sufragană, in trei luni de vacantare;
8 . Mitropolitul trebuie să ţină un sinod anual cu episcopii
sufragani ;
9. Pomenirea de către episcopii sufragani la serviciul divin, a
124
mitropolitului;
1 0 . în sinod cu ceilalţi cpiscopi judecă diferendele dintre epis-
copi şi preoţi sau laici;
11. Se alege dintre ieromonahi sau preoţi văduvi prin deces şi
este hirotonit ca arhiereu de către patriarh ;
12. Exercită orice alte obligaţii prevăzute de canoane, legi şi
regulamente.
După izvoarele canonice, mitropolitul poate exercita drep­
turile amintite numai în cadrul eparhiei sale.
Mitropolitul, ca şi ceilalţi episcopi e supus judecăţii sinodului
eparhiei respective.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Cum se traduce termenul de exarh ?

2) Ce privilegii au avut exarhii ?
3) Ce sunt mitropoliţii şi cum au apărut ?
4) Care sunt motivele care au sporit autoritatea mitropoliţilor?
QŞ 5) Care sunt atribuţiile mitropolitului ?
6) Ce spun izvoarele canonice despre locul unde îşi exercită
drepturile mitropolitul ?

LECTURA : Sinodul Mitropoliei să se ţie cel puţin odată în an

’’...Voind noi a ţine întru toate cele aşezate de către sfinţii noştri
părinţi, înnoim şi canonul care rânduieşte să se ţină în fiecare an
sinoade ale episcopilor din fiecare mitropolie, acolo unde ar
socoti episcopul mitropoliei. “(Canonul 8 al Sinodului Trullan).

125
 LECŢIA XXVI

EPISCOPII ŞI EPISCOPII VICARI

Drepturi şi îndatoriri

Episcopii, ca urmaşi direcţi ai Apostolilor, constituie baza

organizării Bisericii, de acea Biserica se mai numeşte apostolică,
dar pentru că urmaşii Apostolilor se numesc episcopi şi Biserica
se numeşte episcopală.
Episcopul este conducătorul unei eparhii, care de la începutul
creştinismului îşi avea reşedinţa în oraşe.
Mântuitorul Iisus Hristos nu a lăsat norme precise pentru
instituirea episcopilor şi nici Sf. Apostoli nu au procedat uni­
form, fiindcă uneori instituiau episcopi prin alegere, alteori prin
numire. Se ştie că Matia a fost primit printre Apostoli prin
alegere, fiindcă Ia sinodul Apostolilor, a participat întreaga
comunitate bisericească. Din Faptele Apostolilor (1,15,26) şi din
Epistole (I Tim.IV, 4 ; Tit 1,3 ) se vede că Sf. Apostol Pavel
numea singur episcopi pentru bisericile pe c<;re le-a întemeiat şi
la fel procedau şi ceilalţi Apostoli.
După epoca apostolică episcopii s-au insdtuit prin alegere,
făcută de episcopi şi de credincioşii comunităţii pentru care se
făcea alegerea. Aşa s-a procedat în epoca următoare şi în zilele
noastre, deoarece canoanele interzic episcopului să-şi desemneze
singur urmaşul sau să lase episcopia rudelor sale (canonul 76
apostolic şi canonul 23 al Sinodului din Antiohia).
Sinodul I ecumenic ţinut Ia Niceea, prin canoanele 4 -6 , a sta­
bilit că alegerea episcopului să se facă de către episcopii ţinutu­
lui respectiv, sub preşedinţia mitropolitului, care are dreptul de
a da gramata de confirmare. La alegerea episcopului participă
mitropolitul şi episcopii sufragani, pe de o parte şi clerul şi
126
poporul, pe de altă parte. Dreptul de alegere îl aveau episcopii,
iar poporul adeverea calităţile candidatului şi consimţea
alegerea, fără de care nimeni nu putea 11 ales episcop.
Cu timpul, drepturile poporului s-au mai restrâns, aşa cum
era pe vremea împăratului Justinian, iar Sinodul al Vll-lea ecu­
menic a interzis celor ce deţin puterea lumească să pună epis-
copi, presbiteri sau diaconi. Episcopii aleşi de sinoade, însă, tre­
buiau să fie confirmaţi de împăraţi, drept recunoscut de
Biserică.
La noi, în Ţările Române, până in 1859, episcopii erau aleşi de
adunarea obştească, compusă din boierii ţării şi clerul superior
şi erau confirmaţi de domnitor.
Episcopii fiind treapta cea mai înaltă din punct de vedere
sacramental, ca urmaşi ai Sf. Apostoli, nu pot fi coborâţi din
treaptă, potrivit canonului 29 al Sinodului IV ecumenic. Dacă
episcopul se face vinovat de un păcat încât să piardă dreptul de
a sluji ca episcop, atunci pierde în general orice demnitate spi­
rituală şi nu poate sluji nici ca preot, fiindcă Sf. Euharistie este
aceeaşi şi dacă nu e vrednic să o săvârşească în funcţia de epis­
cop, nu este vrednic nici ca preot.
Episcopul conduce eparhia încredinţată lui cu toate lucrările
necesare, în baza dreptului său propriu şi nu ca reprezentant al
mitropolitului, deoarece toţi episcopii sunt egali între ei, având
puterea supremă spirituală în eparhie.
Eparhia este teritoriul supus jurisdicţiei episcopului. La
romano-catolici eparhiile se numesc dieceze.
Puterea episcopală este de drept divin şi egală, din acest
punct de vedere cu aceea a mitropoliţilor şi patriarhilor, de
aceea au în sinod vot egal cu ei.
Puterea jurisdicţională a episcopului în eparhie este exclu­
sivă, fapt pentru care canoanele au oprit totdeauna orice
amestec a unui episcop în altă eparhie.
Dacă un episcop neglijează una din funcţiunile sale
127
(sfinţitoarc, învăţătorcască şi de conducere ), patriarhul, prin
dreptul de devoluţiune, se îngrijeşte de împlinirea acestei
funcţiuni.
Ca învăţători supremi, episcopii au dreptul şi datoria de a
răspândi crcdinţa prin predică, drept şi datorie, primită direct
de Sf. Apostoli, prin succesiune apostolică, drept pe care îl
exercită atât personal, cât şi prin delegaţi.
Episcopilor le-a fost încredinţai şi dreptul de-a învăţa, misi­
une pe care o îndeplinesc personal sau prin delegaţi, deci nu
există acţiune săvârşită în cadrul eparhiei p ■care să nu o ştie
episcopul, deoarece chiar preoţii numiţi în cuprinsul eparhiei
săvârşesc toate slujbele ca împuterniciţi, delegaţi ai episcopului.
Datorită exclusivităţii puterii episcopale sunt interzise hiro­
toniile de clerici străini şi primirea clericilor străini pe cuprinsul
unei eparhii, pentru a se păstra unitatea şi rânduiala în Biserică.
Exclusivitatea cuprinde întreg teritoriul eparhiei, toţi clericii,
toate instituţiile bisericeşti şi mănăstirile de sub jurisdicţia epis­
copului.
Episcopul se bucură de toate drepturile prevăzute de sfintele
canoane şi de legiuirile bisericeşti, care, alături de îndatoriri,
sunt următoarele:
❖ Conduce eparhia în marginile prescrise de canoane şi de
normele în vigoare;
J ❖ Se îngrijeşte de bunul mers al vieţii bisericeşti clin eparhie
şi de funcţionarea normală a organelor ei;
5. ♦> Convoacă şi prezidează organele deliberative aîe eparhiei
şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a hotărârilor acestora;
i, ❖ Reprezintă eparhia în justiţie şi în faţa autorităţilor per­
sonal sau prin delegaţi legal împuterniciţi;
/. ❖ Hirotoneşte clerici şi conferă distincţii bisericeşti;
C. ❖ Numeşte personalul bisericesc sau îl confirmă, în caz de
alegere, cu respectarea normelor legale;
128
^ ❖ Aprobă sau respinge motivat sentinţele pronunţate de
Consistoriul eparhial;
❖ Face vizite canonice în eparhia sa, pentru a controla mer­
sul treburilor bisericeşti, a mângâia şi a lumina direct pe credin­
cioşi, referind despre cele constatate Adunării eparhiale şi Sf.
Sinod;
j ♦> Acordă dispense bisericeşti de căsătorie bisericească, după
ce s-a pronunţat divorţul de către judecătoria civilă;
iv> în cazuri de vinovăţie gravă şi vădită, poate suspenda din
funcţiune personalul bisericesc, din eparhia sa, chiar de la
începerea cercetărilor, care, însă, vor fi făcute în termen de cel
mult 30 zile de la data suspendării;
1( ❖ Episcopul este dator a sta neîntrerupt în eparhie, afară de
cazul când ia parte la şedinţele Sf. Sinod sau ale întrunirii ofi­
ciale sau cu încuviinţarea primită de la mitropolit;
r ❖ Acordă concedii mai mari de opt zile pe an, personalului
bisericesc şi didactic;
❖ Execută orice alte atribuţiuni date prin canoane, legi şi
regulamente;
Pentru a exercita drepturile arătate mai sus şi a lua hotărâri,
episcopul este ajutat de personalul bisericesc eparhial. /
Datorită poziţiei pe care o are episcopul în Biserică, are un
drept pe care nu - 1 are nimeni în eparhie şi anume acela de a fi
pomenit de clerul din eparhie la orice serviciu divin.
Episcopul trebuie sa fie blând faţă de oricine, dar mai ales
faţă de clerul său.
Pe lângă datoriile amintite, episcopul are şi datorii faţă de
stat, deoarece Sf. Scriptură cuprinde îndemnul ca fiecare să se
supună stăpânirii, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu,
iar cele ce sunt de Dumnezeu rânduite trebuie respectate, iar
cine se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte lui Dumnezeu.
După moartea episcopului eparhia se consideră vacantă până
129
la numirea unui nou episcop. După hotărârea canonului 25 al
Sinodului al IV-Iea ecumenic, eparhia poate să rămână vacantă
trei luni.
In timpul vacantei scaunului, locţiitorul administrează
eparhia şi se îngrijeşte de averea Bisericii, j
Fiecare episcop se alege pentru o anumita eparhie, încât pres-
cripţiunea canonică, ca nici un cleric să nu se aleagă decât pe
seama unei Biserici este valabilă şi pentru episcop. Biserica sau
Eparhia, pentru care a fost ales episcopul, se consideră mireasa
sa, de care se simte legat pentru toată viaţa, încât eparhia, după
moartea episcopului eparhiot, se consideră văduvită.
După ce episcopul ia scaunul, nu poate cere transferul în altă
eparhie, deoarece numai sinodul poate hotărî transferul.
Prin hirotonie episcopul obţine acea putere pe care o aveau
Apostolii, fiindcă episcopii sunt urmaşii Sf. Apostoli, aleşi pen­
tru a conduce Biserica.
Episcopul care a primit hirotonia potrivit canoanelor, legis­
laţiei şi bunei tradiţii, nu poate pierde demnitatea arhierească,
fiind degradat în rangul de preot, deoarece canonul 29 al
Sinod i al IV-Iea ecumenic numeşte sacrilegiu o asemenea
măsui
Când un episcop se face vinovat de abateri grave, care îl
lipsesc de dreptul de a sluji ca episcop, prin aceasta pierde drep­
tul de a sluji şi ca preot, deoarece o taină este unică, indiferent
dacă este săvârşită de episcop sau de preot.
Episcopul are îndatorirea de a sfinţi, a conduce şi a învăţa, de
a rezolva problemele eparhiei cu ştirea autorităţii superioare,
dar are şi obligaţia, de a fi devotat Statului în care se bucură de
toate drepturile de a-şi desfăşura activitatea.
După ce creştinismul s-a răspândit mai mult, de la oraşe spre
sate, numărul parohilor sporind, episcopii eparhioţi nu mai
reuşeau să le supravegheze, de aceea au numit episcopi vicari,
spre a-i sluji.
130
 Aceşti episcopi, deoarece supravegheau mai mult parohiile
din sate, se numeau episcopi de ţară sau horepiscopi. întrucât
aveau hirotonia de episcop, supravegheau şi inspectau clerul şi
îndeplineau toate obligaţiile llegate de treapta de episcop.
în veacul al IV-Iea se găseau aproape în fiecare eparhie
horepiscopi care inspectau parohiile şi care erau îndreptăţiţi să
sfinţească gradele inferioare pentru parohii şi să hirotonească
diaconi şi preoţi. Alegerea şi instalarea acestor horepiscopi
depindea de episcopii eparhiali.
Când legiuirile bisericeşti au oprit înmulţirea episcopilor vi­
cari, locul lor a fost luat mai întâi de aşa-numiţii periodeuţi, iar
mai târziu de arhipresbiteri. în această situaţie pentru eparhi­
ile întinse, s-a instituit câte un episcop vicar, mai ales în cazul
când episcopul eparhiot, din cauza bătrâneţii, nu mai putea
îndeplini toate îndatoririle legate de conducerea eparhiei. Aceşti
episcopi sau arhierei-vicari aveau să îndeplinească, atunci când
era nevoie, în locul şi cu împuternicirea episcopului eparhiot,
orice act de sfinţire, învăţătură şi conducere. Episcopii-vicari
nu erau hirotoniţi pe titulatura eparhiei în care funcţionau, ci li
se da titulatura unor eparhii desfiinţate, dar al căror teritoriu
era supus eparhiei respective.
^Episcopii ajutători, numiţi şi episcopi vicari, există şi astăzi în
Patriarhia Constantinopolului, în Biserica Ortodoxă Rusă, în
Patriarhia Bulgariei, ca şi in Biserica Ortodoxă Română.
Mitropolia Munteniei şi Dobrogei are vicar-arhiereu, în cele­
lalte Mitropolii şi la Arhiepiscopii câte unul, iar in celelalte
eparhii, mai ales unde episcopul eparhiot este prea vechi în hiro­
tonie sau este suferind, există de asemenea, câte un arhiereu-
vicar. Numirea şi decernarea gradului ierarhic aparţine Sf.
Sinod.
Episcopii-vicari sunt cu desăvârşire dependenţi de episcopul
eparhiot şi au drepturi şi datorii indicate de puterea bisericească
131
superioară, în calitate de ajutători ai episcopilor eparhioţi.
în Biserica Ortodoxă Română, după legea din 14 decembrie
1872, fiecare mitropolit şi episcop eparhiot avea episcop vicar,
situaţie asemănătoare cu cea din vremea noastră.
Cercul de activitate al episcopului vicar este desemnat de mi­
tropolit sau de episcopul eparhiot, privind cele trei laturi ale
activităţii episcopale, iar în caz de vacantare poate fi împuter­
nicit de Sf. Sinod sau de mitropolit, să conducă eparhia în toate
laturile activităţii ce se desfăşoară în cadrul eparhiei, deoarece,
de drept şi de fapt episcopul vicar deţine în chip deplin, prin
hirotonie, puterile transmise, prin succesiune apostolică, tuturor
episcopilor.
In cazul unor neînţelegeri între mitropolit sau episcop şi epis­
copul vicar, dacă se stabileşte rânduiala şi bunul mers al acti­
vităţii, patriarhul, prin dreptul de devoluţiune, intervine, ia
măsurile cuvenite şi stabileşte ordinea şi disciplina atât de nece­
sare în activitatea unei eparhii.
Se ştie că instituirea demnităţii de episcop vicar are menirea
să uşureze şi să ajute episcopul împovărat cu o sumedenie de
îndaii ”i, mai ales dacă mitropolia sau episcopia sunt întinde şi
să se \. treze unitatea administraţiei, dacă însă episcopul -vicar
nu este de ajutor, ci împovărează activitatea episcopului
eparhiot şi aşa împovărat de ani, atunci măsurile trebuie luate
urgent.
Fiecărui episcop -vicar patriarhal i se fixează de Patriarh,
prin decizie, sfera de activitate în cele două sectoare ale
Administraţiei Patriarhale, pentru sectorul economic şi pentru
sectorul adijiinistrativ-bisericesc şi cultural, precum şi alte
atribuţiuni bisericeşti.
Dacă în secolul al X-lea demnitatea de episcop-vicar a început
să dispară, pentru eparhiile mai întinse episcopul ajutător era
nccesar, mai ales în cazul în care episcopii eparhioţi erau bătrâni
şi nu mai puteau îndeplini sarcinile legate de episcopat. Aceşti
132
episcopi - vicari îndeplineau, când şi cu împuternicirea episco­
pului eparhiot, îndatoririle ele episcop. Episcopii-vicari erau
sfinţiţi nu pe titlul eparhiei în care funcţionau, ci li se da titlul
unor eparhii desfiinţate din diferite pricini, dar al cărui terito­
riu trebuie să fie supus Bisericii Ortodoxe.
Episcopilor eparhioţi, în caz de boală sau de bătrâneţe sau
alte motive, Sf. Sinod poate să le aprobe câte un arhiereu-vicar.
Dacă o eparhie devine vacantă, în interesul superior al
Bisericii se admite transferarea de la un scaun la altul şi în acest
caz cel mai potrivit este episcopul vicar, de la eparhia văduvită
sau de Ia una învecinată. în timpul cât administrează, eparhia,
arhiereul-vicar nu are voie să facă schimbări însemnate, cum ar
fi înstrăinarea averii episcopiei, înfiinţarea de parohii şi altele, ci
rezolvă numai problemele curente.
Şi în Biserica veche episcopii vicari aveau hirotonia în epis­
cop, dar nu aveau jurisdicţie. Pentru diferitele acte administra­
tive episcopii vicari au primit delegaţii speciale de la episcop
eparhioţi. Pentru că s-au făcut abuzuri, episcopul vicari
depăşind delegaţiile date, Sinodul din Antiohia interzisese epis­
copilor vicari hirotonia în diacon şi presbiter (canonul 1 0 ), iar
Sinodul din Sardica interzisese de a se mai aşeza episcopi vicari
în oraşele mici (canonul 6 ).
în secolul al X-lea mai existau horepiscopi, dar cu timpul s-au
"idicat episcopii ajutători. Cu ocazia invaziei mahomedane
(după anul 622) mulţi episcopi au fugit din eparhiile lor şi au
găsit adăpost la alţi ierarhi, dar după moartea episcopilor pribe­
gi, patriarhii si mitropoliţii hirotoneau episcopi, pe care îi tri­
miteau ca ajutători în alte eparhii, după ocuparea scaunelor de
episcopi aleşi (sec. XI-XIII).
în Biserica Ortodoxă Română episcopii vicari au primit ca
titlu numele unui oraş din eparhie, care nu a fost niciodată sediu
episcopal şi nici nu era să ajungă ( ex. arhiereul ”X ” Băcăuanul,
Ploieşteanul etc.)
133
 După anul 1925 se fixează termenul de arhiereu vicar, ce este
mai potrivit decât ajutător sau titular.
Potrivit obiceiului şi Regulamentelor din Biserica noastră,
vicarii se aleg de Sf. Sinod, la propunerea Patriarhului, dintre
doctorii şi licenţiaţii în teologie, care îndeplinesc condiţiile
prevăzute de Sfintele Canoane, pentru treapta de arhiereu,
după următoarea procedură :
Comisiunea canonică-juridică şi pentru disciplină, primind
actul cu propunerea Patriarhului procedează Ia cercetarea
canonică a celui propus şi a actelor de studii şi dacă rezultatul
cercetărilor este favorabil, cere Sf. Sinod a face alegerea şi
decernarea rangului de arhiereu, fie prin vot pe faţă , fie prin
vot secret.
Votarea pe faţă se face prin ridicarea mâinilor, iar votarea
secretă se face cu buletine scrise. La votarea pe faţă, în caz de
paritate, decide votul preşedintelui.
Pentru numirea episcopilor vicari, ca ajutoare ale
mitropoliţilor, se presupune o eparhie foarte întinsă sau vârsta
înaintată a mitropolitului eparhiot, pe când vicarii care sunt
ajutoare ale Patriarhului, nu pot lipsi.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

'Z 1) De ce se numeşte Biserica şi episcopală ?

2) Cum s-a instituit episcopatul ?
3) Care este teritoriul supus jurisdicţiei episcopului ?
4) Care sunt cele trei misiuni ale episcopului ?
J 5) Care sunt atribuţiile episcopului ?
6) De ce s-a instituit demnitatea de episcop-vicar ?

LECTURĂ: ’’Poruncim ca episcopul să aibă stăpânirea

bunurilor Bisericii. Căci dacă sunt a i se încredinţa lui sufletele
cele de preţ ale oamenilor, atunci cu cât mai mult se cade ca el
sa poruncească asupra banilor, aşa ca toate să se cârmuiască
prin autoritatea sa şi celor lipsiţi să li se facă parte prin presbi-
teri şi diaconi, cu frica lui Dumnezeu şi cu toată evlavia.
(Canonul 41 al Sf. Apostoli)
134
 LECŢIA X X V II

P RO T O IEREII - DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Se ştie că, în epoca primară a Bisericii, după ce comunităţile

bisericeşti s-au înmulţit şi episcopii nu reuşeau să le suprave­
gheze, ca ajutoare ale episcopilor au fost numiţi horepiscopii.
S-a crezut chiar că aceşti horepiscopi puteau să aibă şi numai
hirotonia în prezbiteri, dar nu se ştie sigur şi rămâne o chestiune
controversată, totuşi datoria lor era să supravegheze şi să
inspecteze clerul din parohiii.
De prin veacul al IV-lea locul lor a fost luat de periodeuţi,
visitatores, preoţi călători care vizitau parohiile şi clerul, în mod
periodic, din ordinul episcopului de care depindeau.
Uneori, ca reprezentanţi ai Episcopului eparhiot, periodeuţii
funcţionau în mod permanent pe un anumit teritoriu din cadrul
eparhiei respective. Cu timpul, locul acestor visitatores, inspec­
tori, a fost de protopopi, protopresbiteri sau arhipresbiteri.
Prin urmare Eparhiile erau împărţite în districte, circumscripţii
sau unităţi teritoriale, numite protopopiate, protopresbiterate
sau protoierii şi erau compuse din mai multe parohii, iar în
fruntea lor se găsea un preot numit protopop, protopresbiter
sau protoiereu.
Denumirea de protopop vine din limba greacă, adică cel din­
tâi dintre preoţi, din punct de vedere juridic si nu din punct de
vedere sacerdotal.
El a devenit reprezentantul episcopului, organ de legătură
dintre eparhie şi parohie, care conducea sarcinile administrative
bisericeşti, culturale şi epitropiale din protopopiat. Protopopul
are reşedinţa în capitala unui judeţ sau într-un oraş şi este şi
reprezentant oficial al Bisericii faţă de autorităţile de Stat,
135
îndcplinindu-şi scrviciilc pe care i le atribuie legile.
în Biserica grecească protopopiatele sunt reduse ca număr,
deoarece numărul episcopilor §î al arhiepiscopilor este mult mai
marc decât la noi, aşa că episcopii veghează în mod direct paro­
hiile din eparhia lor, fără să aibă nevoie de organe speciale de
supraveghere.
Protopopiatul este o circumscripţie administrativ - bise­
ricească care cuprinde mai multe parohii din aceeaşi Eparhie,
întinderea teritorială a Protopopiatului se determină de
Adunarea Eparhială, ţinând seama de întinderea teritorială a
unităţilor administrative ale Statului.
Fiecare Protopopiat are o cancelarie condusă de un protopop,
ajutat de un secretar-preot şi alţi salariaţi.
In centrele eparhiale pot exista clerici cu titlul de protopopi,
cum ar fi protopopi onorifici, protopopii misionari, protopopii
stavrofori, cărora nu li s-a încredinţat un teritoriu pentru
supraveghere. în această treaptă se ajunge prin hirotesie, pe
care episcopul o face în afara altarului, după care îi înmânează
o diplomă specială numită Singhilie, ce acordă anumite drep­
turi, cum ar fi purtarea brâului roşu etc.
Candidaţii pentru funcţia de protopop trebuie să fie licenţiaţi
sau doctori în Teologie, cu o activitate pastorală de cel puţin
cinci ani în parohie.
Ca organ de control instituit de episcop , protoiereul este per­
soana de încredere a episcopului, fiindcă trebuie să-i prezinte
fidel starea protopopiatului pe care îl conduce. în scopul con­
trolului cât mai temeinic şi mai eficace este bine ca protopopul
să nu fie paroh, funcţie ce l-ar reţine în mijlocul păstoriţilor.
Modalităţile de instituire a protopopilor sunt în conformitate
cu practicile vechi, tradiţionale, dar se modifică uneori, după
împrejurări locale.
Cercul de activitate al protoiereilor este determinat de cali­
tatea lor de reprezentanţi ai episcopului în protoieria respec­
136
tivă. Dreptul lor de supraveghere se întinde asupra tuturor
lucrărilor, dar se pot grupa în cele trei ramuri ale puterii bi­
sericeşti: învăţătorească, sacramentală şi jurisdicţională.,

Privitor la puterea învăţătorească, protoiereul este dator să

poarte grijă de învăţătură şi răspândirea credinţei ortodoxe şi
de ferirea credincioşilor de învăţături false, în proteieria sa. Cu
ocazia inspecţiilor pe care le efectuează in parohii, să-i înveţe
personal pc credincioşi credinţa ortodoxă şi să-i îndemne pe
preoţi să cultive învăţătura Bisericii, să predice şi să catehizeze
credincioşii, spre a-i feri de învăţături şi interpretări rătăcite,
străine de duhul Ortodoxiei.
Cu privire la activitatea sacerdotală, simţitoare, protoiereul
va urmări ca locaşurile de cult, sfintele vase bisericeşti şi cele­
lalte obiecte sacre să fie ţinute în ordine şi în curăţenie, Sfintele
Daruri şi Sfântul Mir să fie păstrate Ia loc de cinste, iar slujbele
să se oficieze după orânduiala şi cu respectul cuvenit, respec-
tându-se tradiţia şi obiceiul locului.
în privinţa puterii jurisdicţionale, protopopul va urmări
respectarea dispoziţiunilor forurilor superioare, executarea
ordinelor privitoare Ia administrarea averii bisericeşti, cu com­
petentă, a actelor oficiale de către preoţii parohi. De asemenea,
se vor ţine conferinţe de îndrumare cu preoţii din protopopiat,
insistând asupra problemelor pastorale şi disciplinare, spre a se
întări zelul misionar al tuturor celor pe care îi controlează şi-i
îndrumează.
Potrivit Statutului pentru organizarea şi funcţionarea
Bisericii Ortodoxe Române, protopopul are următoarele
atribuţiuni:
A

❖ îndrumează, coordonează şi supraveghează activitatea

bisericească a parohiilor din protopopiat;
❖ Inspectează cel puţin o dată pe an, parohiile din pro­
topopiat, verificând registrele, arhiva şi biblioteca, starea bi­
137
sericii, a clădirilor bisericeşti precum şi a cimitirelor şi a altor ]
bunuri bisericeşti, observând, în acelaşi timp, starea religioasă şi
socială a parohienilor;
❖ întocmeşte proces verbal amănunţit asupra constatărilor
făcute;
❖ Procesele - verbale vor fi consemnate în registrele de
inspecţie ale parohiilor şi se vor înainta autorităţii eparhiale, cu
raport şi propuneri;
❖ Supraveghează şi călăuzeşte activitatea catehetică, pas­
torală, culturală şi socială a preoţimii;
❖ Urmăreşte ca ordinele şi dispoziţiunile autorităţilor supe­
rioare să fie executate;
❖ Face propuneri Chiriahului cu privire la suplinirea pos­
turilor vacante de preoţi, diaconi şi cântăreţi;
❖ Avizează asupra cererii credincioşilor pentru înfiinţarea,
desfiinţarea sau modificarea teritorială a parohiilor;
❖ Aprobă clericilor din protopopiat concediu până la opt zile
pe an;
❖ Execută însărcinările primite de la autoritatea eparhială;
❖ întocmeşte un raport anual general despre întreaga viaţă
bisericească din protopopiat, pe care îl înaintează Consiliului
Eparhial;
❖ Avizează asupra tuturor lucrărilor organelor parohiale
care urmează a fi supuse aprobării organelor eparhiale;
❖ îndeplineşte orice alte atribuţiuni ce-i vor fi date de
organele eparhiale;
♦
♦♦Protopopul este organul oficial al Bisericii, faţă de
autorităţile Statului şi îndeplineşte sarcinile publice ce-i sunt
atribuite prin legile, regulamentele şi dispoziţiunile în vigoare.
❖ în Biserica Ortodoxă Română, Protopopiatul poate avea
aproximativ între 20-50 de parohii, după împrejurări.
138
 ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Când au apărut visitatores şi ce rol aveau ?

2) De când vine denumirea de protopop?
3) Care este cercul de activitate al protoiereilor ?
4) Care sunt atribuţiile protoiereului ?
5) De ce este determinat cercul de activitate al protoiereului ?

