Raporturile dintre stat și drepturile omului

Nathaniel Branden, celebrul scriitor și psihoterapist definește etatismul într-unul

dintre discursurile sale în felul următor: “Politica de a căuta să obţii valori de la fiinţe umane
prin mijloace de forţă, atunci când o practică un individ, se cheamă crimă. Atunci când o
practică un guvern, se cheamă etatism.”

Situația politică actuală este absolut hilară. Suntem conduși de către niște actori ai
vieții politice care și-au uitat rolurile, sau nu le-au învățat în primul rând. Promisiuni peste
promisiuni, taxe peste taxe, legi date peste noapte, o societate în criză. Asta e scena pe care se
perindă acești actori, politicienii pe care noi i-am votat, exercitându-ne dreptul dat prin lege
de a vota. Dar de fiecare votăm gândindu-ne că votăm o schimbare. Ce schimbare? Suntem
conduși de oameni, niște oameni la fel ca noi toți. Dar de unde a pornit totul?

De-a lungul timpului, în Europa de Est, spre exemplu, problema guvernelor comuniste
de a nu planifica cum trebuie economiile statului, a început să conducă cu pași din ce în ce
mai alerți către o piață liberă. Oamenii încep să se trezează din visare, realizează că visul
comunist nu este unul real. Și că apartamentele oferite tinerilor sau locul de muncă asigurat
nu mai era suficient pentru că erau privați de dreptul cel mai important: libertatea. Ce folos
dacă nu aveau cum să se exprime fără să riște să fie arestați? Sau dacă aveau acces la
electricitate, apă, alimente de bază cu porția? Cum puteau oamenii să se bucure de libertate în
felul ăsta?

Așadar, după ce s-au trezit la realitate și au refuzat dictatura acestor suverani

autoproclamați, oamenii nu au știut cum să iasă din starea de etatism în lipsa unei alternative
care să nu îi facă și mai confuzi.

În prezent, datorită crizei economice, intervenția statului asupra economiei a devenit

mult mai evidentă. A fost readusă pe scenă o problema principală și deși unii tind să creadă
că această criză a apărut datorită unor restricții mult prea puține impuse de către stat, alții sunt
de părere că datorită influenței mult prea mari pe care o are statul, suntem aproape de un
colaps. Adevărul este că dacă îi dai unui singur om toată puterea, sau unui grup de oameni,
vor profita de această putere spre a-și îndeplini propriile dorințe. Dorința poporului este ca
statul să-i dea ascultare. Statul își dorește să aibă mână liberă, să nu fie tras prea mult la
răspundere, pentru că în opinia lor, ne garantează niște lucruri de bază, de care avem nevoie.
 Între etatism și liberalism este o diferență majoră, ele fiind principii opuse. Și
diferența cea mai mare este evident cea legată de potențialul ființei umane. Statul și
reprezentanții acestuia consideră că oamenii nu sunt capabili să ia decizii bune pentru ei
înșiși, pe când reprezentanții liberalismului consideră că oamenii sunt niște ființe capabile de
a lua propriile decizii și că nu este nevoie de o elită care să-i îndrume în vreun fel.

În sprijinul drepturilor omului vine liberalismul cu teoria evoluției. Conform acestei

teorii, se spune că omul, ființa rațională, a fost capabilă să ajungă la cel mai mare nivel de
organizare socială și are toate instrumentele necesare pentru a lua cele mai bune decizii,
instrumente care sunt și ele produsul evoluției. Nu noi am inventat focul și toată tehnologia
de care dispunem azi?

Desigur că există și acei indivizi care nu se potrivesc unui anumit mediu și sunt sortiți
eșecului. Dar dacă ei nu sunt capabili, nu înseamnă că se anulează instrumentele de care
putem dispune pentru a ne atinge scopurile. Pur și simplu, unii oameni sunt mai slabi, au
materialul genetic incompatibil mediului înconjurător. Se întâmplă! Asta e modul în care
lumea e organizată, nu este o alegere. Pe partea cealaltă, reprezentanții etatismului spun că
prin organizarea statului apare salvarea, deoarece cineva este pus acolo ca să aibă grijă de
oamenii obișnuiți să nu sufere prea multe nedreptăți. Dar oare e așa?

Bineînțeles că nu, totul e doar o aparență. Este dificil să-i spui unui om, care este de
fapt produsul a milioane de ani de evoluție și ai cărui strămoși au suportat și supraviețuit
tuturor condițiilor naturale de viață, că este incapabil să se descurce liber, îi spui că trăiește
într-o societate modernă care este responsabilă să-i asigure un nivel minim de confort
material. De multe ori rămâne minim! Deci, dincolo de grija statului față de cetățeni există
ideea conform căruia oamenii sunt doar niște copii iresponsabili, care trebuie să fie ajutați la
tot pasul, că altfel ar eșua. Așa începe totul: statul aprobă azi o lege ca să-i susțină pe indivizii
neajutorați, apoi mâine altă lege și tot așa. Pentru că, nu-i așa, rolul statului este să găsească
tot felul de domenii în care indivizii sunt neajutorați și în care trebuie să acționeze rapid. Că
altfel ies oamenii în stradă și își cer drepturile.

