Scara Raiului

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

de Florin Caragiu
2007-03-17

Introducere

Duminica a IV-a din Postul Mare este dedicată Sf. Ioan Scărarul, originar din
Palestina, egumen al Mânăstirii Sinai. Scrierea lui „Scara Raiului” scrisă în jurul
anului 579 este cea mai importantă prezentare a tradiţiei ascetice răsăritene.
Lucrarea este alcătuită din treizeci de capitole, acestea fiind prezentate sub forma
unei scări. Numărul celor treizeci de trepte este ales spre a simboliza anii de viaţă
pământească a lui Iisus Hristos.

Scara Raiului. Despre simbolismul Scării în creştinism

Sf. Ioan aseamănă virtuţile scării lui Iacov, căci „legându-se una de alta, urcă pe cel
ce le voieşte la cer”, iar patimile necuvioase le aseamănă lanţului căzut de pe
Apostolul Petru la atingerea îngerului, căci „se nasc una pe alta şi se strâng una pe
alta” (Cuv. IX). Scara este un simbol important în tradiţiile spirituale ale lumii. În
creştinism capătă o importanţă aparte cu referire la Întruparea lui Hristos şi
îndumnezeirea omului prin unire cu El. Reprezentarea scării de la pământ la cer are
două axe paralele verticale între care sunt prinse transversal treptele scării.

În creştinism cele două axe de la pământ la cer ce susţin treptele scării

simbolizează firea dumnezeiască şi firea omenească a lui Iisus Hristos. Bineînţeles
că ele sunt întrepătrunse, dar ideea în reprezentarea scării este că Hristos
„acoperă” distanţa de la pământ la cer, simbol al distanţei între creat şi necreat,
atât ca „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” născut din veşnicie şi
deofiinţă cu Tatăl, Atotţiitor şi Atotprezent, Creator şi Susţinător şi Desăvârşitor al
lumii prin lucrarea dumnezeiască, cât şi ca „Om adevărat” sau Dumnezeu întrupat
de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, în sufletul şi trupul căruia sălăşluieşte
plinătatea dumnezeirii prin împreună-lucrarea omenească primitoare a harului.
Păşirea alternativă cu picioarele pe trepte este după Sf. Teofan Zăvorâtul simbol al
faptului că acest urcuş sau proces de înduhovnicire este străbătut atât cu sufletul
cât şi cu trupul, de către omul întreg.

Dacă aşa cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul, contemporan al Sfântului Ioan
Scărarul, „Hristos este fiinţa virtuţilor”, urcuşul duhovnicesc este întemeiat şi
susţinut pe fiecare treaptă atât de dumnezeirea cât şi de omenitatea Lui Iisus
Hristos. El este după Scriptură Singurul Mijlocitor, în sensul că este Dumnezeu şi Om
într-o singură Persoană. Şi astfel uneşte în Sine, în propriul Ipostas şi nu printr-o
relaţie de mijlocire exterioară sau prin har ca la sfinţi, firea dumnezeiască şi pe cea
omenească întrepătrunse. Întreaga tradiţie patristică mărturiseşte despre urcuşul
duhovnicesc ca o împletire între Pogorârea Dumnezeiască şi răspunsul liber al
omului în tinderea sa de realizare după chipul lui Dumnezeu şi elevare la înălţimea
tainelor cereşti.

Urcuşul scării este o „aventură” dumnezeiască a omului. Pe de altă parte faptul că

scara are un sfârşit în iubire arată că în iubirea desăvârşită voinţa omului ajunge în
libertatea Duhului, la „lărgimea” unirii desăvârşite cu voia lui Dumnezeu. În vârful
Scării este reprezentat în fresce Hristos, ceea ce arată că rostul suirii este
apropierea de Dumnezeu în Hristos, cei ce urcă privesc astfel nu la trepte ca la
scopuri în sine ci la Cel care li se descoperă ca Ţinta dincolo de trepte, atrăgându-i
în taina dumnezeiască.