LECTURĂ: Organele administrative propriu-zise ale epis-

copilor sunt protoiereii. Ei se aleg de către episcop şi au înda­
torirea de a supraveghea conduita clerului şi a credincioşilor,
precum şi a controla îndeplinirea obligaţiilor ce revin celor din
cuprinsul circumscripţiei sale. Protoieriile s-au născut dintr-o
necesitate administrativă, iar protoiereul corespunde prefectu­
lui de judeţ. (După Valerian Pocitan - Drept bisericesc,
Bucureşti, 1898, pg. 330)
 LECŢIA - X X V III

PR EO Ţ II PA RO H I - DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Creştinismul s-a răspândit la început mai ales în oraşe unde

s-au întemeiat primele comunităţi. Creştinii din sate veneau la
biserica din oraş , la serviciul divin şi, împreună cu creştinii
aceştia fac o singură comunitate bisericească, numită parohie.
a i
In fruntea parohiei era episcopul, care o conducea, ajutat de j
preoţi şi diaconi. începând din sec. al Ill-lea, creştinii s-au |
înmulţit încât nu mai încăpeau în bisericile episcopale, şi a tre­
buit să se înfiinţeze biserici filiale, atât în oraşe cât şi la sate,
unde episcopul delega la săvârşirea sfintelor slujbe. Credincioşii
care locuiau în aproprierea acestor biserici formau comunităţi
dependente de parohia centrală.
$ Din veacul al V-lea bisericile filiale au dobândit preoţi per­
manenţi, care săvârşeau slujbele, ca împuterniciţi ai episcopilor.
Credincioşii din ju rul bisericilor, cu locaşuri şi preoţi proprii,
formau comunităţi bisericeşti de sine stătătoare, dar dependente
de episcop, cu delegaţia cărora slujeau preoţii. Aceste comu­
nităţi au fost numite enorii sau eparhii.
Preoţii din enorii se numeau la început preoţi de enorie, iar când
numirea de parohie nu s-a mai întrebuinţat pentru ţinutul supus
unui episcop, care a început să se numească numai eparhie sau
dieceză, a primit numirea de parohie, iar preotul din fruntea ei,
paroh.
Astfel, preotul devine din ce în ce mai legat de parohie, pri­
mind împuternicire de la episcop pentru exercitarea funcţiilor
sale de păstor sufletesc al credincioşilor şi de conducător admi­
nistrativ al parohiei sale.
La înmulţirea parohiilor a contribuit împrejurarea că popu­
140
laţia creştină înmulţindu-se, pe un teritoriu, nu se mai putea
deplasa la distanţe mari şi, cu cheltuieli proprii, a construit bi­
serici şi a înfiinţat parohii.
încercând să definim parohia din punct de vedere al
Dreptului canonic, vom spune că: parohia este comunitatea bi­
sericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştină
ortodoxă, aşezaţi pe acelaşi teritoriu, sub conducerea unui paroh.
Serviciul parohului se exercită peste o anumită comunitate şi
presupune o sumă de drepturi şi datorii care izvorăsc din pu­
terea bisericească jurisdicţională. Cercul datoriilor este perma­
nent din cele mai vechi timpuri, deoarece funcţia exista în sine şi
nu este o împuternicire temporară. Ca şi oficiul de episcop, ofi­
ciul de paroh este permanent, stabil , neschimbabil şi este fixat
prin canoane, încât nu poate fi schimbat în mod arbitrar.
Episcopul este păstorul suprem în parohia sa, dar canoanele
nu permit episcopului să-l suspende fără motive importante şi
legale, să-l transfere sau să-l depună pe paroh, fără motive înte­
meiate.
în limitele parohiei sale parohul are plinătatea puterii spiri­
tuale, conform dreptului acordat de eparhiot, aşa că , fără ştirea
sa, nu poate nici un preot străin să săvârşească vreun serviciu
divin. Datoriile parohului faţă de parohie sunt indicate exact în
legislaţia bisericească, de aceea alţi preoţi, fără ştirea sa nu pot
să săvârşească o slujbă în parohia pe care o conduce.
Deplinătatea şi exclusivitatea puterii determină supunerea celor
care locuiesc în parohia sa.
Funcţia de paroh presupune hirotonia în preot, fără de care
nu se poate încredinţa oficiul. De aceea, hirotonia în preot se
face pe seama unei parohii, în care este instalat de protopop
preotul paroh.
Puterea parohului derivă din puterea bisericească
jurisdicţională şi reprezintă îndreptăţirea de drepturi şi înda­
toririle oficiului de paroh.
141
 Puterea acordată preotului paroh este de drept omenesc,
fiind o delegaţie dată de episcop, dar preot datorită puterii pe
care o are în baza hirotoniei, care este de la Duhul Sfint şi pe
care o foloseşte ca judecător în scaunul mărturisirii, ţ
înfiinţarea unei parohii depinde de ierarhul locului, dar este
necesar un număr de cel puţin 500 familii la oraşe şi 400 familii
la sate. Numai în cazuri excepţionale şi la cererea credincioşilor
se vor putea admite parohii cu un număr mai mic de credincioşi,
ţinându-se seama de posibilităţile lor de a susţine biserica.
Puterea parohială fiind desprinsă din puterea episcopului
care îi dă delegaţie, poartă în mic caractere ca şi puterea episco­
pală, adică este exclusivă, pentru că exclude alt preot în parohie.
In parohie, preotul paroh are obligaţii fundamentale şi spe­
ciale. Drepturile fundamentale sunt trei laturi ale preoţiei: de a
învăţa, sfinţi şi conduce.
Puterea de a învăţa a fost instituită de Mântuitorul; de la El a
trecut la Sfinţii Apostoli şi la ucenici, iar mai târziu a trecut la
episcopi şi presbiteri. învăţătura infailibilă şi neschimbată este
păstratată de Biserică, iar scopul învăţăturii este răspândirea şi
păstrarea credinţei prin întărirea spiritului misionar al preotu­
lui.
Puterea sacramentală au avut-o Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor,
episcopii şi prezbiterii, pentru că i-a trimis să înveţe, dar si să
mijlocească harul dumnezeesc prin diferite mijloace văzute.
Aceste forme sunt Sfintele Taine.
Puterea de conducere sau jurisdictională presupune legifer­
area, disciplina şi execuţia, ori administraţia propriu-zisă.
Puterea legislativă a fost dată de Mântuitorul Sf. Apostoli, care
au transmis-o episcopilor şi o exercită numai în sinoade şi nu în
numele lor, ci al Sf. Duh.
Puterea disciplinară a fost instituită de când a spus: “Ori câte
veţi deslega sau lega pe pământ, vor fi legate sau dezlegate şi în
cer”( Matei, X V III, 18).
In ce priveşte alegerea parohului, trebuie subliniat faptul că
parohul exercită atribuţiile în parohie cu delegaţia episcopului,
deci ca reprezentant al acestuia şi este de la sine înţeles că votul
142
decisiv în alegerea lui să-l aibă episcopul eparhiot. Acest drept
rezultă şi din misiunea şi atribuţiile pe care le are parohul şi
pentru mai mare siguranţă pentru alegerea unei persoane
demne de încredere, episcopul ascultă şi părerea clerului, iar în
trccutul mai îndepărtat se consulta şi glasul poporului, iar în
forma pe care o cunosc timpurile noastre vocea poporului este
reprezentată de recunoaşterea conducerii de stat, pe care o dă
candidatului la hirotonie. Pentru dobândirea funcţiei de paroh
se cer pe lângă pregătirea teologică necesară, calităţi de ori­
entare pastorală, spirit misionar şi zel de patriot şi de bun
cetăţean, pentru buna rezolvare a problemelor sociale şi gos­
podăreşti ale parohiei.
Potrivit Statutului pentru organizarea şi funcţionarea
Biserici Ortodoxe Române, parohul, ca împuternicit al episco­
pului, este conducătorul sufletesc al credincioşilor din parohie,
iar în orânduirea administrativă conducătorul administraţiei
parohiale şi organ executiv al A dunării parohiale şi al
Consiliului parohial următoarele atribuţiuni :
❖ Aduce la îndeplinire toate dispoziţiunile Statului şi regula­
mentelor în ceea ce priveşte parohia. Reprezintă parohia în
justiţie şi în faţa autorităţilor, personal sau prin delegaţi, legal
împuterniciţi;
❖ Convoacă şi prezidează Adunarea parohială şi Consiliul
parohial;
❖ Aduce la îndeplinire dispoziţiunile organelor superioare ;
❖ ţine evidenţa membrilor parohiei, a botezaţilor, cununiilor
şi decedaţilor;
❖ Controlează administrarea averii bisericeşti şi ţine la
inventarul parohiei. La parohie cu mai mulţi preoţi slujitori,
aceştia sunt în exercitarea drepturile lor harismatice, didactice
şi spirituale asupra parohienilor.
Pentru flecare post de preot este obligatoriu un număr minim
de 400 familii la sate şi 500 familii Ia oraşe. Parohul, preoţii slu­
jitorii, diaconul şi personalul bisericesc trebuie să locuiască în
parohie.
Sub jurisdicţia parohului sunt toţi credincioşii care se sta-
143
bilcsc în parohie sau rămân numai o perioadă ori se opresc din
întâmplare în parohie.
îndatoririle parohului sunt multiple, deoarece în parohia sa
nu este numai învăţător al credincioşilor, săvârşitor al sfintelor
slujbe, ci şi model al lucrului bun ales şi trebuie să se intereseze
de viaţa întregii parohii, dar mai ales să aibă o grijă deosebită
de purtarea sa, fiindcă nimic din ceea ce spune şi îndeamnă nu
rămâne indiferent credincioşilor. Trebuie o grijă deosebită faţă
de ţinută, îmbrăcăminte şi să nu se ocupe de îndeletniciri care
nu-i fac cinste, să se abţină de la tot ce este incompatibil cu dem­
nitatea sa, să nu discute prea mult şi să nu prelungească şederea
in casele credincioşilor, decât atât cât îi cere slujba oficială, iar
în timpul liber să citească Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor
Părinţi şi studiile tcologice ca să lumineze, să încălzească inima
şi să înduplece voinţa spre fapte bune.
Parohul este obligat, de misiunea sa, să fie bun slujitor al
Bisericii şi bun cetăţean al Patriei, ca credincioşii pe care-i
păstoreşte, să fie stăpâniţi de aceleaşi sentimente.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

vX 1) Unde s-au întemeiat primele comunităţi creştine şi cum

s-au numit ?
ţ? 2) De când au dobândit bisericile filiale preoţi permanenţi ?
3) în numele şi in locul cui învaţă, sfinţeşte şi conduce preotul ?
4) Ce se cere pentru doborârea funcţiei de paroh ?
5) Care sunt atribuţiile preotului paroh ?

LECTURĂ: “ Cei care nu merită şi aspiră la preoţie comit o

crimă, asemenea celor care constrâng asemenea persoane.”
(Tratatul Sf. Ioan Chrisostom despre Preoţie -Cartea IV pag. 58)
în acest tratat Sfântul Ioan Chrisostom lămureşte ce este Taina
Preoţiei şi cu ce greutăţi este însoţită.
Numai cine înţelege cuvintele lui şi se va convinge de
adevărurile cuprinse in ele, va fi în stare să judece ce răspundere
ia asupra sa cel ce îmbrăţişează misiunea sacerdotală.
144
 LECŢIA X X IX

DIACON II - DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Diaconul este al treilea grad al ierarhiei de drept divin, dar

cuvântul nu este de la Mântuitorul, ci de origine apostolică.
Instituirea lor este prezentată în Faptele Apostolilor poporul
cerând ca cineva să aibă grijă de văduve şi de mese la agape,
apostolii cer să se prezinte 7 bărbaţi; poporul a prezentat 7
bărbaţi pe care apostolii i-au hirotonit ca diaconi pentru a servi
la altar. Diaconii nu erau simpli slujitori şi numai organe de
serviciu administrativ, pentru a servi la agape, ci erau un grad
ierarhic de drept divin, căci Apostolul Pavel le cerea aceleaşi
calităţi ca şi episcopilor (I, Tim. III, 10-12). Ei au hirotonia ca
şi presbiterii. în epoca primară diaconii luau prinoasele
creştinilor şi duceau o parte Ia altar (mai ales pâine, vin,
tămâie), iar restul îl duceau la agape. Ei serveau şi la agape, dar
şi la altar, aduceau vasele, veşmintele şi le pregăteau. Diaconii
supravegheau intrarea în biserică, oprindu-i pe penitenţii de
gradul al 4-lea, adică pe plângători. De asemenea, suprave­
gheau pe catehumeni care erau de trei grade şi fiecare grad avea
locul său în biserică: gradul I stătea la uşile din pronaus; gradul
al II-Iea înainta în naos până la amvon şi la cuvintele : ”Cei
chemaţi ieşiţi”, trebuiau să iasă din biserică şi gradul al III -lea,
cei ce stăteau în biserică până la Sf. împărtăşanie, dar nu o luau.
Diaconii se îngrijeau şi de instruirea catehumenilor, de aceea
le cunoşteau şi locul în biserică.
Sub controlul episcopilor, diaconii administrau averea
Bisericii şi prin acest fapt prestigiul lor a crescut. Nu săvârşeau
Sf. Taine, dar ajutau pe preot Ia Sf. Liturghie. Predicau şi
botezau, dar nu dădeau taina Sf. Mir. Duceau Sf. împărtăşanie
145
bolnavilor acasă. Sf. Părinţi; Sf. Clement Romanul şi Sf. Ignatie
Teoforul asemăna pe diaconi cu leviţii din Vechiul Testament.
Sf. Ignatie spune că sunt trei grade în Biserică: episcop, pres-
biter şi diacon, iar in istorie nu aflăm nici un loc din care ar
putea sa se vadă că în Biserică n-ar fi existat trei grade supe­
rioare ale hirotoniei. Aceste grade ale hirotoniei de drept divin
au fost instituite de Mântuitorul, numirea însă s-a dat de către
Sf. Apostoli şi s-a fixat cu încetul.
Protestanţii susţin că diaconii nu aparţin ierarhiei fiindcă pe
timpul apostolilor nu au participat deloc la lucrările sfinte, la
vestirea evangheliei sau la alt act al puterii bisericeşti, ci erau
puşi numai spre a împărţi săracilor milostenie, aşa că nu se
deosebeau întru nimic de ceilalţi credincioşi deci treapta de azi
a diaconatului ar fi de origine mai târzie, deci de drept omenesc
şi nu de drept divin.
Este adevărat că diaconii au fost instituiţi de către Sf.
Apostoli spre a servi la agape, dar vedem ca diaconii Ştefan şi
Filip predicau şi Evanghelia, apoi diaconii erau instituiţi, ca şi
episcop5i prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie şi s-a cerut
şi de 1; să aibă aproape aceleaşi calităţi ca şi episcopii. Vedem
deci că diaconii au făcut parte, chiar pe timpul apostolilor, ca
şi astăzi, din ierarhie, deci treapta diaconatului este instituţie de
drept divin. I
/V

In afară de gradele hirotoniei de drept divin, Biserica,

datorită unor trebuinţe, a instituit şi grade ale hirotoniei de
drept omenesc, dintre care amintim cântăreţul, citeţul sau
psaltul.
Obligaţiile diaconilor fiind prea multe, iar diaconii puţini,
deoarece în Biserică s-a respectat mult timp acest număr de 7,
s-a introdus şi treapta de subdiacon, şi pentru a se citi multele
rugăciuni s-au introdus lectorii, citeţii, iar după introducerea
cântării, s-a introdus şi treapta de cântăreţ. Aceste grade s-au
introdus, la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al
146
III-lea şi nu le găsim amintite în Sf. Scriptură şi prin urmare nu
sunt de origine divină, fiindcă nu s-au instituit de Mântuitorul
Iisus Hristos sau de Sf. Apostoli la îndemnul Mântuitorului, ei
au fost instituiţi mai târziu datorită trebuinţelor ce s-au ivit în
Biserică.
în epoca primară au mai existat slujitori ai Bisericii, care nu
făceau parte din treptele ierarhice şi cu timpul au şi dispărut
trecând funcţiunile lor asupra gradelor ierarhice sau a mem­
brilor laici ai bisericii. Aşa erau psalţii care conduceau cântarea,
acoliţii, care însoţeau pe episcopi şi pe preoţi la procesiuni şi la
alte ocazii solemne, exorciştii, care aveau datoria de a îngriji pe
cei cuprinşi de spiritele rele şi de catehmeni şi ostiarii sau por­
tarii, care păzeau uşile bisericii, oprind intrarea necredincioşi­
lor.
Din atribuţiile acestor grade dispărute, cea a ipcdiaconului, a
citeţului şi a psaltului au fost preluate de cântăreţul de astăzi,
care prin pregătirea pe ‘care i -o dă şcoala de cântăreţi bisericeşti
poate să fie un ajutor însemnat al preotului.
Ca membru de drept al Consiliului Parohial, cântăreţul poate
să influenţeze hotărârile acestui consiliu, ca unul ce cunoaşte
realităţile din parohie şi punctul de vedere al clericilor.
Cântăreţii au următoarele obligaţii:
❖ A-şi face datoria la strană cu conştiinciozitate;
❖ Să păstreze curăţenia bisericii;
❖ Să se îngrijească de cimitirul parohiei;
♦î* Să se îngrijească de cele necesare sfintelor slujbe;
❖ Să înveţe credincioşii cântarea omofonă;
❖ Să fie în cele mai bune relaţii cu credincioşii şi cu respect
faţă de autoritatea bisericească, inclusiv faţă de preotul paroh,
pe care trebuie să-l ajute în păstoraţie, în modul cel mai sincer.
La fel de sincer trebuie să fie şi cu autoritatea de stat, model
de atitudine cetăţenească.
147
 Gradul al III-lea al ierarhiei sacramentale este diaconatul,
iar originea acestui grad o găsim Ia Faptele Apostolilor capitolul
VI, versetele 1-7, unde se istoriseşte instituirea celor 7 diaconi.
Din acest loc şi din altele, se vede că datoria lor era de a vesti
cuvântul dumnezeiesc, de a funcţiona ca ajutători la adminis­
trarea sfintelor taine, precum şi Ia alte ramuri ale administraţiei
bisericeşti, Fiind însă întru toate supuşi episcopilor şi presbiter-
ilor. Inferioritatea diaconilor faţă de presbiteri rezultă, afară de
locul menţionat în epistolele pauline, care vorbind despre ei, îi
aminteşte întotdeauna după ceilalţi, iar Sf. Ignatie zice:
’’Diaconul este subordonat episcopului ca harul lui Dumnezeu şi
presbiterul ca legii lui Iisus Hristos.”
Din Faptele Apsotolilor vedem că diaconii Ştefan şi Filip
predicau şi Evanghelia, iar Filip chiar boteza, apoi diaconii erau
instituiţi întocmai ca episcopii, prin punerea mâinilor, adică
prin hirotonie şi s-a cerut de la ei să aibă aceleaşi calităţi ca şi
episcopii. Aşa dar au făcut parte, ca şi astăzi din ierarhia de
drept divin. j
}
ÎNTR! VRI ŞI TEME:

1) Când s-a instituit diaconatul?

2) Care erau atribuţiile diaconilor în epoca primară?
\J 3) Care sunt obligaţiile diaconilor?

LECTURA: ’’Presbiterii şi diaconii să nu săvârşească nimic

fără încuviinţarea episcopului, căci acesta este cel căruia i s-a
încredinţat poporul Domnului şi acela de la care se va cere
socoteală pentru sufletele lor” .
(După Canonul 20 al Sinodului particular de la Saodiceea,
pg.28, din Arhidiacon prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele
Bisericii Ortodoxe, 1991, pg.208)

148
 LECŢIA X X X

M IR E N II ÎN BISERICĂ

Biserica se compune din două categorii de membri sau două

stări din clerici şi laici şi este deosebit de important să
cunoaştem şi rolul laicilor sau mirenilor în Biserică.
Mirenii sau laicii formează Biserica ascultătoare, dar nu au
în biserică un rol pasiv, ci sunt admişi la conlucrare în anumite
chestiuni.
Cuvântul laic vine din greceşte şi înseamnă popor, iar cuvân­
tul slavon (Mup)= lume, de la care vine cuvântul mirean, are
acelaşi înţeles. Prin urmare, ierarhia formează Biserica
învăţătoare, iar mirenii sau credincioşii formează Biserica
ascultătoare.
Biserica învăţătoare are atribuţii precizate de Mântuitorul, dar
are şi garanţia autorităţii ei, de la întemeierea ei şi de la înte­
meietorul ei, Hristos Domnul, care a asigurat Bisericii
învăţătoare autoritatea deplină prin cuvintele : ” Cei ce vă ascul­
ta pe voi, pe Mine mă ascultă şi cei ce se leapădă de voi, de Mine
se leapădă, iar cei ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce
M-a trimis pe Mine” ( Luca X, 16).
Din cele de mai sus se poate trage concluzia că Biserica
ascultătoare trebuie să asculte învăţătura Mântuitorului, lăsată,
Sf. Apostoli şi mai departe urmaşilor lor legitimi care formează
Biserica învăţătoare.
De la o vreme, sub acţiunea unui complex de factori, atât
clerul cât mai ales credincioşii laici, care au dobândit o nouă
experienţă bisericească şi şi-au format o nouă conştiinţă sau au
ajuns la o nouă înţelegere a poziţiei şi rostului lor în Biserică.
Caracteristic pentru această nouă înţelegere ar fi
următoarele :
149
 a) Laicii, deşi se deosebesc în privinţa poziţiei ierarhice, nu se
deosebesc în atitudine faţă de Biserică şi de rostul ei;
b) Toţi văd în biserică pe Hristos şi simt prezenţa şi lucrarea
Duhului Sfânt;
c) Toţi au convingerea că Biserica nu este numai a clerului, ci
şi a credincioşilor mireni;
d) Toţi se socotesc fraţi ca fii ai aceleiaşi Biserici;
e) toţi se simt răspunzători de misiunea Bisericii în lume şi, ca
atare, se simt îndreptăţiţi să-şi spună cuvântul în toate treburile
Bisericii;
f) toţi doresc să fie depăşite deosebirile care au dat naştere
vrăjmăşiilor confesionale şi să se realizeze unirea tuturor
creştinilor, ca o lucrare conştientă a întregii creştinităţi.'
Moştenirea rămasă de la Mântuitorul şi transmisă Bisericii
prin Sfinţii Apostoli se păstrează, se apără şi se foloseşte de către
întreaga Biserică, adică din întregul trup , bisericesc, constituit
în alcătuirea lui fundamentală din cler şi din credincioşi, iar nu
numai din simpli credincioşi laici. Acestea sunt cele două ele­
mente constitutive esenţiale ale Bisericii, fără de care Biserica
nu ar putea exista.
Adevărul, pe care îl exprimă Enciclica Patriarhilor orientali
din 1848, este că păstrătorul şi apărătorul dreptei credinţe este,
după învăţătura Bisericii noastre, întregul trup al Bisericii.
Formularea pe care o dă Enciclica Patriarhilor acestui
adevăr este expresia autentică a adevărului păstrat în conştiinţa
Bisericii, adevăr pe care Ortodoxia îl crede, îl mărturiseşte şi-l
propovăduieşte şi astăzi ca pe un adevăr pe care îl deţine din
moştenirea sau succesiunea rămasă de la Hristos şi de la Sfinţii
Apostoli.
Din acest adevăr rezultă în mod clar că laicii constituie, ca şi
element de structură şi element de lucrare mântuitoare în
Biserică, o parte egală şi indispensabilă pentru existenţa şi
150
lucrarea Bisericii, ca şi clerul; apoi şi mirenii sunt păstrători
activi, împreună cu clerul, a moştenirii apostolice a Bisericii sau
cel puţin a primului element al succesiunii apostolice, care este
credinţa.
în privinţa raportării elementului laic la celalalt element al
moştenirii apostolice, harul sfinţilor, răspunsul îl avem în Sfânta
Scriptură, în conştiinţa Bisericii şi în modul practic în care ea
şi-a desfăşurat întreaga lucrare mântuitoare.
Credincioşii laici se găsesc în situaţia de păstrători ai harului
sfinţitor al Bisericii, împreună cu clerul, apoi în aceea de
apărători ai acestui har al lui în lucrarea mântuitoare a
Bisericii, tot împreună cu clerul, atât la cea care se săvârşeşte
pentru toţi membrii Bisericii,
în cadrul Bisericii, chiar sfinţii Apostoli au osebit pe slujitorii
calificaţi ai lucrării mântuitoare printr-o chemare specială şi
prin harul sfinţitor care li se conferă prin cele trei trepte de
instituire divină, iar Biserica Ortodoxă mai învaţă, că prin
mijlocirea harului preoţiei în cele trei trepte: diaconi, presbiteri
şi arhierei - se comunică acest har spre a-i face apţi pentru
lucrarea mântuitoare a Bisericii. Deci, puterea în esenţa ei, este
o sumă de mijloace care îi întăresc prin har, pentru cele trei slu­
jiri: învăţătorească, sfinţitoare şi conducătoare, pe cei chemaţi
la slujirea specială.
Dar existenţa şi lucrarea clerului nu sunt suficiente, nici pen­
tru păstrarea credinţei şi nici pentru păstrarea şi lucrarea haru­
lui sfinţilor al Bisericii, ci toate aceste lucrări se săvârşesc împre­
ună cu credincioşii laici, după cum împreună cu ei, şi numai eu
ei, se asigură îndeplinirea misiunii Bisericii, care constă în m ân­
tuirea celor dinăuntrul Bisericii, cât şi a celor din afara ei.
Aşadar, întregul conţinut al moştenirii apostolice a Bisericii, cât
şi misiunea Bisericii se sprijină pe existenţa şi lucrarea pozitivă
în colaborare a celor două elemente constitutive ale Bisericii,
151
care sunt clerul şi laicii.
Spre a vedea mai precis colaborarea celor două elemente, în
lucrarea efectivă pe care o săvârşeşte clerul pe cele trei categorii
de mijloace, trebuie să precizăm că :
ia ) elementul laic participă în mod esenţial şi inevitabil la
îndeplinirea celor trei funcţiuni ale puterii bisericeşti;
2 b) această participare se întemeiază pe poziţia lui de element
constitutiv esenţial al Bisericii ;
•j c) participarea elementului laic Ia întreaga lucrare a Bisericii
constituie o îndatorire şi un drept, întemeiate amândouă pe
voinţa întemeietorului Bisericii şi a Sfinţilor Apostoli ;
«i d) acest drept nu constituie o concesie făcută de cler, străină
de spiritul Ortodoxiei şi de spiritul Evangheliei;
l'e) singură lucrarea clerului este insuficientă pentru îndeplinirea
misiunii Bisericii;
tf) clerul singur nu poate mântui pe nimeni, cu de-a sila sau
împotriva voinţei lui şi nici pe sine, nefiind destinat pentru
mântuirea proprie; ;
i g) clerul nu este numai dator, ci şi obligat să recurgă la cola-
borarea credincioşilor laici în întreaga sa lucrare, să le
recunoască dreptul şi împreună, lucrarea cu clerul şi să stăruie
în această împreună-lucrare.
în cadrul Bisericii vechi atât clerul cât şi credincioşii laici au
manifestat conştiinţa poziţiei şi drepturile lor în întreaga lucrare
care se desfăşoară de către Biserică, iar elementul laic a fost
prezent şi activ pe temeiul unor drepturi recunoscute, în
îndeplinirea tuturor celor trei funcţiuni ale puterii bisericeştii
anume:
a) Credincioşii laici au participat la îndeplinirea funcţiunii
învăţătoreşti, care presupune nu numai propovăduirea dreptei
credinţe, ci deopotrivă păstrarea, apărarea şi transmiterea ei
prin lucrarea misionară. Biserica a cunoscut nenumăraţi
152
propovăduitori ca simplii creştini laici, ca învăţători de credinţă
sau profesori de cele sfinte, adică de teologie, ca misionari, ca
apologeţi şi în măsura înzestrării, laicii participă şi astăzi,
exercitându-şi prin astfel de lucrări un drept necontestat.
b) Credincioşii laici au participat la îndeplinirea funcţiunii
sfinţitoare şi participă şi astăzi la îndeplinirea acestei funcţiuni,
prin condiţiile subiective, prin pregătirea sufletească, spre a
putea beneficia de administrarea Sfintelor Taine, care, rămân
fără efect, dacă credincioşii laici 1111 sunt pregătiţi să le
primească.
c) Credincioşii laici au participat şi la îndeplinirea tuturor
variatelor lucrări ce ţin de funcţiunea cârmuitoare sau con­
ducătoare a Bisericii, în lucrarea judecătorească a Bisericii, în
lucrare de alegere a organelor individuale ca şi a celor sinodale
sau colegiale de conducere a Bisericii, în lucrarea de adminis­
traţie curentă a vieţii bisericeşti ca şi în aceea de administrare
economică.

