Obligație a cetățenilor

Cunoașterea limbii culte, literare de către toți cetățenii a constituit o preocupare serioasă
pentru toate statele europene moderne. Dacă franceza, germana sau italiana ca limbi comune nu
mai trezesc de mult nici o îndoială printre vorbitorii lor, este pentru că mai bine de două secole s-
a efectuat o muncă enormă de educație lingvistică. Pentru prima dată în mod clar obligațea
cetățenilor de a vorbi nivelul cult al limbii materne- pe lîngă propriul grai local – a fost postulată
o dată cu revoluția franceză din 1789.
În Franța revoluționară pescarul din Bretagne, viticultorul din Alsacia, artizanul din
Provence au început să învețe limba cultă, literară, pe lîngă dialectul breton , alsacian sau provensal
pe care le vorbeau în mediul lor familial și local.Ei au conștientizat atunci că nu doar notarul sau
vraciul, preotul sau învățătorul trebuie să vorbească registrul literar al limbii franceze , ci și toți
cetățenii noii republici proaspăt înființate.
De altfel, problema limbilor naționale devine una din marile preocupări ale Europei
Occidentale începînd cu această perioadă , adică de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, ca să fie
dominantă pe tot parcursul secolului al XIX-lea, denumit și secol al naționalităților. Pînă atunci,
ne spun specialiștii, pentru monarhi nu prea contase ce limbă vorbesc supușii lor. Or, trebuie să
amintim că monarhia franceză promovase de timpuriu limba literară în actele administrative,
susținuse creația literară și științifică în această limbă și înființase, în 1635, Academia Franceză,
care trebuia să se ocupe de puritatea limbii și de perpetuarea gloriei sale.Cu toate acestea, pînă
atunci suveranii Franței nu consideră util să răspîndească franceza în rîndul întregii populații. O
dată cu revoluția însă și cu proclamarea Republicii, optica se schimbă: dacă pentru supuși folosirea
,,limbii regelui “ era o chestiune de educație ori de liberă alegere, pentru cetățeni în schimb,
folosirea limbii naționale devine o obligație. Astfel, cetățenii au înțeles că pe lîngă graiul lor local
– care le servea ca mijloc de comunicare în propria lor provincie-, ei trebuie să însușească și limba
literară. În felul acesta, apare conștiința că limba națională se află deasupra exprimărilor
individuale și că ea nu înlocuiește acest mozaic de exprimări locale, ci se situează pe o treaptă
superioară, fiind ca un fel de indiciu comun al locuitorilor din toate provinciile. De aceea ,,caietul
de sarcini” al cetățenilor avea să conțină ca prim obiectiv cultivarea limbii. Limba literară trebuia
învățată, asimilată pentru a se realiza conexiunea națională: toți membrii comunității, indiferent de
originea lor geografică sau socială, trebuiau să o înțeleagă și să o utilizeze.
Revenind la problemele noastre, putem constata că noi n-am beneficiat de o exprimare
formativă și de o educație lingvistică asemenea statelor occidentale. La noi a spus cu voce tare că
cetățenii autohtoni nu cunosc nivelul literar al limbii Valentin Mândâcanu, abia în preajma
evenimentelor din 1989.Curajosul lingvist mai declară atunci că limba română din Basarabia este
populată cu rusisme, că nu este întrebuințată în sferă publică, pe scurt, că se află în stare gravă. În
plus, știm că întreaga strategie de elaborare a limbii ,,moldovenești” a constat ]n transformarea
unui grai arhaic, plin de cuvinte rusești și ucrainești, vorbit în Transnistria- adică la periferia cea
mai îndepărtată a limbii române comune-, în limbă literară , fiind prezentat comunității ca o altă
limbă , diferită de cea română. Doar că, ne spune Eugen Coșeriu, compararea acestui grai
rudimentar, ridicat la rang de limbă literară de ideologii regimului, cu limba literară din România
a reprezentat din capul locului un demers ilegitim din punct de vedere lingvistic, deoarece român
(românesc) și moldovean (moldovenesc) nu sunt termeni de același rang semantic. Moldovean,
moldovenesc se află la nivelul termenilor, muntean, oltean, bănățean, maramureșean, pe cînd
român/românesc este termenul general pentru toată limba română comnă și literară.

Responsabilitate civică
Firește, orice cetățean își poate vorbi limba lui de acasă, adică graiul pe care îl vorbesc
părinții și bunicii săi, dar în anumite contexte, vorbind bunăuară cu consătenii săi, adică în mediul
său rural sau în cadrul familiei sale. În public însă, atunci cînd se manifestă ca cetățean ( cu drepturi
și obligații) , ar fi bine să vorbească îngrijit, asta însemnînd respect pentru cei cu care vorbește și
respect, întîi de toate , pentru limba noastrămaternă, acest patrimoniu spiritual al nostru al tuturor.
Stăpînirea nivelului literar al limbii dincolo de registrul familiar, colocvial care este graiul
moldovenesc cu toate particularitățile sale (palatalizări, reducerea cocalelor, transformarea lui i în
î și alte fenomene specifice) ține de datoria fiecărui cetățean al Republicii Moldova. A vorbi corect
limba ta maternă înseamnă a-ți asuma responsabilitatea de cetățean, înseamnă a avea grijă
deosebită a aceia ce spui și cum spui. Or, această grijă față de ceea ce spuneam și cum spuneam ar
trebui să devină o obișnuință zilnică, o obișnuință a noastră a tuturor. Așa cum avem nevoie de
pîine în fiecare zi pentru a ne hrăni corpul și pentru a fi sănătoși , la fel avem nevoie să vorbim
corect , îngrijit pentru a ne menține curat sufletul și gîndul. Căci limba și gîndirea se află în strînsă
legătură și dacă ne exprimăm într-un mod mai elevant , asta va însemna că suntem în stare să și
gîndim mai elaborat.
Jurnal de Chișinău, 11 februarie 2011