Însăşi ideea de scară între pământ şi cer arată că încă de pe prima treaptă se
depăşeşte condiţia actuală a omului despărţit de Dumnezeu şi însăşi firea, că primul
pas spre renaştere presupune deja ajutorul lui Dumnezeu căci „fără Mine nu puteţi
face nimic”. Scara mai este indicare şi a vieţii puse în ordine, într-o rânduială
duhovnicească, fără de care, ne spune Sf. Teofan Zăvorâtul, nu se poate începe cu
adevărat urcuşul spiritual, dată fiind alunecarea foarte uşoară în patimi mai
evidente sau mai subţiri în omul ce duce o viaţă risipită, neadunată.

Nu întâmplător prima treaptă ne cere, aşa cum spune Sf. Teofan Zăvorâtul, „să
părăsim pământul, adică îndepărtarea de faptele păcătoase, de simţirile şi aşezările
[dispoziţiile] sufleteşti pătimaşe, îndepărtare care se săvârşeşte în pocăinţă atunci
când, lepădând şi deplângând tot ce nu este bun, oamenii iau hotărârea cea bună
de a plăcea numai lui Dumnezeu” („Pregătirea pentru Spovedanie şi pentru Sfânta
Împărtăşanie - Predici la Triod”).

Este importantă încă de la primul pas privirea spre capătul Scării, conştiinţa relaţiei
personale cu Dumnezeu, căci după cum observă Pr. John Mack, un comentator
contemporan al Sf. Ioan (Cale către cer, O tâlcuire pentru cei din lume a Scării Sf.
Ioan Scărarul, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002), încă de la prima treaptă, „fără
motivaţia iubirii şi a adevăratei căutări a plăcerii în Dumnezeu nu vom putea îndura
nevoinţa”.

Întemeierea în Hristos ca Dumnezeu şi Om a treptelor arată de asemeni

interdependenţa lor, faptul că oglindesc dinamismul unui ansamblu organic al vieţii
umane. Căderea de pe orice treaptă înseamnă căderea din întemeierea pe Hristos în
care virtuţile îşi află împlinirea ca „părtăşie la firea Dumnezeiască”. Vedem în
reprezentarea Scării de la Suceviţa spre exemplu că se poate cădea şi de pe ultima
treaptă, nu întâmplător aleasă ca treapta iubirii, căci, după cum spune acelaşi Sf.
Maxim, „Toată asceza care nu are iubire este străină de Dumnezeu!”.

În descrierea sa, Sf. Ioan survolează virtuţile de asimilat sau patimile de depăşit prin
întoarcerea lucrării de la orientarea contrară firii la tinderea către depăşirea firii în
con-lucrare cu Dumnezeu. Sunt discernute nuanţat relaţiile şi influenţele complexe
dintre ele din câmpul vieţii omeneşti, amănuntele unei relaţionări complexe între
cele ale firii, cele împotriva firii sau supuse influenţelor demonice şi cele mai presus
de fire sau dumnezeieşti.

Treptele Scării. Iubirea şi savoarea Absolutului

Capitolele sau treptele scrierii Sf. Ioan tratează în ordine: lepădarea de viaţa
deşartă, despătimirea, înstrăinarea, ascultarea, pocăinţa, pomenirea morţii, plânsul
de bucurie făcător, blândeţea, ţinerea de minte a răului, clevetire, multa vorbire şi
tăcerea, minciună, lenea sufletească, pântecele atotlăudat şi tiran, curăţie şi
neprihănire, iubirea de arginţi şi neagonisire, împietrire (nesimţire) sau moartea
sufletului înainte de moartea trupului, somn şi rugăciune, priveghere, frica laşă sau
nebărbătească, slava deşartă, mândrie, blândeţe, simplitate şi nerăutate, preaînalta
smerită cugetare, deosebirea gândurilor, sfinţita liniştire, rugăciunea, nepătimirea,
iubirea.

„Faptul că Sf. Ioan pune deoparte iubirea ca expresia cea mai înaltă a spiritualităţii”,
spune Pr. John Mack (op. cit., p. 101), este cu adevărat semnificativ. Noi, cei care am
fost crescuţi în spiritul occidental, am fost înclinaţi să luăm realizările intelectuale
sau acţiunile sociale drept progres duhovnicesc. Nici unul dintre acestea nu se
împotriveşte vieţii duhovniceşti, dar nici nu reprezintă culmea acesteia. Cel care Îl
cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu este iubire, la fel cum Dumnezeu este iubire”.