Privitor la natura drepturilor elementului laic în Biserică, în

virtutea unui drept recunoscut şi necontestat de către autori­
tatea bisericească, credincioşii laici participă la toate lucrările
menţionate, în cuprinsul Bisericii Ortodoxe.
 LECŢIA X X X I

M ON AH ISM U L - APARIŢIE, DEZVOLTARE,

DISCIPLINĂ ŞI VOTURILE M ONAHALE

Monahismul nu a existat de la începutul creştinismului în

forma sa actuală. Totuşi în vechime erau mulţi creştini, care,
spre a ajunge Ia o viaţă autentic creştină, practicau înfrânarea
şi abţinerea chiar de la plăceri obişnuite. Acest fel de viaţă se
numea asceză, exerciţiu în virtute, iar creştinii care se hotărau
să o urmeze, au primit numirea de asceţi.
Astfel , pe lângă clerici şi mireni, pe la sfârşitul secolului al
Ill-lca, mai ales în urma persecuţiilor, a apărut o nouă categorie
de membri ai Bisericii: monahii sau călugării. Ei se mai numeau
eremiţi, anahoreţi, pustnici, sihaştri, asceţi. în timpul perse­
cuţiilor aceştia se retrăgeau în pustiuri, ducând o viaţă reli­
gioasă mai intensă, după exemplul Sf. Ioan Botezătorul şi al
Domnului Iisus Hristos.
Cei mai renumiţi anahoreţi au fost Pavel din Teba (+ 340 ) şi
Antonie cel Mare (+356), care sunt consideraţi părinţi ai mon­
ahismului, deoarece i-a grupat pe asceţi în colonii numite lavre,
făcând începutul vieţii comune călugăreşti.
La început monahii trăiau fiecare pentru sine, în locuinţe se­
parate unele de altele, în bordeie numite chilii = cellae sau
mănăstiri = locuinţe de oameni singuratici şi locuri de meditaţie.
Pahomie cel Mare, unul din ucenicii Iui Antonie, a fost primul
care a introdus pentru monahii din colonia sa o viaţă comună, în
aceeaşi curte, numită kinovie, (viaţă în comun), iar monahii, pen­
tru acest fel de viaţă, au primit numirea de kinoviţî. Acum avem
deci o mănăstire în înţelesul propriu al cuvântului de mai târziu.
Alţi răspânditori ai monahismului în Orient au fost Ammoniu
(+350), Macarie în Palestina, Eustatie (+389), episcopul
Sevastiei din Asia Mică şi Atanasie cel Mare (+373), care a dus
cel dintâi monahismul în Apus. Aici, după aceea, s-au găsit şi
alţi propagatori ai monahismului, ca Eusebie, episcopul Vercelei
(+362), Ambrozie, episcopul Mediolanului, leronim (+420),
Martin, episcop de Tour (+401), Augustin, episcopul
Hponei,(+430), în Africa, loan Casian (+435), în Marsilia. Un
mare organizator al monahismului a fost Sf. Vasile cel Mare
(+379), care l-a scos din pustietăţi şi l-a adus în apropierea
aşezărilor omeneşti. El l-a organizat după normele pe care i
le-a dat şi care au rămas reguli de căpetenie ale mănăstirilor din
Biserica Răsăriteană şi au servit ca bază pentru toate statutele
compuse mai târziu.
Călugării din Apus duceau la început aceeaşi viaţă ca cei din
Răsărit, după Regulile Sf. Vasile cel Mare, dar Benedict din
Nursia (+543) a reorganizat viaţa mănăstirească apuseană, con­
form împrejurărilor sociale şi locale, introducând în mănăstirea
înfiinţată de el pe muntele Cassino, în Campania, reguli deose­
bite de cele din Răsărit şi nu aşa aspre ca ale Sf. Vasile cel Mare.
începând cu Benedict, monahismul a luat în Apus o dez­
voltare deosebită de cea din Răsărit.
în Biserica Răsăritului, pe baza regulilor Sf. Vasile s-au com­
pus statutele mănăstireşti de mai târziu, între care cele mai
însemnate sunt cele din Ierusalim, ale Mănăstirii Studion din
Constantinopol şi ale Mănăstirilor de pe Muntele Athos.
Statutul din Ierusalim a fost făcut de Sava Sfinţitul Ia anul 561,
statutul Mănăstirii Studion de către egmenul Teodor, Ia anul 789
şi statutul mănăstirilor de pe Muntele Athos de către fondatorul
lavrei de acolo, Atanasius, pe la anul 970. Fiindcă cel mai com­
plet statut a fost cel al Mănăstirii Studion, acesta s-a luat ca bază
pentru toate statutele făcute mai târziu, introducându-se modi­
ficări în funcţie de condiţiile legate de locul şi timpul când s-au
alcătuit.
155
 Până la jumătatea secolului al V-lea, mănăstirile nu depin­
deau de autorităţile jurisdicţionale bisericeşti, fiind supuse
numai stareţilor, dar sinodul de la Calcedon a stabilit poziţia şi
a mănăstirilor faţă de autorităţile bisericeşti şi s-a luat
hotărârea ca mănăstirile să se întemeieze numai cu
consimţământul episcopului eparhiot şi să fie supuse acestuia în
toate privinţele. De asemenea, împăratul Justinian a dat câteva
novele privitoare la monahism, care au fost introduse în
Nomocanonul în X IV titluri şi au fost recunoscute şi de Sinodul
A

Trullan. In sfârşit, sinodul al VlI-lea ecumenic şi sinodul par­

ticular de la Constantinopol, ţinut în anul 861, s-au ocupat şi de
monahism.
Pe lângă felul de viaţă monahală chinovitică, în veacul al
XVI-lea şi mai întâi la Athos, s-a introdus un nou fel de viaţă
monahală în mănăstiri, num ită idioritmică, de sine. în
mănăstirile chinovitice, monahii duc o viaţă cu totul comună şi
nimeni nu poate să aibă avere personală, pe când în cele idiorit-
mice făgăduinţa sărăciei se înţelege în felul că monahii să dea o
parte din venitul lor pentru cheltuielile comune ale mănăstirii,
iar restul în întrebuinţarea pentru întreţinerea lor, prin urmare
aveau şi agoniseală personală.
Dacă in Biserica Răsăritului monahii şi mănăstirile sunt
organizate în mod unitar, pe baza regulelor Sf. Vasile cel Mare
şi a statutelor care au la baza tot aceleaşi reguli în Apus mo­
nahismul a avut, organizare numai până în secolul al X-lea,
după regulile lui Benedict de Nursia, iar din acest secol au
început să se formeze asociaţii de mănăstiri numite congregaţii,
supuse conducerii unei mănăstiri centrale şi diferite ordine
monahale care au dus la pierderea organizării unitare iniţiale.
Monahi, călugări, călugăriţe, asceţi se numesc acei membri ai
Bisericii care, cu scopul de a dobândi cât mai deplin virtuţile
creştine, se dedică unei vieţi mai aspre, luând asupra lor
obligaţia de a ţine viaţa întreaga făgăduiţe morale speciale.
156
Aceste voturi pe care monahul le depune cu prilejul intrării în
monahism prin tundere monahală, sunt următoarele:
1. Făgăduinţa castităţii (votum castitatis), prin care monahul
renunţă atât la căsătorie, cât şi la toate plăcerile trupeşti.
2. Făgăduinţa sărăciei, (votum pauperitatis), potrivit căruia
cel ce urmează a deveni monah trebuie să dispună asupra averii
sale înainte de tundere, fiindcă după aceea averea sa trece
asupra mănăstirii. De asemenea, şi averea dobândită după tun­
dere revine mănăstirii, căci monahul nu poate avea nici un fel de
avere personală, totul al său fiind al mănăstirii.
3. Făgăduinţa ascultării (votum obedientiae), prin care mo­
nahul este obligat să-şi supună voinţa lui, fără opoziţie şi în orice
privinţă, voinţei superiorilor săi.
Mai târziu, la aceste voturii s-au adăugat şi cel al stabilităţii
(votum stablitatis), în mănăstirea în care a intrat.
în Biserica Ortodoxă Română fraţii sau monahii pot fi mutaţi
dintr-o mănăstire în alta, dar numai din motive binecuvântate.
Voturile călugăreşti sunt foarte aspre, iar pentru unii imposi­
bil de ţinut, de aceea trebuie să le depună numai cei care simt o
adevărată chemare. Cine nu le respectă nu-i înşală pe oameni,
ci pe cel în faţa căruia a depus voturile. De aceea, din cele mai
vechi timpuri, Biserica a acordat o perioada de probă numită
noviciat în care se verifica dacă cel ce doreşte să devină monah
se simte apt.
în monahism nu poate intra nimeni fără încuviinţarea epis­
copului eparhiot şi fără ispitirea canonică.
Mai întâi, cel ce doreşte să devină monah este dator să
adreseze stareţului o cerere în acest scop, arătând motivele ce
l-au determinat la aceasta. La cerere trebuie să se constate vârs­
ta, ocupaţia sau meseria, dacă este căsătorit sau nu, dacă are
copii sau nu. Dacă este sau a fost căsătorit, să se constate că s-a
despărţit de soţia sa prin forme legale, ori prin văduvie sau că
soţul care a rămas în lume de bună voie, consimte la hotărârea
157
luată de celălalt de a intra în monahism. Dacă are copii, să se
constate dacă nu are către ei datorii părinteşti de îndeplinit; se
prezintă, de asemenea, hotărârea cu privire la averea sa, dacă o
are, este ştiut că acel care a intrat în cinul monahal nu mai poate
poseda avere personală.
Deşi canoanele nu opresc intrarea în monahism a unor mari
păcătoşi, totuşi, spre a înlătura persoanele nevrednice şi mai ales
pe cele care nu ar fi în stare să respecte făgăduinţele făcute, se
cer anumite însuşiri de la candidaţi, care trebuie constatate de
autorităţile în drept, înainte de intrarea în mănăstire. Aceste
însuşiri sunt următoarele:
Vârsta prescrisă. Mai întâi trebuie precizat că un candidat
trebuie să fi ajuns la vârsta Ia care să fie conştient de acţiunile
sale şi la care poate să-şi manifeste liber voinţa sa. Aşadar, ter­
minarea studiilor legate de şcoala generală obligatorie, a celor
seminariale şi satisfacerea serviciului militar ar fi o garanţie a
candidaţilor, în care sora sau fratele să fi ajuns la o vârstă şi cu
o experienţă, care să-i îngăduie alegerea unei vieţi aspre şi pline
de renunţări.
Facultăţi spirituale normale, deoarece debilii şi alienaţii
mintal sunt excluşi de la primirea în monahism, ca unii care nu
pot lua singuri hotărâri.
Independenţa faţă de obligaţii sociale. Atât canoanele, cât şi legile
civile opresc primirea în monahism a celor care au obligaţii
sociale, Care sunt în servicii publice.
Timpul de încercare şi pregătire.
înainte de primirea candidatului în mănăstire, el este supus
unei încercări provizorii de către un consilier din Consiliul
Duhovnicesc, pentru scurt timp, după care se face primirea
între începători.
A

In cazul în care candidatul dovedeşte o purtare bună şi este

un element folositor obştii mănăstireşti, după o probă de trei
luni, stareţul îl recomandă episcopului eparhiot pentru
158
admiterea legală în rândul fraţilor, înaintându-şi cererea cu
actele amintite mai sus.
Ispitirea canonică sau noviciatul durează de la admiterea în
mănăstire şi până la tunderea în monahism a celui admis.
Timpul ispitirii canonice cuprinde irei stadii:
Primul stadiu este de Ia primirea în mănăstire până la
admiterea legală a noului venit în rândul fraţilor.
Acum fratele (sau sora) este trecut prin diferite ascultări gos­
podăreşti, pentru a i se vădi răbdarea şi înclinaţiile practice.
Al doilea stadiu este de la admiterea în rândul fraţilor până în
haina monahală, când se observă râvnă pentru rugăciune, dacă
este grabnic la sculare, dacă rabdă dojana şi i se spun toate
greutăţile şi durerile care se întâlnesc în calea spre Dumnezeu.
Cei găsiţi nepotriviţi vor 11 trimişi acasă.
Al treilea stadiu este de Ia îmbrăcarea hainei monahale până
la tunderea în monahism.
Tunderea în monahism. După trecerea timpului de noviciat şi
după ce s-a găsit vrednic de viaţa monahală, este primit formal
în rândul monahilor prin tunderea monahală propriu-zisă, cu
care ocazie se depun şi voturile monahale şi devine părtaş al
drepturilor monahale.
TUnderea în monahism se face numai în mănăstire, de către
chiriah sau exarhul mănăstirilor.
Prin voturile monahale, călugărul se dăruieşte pentru toată
viaţa.
După tundere monahul primeşte îmbrăcămintea fără mâneci
numită mantie sau schima mică, o învelitoare peste
acoperământul capului, ce cade pe spate ca un văl, numită para-
camilafcă şi o cruce, pe care o poartă sub îmbrăcăminte.
După veşmântul dintâi, aceşti monahi se numesc monahi cu
schima mică. Schima, după terminologia canonică, înseamnă
smerenia exterioară, ca semn al căinţei sufleteşti. Monahii cu
schima mică sunt obligaţi a rămâne în monahism şi a ţine
făgăduinţele până la moarte.
159
Dacă monahii cu schima mică s-au distins în observarea severă
a regulilor monahale şi au ajuns Ia o desăvârşire mai mare a
ascezei monahale, Ii se permite reînnoirea făgăduinţelor mona­
hale printr-o ceremonie, cu care prilej primesc şi o
îmbrăcăminte numită schima mare, un fel de scut pe spate ca
simbol al jugului monahal şi culionul. Aceştia se numesc mo­
nahi cu schima mare, care sunt obligaţi să ducă o viată ascetică
severă.
Monahii hirotoniţi preoţi se numesc ieromonahi, iar cei hiro­
toniţi diaconi, ierodiaconi.
A

In Biserica Ortodoxă Rom ână, gradele monahale sunt

următoarele: monah, ierodiacon, arhidiacon, ieromonah, sincel,
protosincel, arhimandrit. La maici, se disting stareţe fără cruce
şi stareţe cu cruce. Gradele superioare se dau de episcop, pe
baza unei recomandări a consiliului duhovnicesc, celor cu
merite deosebite şi cu bună pregătire. Rangul de arhimandrit se
conferă, cu aprobarea Sf. Sinod. Pentru hirotonia în ierodiacon
sau ieromonah se cere absolvirea unei şcoli teologice.
După tunderea în monahism, monahii nu mai pot renunţa la
viaţa de monah până la moarte.
Monahii cu „studii superioare stau Ia dispoziţia episcopului şi
pot fi utilizaţi în administraţia bisericească^
Mănăstirea sau schitul este un aşezămant duhovnicesc de
rugăciune şi de muncă, în care trăieşte o comunitate de călugări
sau de călugăriţe care au făgăduit solemn să-şi petreacă viaţa în
înfrânare, în neagoniseală şi în ascultare necondiţionată, sub
povăţuirea unui împuternicit al episcopului.
Mănăstirile sunt de două feluri : eparhiale, care ţin de epis­
copul eparhiot şi stavropighii, care stau direct sub jurisdicţia
patriarhală.
Din punct de vedere spiritual, administrativ şi economic,
schiturile pot ţine de mănăstirile cele mai apropiate din Eparhie.
Mănăstiri sau schituri se pot întemeia cu aprobarea Sf.
160
t inod, Ia propunerea episcopului eparhiot.
Potrivit menirii sale, fiecare mănăstire sau schit, prin
organele de răspundere, este datoare să-şi întocmească astfel
viaţa, încât să fie un loc de aleasă şi desăvârşită viaţă
duhovnicească, de formare a unor alese virtuţi creştineşti, de
evlavioase slujbe religioase, de bogată mângâiere sufletească şi
pildă de viaţă creştinească. De asemenea, în mănăstire,
vieţuitorii trebuie să practice ocupaţii şi îndeletniciri potrivite
cu sfinţenia locului, atât spre folosul mănăstirii, cât şi al poporu­
lui, dovedind prin fapte şi dragoste ataşament faţă de ţară.
Nimeni nu poate intra în monahism f ă r ă încuviinţarea epis­
copului eparhiot şi fără ispitire canonică într-o mănăstire sau
schit.
Conducătorul suprem al oricărei mănăstiri este episcopul, iar .
în lipsa lui stă la faţa locului stareţul, care este conducătorul
direct al întregii mănăstiri. S ta r e ţu l conduce mănăstirea sau
schitul cu soborul mănăstiresc, C o n s iliu l Duhovnicesc, Consiliul
Ecumenic şi Consiliul de Judecată.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. A existat monahismul, în forma sa actuală, de la începutul

creştinismului?
^ 2. Cum s-au mai numit monahii ?
3. Care au fost primii anohareţi, consideraţi părinţi ai mo­
nahismului ?
4. Cum s-au numit la început locuinţele monahilor ?
5. Care au mai fost răspânditorii monahismului în Răsărit ?
6. Când a luat o dezvoltare deosebită de monahismul Răsă­
ritean monahismul din Apus ?

_ w
LECTURA : Mănăstirea este un aşezământ, în care trăieşte
o comunitate religioasă de călugări sau călugărite, hotărâţi a-şi
161
petrece viaţa în înfrânare sărăcie şi ascultare necondiţionată.
Mănăstirea depinde întru toate, direct si exclusiv de
Chiriarhul locului, care este conducătorul ei canonic.
Fiecare mănăstire este datoare:
a) A-şi întocmi astfel viaţa în interiorul ei încât să devină un
loc de aleasă şi desăvârşită viaţă bisericească, de frumoase
virtuţi creştineşti, de evlavioase slujbe religioase, de bogata
mângâiere sufletească, atăt pentru convieţuitorii ei, cât şi pentru
cei ce o vor vizita.
b) Să practice ocupaţii şi îndeletniciri potrivite cu sfinţenia
locului, spre a fi de folos credincioşilor, dovedind dragoste
împreunată cu fapte bune faţă de obştea ţării.
(Din Statutul de organizare a B.O.R pp. 24-25)

162
 LECŢIA X X X II

JUDECATA BISERICEASCĂ

Mântuitorul este întemeietorul Bisericii şi Judecătorul ei

suprem. Biserica încredinţată Sf. Apostoli şi urmaşilor lor, a fost
înzestrată cu întreita putere de a învăţa, de a sfinţi şi a conduce.
In virtutea puterii de a conduce Biserica a primit puterea sau
dreptul jurisdicţional care cuprinde in sine dreptul de a da legi,
adică puterea legiuitoare, puterea de a judeca şi puterea de a
executa, aşadar de a aplica sancţiuni celor ce se abat de Ia
normele juridice bisericeşti, cu care ar putea să vină în conflict
întreit: dogmatic, canonic si disciplinar.
Biserica are drepturi juridice şi disciplinare, care au temeiuri
biblice, bazate pe cuvintele Mântuitorului adresate Sf. Apostol
şi anume: Ori câte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi câte
veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Matei, X V III, 18).
Iată că Mântuitorul a dat Apostolilor Săi puterea judecătorească,
de a pedepsi, de a ierta după diferite împrejurări şi cazuri.
Mântuitorul a dat, de asemenea, şi procedura de judecată
bisericească, atunci când a spus : ’’Dacă fratele tău greşeşte,
mustră-1 în particular. Dacă nu ascultă, ia cu tine încă unul sau
doi, ca din gura a doi sau trei martori să se stabilească tot cuvân­
tul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-I Bisericii, iar de nu va
asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş”
(Matei, X V III, 15-17).
Creştinii, ca membri ai Bisericii, trebuie să se supună rân­
duielilor întocmite de Biserică pe temeiurile Sf. Scripturi şi ale
Sf. Tradiţii. La fel să se supună rânduielii, toţi clericii, indife­
rent de gradul ierarhic. Abaterile din domeniul public nu pot fi
pedepsite de Biserică, decât atunci când cel care a greşit vine
singur să-şi mărturisească greşeala.
 A

In cazul abaterilor săvârşite de clerici, ei înşişi trebuie sa se

adreseze episcopului, care arc dreptul de a-i judeca. Pe vremea
împăratului Justinian, s-a încuviinţat ca episcopul să judece
chiar şi faptele criminale ale clericilor, deci şi in probleme de
drept civil şi penal.
Sfintele canoane ale Bisericii rânduiesc cum să se facă jude­
cata clericilor şi prevăd următoarele principii:
1. Clericul să nu se lase sub acuzare, ci acuzaţia să se judece
cât mai curând;
2. Nu este primita orice persoană să aducă acuzaţii preotului,
ci numai persoanele care au o comportare creştină, cores­
punzătoare moralei creştine;
3. Ereticii nu pot acuza un episcop şi nici mărturisi contra lui; j
4. Clericii aflaţi sub judecată nu pot depune mărturie, până
nu se rezolvă problema lor;
5. Acuzaţia falsă contra episcopului se pedepseşte cu pedeap­
sa ce s-ar fi aplicat acuzatului, dacă ar fi fost vinovat. ( Pe plan
civil, denunţarea calomnioasă se pedepseşte de lege cu
închisoare de la 1 la 5 a n i).
6. Condamnarea se face prin votul majorităţii. Pentru jude­
carea şi pedepsirea unui episcop, se cer să fie 12 arhierei.
7. Un episcop condamnat pentru fapte compromiţătoare, nu
mai poate face recurs, decât la instanţa supremă.
8. Dacă primul punct din acuzare cade, atunci toate celelalte
puncte din acuzare cad.
9. Preoţii şi diaconii se judecă de către Consistoriul Eparhial
cu aprobarea episcopului, căruia i se supune şi sentinţa spre ve­
rificare şi confirmare.
A

10. In cazuri de caterisire, acuzaţii au dreptul de recurs la

Sfântul Sinod.
11. Dacă se iveşte un caz personal între un cleric şi episcop, j
cazul trebuie să fie judecat de un consistoriu străin de eparhia
respectivă.
164
 12. Canoanele prevăd libertatea pârâţilor de a-şi alege
judecătorii, dacă cei care trebuiau să judece nu se întrunesc la
timp.
13. Vinovaţii, în caz de legitimă bănuire, au dreptul de a cere
strămutarea judecăţii în altă parte.
14. Acuzatului trebuie să i se lase timp ca să-şi poată prezen­
ta dovezile de dezvinovăţire.
15. Acuzatul are drept de recuzare faţă de cei care sunt
duşmanii săi declaraţi, precum şi faţă de cei ce se află sub
acuzaţie.
16. Dacă părţile s-au judecat de arbitri aleşi de ele, atunci nu
mai au drept de recurs.
17. Pedepsele se aplică întotdeauna după gravitate (în trecut,
cei îndărătnici şi răi, erau excluşi din societatea creştină).
18. Dacă cel pedepsit dă dovada de îndreptare, pedeapsa
poate fi micşorată.
19. Pedeapsa de caterisire definitivă nu se mai poate ridica.
20. Scopul pedepselor pe care le aplică Biserica este îndrep­
tarea păcătosului.
21. Supuşii puterii disciplinare sunt toţi membrii Bisericii, fie
clerici, fie mireni şi în toate problemele, adică în cele de
credinţă, de cult şi de viaţă creştină.
în legislaţia statului se deosebeşte exercitarea puterii discipli­
nare, în:
a) chestiuni civile, şi
b) chestiuni penale.
în Biserică nu se face această deosebire, pentru că toate aba­
terile sunt fapte care contravin legii creştine şi canoanelor. De
aceea şi terminologia pentru sentinţele organelor disciplinare e
deosebită în stat: sentinţe civile judecătoreşti, pentru chestiunile
civile şi sentinţe penale. în Biserică pedepsele se numesc
sentinţe bisericeşti, dar ele nu sunt civile, ci disciplinare. Sfera
judecăţii bisericeşti se extinde la păzirea credinţei, moralei şi a
canoanelor bisericeşti.
165
 în principiu orice abatere de la legea morală este un păcat,
dar nu toate păcatele sunt de aceeaşi gravitate, ci se deosebesc
după obiect, după scop, după intenţia păcătosului şi după o
sumă de împrejurări care însoţesc săvârşirea greşelii; apoi nu
toate greşelile sunt cunoscute public, ci sunt unele care sunt
cunoscute numai de făptaşi şi care apasă asupra conştiinţei lui.
Potrivit cu aceste diferenţieri şi judecata bisericească se
deosebeşte. Pentru păcatele mai uşoare există în Biserică jude­
cata care se face în scaunul mărturisirii, alături de care avem
judecata bisericească propriu-zisă, pentru faptele de o gravitate
mai mare, judecata ce se face în consistorii. Pedepsele (epitemi-
ile) ce se aplică nu au ca scop principal pedepsirea păcătosului,
ci îndreptarea lui, de aceea ele pot fi schimbate, micşorate şi
chiar ridicate, în măsura în care penitentul si corectează.
Canoanele conţin măsuri aproape pentru toate păcatele
omeneşti cel mai aspru se pedepseşte abaterea de la credinţă.
Primul grad de pedeapsă constă în lipsirea păcătosului de
împărtăşirea cu Sf. Taine, pe un timp determinat. Al doilea
grad constă nu numai în oprirea de la Sf. Taine, ci şi de la par­
ticiparea la rugăciunile bisericeşti, iar cel din urmă grad constă
în excluderea din comunitatea creştină a celui vinovat.
Judecata bisericească după legile Bisericii Ortodoxe Române
este prevăzută pe larg în Regulamentul de procedură al
instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe
Române, aprobat şi votat de Sf. Sinod în şedinţa din 8 iunie
1949.
în acest regulament se arată că sunt supuşi prevederilor lui
toţi membrii clerului de mir şi călugării, indiferent de funcţiile
ce le îndeplinesc in Biserica Ortodoxă Română.
Sub prevederile Regulamentului cad şi paracliserii şi
cântăreţii care se fac vinovaţi de abateri şi delicte, pentru că şi
ei fac parte din slujitorii Bisericii.
în capitolul al II-lea al Regulamentului sunt înşirate toate
166
abaterile de care s-ar putea face vinovaţi membrii clerului, pre­
cum şi delictele de care s-ar putea face vinovaţi. Se arată, apoi,
pedepsele bisericeşti, care se clasifică în pedepse vremelnice şi
pedepse definitive.
Această parte a Dreptului canonic, inclusă şi în Regulamentul
de Procedură, este una din cele mai importante, deoarece aici
facem cunoştinţă cu cuprinsul legilor bisericeşti şi de disciplină
ce trebuie să domine în Biserica lui Hristos.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

v/ 1. Cine este judecătorul suprem al Bisericii ?

2. Care sunt temeiurile biblice potrivit cărora Biserica are
drepturi juridice?
3. Care sunt principiile canonice, care rânduiesc cum să se
facă judecata clericilor ?
4. Cum se numeşte orice abatere de la legea morală ?
5. Care sunt păcatele omeneşti cel mai aspru pedepsite ?

LECTURĂ : Sf. canoane rânduiesc cum să se facă judecata

celor din cler. Principiul dominant este ca să nu se lase clericul
sub acuzare, ci să se judece, după cum să nu se dea voie unui
eretic să acuze.
De aceea:
1. Episcopul vinovat acuzat de persoane vrednice de credinţă,
să se judece de Sf. Sinod;
2. Ereticii nu pot mărturisi contra episcopului, nici acuza;
3. Clericii nu pot alerga la judecata lumească ;
4. Prezbiterii şi diaconii se judecă de Consistoriul Eparhial,
cu drept de apel la Consistoriul Central în caz de caterisire ;
5. în cazuri personale dintre episcop şi clericii săi judecata o
fac alte persoane. ( După Dr. D.G.Boroianu - Dreptul bisericesc,
Iaşi 1899, pg. 296-297)
167
 LECŢIA X X X III şi a XX XIV

CUNOAŞTEREA ŞI RESPECTAREA SF. CANOANE

Izvoarele fundamentale ale Dreptului canonic cuprind şi

canoanele din Colecţia fundamentală de canoane, prin care
înţelegem legi de drept ale Bisericii.
Termenul canon are, în general, sensul de pedeapsă, care se
aplică penitenţilor.
în afară dc Sf. Scriptură, Sf. Tradiţie şi Obiceiul de drept,
Canoanele reprezintă expresia autorităţii în conducerea
Bisericii şi sunt legiferate de sinoade sau însuşite, prin folosirea
lor îndelungată şi recunoscute de sinoade.
Canoanele Bisericii sunt următoarele:
1.Canoanele Sf. Apostoli ;
2.Canoanele sinoadelor ecumenice şi anume :
a) Canoanele primului sinod ecumenic de Ia Niccea(325);
b) Canoanele sinodului de la Constantinopol;
c) Canoanele sinodului de la Efes;
d) Canoanele sinodului IV ecumenic din Calcedon;
e) Canoanele Sinodului Trulan (690).
f) Canoanele Sinodului al II-lea de la Niceea. i
3.Canoanele sinoadelor particulare şi anume:
a) Canoanele Sinodului din Ancira
b) Canoanele Sinodului din Neo-Cezareea
c) Canoanele Sinodului din Gangra
d) Canoanele Sinodului din Antiohia;
e) Canoanele Sinodului din Laodiceea;
f) Canoanele Sinodului din Sardica;
g) Canoanele Sinodului din Constantinopol din sec. IV;
li) Canoanele Sinodului din Cartagena;
168
 i) Canoanele Sinodului ţinut la Constantinopol (861) şi
j) Canoanele Sinodului din Constantinopol (879);
4. Canoanele Sf. Părinţi şi anume:
a) Canoanele Sf. Dionisie al Alexandriei
b) Canoanele Sf. Grigorie ai NeoCezareei
c) Canoanele Sf. Petru al Alexandriei
d) Canoanele Sf. Atanasie Cel Mare;
e) Canoanele Sf. Vasile Cel Mare;
f) Canoanele Sf. Timotei al Alexandriei;
g) Canoanele Sf. Grigorie Teologul;
h) Canoanele Sf. Amfilochie de Iconiu;
i) Canoanele Sf. Grigore de Nisa;
j) Canoanele Sf. Teofil din Alexandria;
k) Canoanele Sf. Chirii din Alexandria;
1) Canoanele Sf. Ghenadie al Constantinopolului;
m) Canoanele Sf. Tarasie al Constantinopolului.
Toate canoanele acestea sunt cuprinse într-o colecţie de
canoane întărită de cele mai înalte autorităţi bisericeşti, ale celor
mai însemnate Biserici particulare, într-o colecţie bisericească
universală, oficială, în Sintagma Ateniană. Aceste canoane se
mai cuprind, total sau parţial şi în colecţiile de canoane ale sla­
vilor, grecilor şi romanilor precum: Cormciaia Kniga şi Kniga
Pravil, pentru slavi, Pidalionul pentru greci şi îndreptarea legii
pentru romani.
1. Canoanele Sf. Apostoli sunt in număr de 85. La început s-a
crezut că aceste canoane s-au dat în comun de Sf. Apostoli, ca
norme de administrare, părere care s-a înrădăcinat în Apus,
unde s-a menţinut timp de 15 veacuri. Turrian, cel mai învăţat
teolog al timpului, a demonstrat că aceste canoane au fost date
de Sf. Apostoli, într-un sinod ţinut la Ierusalim în anul 45 după
Hristos. Din momentul acesta a început să fie pus la îndoială
faptul că chiar Sf. Apostoli au dat aceste canoane, dar, după
cercetări temeinice s-a ajuns la concluzia că aceste canoane n-au
169
fost scrise chiar de Sf. Apostoli, ci provin din tradiţia apostolică,
dar s-au păstrat prin tradiţia orală de urmaşii apostolilor, iar în
urma nevoilor Bisericii au fost adunate de o persoană evlavioasă
şi au fost numite apostolice spre a se arăta că vin, prin tradiţie,
chiar de Ia Sf. Apostoli.
Ca probă că aceste canoane redau exact ceea ce au predat
apostolii verbal urmaşilor lor, este armonia cu cărţile canonice
ale Sf. Scripturi, apoi faptul ca Ii s-au atribuit autoritate apos­
tolică de către primele sinoade ale Bisericii.
2. Canoanele sinoadelor ecumenice, recunoscute de Biserica
Ortodoxă a Răsăritului, sunt de la cele şapte sinoade, ţinute în
intervalul de timp de la 325 până la 787.
Numai de la 6 din 7 sinoade ecumenice avem canoane şi
anume: de Ia sinodul 1 de la Niceea, de la primele sinoade din
Constantinopol, de la Sinodul din Efes, de la Sinodul din
Caleedon, de la Sinodul Trullan şi de la al Il-lea sinod ţinut Ia
Niceea, deoarece sinoadele al II-lea şi al III-lea din
Constantinopol n-au dat canoane, Sf. Părinţi s-au adunat în sala
împărătească Trullan şi au dat canoanele numite ale Sinodului
Quinisext.
a) Primul sinod ecumenic de Ia Niceea (în r^nul 325) a adunat
318 părinţi, prin aprobarea împăratului Constantin si a dat 20
de canoane.
b) AI doilea Sinod ecumenic, ţinut la Constantinopol, Ia anul
381. La sinod au luat parte 150 de episcopi şi a dat 7 canoane.
c) Al treilea Sinod ecumenic, ţinut în anul 431, la Efes, a avut
participanţi în număr de 200 părinţi şi a dat 8 canoane.
d) AI patrulea Sinod ecumenic, ţinut la Caleedon, în anul 451
cu o participare de 630 părinţi, a dat 30 de canoane.
e) Sinodul Quinisext sau Trullan s-a ţinut la Constantinopol,
în anul 691, au participat 227 de părinţi şi a dat 102 canoane.
f) Sinodul al şaptelea ecumenic s-a ţinut in anul 787, la
Niceea, au participat 330-367 părinţi si a dat 22 canoane.
170
 3. Canoanele Sinoadelor particulare.
Numai canoanele acclor sinoade particulare au putere obli­
gatorie pentru întreaga Biserică, cărora li s-a recunoscut un
asemenea caracter de întreaga Biserică. Sinoadele particulare
au fost în număr de 11 şi anume :
1. Sinodul din Ancira ţinut in anul 314 şi care a dat un număr
de 25 canoane;
2. Sinodul din Neocezareea, ţinut în anii 314 si 325, care a dat
15 canoane;
3. Sinodul din Grangra, ţinut in anul 340 şi care a dat 21
canoane;
4. Sinodul din Antiohia, ţinut in anul 341 şi care a dat 25 de
canoane;
5. Sinodul din Laodiceea, ţinut in anul 343 şi care a dat 60 de
canoane;
6. Sinodul din Sardica, ţinut in anul 343, a dat 21 canoane;
7. Sinodul din Constantinopol , ţinut in anul 394, a dat un
canon;
8. Sinodul din Cartagina, ţinut in anul 419, a revizuit toate
canoanele compuse de sinoadele africane şi a primit 133
canoane;
9. Sinodul din Constantinopol, ţinut in anul 861, a dat 17
canoane;
10. Sinodul din Constantinopol, ţinut in anul 879, a dat 3
canoane; ,,
11. Sinodul din Cartagina, ţinut in anul 255, asupra botezului
ereticilor, a dat un canon alcătuit de arhiepiscopul Ciprian.
>' 4. Canoanele celor 13 Sfinţi Părinţi sunt obligatorii pentru
întreaga Biserică. După cum Sinoadele au interpretat princi­
piile de drept exprimate în Sf. Scriptură, Sf. Părinţi au explicat
hotărârile sinoadelor bisericeşti.
La început canoanele Sf. Părinţi n-au apărut în forma unor
orânduiri legale, dar cu timpul, având în vedere conţinutul lor,
171
au fost împărţite în canoane şi primite în colecţiile bisericeşti,
mai ales după confirmarea importanţei lor canonice la Sinodul
Trullan.
Sfinţii Părinţi sunt următorii :
1. Sf. Dionisie al Alexandriei (+265) a alcătuit 4 canoane;
2. Sf. Grigorie Taumaturgul (+270) a alcătuit 13 canoane;
3. Sf. Petru al Alexandriei (+31l)a alcătuit 14 canoane;
4. Sf. Atanasie cel Mare (+373) a alcătuit 3 canoane;
5. Sf. Vasile cel Mare (+379) a alcătuit 92 canoane; j
6. Sf. Timotei al Alexandriei (+385) a alcătuit 18 canoane;
7. Sf. Grigore Teologul (+389) a alcătuit 1 canon;
8. Sf. Amfilochie de Iconiu (+395) a alcătuit 1 canon;
9. Sf. Grigore al Nişei (+395) a alcătuit 8 canoane;
10. Sf. Teofil al Alexandriei (+412 ) a alcătuit 14 canoane;
11. Sf. Chirii al Alexandriei (+444 ) a alcătuit 5 canoane;
12. Sf. Ghenadie al Constantinopolului (+471) a alcătuit 1 canon;
13. Sf. Tarasie al Constantinopolului (+809) a alcătuit 1 canon, j
Ştiinţa canonică desăvârşită a conducătorilor bisericeşti le-a j
asigurat cinstea generală a Bisericii, de aceea din enciclicile şi I
din scrierile lor s-au scos norme ale administraţiei bisericeşti,
generalizate apoi Ia întreaga Biserică şi primite cu canoanele
sinoadelor, din colecţiile bisericeşti.
Aşadar, la începuturile sale Biserica s-a condus după legile j
fundamentale cuprinse în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, dar
după ce creştinii s-au înmulţit şi viaţa creştină s-a intensificat şi
s-a complicat, s-a ivit necontenit trebuiţa reglementării relaţiilor
din Biserică, ale credincioşilor unii faţă de alţii şi în raport cu
Biserica şi cu Statul. Atunci conducătorii Bisericii, bazându-se
pe puterea lor moştenită de la Sf. Apostoli, s-au adunat în
sinoade, cum am văzut şi ţinând seama de principiile funda­
mentale ale Bisericii au alcătuit legi speciale, pentru adminis­
trarea şi disciplina bisericească, precum şi pentru toate celelalte
trebuinţe bisericeşti care s-au ivit. Dacă conducătorii bisericeşti
172
adunaţi reprezentau biserica întreagă, sinodul se numeşte ecu­
menic, iar legile alcătuite s-au numit canoane şs au valoare pen­
tru Biserica întreagă. Dacă conducătorii au reprezentat numai
o parte a Bisericii sau o Biserică particulară, sinodul s-a numit
particular sau local, iar legile date au avut vaioare numai pen­
tru Biserica particulară, dar unele clin legile date de sinoadele
particulare au devenit canoane, cu putere obligatorie pentru
Biserica întreagă, în cazul când au {‘ost confirmate de un sinod
ecumenic sau au fost recunoscute şi primite de toate Bisericile
particulare.
Legile bisericeşti, care au putere pentru Biserica întreagă,
numite canoane, se cuprind în Colecţia fundamentală de
canoane încheiată în anul 883.
Din cele arătate rezultă că temeiurile legilor bisericeşti trebuie
căutate în înseşi temeiurile pe care este întemeiată Biserica, iar
legiferările părinţilor bisericeşti nu înseamnă decât punerea în
evidenţă a preceptelor constitutive ale Bisericii care ca instituţie
organizată are nevoie de legi, după care să se conducă membrii
săi, atât în ceea ce priveşte drepturile, cât şi îndatoririle lor.
Biserica cuprinde în sine dreptul şi datoria de a folosi, puterea
ce i-a fost încredinţată de întemeietorul ei, Mântuitorul îisus
Hristos.
Cu trecerea timpului legile bisericeşti, nefiind codificate, per­
soane erudite, capabile a pune în evidenţă ceea ce sinoadele şi Sf.
Părinţi au formulat, şi-au luat sarcina de a publica colecţii de
canoane, a căror lipsă era peste tot simţită. între cei dintâi ii
amintim pe Ioan Scolasticul şi pe Dionisie cel Mic, în sec. VI,
apoi pe Isidor de Sevilla şi alţii.
A