Dacă luăm exemplul pensiilor, vom înțelege și mai bine cum funcționează această
abordare etatistă. A existat o perioadă foarte mare de timp în existența societății așa cum o
cunoaștem, când nu exista un sistem de pensii. Oare cum supraviețuiau vârstnicii atunci? Să
nu ne gândim la faptul că speranța de viață era mică din cauza bolilor care nu-și găseau
leacul. Să asumăm că unii erau incapacitați din cauza vreunui handicap. În cazul ăsta, se
ocupau copiii și rudele de problema asta.

La ce s-a gândi statul? Păi, la faptul că există bolnavi care nu au rude și trebuie să fie
ajutați. Așa că, acum susținem cu toții, la nivel colectiv, bătrânii. Iar din cauză că indivizii
știu că la bătrânețe vor avea o pensie, nu mai economisesc, în mare parte pentru că nu au de
unde. O mare parte din banii munciți se duc pe taxe și impozite pentru că presupunem că
statul economisește pentru acel moment când vom avea nevoie de pensie. Dar dacă ar fi real,
atunci ne-am putea pensiona oricând pentru că banii depuși pentru pensionare există acolo.
De fapt, oamenii sunt forțați să iasă la pensie cât mai târziu, ca poate nu mai apucă să
beneficieze de acei bani. Pentru că ei nu sunt reali, banii statului circulă în funcție de nevoia
care primează.

Toate aceste lucruri rezonează în fiecare om în parte, în funcție și de echilibrul psihic

pe care îl are. Oamenii care au idei, inițiativă și sunt dornici de afirmare în mediul economic,
vor tinde către liberalism, în schimb ceilalți vor dori ca altcineva să le poartă de grijă și să fie
ghidați în jungla asta economică. Dacă există posibilitatea asta, de ce nu? Aceeași oameni cu
inițiativă pot, spre exemplu, să îmbrățișeze la bătrânețe acele măsuri care par să-i ajute, deci
apelează la intervenția statului. Sau mai există și posibilitatea ca unii indivizi să câștige mulți
bani și nu vor fi de acord cu impozitarea, declarând cât mai puține venituri la stat, pentru că
tinde spre liberalism și consideră că sunt banii lui munciți și nu are nevoie de nimic de la stat.
Aceste exemple sunt menite să ne ajute pe noi ca indivizi să fim mai onești și mai
consecvenți în ceea ce gândim și să conștientizăm ce este de fapt în mintea politicienilor
atunci când adoptă o nouă lege sau când propun o nouă măsură economică.

În cazul unui individ obișnuit nu prea se aplică abordarea etatistă, în general această
poziție revine birocraților sau indivizilor care trăiesc de pe urma statului. Un om obișnuit nu
va accepta niciodată că este prea incompetent și că nu știe ce este mai bine pentru el, de unul
singur sau că trebuie să lase un birocrat care să preia frâiele vieții sale. De aceea, intervenția
statului are nevoie de atâta manipulare și de propagandă ca să fie acceptată de un om de rând.
Cu toate astea, în cazul lor se aplică faptul că nu știu ce este mai bine pentru ei și că sunt
incompetenți și inculți.

Așadar, pe scena politică acești oameni de rând care cred în manipulare și în

propagandă, ei sunt singurii spectatori care plătesc bilete ca să aibă loc în primul rând. Noi,
restul, nu ne dorim să participăm, nu din neglijență, ci din cauză că un grup de oameni nu pot
conduce sute de milioane. Nu vor corespunde niciodată dorințele.

De asemenea, atâta timp cât va exista un stat, va exista și dominarea unei clase de
către cealaltă, rezultând în sclavie. Sclavia a fost eliminată doar la nivel juridic, teoretic ea
încă există. Statul fără această sclavie nu poate exista. Muncitorii plătiți cu salariul minim și
care lucrează o zi întreagă sunt martorii acestei forme de sclavie.

Totuși, există destule indicii în ultima vreme care să demonstreze o prăbușire etatistă,
în sensul că până și cei aflați în minoritate sunt dispuși să gândească și să privească imaginea
de ansamblu. Lucrurile iau o mare amploare, protestele sunt din ce în ce mai violente și mai
pregnante. Din ce în ce mai multă lume nu mai e de acord să accepte minciunile cu care
suntem hrăniți, tot din vina noastră. Lumea își dorește o schimbare majoră.

Dar totuși, unde ne îndreptăm? Ce ar fi dacă nu am mai fi conduși de stat? Nu ar mai

exista nici banii și nici sistemul economic, pentru că și banca funcționează în armonie cu
instituțiile statului. Ne-am întoarce în Evul Mediu ca și evoluție. Am folosi trocul ca și mijloc
de schimb și ar domni anarhia și violența. Unul cu prea puține bunuri l-ar ucide din bătaie pe
altul ca să aibă mai multe. Și apoi și-ar dori și mai multă putere. Nu putem să ne întoarce de
unde am plecat. Trebuie să luptăm ca să le oferim mai multă vedere “orbilor” din Parlament,
să ne facem auziți și să nu mai acceptăm ca societate tot ce ni se oferă. Se poate și mai mult și
mai bine. Nu e loc de conformare și de stat pe banii statului, la căldurică. Trebuie să muncim
ca să avem, noi ca indivizi, mai multă putere, pentru ca statul să colaboreze cu noi, nu să
încerce să ne conducă.
 Bibliografie

Carp, Radu- Religie, politică și statul de drept. Secvențele unei acomodări, Humanitas, 2013.

LAPIERRE, Jean-William- Științe politice, Civitas, 05/1997.