Iubirea desăvârşită spune Pr. John, înseamnă mai mult decât iubirea ca parte din
noi, iubirea care tuturor ni se întâmplă din când în când, iubirea trăită discontinuu
ca o însuşire sau ca un act de voinţă în relaţiile cu ceilalţi. În unirea cu Dumnezeu
omul întreg devine iubire. La capătul Scării, în taina şi totodată lumina divină, arată
Pr. John, omul înţelege cu adevărat semnificaţia parabolei: „Noi iubim deoarece El
ne-a iubit mai întâi pe noi”. Urcând pe Scară omul află tămăduirea şi creşterea
spirituală prin pătrunderea sa tot mai mare de lucrarea şi lumina lui Dumnezeu.

„Patimile în sens ascetic”, arată Olivier Clement şi Jacques Serr, „sunt denaturarea
acestui elan de adoraţie care constituie natura profundă a omului. Dacă acest elan
nu-şi găseşte în Dumnezeu împlinirea, el va pustii realităţile contingente,
idolatrizându-le şi urându-le simultan, căci el aşteaptă din acestea revelaţia
absolutului, pe care ele nu pot să i-o aducă (în mod durabil, cel puţin, căci totul are
savoarea absolutului, dar pentru a fi mântuit, nu pentru a mântui)” (Jacques Serr,
Olivier Clement, La prière du coeur, Spiritualité orientale, no 6 bis, Abbaye de
Bellefontaine, 1977, trad. Fr. Grigore, M-rea Sf. Ioan Botezătorul,
http://www.nistea.com/trad_pocainta_ro.htm).

În simbolismul Scării intră ideea de accedere treptată, după puterea de asimilare a

omului, la măsura dumnezeiască. Faptul că distanţa infinită între creat şi necreat
este împărţită într-un număr finit de trepte indică faptul că fiecare dintre aceste
trepte are o dimensiune infinită, care nu se epuizează prin depăşirea ei. Depăşirea
unei trepte înseamnă astfel nu abolirea ei ci asimilarea ei duhovnicească. Pe de altă
parte, urcuşul are un sens în măsura în care nu este plafonat de către nici o treaptă
luată ca scop în sine, ci urcându-le pe toate îşi află sensul doar în atingerea ţintei
care este iubirea.

Nu distanţa relativă faţă de ceilalţi oameni dă motivaţia şi elanul urcuşului, ci Chipul

lui Dumnezeu Întrupat contemplat în capătul Scării. Este interesant de pus în relaţie
Scara lui Iacov, cu un capăt pe pământ şi altul în cer, pe care îngerii lui Dumnezeu
suiau şi coborau, cu lupta cu Îngerul a aceluiaşi Iacov. În urcuşul pe scara virtuţilor,
omul se deprinde cu măsurile dumnezeieşti, se măsoară cu Dumnezeu într-o luptă
care în acelaşi timp e o depăşire de sine şi o ascensiune în unire cu Dumnezeu, o
rănire de dragostea Lui şi o cucerire a bincuvântării Lui.

Scara şi Icoana

În descrierea practicii isihaste Părintele Ghelasie Gheorghe prezintă într-un loc

Icoana lui Hristos ca Scară între cer şi pământ, chip al unirii împlinite între
Dumnezeu şi om prin Jertfa şi Învierea lui Hristos. După Părintele de la Frăsinei,
„Conştiinţa Icoanei lui Hristos, a Numelui lui Hristos, a Trupului lui Hristos, dă minţii
şi întregii fiinţe orientarea gestului sacru faţă de Hristos, Scara vieţii noastre”.
Asociată cu icoana, scara apare ca locul unei epifanii a lui Dumnezeu care se
pogoară El până la om şi aşteaptă deschiderea sa spre a-l ridica pe treptele tainei
dumnezeieşti. Icoana privită ca scară înfăţişează parcursul de la chip la asemănare
în urcuşul duhovnicesc.