In Biserica Răsăritului, lucrarea cea mai însemnată este

Nomocanonul şi Sintagma Iui FOTIE, la care se adaugă un şir
de canonişti de seamă ca: Ioan Zonara, Theodor Balsamon,
Alexie Aristen, Matei Vlastare şi alţii.
în Biserica Ortodoxă Română, lipsa unei lucrări, necesară
173
trebuinţelor celor chemaţi să îndrepte bunul mers al Bisericii, a
fost permanent simţită, iar canoanele erau necunoscute celei
mai mari părţi din cler, deoarece Pidalionul, singura traducere
a canoanelor făcută de vrednicul de pomenire Mitropolitul
Veniamin Costachi, tipărit Ia Mănăstirea Neamţului, sub îngri­
jirea lui Neofit Scriban, era greu de găsit.
Condus de ideea ca pentru vremea noastră se cere ca fiecare
să cunoască legile şi canoanele bisericeşti, fără care mai ales
clericii, cu greu s-ar putea conduce în activitatea lor, îndemn pe
toţi ostenitorii să preţuiască legile bisericeşti, care sunt
canoanele şi să ia aminte la îndemnul Mitropolitului Veniamin
’’dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele bisericii,
patriei şi oamenilor, nu va pieri cetatea noastră.”

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. Care sunt izvoarele fundamentale ale dreptului canonic ?

\/ ■
2. Cum s-au alcătuit canoanele apostolice ?
3. Câte canoane a dat fiecare sinod ecumenic ?
4. Care au fost Sinoadele particulare, câte canoane a dat
fiecare sinod ?
5. Care au fost Sfinţii Părinţi care au alcătuit canoane şi câte
a alcătuit fiecare ?
6. Care este utilitatea sfintelor canoane ?

LECTURĂ : ’’Izvoarele Dreptului canonic se numesc acele

învăţături care tratează probleme canonjco-juridice şi au
lăm uriri în cazuri de îndoială.... acele sunt cele patru
Evanghelii, Faptele şi scrierile Apostolilor, canoanele apostolice
şi sinoadele, precum şi scrierile canonice ale acelor Arhierei ale
căror opere Sinodul VI, prin al doilea canon le-a autorizat cu
valoare dătătoare de măsură. “ (Din Andrei Baron de Şiaguna,
Compendiu de Dreptulu Canonicu, Sibiu 1868, pg.7).
174
 LECŢIA XXXV

CONSISTORIILE BISERICEŞTI - INS'TANŢE DE JUDECATĂ

Reclamaţiilc trebuie să cuprindă:

❖ Localitatea de unde vine reclamaţia;
❖ Numele, prenumele, domiciliul reclamantului;
❖ Numele , prenumele, domiciliul martorilor;
❖ învinuirea adusă, felul ei, data săvârşirii şi condiţiile în
care s-au petrecut cu toate piesele doveditoare. Cazurile se trec
in registrul de judecată în cel mult 10 zile sau imediat, se fixează
termenul şi se trimit citaţii părţilor şi martorilor.
Ancheta trebuie să îndeplinească condiţiile următoare:
1. Ancheta trebuie şă fie anunţată părţilor cel puţin cu 5 zile
înainte;
2. Anchetarea se face de către delegat la faţa locului;
3. Sunt invitaţi la ancheta toţi cei precizaţi in reclamaţie.
în procedura anchetei, cu prezenţa părţilor şi a martorilor se
fac lucrările următoare:
a) Citirea reclamaţiei în cazul tuturor;
b) întrebarea reclamantului ce mai are de spus;
c) încercarea de împăciuire;
d) începerea anchetei propriu-zise, care se face prin:
❖ depoziţia reclamantului şi probele aduse de el prin martori
şi acte doveditoare;
❖ audierea martorilor;
❖ depoziţia pârâtului, cu dovezile pe care le are. Dacă nu are
dovezi, nu i se cer.
Audierea martorilor se face in felul următor :
a) Legitimarea martorilor : numele, prenumele, domiciliul,
175
etateil, religia, ocupaţia, gradul de înrudire cu părţile, starea
relaţiilor dintre părţi; dacă nu au fost mituiţi sau învăţaţi ce şi
cum să mărturisească.
I>) I aia rea jurăm ântului după formula bisericească, pe Cruce
şi pe Evanghelie.
c) Mărturisirea a tot ce ştie în cauză. Mărturia este valabilă
numai oral, din partea martorului, dar grefierul consemnează
cele mărturisite într-un proces-verbal pe care îl va semna mar­
torul după ce a terminat de mărturisit.
Dacă un martor nu vrea să depună jurăm ântul, aceasta se va
consemna în proces-verbal, iar mărturia lui nu este valabilă.
Martorii pot fi ascultaţi de mai multe ori. Respingerea unui
martor va fi motivată şi consemnată în proces-verbal sau în
minuta şedinţei. Martorii introduşi, noi. nu se admit decât cu
anunţarea prealabilă, înainte cu 8 zile.
Uneori pentru dovedirea adevărului se folosei^u experţi, care
vor lucra in aceleaşi condiţii ca martorii, cu identificare şi
jurăm ânt. Eventualele incidente ivite în timpul anchetării, se
vor consemna în procesul-verbal de încheiere.
De Ia anchetare şi până la întocmirea dosarului anchetei de
către delegatul chiriarhului, trebuie să treacă cel mult 30 zile. j
Despre rezultatul cercetării, după depunerea actelor delegatu- i
Iui, se va face referat chiriarhului, consilierului administrativ în
timp de 8 zile.
3) Procedura chemării în judecată este următoarea:
Se trimite citaţie părţilor şi martorilor, Ia martor nu-i necesar
să se specifice obiectul chemării.
Citaţia se face cu cel puţin 15 zile înainte de judecată.
Judecarea propriu-zisă se face în şedinţa Consistoriului
Eparhial, în care se dă cuvântul reclamantului, apoi intervine
acuzarea, care o face unul dintre membrii Consistoriului.
Părţile din litigiu nu-i permit să se abată de la subiect.
176
 întărirea se poate face prin martori şi uncie acte doveditoare
necesare convingerii Consistoriului.
Nu pot fi martori: rudele apropiate ale părţilor până la
gradul IV de rudenie, finii, soţul pentru soţie şi invers, chiar
dacă sunt divorţaţi.
După încheierea dezbaterilor, hotărârea se poate pronunţa
imediat sau cel puţin la trei zile de la încheiere. Hotărârea se
trimite chiriarhului în cel mult fO zile de la dezbatere şi se
comunică părţilor în cel mult 5 zile de la aprobarea chiriarhu­
lui.
III. Consistoriul Central Bisericesc funcţionează pe lângă
Patriarhie şi este format din cinci membrii titulari.
Consistoriul Central Bisericesc are următoarele atribuţii:
1. Primeşte spre deliberare orice acţiune venită pe cale de
recurs de Ia celelalte instanţe bisericeşti de judecată, relativ la
principiile canonice, norme şi regulamente bisericeşti, iar
hotărârile luate servesc drept jorisprudenţa pentru întreaga
Biserică Ortodoxă Română.
Termenul de recurs asupra hotărârilor luate de Consistoriul
Eparhial este de 15 zile perioada acestuia, aduce cu sine defini­
tivarea sentinţei acestui consistoriu şi devine executorie.
Cererea de recurs se înaintează, de partea interesată, preşedin­
telui Consistoriului Eparhial, iar acesta o va înainta cu dosarui
respectiv preşedintelui Consistoriului Central Bisericesc. \
Cererea de recurs va cuprinde: numele, prenumele , profesia
şi domiciliul recurentului şi al părţilor şi motivele de recurs.
Cererea de recurs va fi timbrată legal şi redactată în termeni
cuviincioşi. în recurs nu se schimbă obiectul cauzei, nici cali­
tatea părţilor. Şedinţele nu sunt publice şi în aceste şedinţe pot
fi apărători, iar acuzator este Inspectorul Central Bisericesc.
Dacă recursul s-a făcut în termen, se judecă în ziua fixată, pe
care preşedintele o înştiinţează părţilor, având Ia dosar dovezile
de primire a înştiinţării. Dacă dovezile lipsesc, recursul se
177
amână pentru alt termen. Hotărârile acestui Consistoriu pot să
schimbe total sau în parte hotărârea recurentă.
Hotărârea Consistoriului Central Bisericesc este definitivă.
Hotărârile vor cuprinde : întâmpinările părţilor, concluziile
acuzatorului, motivarea şi dispozitivul, având redactarea
prevăzută în Regulamentul de procedură.
Consistorul Central Bisericesc poate să dea următoarele
hotărâri :
1. Deciziile de respingere a recurentului;
2. Decizia de casarea hotărârii :
a) cu trimitere
b) fără trimitere.

Casarea cu trimitere înseamnă că această cauză se trimite la

un alt Consistoriu Eparhial spre a se judeca din nou în fond.
/N

In caz de casare fără trimitere, Consistoriul Central

Bisericesc reţine dosarul şi trece direct la judecarea din nou a
fondului, iar hotărârea rămâne definitivă şi executorie.
Sfântul Sinod este autoritatea supremă a Bisericii Ortodoxe
Române, la care se pot înainta recursurile preoţilor şi diaconilor
în materie de caterisire. Termenul de recurs este tot de 15 zile
de la data primirii hotărârii. Recursul se trimite Patriarhului,
care este preşedintele Sf. Sinod, care eliberează dovada de pri­
mire a recursului şi cere de la Eparhia care a pronunţat cate­
risirea, trimiterea dosarului celui în cauză.
Dacă Sf. Sinod constată ca procedura n-a fost bine îndeplinită
sau s-a comis un exces de putere, admite recursul; în caz contrar
îl respinge, rămânând pedeapsa caterisirii definitive.
Hotărârea Consistoriului Central Bisericesc, semnată de
Patriarh rămâne definitivă.
Prin dispoziţiunile finale ale Regulamentului de procedură,
toate dispoziţiunile regulamentare contrare noilor legiuiri
rămân abrogate, ceea ce întăreşte autoritatea consistoriilor din
178
Biserica O rto d o x ă R o m â n ă .

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Când s-au introdus consistoriile în Biserica Ortodoxă

Română ?
2) Câte feluri de consistorii avem noi in Biserica noastră ?
3) Care sunt domeniile de judecată ale Consistoriului
Eparhial ?
4) Care este ultima instanţă de judecată a personalului bi­
sericesc inferior ?
5) Ce acţiuni primeşte spre deliberare Consistoriul Central
Bisericesc ?

LECTURĂ: Regulamentului de procedură al instanţelor dis­

ciplinare şi de judecată ale Bisericii sunt supuşi toţi membrii
clerului de mir şi călugării, indiferent de ocupaţiile şi funcţiile ce
le îndeplinesc ca preoţi şi călugări din Biserica Ortodoxă
Română, în ţară sau peste hotare, cum şi cântăreţii şi paracli­
serii în funcţie, care se vor face vinovaţi de infracţiuni. ( Din
Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de
judecată ale Bisericii Ortodoxe Române pg. 53).
 LECŢIA XXXV I

PROCED U RA BISERICEASCĂ ŞI PEDEPSELE

Există o deosebire între puterea jurisdicţională care

înseamnă puterea supremă de conduccre şi funcţiunea
judecătorească, o ramură a celei dintâi.
Funcţiunea judecătorească înseamnă activitatea pe care o
desfăşoară anumite organe în legătură cu abaterea de la
normele de credinţă, morală şi canonice în general. Această pu­
tere judecătorească a Bisericii este exercitată de clerici, care
apreciază toate faptele omeneşti după criteriul moral, raportân-
du-le Ia bine şi la rău. Acesta este fondul puterii judecătoreşti a
Bisericii. Biserica nu sancţionează decât fapta care are un mobil
rău, păcătos, de aceea infracţiunile bisericeşti sunt păcate.
Procedura în materie de judecată a faptelor ilicite şi aplicarea
pedepselor, precum şi modificarea sau ridicarea pedepselor,
prin judecare sau programat, instanţele bisericeşti urmează o
procedură asemănătoare cu aceea a instanţelor de judecată ale
Statului, pe care le urmează. Menţionăm că procedura nu este
aceeaşi pentru toate Bisericile, dar Ia noi, cele mai importante
elemente ale procedurii sunt următoarele: ancheta, introduc­
erea acţiunii din oficiu sau la cererea reclamantului, fixarea ter­
menului de judecată, citarea părţilor, dezbaterea publică,
prezentarea probelor, asigurarea dreptului de apărare, deliber­
area şi pronunţarea.
Hotărârea luată trebuie să fie motivată, iar dreptul de apel
sau de recurs, la instanţele superiore, trebuie să asigure
revizuirea şi casarea hotărârilor.
Intr-o vreme instanţele bisericeşti şi-au însuşit procedura din
dreptul de Stat. Astfel, până în vremea lui Cuza Vodă au existat
180
închisori ale episcopilor. Dicasteriile erau un fel de curţi de
judecată unde se judecau infracţiunile clericilor şi unele ale
mirenilor în legătură cu abaterile de la canoanele Bisericii, iar
cei condamnaţi erau închişi apoi în aceste închisori episcopale.
Aplicarea puterii jurisdicţîonale a Bisericii se exercită într-o
întreită funcţiune. în viaţa de Stat executivul reprezintă :
') forţa de represiune (poliţie) 2) administraţia de stat (începând
cu ministrul de interne şi sfârşind cu primarul.)
în Biserică nu există decât partea a doua a puterii executive,
deoarece o pedeapsă nu se aplică printr-un organ al forţei de
represiune, ci pe cale administrativă începând cu Patriarhul şi
sfârşind cu episcopul.
vKxistă o deosebire între puterea jurisdicţională , care
înseamnă puterea supremă de conducere şi funcţiunea
judecătorească o ramură a celei dintâi.
în Biserică mai există şi alte organe care deţin parţial puterea
legislativă. Fiecare episcop în eparhia Iui poate lua unele
măsuri, dar numai în acord cu canoanele şi legile existente. Pe
cale de circulară poate lua măsuri cu caracter de lege. El face
aceasta în virtutea puterii pe care o au canoanele şi legile deja
existente.
în ceea ce priveşte însuşirea, de către instanţele bisericeşti, a
justiţiei civile şi penale din dreptul de Stat, putem spune ca s-a
ajuns la măsuri aspre folosite de episcopi şi protopopi.
După Mântuitorul cel mai mare judecător în Biserica văzută
este duhovnicul ale cărui hotărâri sunt importante.
Fiecare duhovnic poate lega sau dezlega independent de alt
duhovnic sau puterea lumească.
Infracţiunile bisericeşti sunt păcate, iar conveţuirea laolaltă
cu statul a favorizat adoptarea unor termeni speciali şi în
materie de drept canonic. Abaterile sunt astfel împărţite în:
abateri şi delicte.
Instanţele civile de judecată sunt acele foruri care prin pu-
181
tcrca lor proprie pot da sentinţe care nu mai este necesar să fie
aprobate de altă autoritate . Instanţele civile sunt instanţe de
judecată.
ÎNTREBĂRI ŞI TEME:
' / 1) Ce este funcţia judecătorească ?
2) Exista asemănare între instanţele de judecată bisericeşti şi
cele ale Statului ?
3) Cine mai deţine puterea legislativă în Biserică?
4) Cum sunt împărţite abaterile în Biserică ?
5) Care este scopul pedepselor în Biserică ?
6) Ce este caterisirea ? Dar anatema?

LECTURĂ: Pretinsul ” drept al celui mai tare ’’Dreptul

forţei “ sau ” al celui mai tare” e o expresie lipsită de sens sau
folosită numai în mod ironic, pentru a afirma inexistenţa drep­
tului. Căci, dacă afirmăm că dreptul este tot una cu forţa,
înlăturăm posibilitatea oricărei distincţii între drept şi nedrept
şi prin urmare şi a oricărei aprecieri a justiţiei şi injustiţiei.
(După Giorgio Del Vecchio, Lecţii de Filosotle juridică, tradu­
cere de J. C. Dragan, pg. 193).
 LECŢIA X X X V II şi X X X V III

CĂSĂTORIA CIVILĂ ŞI CUNUNIA RELIG IO A SĂ

Un capitol important ai dreptului canonic îl constituie pro­

blema căsătoriei, deoarece şi din acest punct de vedere religios
şi civil, cât şi ca vechime a trezit un interes general. Problema
căsătoriei religioase, care pune bazele familiei creştine, îşi are
începutul în textul biblic, în care, ’’Domnu a zis: Nu este bine să
fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. Şi a făcut
Dumnezeu lui Adam o femeie”(Facere,II, 18), în canoanele bi­
sericeşti şi în Sf. Tradiţie. La fel cu Biserica, Statul dă o atenţie;
deosebită acestei instituţii sociale, care pune bazele nucleului
societăţii şi per petuarea speciei umane.
Pentru noi, în calitate de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe,
este important să definim căsătoria să vedem în ce categorie de
legi se încadrează, ce urmări are, care sunt impedimentele, când
se poate desface etc.
Sub formă de monogamic, căsătoria a fost aşezată Ia crearea
omului, dar caracterul monogam a dispărut, iar Mântuitorul a
ridicat-o la rangul de taină, redându-i rostul şi importanţa.
^D upă definiţia jurisconsultului roman Modestinus, acceptată
şi de canonişti ortodocşi ’’Căsătoria este legătura dintre un
bărbat şi o femeie, o unire pentru toată viaţa şi o participare rec­
iprocă la dreptul divin şi omenesc. Din această definiţie ies în
evidenţă trei momente ale ideii de căsătorie: momentul fizic,
adică legătura conjugală a bărbatului cu femeia; momentul etic,
care constă în unirea deplină şi inviolabilă pentru toată viaţa şi
momentul religios-juridic, care include deplina unire a tot ce
priveşte credinţa, viaţa şi dreptul. Această definiţie arată baza
naturală a căsătoriei, care nu este un simplu contract, ci
183
cuprinde întreaga viaţă a omului, fapt pentru care definiţia a
fost primită în colecţiile de canoane bisericeşti şi este consider­
ată cea mai bună şi mai complexă explicare a fiinţei căsătoriei,
fiindcă cuprinde ideca monogamici, a legăturii conjugate
nedespărţite şi după voia lui Dumnezeu, exprimată la crearea
lumii, când socoteşte pe bărbat şi femeie formând un singur
trup.
Cununia este o Taină şi îndeplineşte condiţiile ei în ceea ce
priveşte materia, forma, savârşitorul şi primitorul . Materia
Tainei cununiei este contractul nupţial, adică consimţământul
unui bărbat şi al unei femei de a trăi viaţa împreună.
Săvârşitorul Tainei este episcopul sau preotul. Primitori sunt
mirele şi mireasa, iar forma tainei este invocarea Sf. E>uh către
săvârşitor asupra primitorilor, prin formula: ‘Se cunună robul
lui Dumnezeu “N”, cu roaba lui Dumnezeu “N”, în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.'’
Căsătoria binecuvântată de Dumnezeu Creatorul, dar dena­
turată şi degradată de om, a fost reabilitată şi ridicată din nou
la demnitatea ei de Mântuitorul, când a binecuvântat nunta din
Gana Gallileiei (Ioan II, 2).
Cununia religioasă care se săvârşeşte după căsătoria civilă,
este o reînnoire a hotărârii luate şi o parafare a consimţămân­
tului reciproc, dintre cele două părţi, înaintea altarului lui
Hristos, în faţa şi prin slujitorii lui, care cer binecuvântarea Iui
Dumnezeu pentru cei doi care vor să trăiască împreună după
rânduială, pentru continuarea speciei umane şi al ajutorului
reciproc.1Aceste considerente sunt valabile şi pentru cununia
religioasă luată ca drept firesc şi pentru căsătoria civilă. Dacă
cercetam atent instituţia căsătoriei, constatăm că între cununia
religioasă şi cea civilă nu sunt deosebiri fundamentale, ci se
completează una pe cealaltă, iar comună este grija pentru
închegarea familiei şi a ocrotirii ei.
A

In ordinea firească, fenomenul social al căsătoriei ne arată că

184
flecare parte componentă a acesteia se naşte înainte de ţoale ca
cetăţean al statului şi apoi devine credincios al Bisericii.
Aşadar, având în vedere că legile statului, potrivit Codului
familiei, sprijină întreaga instituţie a căsătoriei, în urma căreia
se nasc drepturi şi datorii reciproce între soţi, este justificată
încheierea căsătoriei civile înaintea celei bisericeşti, aşa cum se
obişnuieşte de la începutul veacului al XlX-lea şi până în
prezent.
Căsătoria civilă ( matrimonii.su legitim uni ) încheiată după
legile civile, înaintea autorităţilor civile are o justificare şi din
necesitatea reglementarii unor conflicte ce s-ar ivi în viaţa de
familie faţă de care legile statului chiar cu unele constrângeri
materiale , fizice, sunt mijloace de care Biserica nu dispune.
Căsătoria civilă este considerată ca o conveiţuire liber con­
simţită bilaterală, care există atâta vreme cât există esenţa
căsătoriei, adică consimţământul reciproc. Consimţământul
unilateral nu poate exista în materie de căsătorie.
Consimţământul reciproc are la bază relaţiile dintre părţile con­
tractuale ale căsătoriei, bazate pe prietenie şi afecţiune reci­
procă, precum şi pe ajutorul moral şi material dintre părţi.
Căsătoria în stetul nostru este reglementată pe baza Codului
familiei, apărut in anul 1954, în conformitate cu legea nr. 4 ,
adoptată în 1953 şi publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 4 ian­
uarie 1954.
Codul familiei este de mare valoare în clasificarea rapor­
turilor de familie şi este de folos şi Bisericii pentru orientarea în
problemele de familie, faţă de care, atât Statul cât şi Biserica
depun un efort susţinut pentru ocrotirea şi consolidarea vieţii de
familie în patria noastră, fiecare după poziţia sa şi cu metodele
sale.
Din cele prezentate mai sus se poate trage concluzia că cea
mai veche instituţie de drept divin este căsătoria şi că a luat
naştere când Dumnezeu a creat pe cei dintâi oameni şi a hotărât
185
să se iubească reciproc şi să se ajute. Pentru acest scop
Dumnezeu a sădit în ei cea mai puternică simţire reciprocă,
dragostea, încât au devenit un suflet, o inimă, un trup. Prin
această legătură naturală, cei dintâi oameni sunt strămoşii nea­
mului omenesc.
Dumnezeu a instituit căsătoria sub forma monogamici, o
legătură între un bărbat şi o femeie, dar mai târziu , datorită
degradării omului căzut în păcat, au apărut poligamia şi polian-
dria, în care au căzut oamenii înainte de apariţia creştinismului.
Legătura dintre creştini se bazează pe dragoste naturală şi
creştinească şi este de mare importanţă şi pentru viaţa pămân­
tească, dar mai ales pentru viaţa veşnică.
Căsătoria este singurul act omenesc ridicat de Biserică la
rangul de Taină.
Din punct de vedere dogmatic, căsătoria este o taină, iar din
punct de vedere al dreptului este un act juridic.
Creştinismul a împrumutat, în ce priveşte concepţia şi legea
sa despre căsătorie, tot ce a fost valabil şi în legea naturală. Pe
lângă celelalte mijloace care întăresc unitatea unei societăţi se
adaugă şi unitatea familiei. Unitatea familiei asigură şi unitatea
religioasă dintr-o ţară. Aceste motive au determinat ca Biserica
să colaboreze cu Statul în ce priveşte legislaţia pentru consoli­
darea familiei. Până in anul 893, creştinii se puteau căsători
numai civil. După această dată ei sunt obligaţi să se căsăto­
rească şi religios, îndată după ce se căsătoresc civil. în conştiinţa
sa, fiecare creştin se simte obligat să urmeze normele Bisericii.
Abia în anul 893, Leon al Vl-lea Filosoful, legiferează căsătoria
religioasă obligatorie pentru creştini. La noi în ţară, de la 1886
s-a prevăzut în jurisprudenţă căsătoria religioasă facultativă.
în anul 1890 s-a suspendat clerului dreptul de a mai purta
actele de stare civilă.
186
 în cele ce urmează vom vedea care sunt condiţiile de con­
tractare a căsătoriei, de câte feluri sunt acestea, care sunt
impedimentele, cum şi în ce condiţii se poate desface căsătoria şi
altele.
Căsătoriile în comun nu pot 11 admise, la fel nici poligamia
sau poliandria. Legislaţia romană şi cea grecească admiteau
bigamia în care exista o legătură prin căsătorie, iar cealaltă era
prin concubinaj.
La turci s-a desfiinţat poligamia în anul 1921 prin Kemal-
Paşa Atatiirk.
Cum se explică poligamia la unele popoare ? Prin pierderea
bărbaţilor în războaie, s-a pus problema cu aspect social, destul
de important, a femeilor care nu se puteau căsători cu nici un
chip. Chiar în Germania, după primul război mondial s-a
îngăduit poligamia.
La chinezi, Ia indieni, care n-au purtat războaie, problema
poligamiei nu s-a pus deloc.
Căsătoria îi face părtaşi pe cei doi soţi de un drept divin şi
unul uman; aşadar este întemeiată pe un drept dumnezeiesc şi
pe unul omenesc. Concepţia creştină adaugă faptul că legătura
are un caracter sacru, care se dobândeşte prin taina cununiei.
Creştinismul a împrumutat, în ce priveşte legea căsătoriei, tot
ce a fost valabil şi în legea naturală. Căsătoria constituie cei
din-tâi altar al bisericii creştine.
Pe lângă celelalte mijloace caj*î întăresc unitatea societăţii se
adaugă şi unitatea familiei. Unitatea familiei asigură şi unitatea
religioasă dintr-o ţară. Aceste motive au determinat şi Biserica
să colaboreze cu Statul în ce priveşte legislaţia pentru consoli­
darea familiei.