Într-o zugrăvire poetică, Părintele Ghelasie arată că urcuşul pe scara virtuţilor

presupune o deschidere faţă de lucrarea lui Dumnezeu, o participare la taina înfierii
dumnezeieşti în Hristos: „Nu îndrăzni să priveşti în Sus,/ Nu îndrăzni să ridici Mintea
la Cer,/ Vezi pe Hristos Cel ce Coboară/ Pe Pământ ca o Scară,/ Stai cu Capul plecat,/
Stai cu Mintea în metanie,/ Pune Mâinile la Piept/ Şi prinde te de Scară,/ Ce are
Piciorul ei pe Inima ta.// Scara Hristos Leagă Cerul de Pământ.// El coboară pe
Scară,/ Inima ta este prea strâmtă,/ Nu poate Intra în ea,/ Stă în dreptul Pieptului
tău/ Ca o Icoană atârnată de Gât.// O, Icoană a Lui Hristos,/ Lipită de Pieptul meu,/
Inima mea începe să audă/ Taina Ta de Fiu al Lui Dumnezeu./ Aude cum Tu Te Rogi
Tatălui/ Şi aceasta trezeşte şi în mine/ Dorul de Rugăciune// O, Icoană Scara Lui
Hristos,/ O, Iubirea Lui Dumnezeu,/ Te Port ca pe o Comoară de mare preţ/ Şi aştept
până când Inima mea să poată/ Să se Deschidă ca un Chivot Raclă/ În care să Te
Primesc/ Şi să nu te mai pierd vreodată”. Urcuşul pe fiecare treaptă este de fapt
suire până în locul pogorârii lui Dumnezeu care ne atrage la Sine şi împreună-
călătoreşte cu noi.

Metanoia şi Cultura

Urcuşul pe Scară cere aşadar de la primul pas reorientarea minţii sau atenţiei
spirituale spre capătul de sus al Scării, urmând ca pe măsura elevării şi apropierii de
Dumnezeu, conştiinţa să se umple tot mai mult de lumina Lui. „Pocăinţa sau
schimbarea minţii”, ne spun Olivier Clement şi Jacques Serr, „are un sens profund
personal şi ontologic, mai mult decât moral. Metanoia vine de la méta, care
marchează o întoarcere, o revenire, şi de la noéô, care semnifică înţelegerea
realului, individuală şi colectivă. (...) Conştiinţa detaşată de inimă nu încetează să
proiecteze asupra creaţiei lui Dumnezeu, ontologic bună (...) ceea ce duhovnicii
numesc o pânză de păianjen, un vis, un miraj, făcându-se astfel părtaşă artificiilor
tatălui minciunii”.

Cultura este expresie a oglindirii în conştiinţă a dramei existenţei şi totodată a

capacităţii participative şi creatoare dăruite omului. Atât procesul de conştientizare
cât şi exercitarea creativităţii se desfăşoară în câmpul libertăţii şi al comunicării
omului cu Dumnezeu şi celelalte făpturi. Cultura este originar o cultivare a
pământului firii spre a lucra darurile şi a da prin Cel „ce face să crească” un rod
„bun de mâncare”, care să ajute la întreţinerea vieţii, atât trupeşte cât şi sufleteşte,
spiritual. Ceea ce cultivă omul, aceea va consuma şi îi va influenţa alcătuirea şi
funcţionalitatea. În procesul asimilării, atât modul cultivării cât şi al consumului îşi
au rolul şi responsabilitatea. De aceea, participarea la o cultură autentică în sens
creştin nu este izolată de eliberarea treptată din complexul patimilor şi
redobândirea capacităţii de liturghisire a darului dumnezeiesc.

Cedând ispitei despărţirii de Dumnezeu spre a fi „ca nişte dumnezei dar fără
Dumnezeu”, afirmă aceiaşi cugetători francezi, „omul va deveni micul zeu al lui
însuşi şi al lumii, el va fi rege fără a avea nevoie să fie preot şi să ofere lumea în
euharistie. Ci îşi va oferi lumea sieşi! În civilizaţia noastră care se avântă la
stăpânirea lumii, dar după cuvântul lui Michel Serres ignoră stăpânirea stăpânirii,
câtă nevoie avem de oameni care acceptă să fie întru smerenie preoţi ai lumii!"

Aşa cum o infimă alterare a constantelor universale în lumea fizică ar face după
calculele ştiinţifice imposibilă existenţa vieţii, tot aşa alterarea „constantelor” vieţii
spirituale care sunt virtuţile face cu neputinţă viaţa duhovnicească.

Astfel, deprinderea tuturor virtuţilor şi înrădăcinarea lor în iubire creează condiţiile

împărtăşirii întru cunoştinţă de Viaţa Trupului lui Hristos.