187
 ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

^ 1) Care este definiţia căsătoriei acceptată de canoniştii

ortodocşi ?
2) Care sunt cele trei momente ale ideii de căsătorie ?
3) Care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
Taina cununiei ?
4) De ce se săvârşeşte cununia religioasă după căsătoria
civilă?
5) Ce rol are consimţământul reciproc în căsătorie ?
6) Ce importanţă are unitatea familiei ?

LECTURĂ : Nu poate intra în preoţie, cel ce, a cărui soţie

este adulteră, precum spune canonul al 8-lea de la Neocezareea.
Se dispune ca femeia care s-a făcut adulteră după hirotonia
soţului să se demită sau dânsul să înceteze de la preoţie.
(Canonul 18 apostolic; Canoanele 3,6,12,26,, ale Sinodului
Trulan; Canonul 8 al Sinodului din Neocezareea; Canonul 27 al
Sf. Vasile cel Mare)
 LECŢIA X X X IX

CONDIŢIILE CERUTE CANDIDAŢILOR LA CĂSĂTORIE

In legătură cu SE Taină a cununiei există cele mai multe

restricţii, deoarece este actul de cea mai mare importanţă din
viaţa civilă. Prin el se încheie cel dintâi şi cel mai important
nucleu social, familia.
Căsătoria nu poate fi redusă la importanţa oricărui alt con­
tract. Din punct de vedere legal, căsătoria poate fi considerată
un contract care se bazează pe liberul consimţământ al părţilor.
Biserica poate anula (nu desface) o căsătorie, care nu s-a bazat
pe liberul consimţământ al părţilor, de aceea consimţământul
părţilor este cea dintâi condiţie care se cere pentru căsătorie.
Când bisericii i s-a încredinţat un rol important în problema
căsătoriei, s-au întrebuinţat toate prescripţiile canonice, care
existau de Ia începutul Bisericii şi s-au adăugat prescripţiuni
noi, pentru ca legalitatea şi sfinţenia căsătoriei să fie apărată
pretutindeni. Privitor la însemnătatea căsătoriei, din punct de
vedere civil, Biserica a dat prescripţiuni corespunzătoare, ceea
ce confirma acordul cu consensul în aprecierea valorii morale a
căsătoriei. Aceasta se referă şi la condiţiile esenţiale ale
căsătoriei, fără care căsătoria nu are forţa legală . între aceste
condiţii, amintim următoarele:
1. Consimţământul este cea dintâi condiţie ( Consensus i'acit
nuptiam), adică declaraţia liberă a bărbatului şi a femeii de a
contracta o căsătorie. Din această cauză, căsătoria se consideră
contractată din momentul în care s-a exprimat consimţământul
celor doi soţi. Pentru ca această consimţire să fie într-adevăr
baza legăturii conjugale, trebuie să corespundă tuturor
hotărârilor legale, care se cer oricărui contract legal. înainte de
toate, cei care contractează , trebuie să aibă toate însuşirile
morale necesare pentru aceasta, precum şi însuşirile fizice care
condiţionează căsătoria. Dacă acestea există şi s-a exprimat şi
consimţământul reciproc în forma legală, atunci acest con­
simţământ apare ca bază a căsătoriei.
2. Vârsta prescrisă pentru căsătorie , trebuie să fie aceea la
care să poată garanta îndeplinirea scopului moral şi fizic al
căsătoriei, pentru ca acel simţământ reciproc, despre care am
amintit, să aibă o bază reală. Legislaţia română şi cea bi­
sericească, cer ca amândouă părţile să fi ajuns la vârsta matură,
dacă vor să contracteze o căsătorie legală.
Legislaţia noastră de stat şi în conformitate cu aceasta şi cea
bisericească, cer ca părţile să fi ajuns la vârsta majoratului, deci
vârsta de 18 ani.
Atât pentru scopul fizic cât şi moral al căsătoriei s-a prescris
vârsta, fără care nu se poate contracta şi nu este legal încheiată
o căsătorie. După canoanele bisericeşti un bărbat care a ajuns
vârsta de 70 ani şi o femeie care a ajuns vârsta de 60 ani nu mai
poate contracta o căsătorie. La astfel de persoane nu mai apare
justificată căsătoria, deoarece nu se poate îndeplini nici scopul
fizic, nici cel moral. Pentru acelaşi motiv opreşte legislaţia bi­
sericească contractarea căsătoriei, când între persoanele respec­
tive există o mare deosebire de vârstă.
3. Facultăţile sufleteşti normale sunt absolut necesare pentru
îndeplinirea condiţiilor esenţiale ale căsătoriei. Dacă depli­
nătatea facultăţilor mintale se cere oricărei persoane care
doreşte să încheie un contract, cu atât mai mult se cere această
condiţie de la cel care are de gând să încheie un contract, cum
este cel de căsătorie, în care se întâlneşte dreptul divin cu cel
omenesc. Din această cauză atât legile civile cât şi cele bi­
sericeşti opresc căsătoria celor nebuni, debili mintal, irespon­
sabili, idioţi, căci unor astfel de persoane le lipseşte înţelegerea
190
acţiunilor lor şi cunoştinţa obligaţiilor juridice, pe care le iau
asupra lor. Nu sunt excluşi de la căsătorie cei care se găsesc tem­
porar într-o stare sufletească anormală.
4. Aptitudinea pentru îndeplinirea datoriei conjugale este
actul fizic care determină naşterea de prunci, care nu depinde
de voinţa soţilor, la care se adaugă şi scopul de a face posibil
soţilor satisfacerea impulsurilor naturale. Impotenţa (impoten-
tia) de a îndeplini datoria conjugală, este o piedică pentru con­
tractarea căsătoriei.
5. Consimţământul părinţilor (tutorilor) este o condiţie pe
care trebuie să o îndeplinească toţi cei ce doresc să se căsătore­
ască , dar mai ales minorii, care au nevoie ăi de dispensă pentru
a contracta căsătoria. Atât legislaţia veche bisericească, precum
şi cea mai nouă, prevăd consimţământul părinţilor pentru
căsătoria fiului sau fiicei, care nu are o situaţie socială indepen­
dentă, dar mai ales pentru cei care au defecte fizice sau psihice.
In această privinţă legislaţia greco-romană conţinea hotărâri
severe, iar legislaţia bisericească, ţinând seama de caracterul
creştin pe care l-a dat căsătoriei, a trebuit să manifeste o sever­
itate şi mai mare în hotărârile respective. Sf. Vasile cel Mare, în
canonul 43, caracterizează ca desfrânare orice căsătorie con­
tractată fără consimţământul părinţilor. Acest canon şi toate
hotărârile care sunt în legislaţia greco-romană de acord cu
conţinutul lui fac parte din colecţiile de canoane ale Bisericii
Răsăritului.
Aceste condiţii necesare contractării căsătoriei sunt respec­
tate cu stricteţe, deoarece sunt esenţiale pentru încheierea
căsătoriei. ’’Conditio sine qua non”condiţii fără de care nu se
poate contracta, nici din punct de vedere bisericesc, nici din
punct de vedere civil, aceste cerinţe ale căsătoriei fiind îndepli­
nite, mai trebuie să nu existe aşa-zisele impedimente de drept,
spre a se putea contracta o căsătorie legală.

1Q 1
 ÎNTREBĂRI Şl TEME:
^ 1) Care este cea dintâi condiţie a căsătoriţ i ?
2) Care este vârsta, după canoanele bisericeşti, peste care nu
se mai poate contracta căsătoria ?
3) Care sunt facultăţile sufleteşti absolut necesare căsătoriei ?
4) Este necesar consimţământul părinţilor la căsătorie ?
5) Care este scopul căsătoriei ?
6) Au importanţă impedimentele de drept în contractarea
căsătoriei ?

LECTURĂ : Canonul 72 al Sinodului Trulan hotărăşte că

dacă un ortodox se împreună cu o femeie eretică, nunta să fie
fără valoare şi căsătoria nelegiuită să se desfacă; iar de vor
stărui în această căsătorie, să se afurisească. (Canonul 14 al
Sinodului IV ecumenic. Canonul 10 şi Canomil 31 al Sinodului
din Laodiceea; Canonul 21 al Sinodului din C artagena)

192
 LECŢIA XL

IM PEDIM ENTELE LA CĂSĂTORIE

în sens creştin, căsătoria este acea Sfântă Taină instituită de

Dumnezeu Ia aşezarea primilor oameni şi restabilită Ia demni­
tatea ei de Taina dumnezeiască de către Mântuitorul lisus
Hristos şi rânduită de Biserică, în vederea convieţuirii soţilor în
conformitate cu legislaţia bisericească, după ce au primit
binecuvântarea harului.
După dreptul canonic şi după dreptul civil, faţă de încheierea
actului căsătoriei se pot ivi unele piedici sau impedimente, care
pot anula însăşi validitatea căsătoriei sau pot crea o situaţie de
ilegalitate deoarece şi acest aci solemn poate fi încheiat valid sau
legal.
Prin impediment la căsătorie (impedimentum matrimonii) se
înţelege împrejurarea care se opune căsătoriei sau care face
căsătoria contractată ilegală. Impedimentele Ia căsătorie se
împart în: 1. impedimente absolute şi 2. impedimente relative,
după cum împiedică o căsătorie în general sau numai cu anu­
mite persoane, cum ar fi rudele. Prin impedimentele absolute,
căsătoria încheiată devine nulă, pe când impedimentele relative
îngăduie o căsătorie care este valabilă, dar nu permisă. Aşadar,
impedimentele absolute lovesc esenţa sau validarea căsătoriei,
iar impedimentele relative lovesc formalităţile legale sau legali­
tatea căsătoriei.

I. Impedimentele care lovesc esenţa căsătoriei se mai numesc

şi impedimente dărâmătoare de căsătorie, iar cele care lovesc
formalităţile de căsătorie se mai numesc şi impedimente
împiedecătoare.
193
Impedimentele la căsătorie pot lovi:
A) Materia căsătoriei;
B) Scopul căsătoriei;
C) Subiectul sau persoanele căsătoriei.
A. Impedimentele care lovesc sau anuleaz.i materia căsătoriei
sunt următoarele:
❖ Imposibilitatea exprimării consimţământului. In această
categorie intră minorii, demenţii şi cei în stare de ebrietate;
❖ Lipsa libertăţii de voinţa provenită din eroare, frică
(exemplu situaţia răpirii), sila fizică (de exemplu prin bătaie)
sila morală (de exemplu prin ameninţare);
❖ Imposibilitate fizică ( impotenţa );
B. Impedimentele care lovesc scopul căsătoriei sunt
următoarele:
❖ Impedimente provenite din unele obligaţii existente, cum
ar fi logodna nedesfăcută, căsătoria nedesfăcută, hirotonia în
treptele de drept divin şi depunerea voturilor monahale;
❖ Lipsa sentimentului religios-moral, care loveşte scopul
căsătoriei prin: primejdia dispariţiei credinţei unuia dintre soţi
sau ambilor soţi, adulteruî, omorul de soţ sau soţie, căsătoria a
patra, care se consideră imoralitate.
C) Impedimente la căsătorie, care lovesc subiectul sau per­
soanele, izvorăsc din:
❖ înrudirea dintre ele, în linie dreaptă, care merge la infinit
sau rudenie de sânge în linie colaterală, care este neadmisă până
la gradul V II inclusiv.
❖ înrudirea din cuscrie, până la al treilea fel.
❖ înrudirea spirituală sau duhovnicească.
❖ înrudirea din adopţiune sau înrudirea legală.
II. Impedimentele relative, care lovesc formalităţile de
căsătorie sau permisiunea căsătoriei, cu toate condiţiile vali­
dităţii ncavând nici o piedică de valoare a celor prezentate până
194
aici, după învăţătura canonică şi Tradiţia Bisericii noastre
Ortodoxe, cu privire la formalităţile de căsătorie, socotim pie­
dici următoarele:
❖ Lipsa căsătoriei civile este un impediment pentru
săvârşirea căsătoriei, care poate li sancţionată mai grav pentru
cel care ar săvârşi căsătoria religioasă înaintea căsătoriei civile;
♦> Lipsa dispensei acordate de autoritatea ierarhică compe­
tentă, înainte de încheierea căsătoriei religioase;
❖ Lipsa examinării mirilor şi pregătiri mirilor pentru
căsătoria religioasă;
❖ Lipsa rânduielii prescrise pentru săvârşirea Tainei
căsătoriei;
❖ Lipsa săvârşitorului legal, adică a preotului paroh, daca
nu s-a acordat delegaţie sau încredinţare legală săvârşitorului
căsătoriei.
Canonistul Nicodem Milas socoteşte impedimentele care fac
nulă cununia, următoarele:
❖ Facultăţi anormale ale spiritului;
❖ Impotenţa de a îndeplini datoria conjugală;
❖ Lipsa consimţământului părinţilor (tutorilor);
❖ Căsătoria existentă ilegal;
❖ Graviditatea logodnicei;
❖ Hirotonia;
❖ Făgăduinţa castităţii;
❖ Impedimentul la căsătorie al soţilor văduvi după a treia
căsătorie.
Iar între impedimentele care opresc căsătoria, dar nu o fac
nulă, ci numai nepermisă, amintesc:
❖ Lipsa vârstei pentru contractarea căsătoriei;
❖ Constrângerea şi frica;
❖ înşelăciunea;
1
 Logodna;
❖ întinderi de curse periculoase de una din părţile logodite
contra celeilalte;
❖ Condamnarea pentru o crimă;
❖ Anul de doliu;
❖ Lipsa dispenselor;
❖ Lipsa îngăduinţei autorităţii;
❖ Lipsa actelor necesare.
Această împărţire, după dreptul roman, nu se potriveşte cu
principiile bisericeşti. împărţirea principală trebuie să aibă în
vedere efectele impedimentelor asupra căsătoriei. Conform
acestui principiu avem împărţirea în:
❖ Impedimente nimicitoare, care nu admit căsătoria, iar
dacă totuşi se încheie, este ca o legătură nevalabilă, cu efect nul
din punct de vedere juridic şi copiii născuţi sunt nelegitimi;
❖ Impedimente opritoare, care opresc dar nu ating valabili­
tatea căsătoriei, dacă totuşi se face.
După izvorul lor, impedimentele se împart în impedimente de
drept divin, care au cauze în legea pozitivă divină (exemplu
monogamia) şi impedimentele de drept omenesc, care se împart
în bisericeşti izvorâte din legi bisericeşti, civile, izvorâte din legi
civile şi mixte, civile-bisericeşti, izvorâte din legi date de autori­
tatea bisericească şi civilă.
După scopuri, impedimentele sunt de drept public, după cum
nerespectarea lor vatămă morala societăţii în general, de aceea
intervin organele publice din oficiu şi impedimentele de drept
privat, a căror nerespectare vatămă numai interesele celor ce se
căsătoresc, deci intervin ei singuri reclamând aceste impedi­
mente.
Cu privire la formă, cununia religioasă nu este valabilă, dacă
nu s-a săvârşit în numele Sfintei Treimi.
Pentru învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe, aceste impedi­
196
mente au o importanţă deosebită în primul rând pentru obser­
varea atentă, deoarece condiţionează validitatea şi permisiunea
căsătoriei, atât sub aspectul canonic, bisericesc, cât şi sub aspec­
tul dogmatic a! Tainei căsătoriei, care condiţionează existenţa
harică, pentru cei care doresc binecuvântarea bisericească a
căsătoriei lor, a căror familie se clădeşte pe o temelie statornică
sub toate aspectele, chiar şi sub aspectul pur social.
Nu surprinde deci, ca unele căsătorii nu au prea mare stator­
nicie, pentru că le lipsesc condiţiile legale şi bisericeşti pentru a
dăinui şi a fi statornice pe toată viaţa.
Revine o mare răspundere morală şi socială atât celor care
doresc să încheie o căsătorie sănătoasă , după voia lui Dumnezeu
şi grija Bisericii şi a Statului nostru, de a pune o temelie
sănătoasă celulei sociale, care este familia.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Care sunt piedicile în dreptul canonic şi în cel civil, care

pot anula căsătoria ?
S 2) Câte feluri de impedimente s u n t ?
3) Care sunt impedimentele care privesc ’’materia căsătoriei”?
4) Care sunt impedimentele care privesc scopul căsătoriei ?
5) Care sunt impedimentele care privesc subiectul căsătoriei ?
6) Când nu este valabilă cununia religioasă ?

LECTURĂ: Cel ce se desfrânează cu logodnica, după Sf.

Vasile cel Mare se exclude de la împărtăşanie 11 ani; noi zicem
că pe doi ani, dacă în fiecare zi, după ceasul al nouălea mănâncă
mâncare uscată şi face, în fiecare zi, 300 de mătănii. Dar negli­
jând să facă aceasta va împlini anii hotărâţi de părinţi. (Canonul
19 apostolic; Canoanele 26,54 ale Sinodului Trullan; Canonul 2
al Sinodului din Neocezareea; Canoanele 23, 27, 67, 75, 87, ale
Sf. Vasile cel Mare.)
 LECŢIA XLI

RUDENIA FIZIC Ă SAU DE SÂNGE (CONSÂNGENITATEA)

între impedimentele care împiedică o căsătorie, se numără şi

rudenia, care poate fi de sânge, încrucişarea, rudenia spirituală
şi adopţiunea.
înrudirea înseamnă , în general , legătura ce există între
anumiţi oameni şi care se întemeiază pe un ;>ct fizic sau moral.
După dreptul canonic rudenia este un raport de intimitate, o
legătură între două persoane, printr-un act fizic sau moral.
Potrivit acestui act, legătura fizică dă naştere la rudenie de
sânge, iar legătura morală dă naştere la rudenia spirituală sau
morală.
Actul fizic care determină înrudirea este naşterea. Nici una
dintre legăturile dintre oameni nu are acest caracter intim şi
atâta putere ca înrudirea prin naştere. Rudenia se poate socoti
descendent-tată-fiu-nepot-strănepot etc. şi ascendent tată-
bunic-străbunic etc.
Fiul este în gradul I de rudenie cu părinţii săi. în afară de
linia aceasta următoare sau coborâtoare mai există legături sau
linii colaterale.
Gradul de rudenie se numeşte apropierea sau depărtarea
rudeniei între două persoane, nemijlocită prin naştere, iar rân­
dul neîntrerupt de naşteri se numeşte linie.
Gradul de rudenie se determină după numărul naşterilor
care mijloceşte rudenia între două persoane. Dreptul roman a
fixat linii şi grade ca mod mai practic pentru aflarea relaţiei de
rudenie. Această metodă a fost acceptată şi de dreptul bi­
sericesc, ca şi de dreptul civil al statelor moderne. Mijlocul
ajutător este o stemă, numită în dreptul roman ” stema cogna-
tionis”, iar în limbaj modern ’’arbore genealogic”, care este o
reprezentare a consângenităţii şi a altor relaţii asemenea cu ea,
printr-un şir de semne, care sunt următoarele:
L J ❖ unitate familială, tata, mama;
( ) ❖ bărbat;
A femeie;
v_y *1* legătura căsătoriei;
f/ •!* legătura nepermisă;
j ❖ descendenţa sau naşterea;
❖ rudenia spirituală;
£/) ❖ moartea unei persoane.
Arborele genealogic pentru fixarea raporturilor consânge­
nităţii între ascendenţi şi descendenţi:
ABCDEFG

O A
 B

O c
A D
o E
F
G

A născut pe B, B a născut pe C şi aşa mai departe până la G.

Aşadar, A este născătorul direct al lui Ii şi prin B născătorul
indirect al lui C şi mai departe până Ia G. A este, deci tatăl per­
soanei B, bunicul lui C, străbunicul lui I), răstrăbunicul lui E,
răstrăbunicul al IJ-lea a lui F şi răstrăbunicul al 111-Iea al lui G.
Dacă luăm figura de jos în sus spunem : persoana G este fiul
persoanei F, nepotul lui E, strănepotul lui D, răstrănepotul lui
G, răstrăncpot al II-lea a lui B şi răstrănepol al Ill-lea a lui A.
Arborele genealogic pentru fixarea raporturilor de consân-
genitate dintre urmaşii unui strămoş comun:

B
C
D
E
F
G

Persoana A este ascendentul comun al tuturor celorlalte per­

soane şi anume : născătorul direct al persoanelor B,B’, iar indi­
rect al persoanelor C ,C ’;D,D’ şi mai departe până la GG\
Tuturor acestora le-a împărtăşit A sângele său. deci sunt toţi
înrudiţi prin sânge sau consângeni.
Aici sunt însă două lin ii: A până la G şi A până la G ’. Ambele
linii sunt pentru A linii directe. De aceea şi persoanele liniei A
până la G sau A până la G ’ sunt consângene în linia directă.
Privind însă liniile A până la G şi A până ia G, în raportul lor
dintre ele sunt linii colaterale. De aceea persoanele liniei A până
la G sunt consângeni colateterali faţă de persoanele liniei A până
la G ’ şi invers.
Pentru calcularea gradelor de rudenie s-au ridicat
următoarele reguli de drept care se bazează şi pe dreptul natural:
❖ Soţii să se considere ca o singură persoană şi nu pot să se
numere cu grade deosebite; ei fac faţă de celelalte rude un grad;
❖ Fiii şi fiicele sunt cu părinţii lor întotdeauna în gradul întâi
de rudenie de sânge; Fraţii din aceeaşi căsătorie, ori câţi ar fi,
sunt în gradul al doilea de rudenie;
200
 Fraţii care au comun numai pe tata sau numai pe mama se
consideră fraţi din aceeaşi căsătorie;
❖ La rudele parte femeiască se determină tot aşa numărul
gradelor ca şi în linia bărbătească;
❖ Rudenia este limitată în general la şapte grade în linie
dreaptă, prin faptul că după legile naturale este exclusă
supravieţuirea gradului al şaptelea de rudenie, din care cauză
nu-i nici un motiv să se stabilească raportul de rudenie peste
gradul al şaptelea.
In linie colaterală prescrierea unor astfel de raporturi ar păşi
peste gradul al şaptelea şi limitele dreptului de înrudire natu­
rală, căci raporturile de înrudire peste gradul al şaptelea sunt
prea îndepărtate, pentru a fi teamă de amestec de sânge, contrar
naturii.
Consângenitatea sau rudenia de sânge s-a considerat ca
impediment la căsătorie atât în legislaţia mozaică, cât şi în legis­
laţia veche romană. Legislaţia greco-romană a primit normele
date în această privinţă de vechea legislaţie şi influenta bi­
sericească a dat legi care corespundeau atât cerinţelor morale
cât şi fizice. Aceste legi au fost primite apoi de Biserică în
colecţiile bisericeşti de canoane, i
Aplicând regula din dreptul roman ”Quod sunt generations,
tot sunt gradus inter personas” (câte naşteri atâtea grade sunt
între persoane), la Consângenitatea în linie dreaptă avem:
ABCDE

A
B
C
D
E'
 între tatăl A şi fiul B, un grad de rudenie; între bunicul A şi
nepotul C, două grade; între bunicul A şi strănepotul D, trei
grade de rudenie, iar între străbunicul A şi strănepotul E, patru
grade de rudenie şi aşa mai departe.
In linie colaterală calculăm gradele de rudenie mergând de la
o persoană dintr-o linie până la strămoşul comun şi apoi de la el
Ia persoana din a doua linie, cu care vrem să stabilim gradul de
rudenie al primei , după acelaşi principiu de mai sus şi
numărând semnele naşterilor de pe o linie până la tatăl comun
şi pe cealaltă linie, de la el până la persoana cu care vrem să sta­
bilim gradul de rudenie şi aflam că: între fraţii B şi B ’, două
grade, între verii primari C şi C ’ patru grade, între verii al II-lea
D şi D ’, şase grade şi aşa mai departe.

B’
C’
D’
E’
F’

In linia dreaptă legăturile conjugale sunt absolut interzise şi

acest principiu este şi astăzi în vigoare în toate bisericile orto­
doxe. în linie colaterală, după Dreptul canonic căsătoria este
oprită până la gradul al şaptelea inclusiv şi îngăduită la rudele
începând cu gradul al optulea.
Faptul că rudenia de sânge este impediment la căsătorie la
toate popoarele, indiferent de rasă, religie şi coordonate
geografice, demonstrează că atât motivele morale cât şi cele na­
turale, igienice şi sociale au contribuit Ia acest consens la care
au ajuns oamenii. împotriva căsătoriei între rude apropiate,
202
între fraţi, vorbeşte necesitatea curăţeniei morale şi sfinţeniei,
fiindcă fraţii şi surorile de pe lângă aceeaşi vatră părintească ar
întina datinile strămoşeşti, dacă s-ar căsători laolaltă.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Este rudenia impediment la căsătorie ?

^ 2) Este îngăduită căsătoria la rudele în linie dreaptă ?
j 3) Ce este gradul de rudenie ?
4) Ce este ” stema cognationis” ?
5) Ce reguli de drept sunt pentru calcularea gradelor de
rudenie ?
0S> Cum se calculează gradele de rudenie în linie colaterală ?

LECTURĂ : Rudenia de sânge sau rudenia naturală (cog-

natis naturalis Vel carnalis) este raţiunea reciprocă, care se sta­
bileşte între două persoane prin descendenţa uneia din cealaltă
sau prin descendenţa amândorura dintr-o a treia persoană.
Persoanele care stau în o asemenea relaţie se numesc rude de
sânge.
(După Nicodim Milas - Dreptul Bisericesc Oriental, tradu­
cere de D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915, pg. 495)
 LECŢIA X L II

CUSCRIA ŞI FELURILE E!

Prin căsătorie se produce un raport intim între două sau mai

multe persoane care se numeşte cuscrie, cu alte cuvinte, rapor­
tul întemeiat între soţ şi rudele soţiei şi între soţie şi rudele
soţului.
Din unitatea stabilită intre doi soţi , rezultă că între un soţ şi
consângenii celuilalt soţ se nasc anumite raporturi de rudenie,
care îşi au baza în raportul de rudenie între acel soţ şi consân­
genii celuilalt soţ; se produce un raport de încuscrire şi aceste
raporturi de intimitate constituie rudenia încuscririi sau
cuscriei.
Cuscria este de trei feluri:
Cuscria de felul 1, care este legătura care se naşte între soţ şi
rudele soţiei şi între soţie şi rudele soţului.
Cuscria de felul al II-lea este legătura care se naşte între
rudele soţului şi rudele soţiei şi invers, între rudele soţiei şi
rudele soţului.
Cuscria de felul al III-lea este legătura care se naşte între
rudele unuia dintre soţi, din prima familie , cu rudeniile unuia
dintre soţi, din legătura cu o a treia familie, aşadar, o înrudire
dintre trei familii.
Ca şi în raportul de consângenitate şi raportul de cuscrie nu
este egal între persoane, ci depinde de apropiere sau depărtare .
încuscrirea între soţ şi consângenii celuilalt soţ, deci cuscria de
felul I este mai aproape decât cea de felul al II-lea şi aceasta mai
aproape decât cea de felul al III-lea. Raportul de cuscrie vari­
ază nu numai de la un fel de cuscrie la altul, ci variază chiar şi
în unul şi acelaşi fel de cuscrie. Raportul de cuscrie fiind înte­
meiat pe raportul de consângenitate al soţilor, va fi mai apropi­
at sau mai depărtat, cu cât raportul de consângenitate al soţilor
204
este mai apropiat sau mai depărtat. Raportul de cuscrie se
reprezintă cu ajutorul aceloraşi semne ca şi consângenitatea.
Calcularea gradelor cuscriei se face ca şi la rudenia de sânge, cu
deosebirea că trebuie să ţinem seama de două sau de trei tulpini
ale rudelor. La numărare se socotesc numai neamurile ce se
succed din ele.
Calcularea gradelor de cuscrie de felul I se face astfel:
O E
A D
A 9 C

9 G
O h
Figura nr. 1
Figura nr. 1 reprezintă încuscrirea soţului A cu ascendenţii şi
descendenţii soţiei B.
Figurile alăturate reprezintă încuscrirea soţiei lui A cu con­
sângenii soţului B în linie colaterală. Deci, atât în linie dreapta,
cât şi în linie colaterală, consângenii soţului B sunt în raport de
cuscrie cu soţul A şi anume de aceeaşi apropiere sau depărtare ,
după cum sunt ei faţă de soţul B (figura nr. 2).

A b o c
i
O k

O L
A m
Figura nr. 2
 Prin urmare, calculându-se încuscrirea tot aşa ca şi consân-
genitatea, după linii şi grade atunci o persoană căsătorită (A)
este încuscrită cu consângenii soţului său B în acelaşi grad , în
care linie şi grad sunt ei cu soţul B, ruda lor. Astfel, în prima
figură de pe pagina, aceasta, A este încuscrit cu C,I),F, în linie
directă descendentă în gradul 1,2 şi 3, iar cu F,G,H în linie
descendentă în gradul 1,2 şi 3.
In figura următoare A este încuscrit cu colateralii soţului
B,I,K,L,M în gradul 2,3,4 şi 5.ţUltima figură reprezintă cuscria
între A şi colateralii mai îndepărtaţi ai soţului B şi anume cu:
N,0,P,Q,R cu care este încuscrit în gradul 3*4,5,6 şi 7, pentru că
în aceeaşi linie şi grad de consângenitate stă cu aceştia soţul lui
A (B) - figura nr. 3.

A B
D

1 / N
O
P

Q
R

Figura nr. 3
Incuscriţii de felul I au şi numiri deosebite. Părinţii soţilor se
numesc socrii. Soţii faţă de socri se numesc ginere şi noră.
Fraţii şi surorile unui soţ faţă de celălalt soţ îşi zic cumnaţi.
Cuscra de felul I opreşte la infinit căsătoria dintre un soţ şi
consângenii celuilalt soţ, în linie dreaptă, iar pe cea dintre ui. soţ
şi consângenii colaterali ai celuilalt soţ până la gradul 6 inclusiv.
Calcularea cuscriei de felul al II-lea se face astfel:
Se formează arborele genealogic atât în linie dreaptă cât şi
colaterală şi se unesc semnele soţilor prin linie curbă, care
înseamnă însoţire şi avem stema cuscriei de felul al II-lea astfel:
 \4
— Figura nr. 4
Figura nr. 4 reprezintă arborele genealogic de cuscrie între
ascendenţii şi descendenţii unui soţ şi ai celuilalt soţ. Dacă
dorim să calculăm depărtarea cuscriei între consângeanul unui
soţ şi consângeanul celuilalt soţ, trebuie să numărăm mai întâi
gradele de consângenitate între un soţ şi consângeanul lui şi apoi
gradele de rudenie între celalalt soţ şi consângeanul respectiv şi
aducându-se la un loc , dobândim gradele de cuscrie între con­
sângeanul unui soţ şi consângeanul celuilalt soţ. Astfel,
străbunicul E al soţului A este, cu nepoata G a soţiei B’ încuscrit
în gradul 5, căci între E şi G sunt trei grade, iar între B ’ şi G ’
două grade, în total cinci grade.
Fraţii şi surorile unui soţ, faţă de fraţii şi surorile celuilalt soţ
sunt cumnaţi, deoarece cumnat este un soţ faţă de fraţii şi suro­
rile celuilalt sot. Rudele mai îndepărtate nu se numesc cu ter­
meni speciali, ci cu termenul general de cuscri.
Cuscria de felul al II-lea este un impediment pentru căsătorie
în toate cazurile, până în gradul cinci inclusiv, iar cazul
amestecului de nume până la gradul al Vll-lea inclusiv. De
aceea fiul vitreg nu se poate căsători cu verişoara soţiei, fiindcă
în acest caz verişoară ar deveni nepoată şi soţia bunica, deci ar
fi un amestec de nume.
Cuscria de felul al III-lea are în vedere legătura unui soţ cu
rudele unei a treia familii cu care are legătură familia celuilalt
soţ, dcci Ia naşterea din două căsătorii între trei familii. Familia
a Il-a joacă un rol deosebit în calcularea cuscriei de felul al
III-lca.
Pentru înţelegerea acestui fel de cuscrie, dăm mai jos un
exemplu de astfel de cuscrie, după cum urmează:

1 2 3

Din căsătoria între B şi C rezultă cuscria de felul I, între A şi

C, ca şi între B şi D.
între A şi prima familie şi F din a treia familie, prin căsătorie
dintre D cu E se naşte cuscria de felul al III-lca.
La cuscria de felul al II-lea, regula este că până în gradul al
III-lea, înrudirea constituie un impediment, iar de gradul al IV-Iea
în linie colaterală, se poate acorda dispensă pentru căsătorie.
Caz tipic de cuscrie de felul al ÎII lea este tatăl faţă de soţia
fiului vitreg, cu care este în gradul trei de rudenie, caz în care
căsătoria este interzisă.
Motivul pentru impedimentul la căsătorie al cuscriei îl
formează în Biserica Răsăriteană principiul următor: căsătoria
între persoanele încuscritc să fie permisă numai atunci când nu
este amestec de nume, adică dacă din căsătorie se schimbă
numele, nu se schimbă şi nu se amestecă raporturile de
înrudire. Potrivit acestui principiu, exprimat în an. 87 al Sf.
Vasile cel Mare şi care a fost primit de legiuitori, s-au Fixat în
dreptul canonic grade de încuscrire în care căsătoria este oprită,
aşa cum am văzut la Fiecare fel de cuscrie.
208
 ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Ce este cuscria ?
2) De câte feluri este cuscria ?
3) Ce numiri deosebite au îneuscriţii de felul I ?
4) Până în ce grad este impediment cuscria de felul il ?
5) Ce este cuscria de felul al III-Iea ?
6) Ce spune Biserica Răsăriteană privitor la impedimentul
cuscriei ?
w

LECTURA: Cuscria de felul al treilea, care se realizează

între trei familii prin cel puţin două căsătorii constituie un
impediment după rânduielile bisericeşti, până inclusiv în gradul
al treilea. Rânduiala aceasta nu se întemeiază pe canoane, ci
numai pe obicei şi pe unele norme ale dreptului roman şi bizan­
tin, care au fost aplicate şi în viaţa Bisericii.

om
 LECŢIA X L III

RUDENIA SPIRITALĂ ŞI ADOPŢIUNEA

C
Rudenia spirituală (cognatio spiritualis), duhovnicească sau
morală este raportul întemeiat prin botez între naş şi fin, pre­
cum între rudele naşului şi ale finului. Această înrudire rezultă
din asistarea naşului la renaşterea finului. Actul ţinerii la botez
de unul din soţi a finului dă naştere înrudirii spirituale.
Potrivit cuvintelor Mântuitorului: ’’Adevărat, adevărat zic
ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să
intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan III, 5), Biserica priveşte
Botezul ca pe o a doua naştere, ca o naştere spirituală. Naşul
care asistă copilul la Botez se socoteşte ca născătorul său spiri­
tual şi se numeşte tată duhovnicesc . Ca şi naşterea trupească şi
naşterea spirituală produce rudenie spirituală. Datoria pe care
şi-o ia naşul asupra sa, ca reprezentant al tatălui trupesc al celui
ce se b ază, se aseamănă cu tatăl trupesc faţă de copii s ă i. Aici
îşi are ginea ideea de rudenie spirituală care după, canonul
53 al Sinodului Trullan, stă mai presus decât cea trupească.
După ce s-a întărit aceasta idee în Biserică s-au fixat grade de
rudenie spirituală ca şi la rudenia de sânge, iar gradele apropi­
ate sunt impediment la căsătorie. Unii canonişti, bazaţi pe
canonul amintit mai sus, susţin că rudenia spirituală este mai
presus decât cea de sânge, deoarece spiritul este mai presus
decât trupul. Vasilicalele au hotărât o graniţă în privinţa rude­
niei spirituale ca impediment la căsătorie şi au oprit:
1) căsătoria naşului cu fina; 2) căsătoria naşului cu fiica finului;
3) căsătoria fiului naşului cu fina; 4) căsătoria naşului cu fiica
finului; 5) căsătoria fiului naşului cu fiica finului. Această
hotărâre a Vasilicalelor a fost primită în colecţiile bisericeşti de
210
canoane şi se consideră norma fundamentală în determinarea
impedimentelor Ia căsătorie în rudenia spirituală.
La rudenia spirituală gradele se numără numai în linie
dreptă; descedenta
deci de la naş la fin, către descendenţii lor în linie ascendentă, se
consideră numai
mama finului, cu care naşul şi descendenţii lui nu pot încheia o
căsătorie.

A b
Q.
D

c 6
A E

Numărătoarea gradelor se face ca şi la rudenia de sânge .

ţinerea în braţe la botez se consideră ca o naştere. De exemplu,
naşul A din figura alăturată, a ţinut în braţe la botez pe finul D.
Aici e un grad ceea ce arată că naşul şi finul sunt în gradul Ide
rudenie spirituală. Naşul A şi mama finului B sunt în gradul doi
de rudenie spirituală pentru că ţinerea în braţe la botez se
numără ca un grad şi naşterea finului ca cel de-al doilea grad .
Fiul naşului C şi finul D sunt, de asemenea, în gradul al II-lea
de rudenie spirituală tot aşa şi naşul cu fiica E a finului. Fiul lui
C al naşului cu fiica E a finului, sunt în gradul al treilea de spiri­
tuală.
Pravila cea mare urmează opinia canonistului Balsamon şi
declară rudenia spirituală între descendenţii naşului şi cei ai fi­
nului ca impediment la căsătorie până la gradul al şaptelea. In
acelaşi timp, Pravila recunoaşte impediment şi între doi fini care
aparţin unor familii diferite, dar cu acelaşi naş, extinzând
impedimentul până a gradul al şaptelea .
 Tatăl nu poate ţine la botez propriul său copil, deoarece ar
deveni cumutrul soţiei sale şi căsătoria ar trebui desfăcută .
Din cununie nu se naşte nici o rudenie spirituală între cei
cununaţi şi nuni, de aceea nu este nici un impediment după
Pidalion, totuşi Pravila cea Mare spune că finii trebuie să
socotească naşii părinţi spirituali şi că o căsătorie între urmaşii
lor este oprită până la gradul al treilea. Prin urmare şi înrudirea
spirituală întemeiată pe actul asistării la cununie are aceeaşi
însemnătate ca şi cea de la botez. Fraţii spirituali nu au voie
după Pravila să se căsătorească până la gradul al treilea.
Impedimentul logodnei se ia în considerare numai în urma
logodnei religioase considerată ca jumătate din actul căsătoriei.
Logodna produce o semi, o guasi-cuscrie. Aşadar, până în
gradul al-II-lea prin analogia cu cuscria de gradul întâi, logod­
na constituie impediment.
Rudenia de înfiere sau adopţiune este conferirea legală a
calităţii de fiu unui tânăr sau unui copil.
Prin adopţiune se naşte o rudenie între părintele adoptiv şi
rud“7 lui, pe de o parte şi fiul lui şi rudele lui, pe cealaltă parte.
*tul pe cale legală intră faţă de tatăl adoptiv în aceleaşi
relaţii de rudenie în care se află el faţă de rudele sale de sânge.
Rudenia care se naşte prin adopţiune are în general un caracter
civil, căci ea se naşte printr-un act al autorităţii civile. Cu tim­
pul însă, pe lângă caracterul juridic, adopţiunea a căpătat şi un
caracter bisericesc.
îm păratul Leon Filozoful întăreşte adopţiunea prin
mijlocirea Bisericii căci, zice el, ’’Când face cineva pe un fiul al
său, nu-1 face cu cuvinte goale, ci după legile cuviincioase cu
săvârşirea sfintelor rugăciuni.”
Rudenia prin adopţiune este un impediment la căsătorie până
în gradul al patrulea inclusiv.
După fostul nostru cod civil adopţiunea stabilea următoarele:
 ❖ Adoptatorul nu se poate căsători cu cel adoptat, tu soţia
lui cu descendenţii şi cu copii lui adoptivi ;
❖ Adoptatul nu se poate căsători cu fosta sau actuala soţie a
adoptatorului, cu părinţii adoptatorului, cu fraţii sau surorile
lui, nici cu copii lui adoptivi sau născuţi în urma adopţiunii ;
❖ Este oprit de a lua în căsătorie pe nora sau fratele adoptiv
al tatălui său, al mamei al bunicului sau al bunicii sale.
Dacă cineva ar adopta pe ginerele său, căsătoria dintre el şi
fiica sa s-ar desface, pentru că soţii ar deveni fraţi adoptivi, între
care căsătoria este oprită .
Adoptatorul nu se poate căsători nici cu adoptata sa, nici cu
fiica ei, nici cu fosta soţie a fiului său adoptiv, nici cu fiica sau
mama Iui, nici eu sora mamei lui.
Copiii adoptivi ai aceleaşi persoane nu se pot căsători între ei,
căci sunt consideraţi fraţi. Nu pot lua nici pe fiica adoptivă a
bunicului sau a bunicii, căci ea le este mătuşă .
Vechile legi româneşti prevăd că nici tutorele nu poate lua pe
tutelata şi nici fiul său, atât timp cât tutorele exercită dreptul
său .
înfierea presupune o persoană străină de familie. Când cel
înfiat este minor, intră în familia care-1 înfiază cu toate drep­
turile de copil legitim. înfierea este neîndeplinită, când cel înfiat
este major. între cel înfiat şi cel care înfiază se cere o diferenţă
de cel puţin 18 ani.
Copiii adoptivi se găsesc în gradul al doilea de rudenie cu cei
de sânge, de aceea nu se pot căsători între ei.
Căsătoria între rude prea apropiate constituie o încălcare a
moralei şi o trivialitate a legăturilor de familie .
Dispensa de impedimente nu poate fi dată de preot deoarece
prin tradiţie ea a fost rezervată episcopului. Episcopul poate da
dispensa în cazuri obişnuite, dar este oprit sa dea dispensa la
verii primari şi la toate cazurile impuse de legea divină.
Din pricina căsătoriei între rude prea apropiate se dă naştere
Ia degenerări cum ar fi scăderea vederii, defecte fizice etc.
Procesul degenerării odată început, este greu de stăvilit. Astfel,
din veri primari nu se pot naşte copii în deplinătatea facultăţilor
mintale.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

; 1) Ce este ’’cognatio spiritualis” ?

^ 2) Ce fel priveşte Biserica Botezul ?
3) Care este graniţa stabilită de Vasilicale, ca impediment la
căsătorie ?
x4) Cum se face numărarea gradelor la rudenia spirituală?
5) Poate ţine tatăl propriul său copil la botez?
6) Ce este adopţiunea ?

LECTURĂ: Prin adopţiune se naşte rudenie, care se numeşte

’’Iegalis vel victa cognatio” . Acest raport de rudenie se stabileşte
între tatăl său adoptiv şi rudele lui pe deoparte şi fiul adoptiv şi
rudele lui pe altă parte . Adoptatul pe cale legală intră faţă de
tatăl său adoptiv în aceleaşi legături de rudenie în care se află el
faţă de rudele sale de sânge . (Dupa Nicodim Milas, ’’Drept bis­
ericesc oriental”, pag. 507)
 LECŢIA XLIV

DISPENSA DE CĂSĂTORIE - DIVORŢUL

După ce am văzut care sunt impedimentele la căsătorie din

anumite motive, atât legea civilă cât şi legea Bisericeasca acordă
aşa-numita dispensă.
Dispensa este o slăbire, o rănire a legii (vulnera legis) într-un
caz particular. S-ar părea chiar că dispensa este o abatere, o
deviere de la prevederile legii, într-un caz special, făcută de un
superior competent, pentru o cauză justă, raţională.
După cuprins şi formă, dispensa poate fi de mai multe feluri
şi anume:
❖ Dispensa totală, care se dă pentru slăbirea tuturor
restricţiilor legii. Exemplu avem dispensa de Ia post, acordată de
episcop.
❖ Dispensa parţială , care este o slăbire a legii pentru anu­
mite prevederi legale.
❖ Dispensa expresă, care se dă direct şi în scris.
❖ Dispensa tacită, care se dă prin însuşi faptul nesancţionării
unei abateri şi se acordă, uneori, numai verbal.
❖ Dispensa mai poate fi permisă, adică se acordă pentru
anumite cauze juste şi raţionale. Exemplu: dispensa înrudirii de
sânge, de Ui gradul al IV-lea inclusiv.
❖ Dispensa necesară. Exemplu: S-a încheiat căsătoria, dar
nu s-a cerut dispensa la timp.
Pentru a avea valabilitate, dispensa trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Să fie permisă;
b) să fie dată pentru o cauză justă şi raţională;
 c) să fie dată de o autoritate competentă;
d) să fie dată la cererea proprie;
d) se acordă personal şi încetează odată cu schimbarea anu­
mitor condiţii sau prin voinţa autorităţii care a acordat-o.
Dispensa acordată, fără să fie dată de o anumită persoană şi
fără să (le făcută Ia cererea cuiva, poartă numele de privilegiu şi
este o rană a legii (vulnera legis).
O căsătorie încheiată, trecând peste un impediment absolut
este nevalidă şi se anulează. In afară de acest caz mai sunt două
moduri de desfacere a unei căsătorii. Acestea surit: moartea
unuia dintre soţi şi călcarea credinţei conjugale.
Pe lângă aceste motive mai avem următoarele:
Atentatul, crima, întinderea de curse, intrarea în monahism,
pierderea capacităţii vieţii conjugale etc. O dispensă totală de Ia
obligaţiile ce decurg din legătura căsătoriei, care din motive
bine întemeiate nu mai poate rămâne încheiată, este divorţul.
Căsătoria , am afirmat de la început că, arc două însuşiri fun­
damentale: unitatea şi indisolubditatea, adică ea nu se poate
desface după bunul plac al cuiva.
Şi totuşi, legătura căsătoriei se poate desface în două cazuri:
prin moartea unuia dintre soţi şi prin divorţ. Şi după cum
căsătoria civilă premerge celei bisericeşti, la fel va premerge şi
divorţul civil divorţului bisericesc, în cea mai deplină înţelegere,
pentru că niciodată nu va putea pronunţa divorţul bisericesc
Biserica Ortodoxă Română, fără a avea sentinţa divorţului civil.
Biserica noastră nu încurajează pe cei care doresc să se(
despartă, ci propriu-zis îi tolerează, aprobă o situaţia de fapt, în
cazurile îndreptăţite la despărţire: cum ar fi moartea , adul­
terul, care au la bază sentinţa legală a forurilor de Stat şi numai
după aceea, în cazuri bine motivate, acceptă divorţul bisericesc.
Afirmăm aceasta împotriva tuturor calomniatorilor Bisericii
Ortodoxe, în general şi ai Bisericii Ortodoxe Române, în special,
care afirmă că Biserica noastră îi desparte pe oameni. Ceea ce
216
face Biserica noastră, în materie de divorţ , fac toate celelalte
culte, chiar şi cele aşa-zise intransigente, care tolerează , aprobă
sau chiar îl recomandă, în anumite cazuri. Biserica rămâne sin­
ceră, consecventă, principiilor biblice şi practicii tradiţionale,
aprobând despărţirea în cazurile de moarte fizică şi în toate
cazurile care se asimilează cu moartea, precum şi în cazurile de
adulter.
Canoniştii Bisericii Ortodoxe afirmă că taina căsătoriei este
indisolubilă, aducând textele biblice unde se spune: ’’Drept
aceea mai mult nu sunt doi , ci un trup; deci ce a împreunat
Dumnezeu omul să nu despartă” ( Matei X IX , 6). Apoi: ’’Deci,
ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” ( Marcu X, 9),
iar apoi spune: ’’Dar nu vă zic vouă, că tot cel ce îşi va lăsa
femeia sa, afară de cuvânt de desfrânare, o face ca să
preacurvească şi cel ce va lua pe cea lăsată preaeurveşte”
(MateiV, 32). Biserica Ortodoxă nu se fereşte de textele biblice
şi nici nu Ie denaturează înţelesul, cum procedează alţii, ci cu
toată consecvenţa, apără slăbiciunile oamenilor, care se zbat în
ispite şi unora, cu toată învârtoşarea inimilor, le dă carte de des­
facere a căsătoriei, în cazurile îngăduite.
Canoniştii Bisericii Ortodoxe , la care se adăugă reprezen­
tanţii dreptului bizantin, nu admiteau divorţul după bunul plac,
fără hotărâre judecătorească.
In Codicile Teodosian se făcea o analiză profundă a proble­
mei divorţului şi se deosebea divorţul de repudiere, arătând că
divorţul este renunţarea la consimţământul, din ambele părţi, a
celor doi soţi, pentru motive bine întemeiate, pe când repudierea
este renunţarea la consimţământ din partea unei părţi pentru
vinovăţia celeilalte părţi faţă de unitatea de căsătorie.
Căsătoria trebuie să corespundă momentelor cuprinse în
definiţia căsătoriei, adică momentul fizic, moral şi religios -
juridic, iar indisolubilitatca căsătoriei a fost întărită de Biserică,
prin faptul că o consideră taină, ceea ce îi dă un caracter religios
şi este simbol al unirii lui Hristos cu Biserica. Iată de ce moartea
fizică, morală sau religioasă poate să dezlege căsătoria şi nu
întâmplarea sau nestatornicia oamenilor.
în Nomocanonul în XIV titluri al lui Fotie, în capitolul X III,
Sintagma Ateniană, cap. 1, în canonul 48 apostolic, în canoanele
9 şi 46 ale Sf. Vasile cel Mare şi în canoanele 87 şi 93 ale
Sinodului Trullan sunt temeiuri bisericeşti pentru desfacerea
căsătoriei, adică pentru divorţul bisericesc.
Potrivit interpretării canoniştilor, cauzele de divorţ ar fi
următoarele motive, asimilate cu moartea fizică şi cele asimilate
cu adulterul.
a. Cazurile asimilate cu moartea fizică sunt următoarele:
❖ Moartea religioasă prevăzută la I Corinteni VII, 2 şi
canonul 72 Trullan;
❖ Atentatul neizbutit la viata celuilalt sot;
❖ Voturile monahale depuse, potrivit canonului 48 Trullan;
❖ Moartea civilă, adică condamnarea la închisoare pe viaţă;
❖ Dispariţia soţului sau soţiei cu prilejul unui cataclism;
Toate aceste cazuri îndreptăţesc desfacerea căsătoriei pe bază
de sentinţă bisericească.
b. Cazurile asimilate cu adulterul sunt următoarele :
❖ Dacă soţul sau soţia doarme o noapte într-o casă în care ar
exista pericolul infidelităţii conjugale;
A

❖ In cazul în care unul dintre soţi frecventează petreceri şi

localuri imorale, fără consimţământul celuilalt;
❖ Dacă soţia face întrerupere de sarcină fără consimţămân­
tul soţului;
❖ Dacă soţul îşi îndeamnă soţia la viaţă imorală pentru
interese materiale şi altele;
❖ Trădarea de Patrie şi crime împotriva Statului;
❖ Antipatia şi neânţelegerile nesfârşite între soţi;
❖ Boli mintale şi boli venerice în timpul căsătoriei.
 Iată care sunt cazurile asimilate cu moartea fizica şi cu adul­
terul, temeiuri raţionale, juste şi recomandate pentru desfac­
erea căsătoriei bisericeşti.
Cine socoteşte că ar putea continua viaţa de familie cu aseme­
nea acuze îşi face iluzii deşarte. în multe cazuri asemănătoare
este suficientă numai bănuiala unuia dintre soţi , pentru a
renunţa, din răzbunare, la consimţământul de căsătorie şi să nu
se lase până nu-1 repudiază pe cel bănuit.
Aparent poate că se ivesc multe cazuri deosebite de cele
arătate, dar în cele din urmă se încadrează tot în cele expuse, iar
cei care tratează cu uşurinţă problema alegerii celui cu care vor
petrece viaţa întreagă, au cele mai neplăcute surprize.
Cine nu cunoaşte aceste motive bisericeşti în materie de
divorţ, poate comite păcatul celor care acuză Biserica Ortodoxă
că desface căsătorii şi acesta este un păcat greu, apropiindu-se
de păcatele împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici in
veacul acesta, nici in cel ce va sa vină, fiindcă sapă temelia păcii
şi a bunei înţelegeri între oameni.
Rigorismul romano-catolic, care nu aprobă divorţul, se
răzbună prin demoralizarea soţilor, mai ales a părţii nevinovate
şi nu este pe măsura înţelegerii Mântuitorului, care nu admitea
separarea de masă şi casă, dar îngăduia divorţul, pe care îl com­
para cu cartea de despărţire.
Cine sapă la temelia păcii, sapă şi la temelia Bisericii, b a .
chiar şi la temelia statului nostru, care apără căsătoria,
ocroteşte drepturile copilului şi luptă pentru consolidarea vieţii
de familie.
 ÎNTREBĂRI ŞI FEME:

^ I) Ce este dispensa?
2) De câte feluri este dispensa ?
3) Ce este privilegiul ?
4) Din ce cauză tolerează Biserica divorţul ?
5) Care sunt cauzele de divorţ , după interpretarea
canoniştilor ?
J 6) Care sunt cazurile, asimilate cu moartea fizică pentru
divorţ ?

LECTURĂ : ’’Dacă în timpul căsătoriei intră în mănăstire un

bărbat sau o femeie, căsătoria trebuie a se desface şi fără divorţ,
prin singur faptul că persoana ce intră în mănăstire, primeşte
chipul monahicesc. (După Novela 123 a împăratului Justinian)
 LECŢIA XLV

AVEREA BISERICEASCĂ

Pentru a*şi realiza menirea sfântă în lume Biserica are nevoie

de mijloace materiale, deoarece, ca organism social, pentru
desfăşurarea serviciului divin, trebuie să se folosească de bunuri
pământeşti cu care să-şi întreţină slujitorii, să săvârşească ser­
viciul divin, după ritualul prescris, să sprijine pe cei suferinzi şi
lipsiţi, pentru ajungerea scopului ei.
întemeietorul Bisericii a fost lipsit chiar de bunurile strict
necesare şi i-a fericit pe cei lipsiţi şi pe cei care flămânzesc, dar
n-a poruncit ca Biserica să existe în sărăcie, ci i-a dat binecu­
vântare pentru agonisirea şi păstrarea bunurilor necesare.
Sfânta Scriptură mărturiseşte despre recomandarea
Mântuitorului pentru fiecare de ”a împărţi totul cu aproapele”,
ceea ce constituie indicaţia pentru dobândirea averii, potrivit
scopului arătat de fondatoru! Bisericii. Pilda Bisericii primare
face dovada ascultării cuvântului Mântuitorului, deoarece con­
tribuţiile de milostenie, darurile, donaţiile familiilor înstărite,
care treceau la creştinism, colectate, banii strânşi în casete con­
stituiau un izvor al agonisirii averii bisericeşti.
Această avere, după acoperirea cheltuielilor pentru serviciul
divin şi pentru întreţinerea clerului, se întrebuinţa pentru ajuto­
rarea bolnavilor, văduvelor, orfanilor şi mai ales, pentru aceas­
ta a agonisit Biserica bunuri materiale, sporindu-şi averea.
Pentru a-şi îndeplini misiunea în lume, Biserica a păstrat obi­
ceiul creştinilor de a aduce pâine, vin, untdelemn, alte roade ale
păm ântului şi bani pentru procurarea celor necesare
trebuinţelor bisericeşti, devenite apoi proprietate bisericească,
întrebuinţată Ia înfrumuseţarea bisericilor, la întreţinerea cleri­
cilor şi la ajutorarea celor lipsiţi.
 Biserica a continuat să primească milostenii din veacul apos­
tolic până în zilele noastre, ajungând ca proprietăţile bisericeşti
să sporească atât de mult, încât au început să îngrădească ago­
nisirea nelimitată, iar secularizarea averilor bisericeşti a fost o
consecinţă a acumulării prea mari a averii, care însemna o
scoatere a bunurilor din circuitul societăţii.
După dreptul canonic, averea bisericească se foloseşte numai
pentru scopurile fixate de întemeietorul ei. De aceea, averea
bisericească se deosebeşte de averea obişnuită a unei persoane,
a cărei întrebuinţare depinde de bunul plac al posesorului.
Trebuie făcută precizarea că posesia se deosebeşte de propri­
etate, fiindcă preotul paroh are în posesie casa parohiala şi liva­
da şi nu este proprietarul acestora.
Legea civilă numeşte avere lucrurile mobile şi imobile din
posesia cuiva. Această definiţie confundă posesia cu propri­
etatea, cea ce este inexact. Averea bisericească reprezintă
lucrurile mobile şi imobile care sunt în proprietatea Bisericii.
Biserica are dreptul de proprietate, nu pentru existenta ei,
care este asigurată prin cuvântul şi prezenta lui Dumnezeu şi
prin lucrarea Sfântului Duh, ci pentru aspectul văzut al
Bisericii, care presupune cultul, slujitorii şi membrii cu nevoie
de ajutor.
Creştinii au dăruit lui Dumnezeu, sfinţilor, care nu pot fi
subiect de drept, de aceea, ştiinţa dreptului canonic a stabilit că
proprietarul averii bisericeşti este Biserica, care este persoană
juridică, nu comunitatea parohială.
Averea bisericească trebuie folosită exclusiv pentru scopul
arătat, de aceea nu este întrebuinţată în alte scopuri şi prin
aceasta se deosebeşte de averea obişnuită, a cărei întrebuinţare
depinde de bunul plac al posesorului.
Biserica este proprietarul averii bisericeşti şi de aici rezultă
dreptul de a administra şi folosi averea potrivit scopului ei,
dreptul de a supraveghea această avere şi dreptul de a folosi,
după cum cer nevoile şi împrejurările, averea bisericească.
Ca subiect al proprietăţii, bunurile bisericeşti sunt recunos­
cute în izvoarele canonice ale bisericii locale, mănăstirilor, insti­
tuţiilor bisericeşti şi acest punct de vedere a fost primit de legis­
laţia grcco-romană, care a decretat persoană juridică toate acele
unităţi pe care le-a recunoscut şi legislaţia bisericească. O con­
stituţie a împăratului Justinian conţine chiar o hotărâre că în
caz de testament în cinstea lui Dumnezeu, subiectul proprietăţii
bisericeşti să fie Biserica.
Potrivit destinaţiei sale, averea bisericească se compune din
bunuri sacre, cele care prin sfinţire sau binecuvântare suint des­
tinate cultului divin, aşa cum lăcaşurile de cult, odoarele şi
veşmintele bisericeşti, cărţile de ritual, cimitirele, etc. şi cele care
sunt asimilate cu bunurile sacre şi se bucură de acelaşi regim
juridic şi bunurile preţioase, adică cele care au valoare artistică
sau istorică ori sunt confecţionate din material preţios, cum sunt:
picturile, sculpturile, ţesăturile artistice, cărţile rare.
La aceasta se adaugă bunurile comune, care folosesc
întreţinerii bisericilor, slujitorilor ei, operelor culturale şi de
caritate şi îndeplinirii celorlalte scopuri ale Bisericii, cum sunt
casele parohiale, reşedinţele chiriarhilor, chiliile mănăstireşti,
edificiile şcolilor, viile, livezile, fondurile băneşti şi altele.
Dacă averea este a Bisericii, atunci este îndreptăţită să şi-o
apere şi să ia măsuri împotriva celor care o administrează fără
spirit de răspundere.
Averea bisericească este supusă scopului Bisericii şi folosită
conform scopului. Prin urmare nu voinţa chivernisitorului, ci
scopul premerge în acest caz.
Comunitatea poate să conlucreze Ia administrarea averii bi­
sericeşti, dar prin aceasta ea nu dobândeşte dreptul.de pose­
siune asupra averii bisericeşti, fiindcă, astfel stând lucrurile, şi
episcopul ar putea fi considerat proprietar al averii bisericeşti şi
nu numai îngrijitor al ei. Chiar şi atunci când credincioşii con­
tribuiau pentru biserică, comunitatea credincioşilor nu avea
drept de posesiune asupra bunurilor procurate, deoarece ei au
contribuit pentru scopuri bisericeşti şi nu pot să se răsgîndească
şi să-şi ia contribuţia înapoi, deoarece ei nu pot dispune în mod
independent de averea bisericească, fiindcă Biserica are
supraveghere supremă peste toate bunurile sale.

Dobândirea averilor bisericeşti

Patriarhia, părţile componente locale, toate persoanele
juridice ale Bisericii Ortodoxe Române pot dobândi bunuri, în
conformitate cu dispoziţiunile Codului Civil, ale celorlalte legi
ale Statului, pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române şi ale Regulamentului pentru administrarea
averilor bisericeşti.
Din cele mai vechi timpuri se cunoaşte obiceiul donaţiei de
bună voie a creştinilor prilejuite de sentimentul ior de evlavie, de
aceea şi astăzi, dacă preotul nu are nevoie de cele oferite de cred­
incioşi, trebuie să le primească pentru folosul bisericii, al celor
lipsiţi şi pentru a întreţine sentimentul de jertfă al credincioşilor,
din care izvorăşte darul de bună voie al creştinului.
între daruri, în trecutul îndepărtat al creştinismului, au fost
obiecte diferite, produsele câmpului, bani şi altele, precum şi
contribuţia pentru întreţinerea bisericii şi slujitorilor, făcută de
bună voie, Ia care se adăugau averi imobile, ca moşii, de care
amintesc unele canoane bisericeşti.
Pentru ca darurile creştinilor, care constitue un izvor princi­
pal al sporirii bisericeşti, să devină şi din punct de vedere civil
proprietate adevărată a bisericii, donaţiile se făceau cu forme
legale, spre a se bucura de protecţia autorităţii publice, ca orice
altă proprietate privată.
Intre modurile de dobândire de proprietăţi pentru Biserică,
locul întâi îl ocupă testamentul. Acest drept al moştenirii averii
creştinilor evlavioşi s-a dat Bisericii după recunoaşterea Iui de
224
către Stat. In afară de moştenirea prin testament tot Bisericii i
se cuvine averea clericilor care au decedat fără să lase testa­
ment, iar legislaţia greco-romană a dat Bisericii şi dreptul de
succesiune la averea laicilor care nu aveau moştenitori sau a
unei părţi din averea rămasă fără testament ostenitorilor.
Cel mai bogat mod de dobândire de averi pentru Biserică îl
formează testamentele pentru scopuri evlavioase. Astfel de tes­
tament a dat drept reprezentanţilor Bisericii de a chivernisi
aceste averi, care au devenit proprietatea ei.
Biserica a mai putut dobândi averi prin donaţii ale credin­
cioşilor şi prin cumpărare.
Donaţia este o învoială prin care se lasă Bisericii un lucru fără
plată sau se făgăduieşte predarea unui lucru cu forme legale, cu
scopul de a spori averea bisericească. în ce priveşte donaţiile,
dreptul canonic dă Bisericii dreptul de a intra în proprietatea
obiectului făgăduit.
Cumpărarea constă în darea în stăpânirea Bisericii a unui
lucru pentru o anumită sumă. Potrivit dispoziţiilor dreptului
canonic, Biserica poate să cumpere orice obiect oferit pentru
vânzare, dacă îi face trebuinţă. După analogia dreptului roman,
trec în proprietatea Bisericii şi lucrurile cumpărate pentru ei, cu
banii Bisericii, de către epitropii averii bisericeşti.
Un alt fel de a dobândi avere de către Biserica este
prescripţiunea. prin care se înţelege dobândirea dreptului de
proprietate a unui lucru prin posesiunea continuă a lui, un timp
anumit.
Diferitele privilegii date, de împăraţii bizantini Bisericii, cu
privire la avere, s-au datorat şi interesului statului bizantin, care
se dispensa de întreţinerea slujitorilor, de grija fa$a de orfani, de
săraci etc.
în trecutul Bisericii, potrivit canonului 38 apostolic, episco­
pul administra averea bisericească, dar, mai târziu, când s-au
înmulţit parohiile, administrarea averilor a intrat în atribuţiile
preotului paroh, iar în prezent fiecare din părţile componente
ale Bisericii Ortodoxe Române îşi administrează averea prin
organe proprii, sub controlul organelor superioare, în confor­
mitate cu legile ţării şi cu legislaţia bisericească.
Bunurile se administrează de consiliul parohial prin epitropi,
sub îndrumarea şi conducerea parohului . Principiul admin­
istrării parohiale cu ajutorul epitropilor este justificat, deoarece
averea parohială este formată din donaţiile credincioşilor şi este
bine ca ei să cunoască trebuinţele materiale ale bisericii, spre a
se îngriji de cele necesare.
In ce priveşte pe monahi, averea lor rămâne mănăstirii, în
afară de veniturile realizate înainte de intrarea în monahism,
care rămân familiei.
Donaţiile de orice natură se acceptă numai dacă sunt de un
real folos instituţiilor bisericeşti. La parohie, Adunarea paro­
hială acceptă o donaţie, la mănăstire Soborul mănăstiresc, la
protoierii şi eparhii acceptarea o face Consiliul eparhial, iar la
Patriarhie, Consiliul Naţional Bisericesc.
Cumpărările de bunuri se fac numai, în caz de necesitate, cu
constatarea necesităţii de către organele care am văzut că
acceptă şi donaţiile.
In ce priveşte schimbarea, grevarea sau înstrăinarea averii
bisericeşti, trebuie precizat că bunurile sacre şi preţioase,
oricăror instituţii bisericeşti ar aparţine, sunt inalienabile şi
imprescriptibile şi, ca atare, nu pot fi schimbate, înstrăinate sau
sechestrate.
Bunurile sacre trebuie păstrate în încăperi speciale sau săli
de muzeu.
Membrii organelor de administrare a averilor bisericeşti sunt
răspunzători pentru pagubele aduse acestor averi prin rea
credinţă, neglijenţă sau nepricepere.
Răspunderea civilă nu exclude răspunderea penală, iar ^pro­
barea gestiunii nu constitue o descărcare a răspunderii pentru
neregulile constatate ulterior.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1/ 1) Pentru ce are nevoie Biserica de mijloace materiale ?

2) Pentru ce a agonisit Biserica bunuri materiale ?
3) După dreptul canonic, în ce scop s-a folosit averea bi­
sericească ?
4) Biserica are dreptul de proprietate pentru aspectul văzut
al e i, de ce ?
4) Ce fel sunt acceptate instituţiile bisericeşti ca subiect al
proprietăţii ?
5) Cum pot fi dobândite averile bisericeşti ?

LECTURĂ î Din punct de vedere al destinaţiei sale, averea

bisericească cuprinde bunuri sacre şi bunuri comune. Sunt
bunuri sacre cele care prin sfinţire sau binecuvântare sunt des­
tinate cultului divin, cum sunt :
❖ lăcaşurile de cult ( catedrale, biserici, paraclise, capele );
❖ odoarele şi veşmintele bisericeşti ;
❖ cărţile de ritual;
❖ cimitirele etc.
(Din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti,
întocmit de P.F. Patriarh Justinian şi aprobat de Adunarea
Naţională Bisericească în şedinţa din 26 februarie 1950)
 LECŢIA XLVI

AUTONOM IA ŞI AUTOCEFALIA BISERICEASCĂ

AUTOCEFALIA B ISE R IC II O RT ODOXE ROMÂNE

Problem** autocefaliei şi în legătură cu ea problema

autonomiei Bisericii preocupă astăzi cercuri largi de teologi atât
din punct de vedere teoretic, dar mai ales din punct de vedere
practic.
Prin noţiunea de autocefalie. în sens canonic ortodox, trebuie
să se înţeleagă independenţa administraţi' -jurisdicţională a
unei unităţi bisericeşti ortodoxe, constituită pe bază sinodală
faţă de altă unitate constituită în acelaşi fel, în cadrul Ortodoxiei
ecumenice. Deci nu este vorba de o altfel de independenţă, decât
de una administrativ -jurisdictionala sau de cârmuire, aşa cum
se spune în greceşte ”auto-chefali”, care înseamnă cârmuire
prin cap propriu, adică prin căpetenia proprie a Bisericii.
Aceasta înseamnă că nici una din unităţile bisericeşti care au
cârmuire proprie, i u i sunt subordonate una alteia, ci fiecare se
conduce în mod independent.
Poziţia unei Biserici autocefale aminteşte suveranitatea din
raporturile dintre state. Dar autocefalia, deşi 1111 se poate
asemăna cu suveranitatea, nu este nicidecum identică cu aceas­
ta, deoarece suveranitatea reprezintă o indep endenţă nelimitată
prin nimic, pe când autocefalia reprezintă o independenţă limi­
tată prin norme obligatorii pentru toate Bisericile autocefale şi
anume prin norme cu caracter dogmatic, liturgic şi canonic.
Cuvântul autoritate este format din cuvintele greceşti
“autos”- însuşi şi “chefali”-cap şi avea în lumea veche o între­
buinţare profană, indicând independenţa individuală şi aceea a
unor unităţi sociale sau administrative.
228
 Biserici autocefale au existat încă din vremea Sfinţilor.
Apostoli, care au înfiinţat Biserici coşi desfăşurau activitatea îu
chip independent, în sensul autocefaliei. Aşa au lbst Bisericilej
din Ierusalim Antiohia, Kfes, Tcsalonic, Corint, Kilipi etc.
/V

Începând din veacul al II-lca s-au constituit unităţi mai com­

plexe, în care intrau mai multe episcopii punându-se bazele
mitropoliilor. Prin crearea mitropoliilor, autocefalia episeopilor
se restrânge, ele rămânând doar autonome, iar autocefalia
devine un drept al mitropoliilor.
începând din veacul al V-lea prin unirea mai multor
mitropolii s-au constituit în mod oficial cele cinci patriarhii ,
printr-o hotărâre a Sinodului al IV-Iea ecumenic din Calcedon,
care s-au închegat ca unităţi autocefale.
în anul 535 împăratul Justinian a creat în f liric Biserica auto­
cefală cunoscută sub numele de Justiniana Prima, a cărei auto­
cefalie tot el a restrâns-o parţial, după zece ani.
în veacul al X-lea s-a constituit, la 92,7, prima Biserica auto­
cefală a Bulgariei.
Biserica Sârbă s-a proclamat patriarhie autocefală de către
ţarul Ştefan Duşan, la anul 1346, dar a fost recunoscută de către
Patriarhia de Constantinopol în anul 1375.
în epoca nouă, Biserica Rusă s-a proclamat autocefală în anul
1448, abia după căderea Constantinopoluiui sub turci, la o dată
care nu este precizată. La 1883 s-a proclamat autocefală
Biserica Greciei şi a fost recunoscută de Patriarhia din
Constantinopol din 1850.
Ultimile autocefalii sunt ale Bisericii Ortodoxe din Poloiiia,
recunoscută în 1948 de către Biserica Ortodoxă Rusă şi a
Bisericii din Cehoslovacia, recunoscută în 1951, tot de către
Biserica Ortodoxă Rusă, sub a cărei jurisdicţie canonică se
găsea.
Diversele unităţi bisericeşti şi-au dobândit autocefalia în mai
multe chipuri, dupa cum urmează:
 ❖ Prin înfiinţarea lor de către Sfinţii Apostoli;
❖ Prin păstrarea autocefaliei moştenite de h Sf. Apostoli;
❖ Prin introducerea sistemului mitropolitan, când mitropoli­
ile au ajuns autocefale; Prin organizarea unor unităţi mai mari
bisericeşti în cadrul naţional, pe temelia canoanelor apostolice;
❖ Prin organizarea exarhatelor bisericeşti autocefale în
cadrul unităţilor administrative de stat, numite dieceze (Roma,
Alexandria);
❖ Prin organizarea unor unităţi mitropolitane autocefale, în
urma unor sinoade locale. Prin consacrarea şi organizarea auto-
cefaliilor de către sinoadele ecumenice;
❖ Prin organizarea patriarhatelor;
❖ Prin intervenţia directă a Puterii de Stat;
❖ Prin hotărârea conducerilor bisericeşti şi ie stat ale unor
popoare, care şi-au proclamat autocafalia cazul Bisericii Arme­
ne, Georgiene, apoi a celei Bulgare, Sârbe, Ruse Române etc.;
❖ Prin hotărârea Bisericilor autocefale mai vechi, din care
s-au desprins cele ulterioare: cazul Patriarhiei din Constan­
tinopol, în cazul Bisericilor autocefale Bulgare, Sârbe, Române;
❖ Prin consimţământul tacit sau expres al tuturor celorlalte
Biserici au tocefale, cu ocazia recunoaşterii unei noi autocefalii.
Factorii care au determinat apariţia şi proclamarea biseri­
cilor autocefale au fost următorii: a) o năzuinţi naturală spre
independenţă şi libertate, la care se adăugau condiţii:
geografice, economice, culturale şi naţionale;!)) o bază canonică;
c)o bază politică, determinată de puterea de stat.
Din practica şi din doctrina canonică a Bisericii, condiţiile
care se cer pentru autocefalia Bisericii sunt următoarele:
❖ Să dovedească statornicia în dreapta credinţă, precum şi
în păstrarea rânduielilor tradiţionale cu caracter ceremonial-
Iiturgic şi disciplinar-canonic;
❖ Să dovedească maturitate în conducerea de sine, adică să
dovedească huna ehivernisire a treburilor sale curente;
❖ Să dispună de cel puţin 3-4 ierarhi, pentru a se putea con­
stitui un sinod autocefal, în conformitate cu prevederile canonice:
❖ Să existe o dorinţă pentru autocefalie şi în sânul credin­
cioşilor, nu numai în sânul ierarhiei;
❖ Ierarhia bisericească în cauză să ceară autocefalia în
numele clerului şi credincioşilor, adresindu-se Bisericii Mame
sub jurisdicţia căreia se găseşte arătând temeiurile care-i
îndreptăţeşte, cererea deoarece autocefală nu se proclamă fără
aprobarea Bisericii Mame;
❖ Ierarhia care cere autocefalia trebuie sa se pună de acord
şi cu statul pe teritoriul căruia se găseşte;
❖ După obţinerea autocefaliei, noua Biserică autocefală tre­
buie să vestească aceasta, prin scrisori, celorlalte Biserici auto­
cefale, rugându-le s-o primească în comunitatea lor.

Condiţiile din partea Bisericii care acordă autocefalia sunt

următoarele :
❖ Să emită un ’’Tomos” sinodal, prin care se conferă autoce­
falia;
♦> Tomosul trebuie să arate temeinicia aciuiţii de proclamare
a autocefaliei şi să specifice drepturile pe care le primeşte o
Biserica autocefală;
❖ Să vestească toate celelalte Biserici autocefale despre
crearea noii autocefalii, comunieându-le tomosul sinodal si
rugându-le să consimtă.
Condiţia din partea Bisericii ecumenice este ca noua autoce­
falie să fie recunoscută de toate Bisericile autocefale, prin
scrisori sau acte de consimţământ, ca răspuns la scrisorile
Bisericii mame şi ale noii Biserici autocefale.
Prin autocefalie, o Biserică dobândeşte totalitatea drepturilor
care îi asigură o conducere complet independentă pe tărâmul
activităţi învăţătoreşti, sfinţitoare şi jurisdicţionale sau câr-
muitoarc, hotărăşte împreună cu celelalte Biserici autocefale
întrunirea sinoadelor panortodoxe şi a unui sinod ecumenic,
aprobă sau respinge conferirea unei autocefalii, proclamă
eretică sau schismatică o unitate bisericească etc.
Obligaţiile Bisericilor autocefale sunt:
- să respecte adevărurile dogmatice, rânduielile liturgice şi
principiile canonice ale Bisericii ecumenice;
- să se supună sinoadelor ecumenice;
- să intre în legătură cu celelalte Biserici autocefale etc.
Din cercetările problemei autocefaliei, rezultă că ea constitue
o formă tradiţională de organizare a unităţilor bisericeşti
administrative, în cadrul Ortodoxiei şi că are temeiuri suficiente
în legile firii şi în legile bisericeşti.
Cuvântul autonomie are mai multe înţelesuri, fiind folosit
mai ales în Psihologie, în Morală şi în Drept.
In drept prin autonomie se înţelege o autodeterminare mai
restrânsă decât aceea pe care o exprimă autodeterminarea
morală, ea limitându-se la ordinea juridică în cadrul căreia, ca
existenţe autonome, contează numai aşa-zisele subiecte de drept,
adică numai acele persoane care pot lua asupra lor drepturi şi
obligaţii cu caracter juridic. Persoanele lipsite de autodeter­
minare morală , nu pot fi subiecte de drept , deoarece nimeni
nu-şi poate asuma obligaţii, fără a fi conştient şi liber, fără a fi
o fiinţă autonomă.
Subiectele de drept pot fi, sau fizice (indivizi), sau morale şi
juridice. Cele din a doua categorie sunt apoi, fie sociale (soci­
etăţi, grupuri), fie instituţionale (instituţii, aşezăminte), fie reale.
T\ituror subiectelor de drept le este inerentă autonomia sau
autodeterminarea juridică, fără de care nu pot fi subiect de
drept.
Cu toate acestea în cadrul oricărui organism social închegat
şi cârmuit prin legi, nu toate subiectele de drept se bucură de
232
aceeaşi autonomie, ci se stabileşte între ele o ierarhie, care în
esenţa este limitată prin autonomia diferitelor subiecte aflate pe
scările acestei ierarhii.
în S ta t, autonomia subiectelor de drept, persoane fizice sau
morale, variază după conţinutul ordinei juridice a fiecărui stat,
raporturile între aceste autonomii stabilindu-se în funcţie de
dezvoltarea istorică a societăţii şi de concepţia de drept care,
determină organizarea puterii publice.
Orice stat suveran recunoaşte autonomia unor unităţi ale
aparatului său sau unor organizaţii din cuprinsul teritoriului
său numai în limitele suveranităţii sale, cu condiţia ca această
suveranitate să nu fie încălcată prin activitatea nici uneia din
unităţi sau organizaţii, care se bucură de autonomie.
în aceste limite, pe lângă organele centrale care îndeplinesc
funcţiile şi sarcinile statului (Ministere, Departamente etc.) şi pe
lângă organele locale ale puterii de stat, se mai bucură de o
autonomie corespunzătoare şi unele organizaţii şi unităţi eco­
nomice, unele organizaţii culturale, altele sportive etc. şi, în fine,
şi organizaţiile religioase, numite culte.
Şi pentru organizaţiile religioase sunt valabile aceleaşi reguli
cu privire la recunoaşterea autonomiei lor, în cadrul ordinei de
drept a Statului.
Cultele nefăcând parte din aparatul de stat, organizarea şi
funcţionarea lor nu se mai reglementează juridic, prin legi de
stat, ci prin norme elaborate de înseşi cultele şi aprobate de stat,
sub numele de statute.
Statutul, ca tip de lege specifică organizaţiilor şi instituţiilor
autonome, reprezintă prima dovadă, din partea oricărui cult, a
recunoaşterii autonomiei sale în Statul nostru.
Statul asigură această autonomie a cultelor prin întregul
regim legal creat pe baza constituţiei, printr-o lege a Cultelor,
apoi prin alte norme legale obligatorii pentru activitatea cul­
telor, prin verificarea şi aprobarea Statutelor, hotărârilor, regu-
233
lamentclor, instrucţiunilor şi a altor acte normative alcătuite de
înseşi cultele.
A

In condiţiile noului regim al cultelor s-a putut elabora şi apli­

ca cea dintâi lege autonomă de organizare şi conducere a
Bisericii Ortodoxe Române, Statutul din 1949. în cadrul
aceleiaşi autonomii bisericeşti, s-au elaborat apoi numeroase
regulamente pentru aplicarea statutului şi pentru desfăşurarea
liberă, autonomă a activităţii religioase a Bisericii noastre în
Stat.
Din ceîe arătate, se vede că într-un prim înţeles juridic
autonomia bisericească înseamnă autonomia sau independenţa
ei legal exprimată faţă de Stat.
Recunoscută ca organizaţie autonomă în cadrul Statului,
Biserica Ortodoxă, ca şi alte organizaţii autonome, depăşeşte
cadrul dreptului de stat, prin specificul lucrării sale şi în poziţia
juridică autonomă, şi ca subiect aparte al Dreptului. în această
calitate, ea poate stabili şi păstra relaţii religioase cu alte orga­
nizaţii similare din afara statului, dar numai sub controlul
Statului suveran pe teritoriul căruia se găseşte, deoarece
autonomia ei nu se verifică la nivelul suveranităţii, singura care
conferă depline drepturi în relaţiile externe.
Autonomia Bisericii, recunoscută în cadrul Dreptului,
reprezintă baza juridică pentru afirmarea ei ca subiect al drep­
tului căci fără autonomie, această calitate este lipsită de suport
juridic.
Noţiunea de autonomie mai are o seamă de întrebuinţări în
cadrul Dreptului bisericesc sau în cadrul intern bisericesc.
Astfel, cuvântul autonomie se întrebuinţează pentru a defini
independenţa administrativă a unei Bisericii, organizată cu ie­
rarhie proprie, a unei mitropolii, eparhii, parohii, mănăstiri,
aşezământ, a unei asociaţii religioase. Independenţa administra­
tivă a acestor unităţi constă într-o sumă de drepturi prin exer­
ciţiul cărora se realizează o autoguvernare asemănătoare cu
234
autocefalia pentru că în fond, între autonomie şi autocefalie în
cadrul bisericesc, există numai o deosebire de grad, iar nu de
esenţă, căci au acelaşi înţeles de independenţă, de cârmuire sau
conducere prin sine însăşi.
Cuvântul autonomie înseamnă ceva mai mult decât autoce­
falie, pentru că are un înţeles juridic mai precis, mai
cuprinzător şi înseamnă că cineva îşi alege sieşi lege, se conduce
după o lege proprie, pe care şi-o face el singur, fără amestec din
afară.
în orice caz , fondul comun al autocefaliei ca o cârmuire prin
căpetenie proprie, şi al autonomiei, ca o cârmuire prin legi pro­
prii, este acelaşi, deosebirea, cum am spus , este de grad.
Datorită condiţiilor favorabile oferite de Statul nostru, pen­
tru dezvoltarea în deplină libertate a vieţii religioase a tuturor
cultelor din patria noastră, Biserica Ortodoxă Autocefală
Română a înscris o nouă pagină în istoria sa.
Se ştie că în timpurile trecute, Biserica noastră nu se bucura
de toate drepturile ei şi nu-şi manifesta deplin libertatea,
autonomia şi autocefalia sa. Astăzi Biserica Ortodoxă R.omână
îşi poate îndeplini misiunea sa, deoarece lungul şir de lupte pen­
tru autonomia şi autocefalia sa a luat sfârşit.
Acum, când avem clară noţiunea de autonomie şi cea autoce­
falie, să vedem numeroasele strădanii pentru dobândirea auto-
cefafiei Bisericii strămoşeşti.
Principiul autocefaliei, enunţat în Statutul cu care a fost
înzestrată Biserica Ortodoxă Română, la 25 februarie 1949, asi­
gură poziţia inter-ortodoxă a Bisericii noastre, adică indepen­
denţa sa din punct de vedere jurisdicţional faţă de celelalte
Biserici Ortodoxe.
După precizarea naturii principiului autocefaliei, va trebui să
prezentăm procesul complex al dobândirii autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române.
Problema autocefaliei, la noi se leagă strâns de lupta pentru
235
câştigarea şi păstrarea independentei naţionale. Dar, până la
afirmarea autocefaliei Bisericii noastre, au trecut câteva secole,
care au pregătit condiţiile favorabile înscăunării ei depline în
Biserica noastră. Dezvoltarea istorică a acestei probleme
prezintă trei aspectc si anume :
❖ Poziţia ierarhiei din ţările Române şi din Ardeal până în
epoca fanariotă;
❖ Lichidarea autocefaliei şi autonomiei mitropoliilor
româneşti în epoca fanariotă;
❖ Recunoaşterea conştiinţei autocefaliei şi reluarea luptei
pentru impunerea ei, după epoca fanariotă.
Să le cercetăm pe rând:
I. Problema organizării politice a principatelor întemeiate
pune pe primul plan, după spiritul vremii şi problema unei
temeinice organizări bisericeşti. Astfel, iau naştere primele
mitropolii româneşti. Se ştie că voievodul Nicolae Alexandru
Basarab, în anul Î359, a cerut Patriarhului de Constantinopol,
şi acesta a încuviinţat, strămutarea mitropolitului de la Vicina la
Curtea de Argeş. Faptul acesta l-a cerut domnitorul pentru
organizarea bisericească a voievodatului său.
Dar ca Patriarhia de Constantinopol să-şi întărească juris­
dicţia canonică în aceste locuri, spre a nu mai reedita cele întâm­
plate cu bulgarii, pe vremea ţarului Simeon (893-927), când
declaraseră autocefalia Bisericii lor, impuse condiţia ca toţi
mitropoiiţii ţ“»r:* să fie greci şi trimişi :lc Ja Constantinopol, cea
ce însemna dependenţa de Constantinopol.
In Moldova, rezistenţa faţă de patriarhul de la
Constantinopol este mult mai mare şi independenţa Mitropoliei
moldovene faţă de Patriarhia Ecumenică, e mai vădită.
Voievodul Petru Muşat (1376-1396), în timpul căruia Moldova
capătă o organizare bisericească, se opune deopotrivă cu ţara şi
boierii împotriva grecilor trimişi de Patriarhie, sprijinind ca
mitropolit pe episcopul de Cetatea Albă, losif, care era din
236
familia domnitoare a Muşatinilor.
Moldovenii 1111 primesc nici pe Teodosie ?ji nici pc Ieremia,
greci trimişi de Patriarhie, ci aleg pe losif. Ieremia, izgonit «le
moldoveni, aruncă anatema asupra ţării, în frunte cu voievodul,
anatemă recunoscută de Patriarhie. Conflictul din 1391-1392 a
fost aplanat prin înţelegerea şi.tactul lui Alexandru cel Bun şi,
în felul acesta, Patriarhia din Constantinopol recunoştea în
1401, pe losif, ca Mitropolit al Moldovei. Astfel, cele două
Mitropolii româneşti sunt acum dependente de Constantinopol.
Nu putem spune despre conştiinţa autocefaliei Bisericii din
Ţările Române ca a apărut odată cu Alexandru cel Bun sau cu
Nicolae Alexandru Basarab, căci pentru a ajunge la o astfel de
conştiinţă este necesară o luptă îndelungată, iar afirmarea auto­
cefaliei bisericeşti este produsul unei organizări bisericeşti, care
a existat încă înainte de aceşti domnitori. Lipsa de documente
nu trebuie să ne ducă Ia concluzia că noi nu am avut o maturi­
tate şi o organizare bisericească, înainte de înfiinţarea
mitropoliilor în Ţările Române.
în secolul al XVlI-lea, conştiinţa autocefaliei la români se
manifestă cel mai puternic. Esîe veacul în care curg daniile
voievozilor noştri, în toată lumea ortodoxă. Este ’’veacul nostru
teologic”, deoarece în acest timp apare “Mărturisirea” lui Petru
Movilă, se ţine sinodul panortodox de la Iaşi şi o mulţime de
personalităţi reprezentative ilustrează ierarhia Bisericii păm ân­
tene. însăşi Mărturisirea şi sinodul de la Iaşi arată poziţia inde­
pendenţei Bisericii Moldovene.

II. în epoca fanariotă era interzisă orice manifestare autoce­

fală sau de autonomie a mitropoliilor româneşti din acea vreme.
Grecismul triumfa atotputernic. Urmează un secol de
degradare naţională, de umilire revoltătoare. Patriarhia ecu­
menică recurge chiar la acte abuzive, judecând şi caterisind la
1716 pe mitropolitul nostru Antim Ivireanul. Glasurile de
237
 protest se fac şi de data aceasta mai simţite în Moldova. Au loc
sinoade de protest împotriva suirii grecilor pe scaunele episco­
pale, reacţionând vehement împotriva patriarhului de
Constantinopol, care încearcă să numească, la 1786, împotriva
tradiţiei moldovene, un mitropolit nou.

III. Situaţia Bisericii din cele două Principate este legată de

câteva evenimente politice cu importanţă capitală pentru ţările
româneşti. M ai întâi Revoluţia Iui Tudor Vladimirescu (1821) şi
apoi Regulamentul Organic (1832), precum şi proclamaţia de la
Islaz, ( 1848) care reuşeşte să dea primele lovituri decisive gre­
cilor, stăpânii din epoca fanariotă peste resursele economice ale
Bisericii.
Biserica Ortodoxă a intuit foarte just sensul evenimentelor de
atunci. Interesele Bisericii coincideau cu acelea ale poporului.
A

întrucât printre participanţii şi conducătorii Proclamaţiei de la

Islaz făceau parte şi clerici ca Popa Şapcă, se vede foarte clar că,
împreună cu aspiraţiile poporului pentru o viaţă nouă, se
împlinea conştiinţa autocefaliei Bisericii din ţara Românească.
Poporul urmărea de secole independenţa naţională, iar Biserica
se străduia şi ea de secole să-şi afirme autocefalia sa.
Cel mai însemnat eveniment pentru Biserica noastră de la
sfârşitul veacului al XlX-lea este, fără îndoială, recunoaşterea
autocefaliei de către Patriarhia ecumenică. Să vedem în ce con­
diţii se obţine această recunoaştere a autocefahei de către guver­
nul şi sinodul ţării noastre din vremea aceea.
Dupa votarea legii din 1877, mitropolitul ţării, Nifon, trimite
I patriarhului Antin al Vl-lea un exemplar din ea, rugându-1 să
comunice Sinodului Bisericii Ortodoxe Române observaţiile
sale, în legătura cu aceasta. Patriarhul nu răspunde nimic, lucru
care înseamnă, de fapt, o aprobare. Faptul s-a şi dovedit exact
în viitor, prin aceea că, ori de câte ori i s-a transmis Patriarhului
ştirea că un arhiereu era hirotonit şi numit în oraşele noastre şi
238
i se cerea consimţământul pentru aceasta, el l-a dat fără nici o
opoziţie.
între Patriarh şi Mitropolit intervine o neînţelegere, cu
privire la jurisdicţia asupra unei mănăstiri de la muntele Athos.
încordarea se accentuează, mai ales, prin prima sfinţire de mir
la noi în ţară, săvârşită la Bucureşti, în 25 martie 1882. Aceasta
irită foarte mult patriarhul şi la 10 iulie 1882, printr-o scrisoare
sinodală, acuza pe români că au introdus inovaţii dăunătoare,
ca: sfinţirea mirului şi botezarea prin stropire, calendarul geor­
gian etc.
Scrisoarea este luată în discuţia Sf. Sinod al Bisericii noastre
şi este însărcinat Melchisedec, episcopul Romanului, să facă un
raport asupra ei. Acesta a făcut un raport amplu, în care
susţinea temeinic autocefalia Bisericii Ortodoxe Române,
combătând pretenţiile de jurisdicţie ale Patriarhiei ecumenice şi
arătând necesitatea . şi totodată dreptul sfinţirii mirului de
fiecare Biserică autocefală, precum şi temeiurile canonice.
Raportul aprobat de sinod este trimis la Constantinopol.
Acest raport a făcut vie impresie asupra Patriarhului şi de aceea
a răspuns pe un ton moderat şi temperat.
Acum începe o nouă fază în raporturile dintre Biserica
Română şi cea Ecumenică. încep tratativele pentru obţinerea
legală a autocefaliei. în acest scop, în 10 februarie 1885, se ţine
o consfătuire a episcopilor şi a mitropoliţilor, care formulează o
cerere pentru recunoaşterea autocefaliei. Această cerere către
Patriarh este însoţită de o scrisoare a ministrului cultelor din
vremea aceea D.A. Sturdza. în scrisoarea ministrului se cere ca
patriarhul ecumenic să dea binecuvântarea sa Bisericii
Autocefale a regatului României, ca soră de aceeaşi credinţă
ortodoxă, iar în scrisoarea Mitropolitului Calinic, adresată lui
Ioachim al IV-Iea, patriarhul ecumenic, se cere să se recunoască
Biserica Autocefală a României, după ce subliniază că:
239
“ lU serini O i Ii i i Ii i m i i K iiim mu i ii Im i il i n ii i i i i I ki 11 il i

ItlM III itllllll l ll< lllili ('lin ii 11 ( i || 1 1 11 ii) | > 1« 1 11 1 1<« III i ti I

iiiilui i I m Ii |ii i i u n t 111 i i |i 111 111 i l i I i II ii I • tt I• I M i I m Ii I

I ii linlml |ii Ml in 111ImiIm(i li 1•I i i Im li ilh ■i 1 i -I m Iii i li tl I si I

• l l ’ii l|llllltlli 1 11 In ' ' I ' •Imul 11 1t l i l u l Iii | i ||| | lllillll'lll iii
M l l i •i|ii>111<11 I ii| i ii N |i 11iii |
Mlli <•11••11111 1 i i||tiii i i i I Sinod iiI |lInci'IcII milm rlulc
Itmiithu (Im u pik.lru il -cir (lo^nirlc m u i c .iIc Silnici noastre
« 11 ‘<Ii11(«* mlodovc m tm Jiţia Bisericii si va awa totdeauna grija
<le a da prea sfinţitului tron ecumenic { utriarhalicesc din
Constantinopol, conform cu canoanele şi îi văţătura bisericii,
întâietate de onoare şi de a se pomeni, de că re preşedintele Si’.
Sinod, în întâiul ioc, după obiceiul stabilit, n nieie patriarhului
care-şi are reşedinţa pe tronul ecumenic şi apostolic ai Răsărit­
ului. Iar mai departe se menţionează că nserica Ortodoxă
Română va sta totdeauna în legătură dogmaiică şi canonică cu
prea sfinţitul tron ecumenic şi cu ceJelalte Bisericii Ortodoxe
autocefale.
Tomosul de la Patriarhia ecumenică este liberat ile Sinodul
patriarhal din 25 aprilie 1885. în acest io nas se recunoaşte
deplină autocefalia Bisericii noastre,
în el se spune, printre altele :
“Fiindcă înalt Prea Sfinţitul şi Prea Cin ii'ci Mitropolit al
Ungro- Valah iei, l). Calinic, în urmarea moii clor atâi de drepte
pe cât de legitime a cerut, de la Biserica no istră, prin epistola
înaintată binecuvântarea şi recunoaşterea Bisericii României ca
autocefală, smerenia noastră a primit aceasla cerere şi dorinţa
ca dreaptă şi conformează cu aşezămintelc bisericeşti. Aşa dar
după ce am deliberat cu Sf. Sinod, cel de pe lângă noi, declarăm
că Biserica Ortodoxă din România să fie şi să se zică şi să se
recunoască, de către toţi neatârnată şi autocefală, administrân-
du -se de propriul şi Sfântul său Sinod, având de preşedinte pe
înalt Prea Sfinţitul Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi primat al
240
Itmmmli I iii 111 uim i itml iii 11111111111 l mlmliil I m n Iuti i n l
im I H uliii imim lliili Iii • 11> i I h i mim'il ili i it/iil IIi -m li II
I ti imliiM 11 li I mm liiiiln i i(i•111il /1 n|m 11ilI• i, |••
Miiniiiilmni" SI, Iii i milImiiii • « iiililit ■( Im mi l II *
111 imim li 111 i i li ii I li IiiiIiimI Kuiiiiiihi i ii iiulm i Iiilli .1 «li nIim*
1111'<11 ulii i i i linii«', 11 1 i t i Imiiinii | i i siilnliil i l Sliioil inii ii I i'.ns
1 11 1111

IIii,Ins iutii lolilt, bueiirandu i «Ir lojile prerogativele .si de

tonte drepturile chirinrhlceşti, cart* se cuvin unei Biserici auto­
cefale, încât, în toată podoaba bisericească, ordinea şi toate
celelalte economii bisericeşti să se administreze şi să se conducă
pe sine, în toată libertatea, conform cu tradiţia continuă şi neîn­
treruptă a Bisericii Catolice Ortodoxe şi tot astfel să se cunoască
de către celelalte Biserici Ortodoxe ale universului şi să se
numească cu numele de Sfântul Sinod al Bisericii României.
Aşa s-a împlinit dorinţa de multe veacuri a Bisericii noastre,
de a fi recunoscută ca autocefală, de Patriarhia ecumenică.
Acest eveniment, de importanţă covârşitoare pentru viaţa noas­
tră bisericească, se leagă de numele Patriarhului ecumenic
loachim al IV-Iea şi de acela ai Mitropolitului Calinic.
De la recunoaşterea autocefaliei, Biserica Ortodoxă Română
se întăreşte şi capătă autoritate sporită între celelalte Biserici
Ortodoxe autocefale. E v e n im e n te le poetice, c a re au unr.at. au
venit în sprijinul întăririi p o liţ ie i Bisericii noastre pe pian
intern şi extern.
Primul război mondial a fost urmat de lărgirea graniţelor
ţării noastre şi, în mod firesc, i s-a mărit numărul credincioşilor
şi al arhiereilor eparhioţi, încât în anul 1925, i se recunoaşte mi­
tropolitului primat al Ungro-Vlahiei dreptul de a purta numele
de Patriarh.
în prezent, autocefalia Bisericii noastre se manifestă puternic
prin organele sale de conducere: Sfântul Sinod, Adunarea
Naţională Bisericească, Consiliul Naţional Bisericesc,
Administraţia Patriarhală etc. progresând în toate laturile vieţii
sale bisericeşti.
241
ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1) Ce este autonomia şi când s-a dobândit ?

2) Ce este autocefalia şi când s-a dobândit ?
3) Cum si-au dobândit autocefalia diversele unităţi bisericeşti ?
4) Care au fost factorii care au determinat proclamarea auto­
cefaliei Bisericilor ?
5) Ce condiţii trebuie să îndeplinească Biserica spre a cere
autocefalie ?
6) Ce dobândeşte Biserica prin autocefalie ?

LECTURĂ: La 25 aprilie 1995 s-au împlinit 110 ani de la

recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, iar la 1
noiembrie 1995 s-au împlinit 70 de ani de la întronizarea primu­
lui patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a hotărât ca aceste evenimente să fie evocate
în paginile revistelor şi scrierilor noastre bisericeşti, iar în bis­
erici să se înalţe rugăciuni de mulţumire. (Din lucrarea
Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă-1995)

242
 LECŢIA XLVII

O RGANIZAREA BISERICII ORTO DO XE ROM ÂNE

Recunoaşterea de către Patriarhia Ecumenică a autorităţii

Bisericii noastre, din 1885, şi înfiinţarea Patriarhiei Române, din
1925, au permis organizarea şi administrarea Bisericii Ortodoxe
Române. Cele două evenimente amintite au fost rezultatul unor
strădanii multiseculare, împreunate cu mari jertfe ale credin­
cioşilor, ierarhilor şi voievozilor pământeni şi reprezintă încu­
nunarea unor drepturi şi merite ale ortodoxiei româneşti.
Unirea celor două Principate, din 1859 şi unificarea vieţii
politice din 1862, au făcut posibilă o nouă organizare a Bisericii
româneşti, potrivit cu situaţia politică a statului.
înfiinţarea Patriarhiei noastre, din anul 1925, a însemnat
încununarea strădaniilor amintite.
Prin tomosul din aprilie 1885 al Patriarhului Ioachim al
IV-lea a fost recunoscută autocefalia Bisericii noastre, iar din 24
februarie 1925, Biserica noastră a fost ridicată la rangul de
Patriarhie.
Patriarhul Miron Cristea a cârmuit Biserica Ortodoxă
Română din anul 1925 până în anul 1939. l-au urmat în scaunul
de întâi stătători patriarhii Nicodim Muntcanu (1939-1948),
Justinian Marina (1949-1977), Justin Moisescu (1977-1986).
De la 9 noiembrie 1986, Ia conducerea Bisericii noastre se află
Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.
Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii ortodoxe
Române, cât şi Regulamentul de aplicare a acestuia, au suferit
importante modificări şi adăugiri de-a lungul deceniilor, dar
îndeosebi, sub raportul întăririi autonomiei bisericeşti.
Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu
O/IQ
titulatura Patriarhia Română (articolul 5 din Statut).
Patriarhia Română are în fruntea sa Patriarhul şi doi
Episcopi Vicari Patriarhali.
Patriarhia Română cuprinde, sub raportul orânduirii canon­
ice şi administrative, 5 mitropolii. La acestea se adaugă
Mitropolia Basarabiei, Mitropolia Germaniei şi a Europei
Centrale, Arhiepiscopia Română din America şi Canada şi
Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală,
organizate pentru slujirea românilor stabiliţi în străinătate.
A

In cadrul celor cinci mitropolii din ţ; ră se numără 9

Arhiepiscopi şi 14 Episcopi.
I. Mitropolia Munteniei si Dobrogei. cu reşedinţa în
Bucureşti, are în frunte ca Mitropolit, pe Patriarhul României,
iar în componenţa sa:
1. Arhiepiscopia Bucureştilor, cu reşedi iţa în Bucureşti:
Arhiepiscop - Patriarhul României şi un Episcop Vicar;
2. Arhiepiscopia Tomisului, cu reşedinţa h; Constanţa;
3. Arhiepiscopia Târgoviştei, cu reşedinţa a Târgovişte;
4. Episcopia Buzăului, cu reşedinţa la Buz iu;
5. F copia Argeşului, cu reşedinţa la Cu tea de Argeş;
6 .1 copia Dunării de Jos, cu reşedinţa £ i Gal aţi;
7. Ep^copia Sloboziei şi Călăraşilor, cu reşedinţa la Slobozia;
8. Episcopia Alexandriei, cu reşedinţa la Alexandria;

II. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu reşedinţa la Iaşi:

9. Arhiepiscopia laşilor, cu reşedinţa la Ia: i;
10. Arhiepiscopia Sucevei, cu reşedinţa la Suceava;
11. Episcopia Romanului, cu reşedinţa la Roman;
12. Episcopia Huşilor, cu reşedinţa la Huşi;

III. Mitropolia Ardealului, cu reşedinţa la Sibiu:

13. Arhiepiscopia Sibiului, cu reşedinţa la Sibiu;
14. Arhiepiscopia Vadului Fclcacului şi Clujului, cu reşedinţa
la Cluj;
244
 15. Episcopia Oradei, cu reşedinţa la Oradea;
16. Arhiepiscopia Aiba-Iuliei, cu reşedinţa ia Alba-Iu!ia;
17. Episcopia Maramureşului şi Sătmaruiui, cu reşedinţa la
Baia-Mare;
18. Episcopia Harghitei şi Covasnei, cu reşedinţa la
Miercurea-Ciuc;

IV. Mitropolia Olteniei, o. reşedinţa la Craiova:

19. Arhiepiscopia Craiovei . cu reşedinţa la Craiova;
20. Episcopia Râmnicului» eu reşedinţa la Râmnicu-Vâlcca;

V. Mitropolia Banatului, cu reşedinţa Ia Timişoara:

21. Arhiepiscopia Timişoarei, cu reşedinţa la Timişoara;
22. Episcopia Aradului, L^nopolei şi Hălm agiului, cu
reşedinţa la Arad;
23. Episcopia Caransdh: i, cu reşedinţa la Caransebeş.

La acestea se mai adaugă:

❖ Miironofia ‘. :. i ivy'dinţn ht Chişinăa;

❖ Mitropolia Ortodoxii avn lru ( ierm ania_si Europa

Centrală, cu reşedinţa Ia Regcnsburg (Germania);
❖ Arhiepiscopia Ortodoxă Română în A iberica si Canada,
cu reşedinţa Ia Dctroit (SUA);
❖ Arhiepiscopia Ortodoxă Rom ână pentru Europa
Occidentală, cu reşedinţa ia Paris;
❖ Vicariatul Ortodox Român de la Vârşeţ. cu sediul la
Vârşeţ (Serbia).
❖ Vicariatul Ortodox Român de la Gyula, cu sediu! la Cyula
(Ungaria).

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române constituie cea

mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate
problemele spirituale şi canonice precum şi pentru cele de orice
245
natură date în compctcnţa sa.
Intre sesiunile Sfântului Sinod, pentru soluţionarea pro­
blemelor cu caracter de urgenţă se în runeşte Sinodul
Permanent, care este alcătuit din Patriarh, c preşedinte si din
toţi mitropoliţii în funcţiune, ca meinhri.
Ca organ reprezentativ central al Ii sericii Ortodoxe
Române, pentru toate problemele administrative şi economice,
precum şi pentru cele care nu intră în con potenţa Sfântului
Sinod, funcţionează Adunarea Naţională Bisericească, în
alcătuirea căreia intră câte trei reprezentanţi ii fiecărei eparhii,
(un cleric şi doi mireni), delegaţi din adunării« eparhiale respec­
tive, pe termen de 4 ani.
Organul suprem administrativ pentru »facerile întregii
Biserici şi în acelaşi timp organul executiv il Sf. Sinod şi al
Adunării Naţionale Bisericeşti este C« nsiliul Naţional
Bisericesc, care se compune din nouă membri trei clerici şi şase
mireni, aleşi de Adunarea Naţională Biserice; scă, pe termen de
patru ani şi clin consilierii administrativi pair irhali, ca membri
permanenţi.
Consiliul Naţional Bisericesc este prezidat Se Patriarh.
In cadrul fiecărei eparhii funcţionează Ad marea Eparhială,
ca organ deliberativ pentru toate problenu e administrative,
culturale şi economice ale Eparhiei.
Adunarea Eparhială se compune din rep» /,< ma iţii clerului
şi credincioşilor. în proporţie de 1/3 clerici şi /3 mireni, în
număr de treizeci. Membrii Adunării Eparl; ale se a l e g pe ter­
men de patru ani de către delegaţii Consiliilot Parohiale, pentru
membrii mireni şi de către preoţi şi diacon pentru membrii
clerici.
Consiliul eparhial este organul execi tiv al Adunării
Eparhiale. Se compune din episcop, ca preşe dinte, din vicarul
eparhia1, din consilierii administrativi ca membri permanenţi şi
din nouă membri, trei clerici şi şase mireni, aleşi pe termen de
patru ani de Adunarea eparhială.
Parohia are ca organ deliberativ Adi narea Parohială
246
alcătuită din toţi bărbaţii credincioşi şi majori din parohie,
nepătaţi, care îşi îndeplinesc îndatoririle morale şi materiale
faţă de biserică. Organul administrativ şi executiv al Adunării
Parohiale este Consiliul Parohial, ales de Adunarea Parohială pe
patru ani. Toi Adunarea Parohială alege şi Comitetul Parohial,
care are alrihuţiuui filantropice, de binefacere şi <le asistenţă
socială acordată săracilor, orfanilor, văduvelor şi tuturor celor
aliaţi în lipsă şi suferinţă.
Din observarea Statutului pentru Organizarea Bisericii
Ortodoxe Române, atât cel publicat în Monitorul Oficial nr.97
din 6 mai 1925, cât şi cel votat de Sf. Sinod din 19-20 octombrie
1948, se poate trage concluzia că Biserica , încă de la începu­
turile organizării sale, a prevăzut tot ce i-a trebuit în timp pen­
tru dăinuirea sa.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. Care sunt cele două evenimente care au permis organi­

zarea Bisericii Ortodoxe Române ?
2. Care au fost patriarhii Bisericii Ortodoxe Române?
3. Care sunt cele cinci mitropolii şi episcopiile lor sufragane?
4. Care sunt mitropoliile, arhiepiscopiile şi vicariatele care
mai fac parte din Biserica Ortodoxă Română?
i / 5. Care sunt o r g a n e l e d e l i b e r a t i v e din Biserica O r t o d o x ă
Română?
6. Unde găsim amănunte în legătură cu organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române?

LECTURĂ: După dobândirea autonomiei autocefaliei, a fost

posibilă Organizarea Bisericii Ortodoxe Române care cuprinde
5 Mitropolii, la care se adaugă Mitropolia Basarabiei,
Mitropolia Germaniei şi Europei Centrale, Arhiepiscopia
Ortodoxă Română în America şi Canada şi Arhiepiscopia
Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală. în cadrul a cinci
Mitropolii din ţară se numără 9 Arhiepiscopi şi 12 episcopi.
247
 L E C Ţ IA X L V I I I

BISERICA ŞI STATUL

Problema raportului dintre Biserică şi Sta este mereu actu­

ală, deoarece în acest raport se oglindeşte o oncepţie creştină
fundamentală şi se realizează o idee scumj ă întemeietorului
Bisericii, care a îndemnat pe Sfinţii Apostoli şi pe urmaşii lor
spunând: ’’Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” Manifestând astfel,
simţământul de bază al edificiului creştin.
Momentul când s-au stabilit primele relaţ i între Biserică şi
Stat, s-a pierdui în negura vremurilor, dar ci rtitudinea acestor
raporturi poate 11 probată de feluritele acte s tunate de domni-
torTşi m itropoliţi, într-un şir care se apropie le zilele noastre.
Biserica, sub aspect social a luat naştere î; ifmp şfse supune
timpurilor, conducându-se după învăţăturile ; Scripturii, dar şi
. după cele, fără număr, din cartea vieţii.
Pentru Biserică, cea mai c!e seamă din re: iităţilc istorice, în
continuă transformare, este Statul.
Biserica nu şi-a formulat o teză sau o docţi ină despre Stat, ci
se orientează după principii care decurg din lucrarea ei în timp,
deoarece nici Sf. Scriptură, nici Sf. Tradiţie, nici Sf. Canoane şi
nici practica Bisericii nu au transmis posterităţii o învăţătură
despre Stat. Dacă facem apel la textele de !a Matei X X II, 21,
Luca XX, 25;1, Timotei II, 1-2 şi altele, în care se vorbeşte de ati­
tudinea creştinilor faţă de Cezar, putem deduce un raport ge­
neral între Biserică şi puterea seculară a lumii.

decurge şt asigurarea libertăţii religioase de către aceasta, ceea

ce înseamnă un raport practic de recunoaşteri a puterii statului,
rca putere rânduită de Dumnezeu.
248
 Motivele care au determinat raporturile dintre Biserică şi
Stal au fost fie religioase, fie politice. între cele dintâi amintim
noutatea creştinismului, apoi superioritatea moralei creştine şi
superioritatea principiilor şi normelor de drept canonic, iar în
privinţa motivelor politice amintim suveranitatea, ceea ce
înseamnă puterea supremă în Stat, fără a admite existenţa altei
puteri superioare, relaţiile sociale şi tezaurul cultura! al statului,
care au dus la stabilirea raporturilor între Biserică şi Stat.
Biserica Ortodoxă Română, ca un grup de oameni organizat
pe baza unei credinţe religioase, având o mărturisire de
credinţă, un statut în conformitate cu legile Statului şi având o
învăţătură şi o atitudine, care nu contravin legilor Statului,
securităţii şi bunelor moravuri, precum şi un scop exclusiv reli­
gios, se încadrează în conţinutul noţiunii juridice de cult. Prin
urmare, legislaţia de Stat .viaiiv Sa cultele religioase reflectă
natura şi conţinutul relaţiilor dintre Biserică şi Stat.
Fiinţând în cadrul S t a t u l u i , Biserica nu este despărţită de
S t a t , deoarece f u n c ţ io n e u / . : '. p e b a z ă d e l e g i d e S t a t ş i în cadrul
creat de regimul legal.
Dacă se spune, totuşi, că Biserica este separată de Stat, aceas­
ta se întâmplă numai pe tărâm funcţional, în domeniul specific
de activitate al Bisericii. Apoi, un alt fapt, care demonstrează
existenţa unor raporturi între Biserică şi Stat, este posibilitatea
şi dreptul Bisericii Ortodoxe de a desfăşura o activitate intensă
pe plan obştesc, ceea ce interesează şi Statul, şi Biserica, în
aceeaşi măsură.
în legătură cu învăţământul, potrivit legiuirilor în vigoare,
trebuie făcută menţiunea că învăţământul public românesc este
aşezat pe baze democratice, este un învăţământ realist şi
ştiinţific; este un învăţământ de stat şi unitar, iar învăţământul
religios, trecut sub jurisdicţia cultelor, ajunge la un sistem uni­
tar de organizare pentru fiecare cult, care îşi organizează singur
învăţământul său religios.
249
 O altă cauză pentru care s-au statornicit relaţii între Biserică
şi Stat este înfruntarea de către credincioşi şi de către ţară a
aceloraşi vitregii şi trăirea laolaltă a acelora si izbânzi şi bucurii,
ceea ce poate duce la concluzia că Biserica )rtodoxă şi credin­
cioşii săi nu au lipsit de pe nici o filă ;t istoriei, în grelele
încercări, ale ţării şi ale poporului.
In contextul arătat al istoriei, conducere;: Statului nu a neso­
cotit meritele Bisericii Ortodoxe Române şi au s-a lipsit de spri­
jinul pe care, în diferite ocazii, Biserica l-a « cordat poporului şi
ţării.
Apreciind aceste realităţi, Statul nostru fără a abdica de la
suveranitatea sa, a creat condiţii legale şi a continuat raporturile
tradiţionale de respect şi de sprijin reciproc de într-ajutorare,
avantajoase, deopotrivă, Bisericii şi Statului.
Datorită atitudinii şi înţelegerii faţă de unele probleme ridi-
cate de Biscrică. din partea Statului, credincioşii pot trage con-
cluzia că Statul este călăuzit, în întreaga sa activitate, de intere-
selc naţiunii.__
^Loialitatea Bisericii faţă de Stat şi crearea unui climat şi a
unor condiţii de liberă manifestare a Bisericii, de către Stat, asi-
-gură
- --- stabilirea
- unor bune raporturi
-• între Biserică si
... —~~ *......Stat.
--
In concluzie, Statul asigură Bisericii Ortodoxe Româno:
❖ Cadrul legal de exercitare a vieţii bisericeşti;
❖ Garantează , prin legi, exerciţiul liber al cultului;
❖ Asigură asistenţa juridică prin dn ptul de apărare în
justiţie;
❖ Interzice prozelitismul religios, prin apărarea liberei
mărturisiri a credinţei;
❖ Apără patrimoniul Bisericii şi asigură conservarea lui;
❖ Se îngrijeşte de construcţii, de reparaţia monumentelor
istorice şi de artă, precum şi de păstrarea şi restaurarea picturii
tradiţionale;
 ❖ Acceptă sprijinul oferit de Biserică în opera de promovare
a bunăstării, păcii si unităţii naţionale;
*** Acceptă ofrandele oferite pentru refacerea pierderilor în
urma calamităţilor naturale, cum au fost inundaţiile şi urmările
cutremurelor;
❖ Asigură condiţii vizitatorilor de peste hotare care doresc să
cerceteze monumentele istorice şi de artă bisericească.
Ca răspuns, la crearea condiţiilor amintite mai sus. Biserica
îşi îndeplineşte misiunea, acţionând prin oameni, respectând
legile Statului, securitatea şi bunele moravuri, osândind actele
pe care însăşi credinţa creştină ie declară păcat: exploatarea,
rasismul, şovinismul şi altele.
Aşadar, într-un Stat care merge cu paşi siguri spre un viitor
fericit al cetăţenilor săi, credinţa religioasă se organizează şi se
manifestă liber, iar raportul dintre Stat şi Biserică reflectă grija
comună pentru bunăstarea, liniştea şi pacea oamenilor.

ÎNTREBĂRI ŞI TEME:

1. De ce ne interesează raportul dintre Biserică şiStat ?

^ 2. De ce se supune Biserica timpurilor ?
3. Care au fost motivele care au determinat raporturile între
Biserică şi Stat ?
4. C'e poate asigura Statul Bisericii ?
5. Ca răspuns la crearea condiţiilor, Biserica respectă legile
statului, securitatea şi bunele moravuri ?

LECTURĂ: Deosebirea dintre Biserică şi Stat şi a indepen­

denţei lor nu numai că nu exclude relaţiile lor reciproce, ci din
contră, le reclamă. Biserica nu este o împărăţie din lumea
aceasta, dar ea există în lume şi membrii ei sunt în acelaşi timp
membri ai statului, de aceea sunt legaţi atât prin legile bi­
sericeşti, cât şi prin cele civile. (După Nicodim Milas, Dreptul
bisericesc oriental, pag. 573-573)
 B IB L IO G R A F IE

1. Şaguna Andrei, Elementele Dreptului Canonic, Sibiu, 1

854, ed.a Il-a, Sibiu, 1 855.
2. Şaguna Andrei, Compendiu de Drept canonic, Sibiu,
1868,ed.! II, 1913.
3. Milas Nicodim, Dreptul Bisericesc Oriental, traducere
după ed.a Il-a, germană, de Dim.I.Corm iescu şi Vassle S.Radu,
Bucureşti, 1915.
4. Pocitan V.,Compendiu de Drept Bisericesc al Bisericii
Ortodoxe, Bucureşti, 1898.
5. Boroianu D., Dreptul Bisericesc, 2 voi. Iaşi, 1899.
6. Boroianu D., Dreptul bisericesc, (manual pentru seini-
narii), ed.a IV-a, Bucureşti, 1935,
7. Popovici C. Clement, Curs de Dre;>t bisericesc, Chişinău,
1935, 2 voi.
8. Popovici. N., manual de Drept bîî' ?r!cesc oriental, vol I,
Arad 1926.
9. N.Popescu, Prahova, Curs de Drept bisericesc universal,
Chişinău, 1935, 2 voi.
10. Şesan Valerian, Curs de Drep Bisericesc ’universal,
Cernăuţi, 1942.
11. Enciu Victor, Dreptul Biscricesc pentru seminariile teo­
logice (lecţiile de la 1 la 30, din programa analitică, dactilografi­
ată), Cluj 1973.
12. Liviu Stan, Curs de Drept Bisericesc, partea I: Noţiuni
Elementare de Teoria Generală a Dreptului şi de Terminologie
Juridică; partea a Il-a: Izvoarele Dreptului Bisericesc, alcătuit
pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1956.
13. Pârvu Constantin, Magistrand, Autocefalia Bisericii
Ortodoxe Române, art. în: ’’Studii Teologice”, Bucureşti, 1954,
seria II, nr. 9-10 noiembric-decembric, passim.
14. Ivan Iorgu, profesor, Curs de drept bisericesc, note din
prelegerile ţinute la Institutul Teologic Universitar din
Bucureşti.
15. Floca loan, Dreptul Bisericesc şi Administrativ, manual
pentru Institutele Tcgîo':’ ‘'/ol. 1 - 4 (dactilografiate ), Sibiu
1984.

C
 fzflfiGri $
CUPRINS
Pag.

Prefaţă 3
Notă asupra ediţiei 5
Obiectul, definiţia şi importanţa Dreptului canonic 6
\jt. Definiţiile clasice ale Dreptului şi Noţiuni juridice II
03. Izvoarele Dreptului canonic în general 21
v4-5. Izvoarele fundamentale, Integritoare şi auxiliare ale Dreptului 28
L6-7. împărţirea Dreptului: religios şi Laic 35
1/8-9. Legislaţia(§is<$icii: Codirii şi Colecţiile Dreptului canonic 40
\Xo. Biserica şi Dreptul 49
Al. O r^uiizarea Bisericii - principiile generale ale organizării 55
\J2. Puterea bisericească 59
\43. Subiectul puterii bisericeşti în Biserica A puseană
Combaterea prim ati^iii papal 64
[A4. Ierarhia bi^Hcească - noţiuni generale despre autoritate 71
vl5-16. Ierarhia sacramentală şi ierarhia jurisdicţională 79
V17-18. Condiţiile canonice şi calităţile cerute candidaţilor la hirotonie ^ 85
|/19. Sinoadele - organe colective ale puterii bisericeşti 91
v/20. Sinoadele Ecumenice ,t 96
\J.l. Sinoadele particulare 101
{/22. Consensus Ecclesiae Dispersae 106
ş 23. Sinoadele Bisericilor Naţionale —Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române 110
\p l. Organele individuale de c(£brcitarc(â) puterii bisericeşti
Patriarhii - drepturi şi ?y(i}it<j!ciri 115
\t5. Exarhii şi Mitropoliţii - drepturi şi îndatori 122
{/26. Episcopii şi Episcopii vicari - drepturi şi îndatoriri 126
V 27. Protoierii - drepturi şi îndatoriri 135
\jL8. Preoţii parohi - drepţu^i şi îndatoriri 140
V29. Diaconii - drepturi şi îndatoriri 145
\/30. Mirenii în Biserica 149
\P1. Monahismul - apariţie şi dezvoltare; disciplina şi voturile
monahale 154
L32. Judecata bisericească - prevederi canonice 163
t\,33-34. Cunoaşterea şi respectarea Sfintelor Canoane 168
 {.35. Consistoriile bisericeşti - instanţe de judecată 175
i 1ţ1V36. Procedura bisericească şi pedepsele 180
‘/07-38. Căsătoria civilă şi cununia religioasă 183
j Condiţiile cerute candidaţilor la căsătorie 189
;y4(L Impedimente la căsătorie 193
( . 41. Rudenia fizică sau de sânge (Consângeniatea) 198
I 42. Cuscria şi felurile ei 204
^ 43. Rudenia spirituală şi adopţiunea 210
1 44. Dispensa de căsătorie - Divorţul 215
145. Averea bisericească 221
46. Autonomia şi Autocefalia bisericească. Autocefalia Bisericii
Ortodoxe Române 228
47. Organizarea Bisericii Ortodoxe Române 243
t-y 48. Biserica şi Statul 248
49. Bibliografie 252
50. Cuprinsul 254