STUDENT:

SPECIALIZARE:
ANUL:

MONEDĂ ŞI CREDIT

Banii şi funcţiile lor. Analiza funcţiilor banilor pe

exemplul monedei naţionale
Analiza formei creditului în România
 PROIECT MONEDĂ ȘI CREDIT

I. Analiza banilor și a funcțiilor lor pe exemplul monedei naționale

Economia modernă nu poate fi percepută fără existenţa banilor sau a altor elemente
foarte asemănătoare. Într-o economie bazată pe troc, în care banii nu existau, orice
tranzacţie implica existenţa unei duble coincidenţe a trebuinţelor. Fără un mijloc de
schimb, o economie modernă nu poate exista. Acest mijloc de schimb este reprezentat de
ban.

În primul rand, se poate reliefa că prin “bani” se înţelege de fapt “moneda”, care ia
forma bacnotelor şi a monezilor metalice, care sunt întrebuințate în mod direct pentru plata
bunurilor economice.

În al doilea rând, banii nu reprezintă doar moneda, ci şi depozitele bancare, întrucât

deservesc aceluiași scop: plata bunurilor și serviciilor.

Apoi, se mai poate menționa că banii sunt sinonimi cu “avuţia”. Avuţia, în

schimb, poate stârni confuzii, amestecându-se cu moneda şi depozitele cu stocurile de
capital, cu acţiunile, obligaţiunile, cu alte tipuri şi forme de avuţie şi ignoră în felul acesta
trăsăturile distinctive ale banilor.

Banii sunt tot ceea ce este general acceptat ca mijloc de schimb şi de plată. Ei
reprezintă un instrument special, o formă particulară, imediat mobilizată, a avuţiei sociale,
o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă
deţinătorului dreptul asupra unei părţi din producţia ţării emitente.

Banii îndeplinesc următoarele funcţii:

 mijloc de schimb
 măsură a valorii
 mijloc de plată ulterioară
 mijloc de depozit de valoare.
 Funcţia de mijloc de schimb (de plată) – permite separarea în timp a cumpărării
de vânzare, facând posibilă realizarea tranzacţiei fără coincidenţă a dorinţelor/nevoilor
specifică trocului. În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi
participanţii la derularea tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor
metalice şi banilor de cont sau scriptuali. Pentru a funcţiona ca mijloc de schimb, banii
trebuie să:

 înlăture inconvenientul stabilirii echivalentului reciproc între toate bunurile din

economie
 ducă la disocierea schimbului marfă contra marfă în două operaţiuni distincte: o
operaţiune de vânzare (flux real contra flux monetar) care permite obţinerea de
monedă şi o operaţiune de cumpărare (care permite utilizarea fluxurilor monetare
pentru obţinerea bunurilor reale)
 deşi pe parcursul istoriei sale, banii au îmbrăcat diferite forme, s-au conturat
anumite cerinţe generale faţă de bani. Respectarea acestor cerinţe sporeşte
comoditatea utilizării banilor în calitatea sa de mijloc de plată.
 fie standardizaţi
 fie fdivizibili - 1, 5, 10, 50, 100, 200 şi 500 lei
 fie durabili - să reziste mult timp în circulaţie
 fie funiformi şi standardizaţi - mărimea, forma, greutatea etc.
 fie portabili
 fie protejaţi de contrafacere
 fie general acceptaţi
 nu se deterioreze rapid în valoare.

Funcţia de măsura a valorii - banii sunt folosiţi ca mijloc de comparaţie a

valorilor relative ale diferitelor bunuri. Valoarea bunurilor este exprimată în bani. Ei sunt
etalonul de măsură a valorii, asa cum unitatea de măsura a lungimii este metrul. Banii
constituie un instrument universal de măsurare, aplicabil bunurilor şi altor drepturi actuale,
trecute şi viitoare. Aceștia sunt cel mai întâlnit mijloc de măsură a valorii economice dintr-
o economie. Preţurile bunurilor şi serviciilor nu sunt indicate de regulă cu referire la alte
bunuri şi servicii, ci referindu-se la un singur bun „numeraire”, banii. Din nou, acest
lucru creează un beneficiu imens informaţional şi din punct de vedere al costurilor faţă de
economia de schimb.
  moneda serveşte drept numitor comun al tuturor bunurilor economice - prin
exprimarea valorii bunurilor într-un echivalent monetar se permite compărarea
lucrurilor altfel incomparabile.
 banii măsoară valoarea de schimb a bunurilor (în comerţ), dar nu valoarea de
întrebuinţare (utilitatea)
 prin introducerea banilor (şi înlăturarea trocului) se micşorează numărul de preţuri
dispar preţurile relative (adică raporturile de schimb a două bunuri), toate preţurile
se exprimă în bani.

Funcţia de mijloc de depozit de valoare - poate fi indeplinit de bunurile care îşi

păstrează valoarea în timp. Dăcă un bun nu este un mijloc de tezaurizare a valorii, el nu va
fi acceptat ca mijloc de schimb.

 permite economisirea/acumularea valorilor (puterii de cumpărare) --

obţinerea venitului şi efectuarea cheltuielilor pot avea loc în momente
diferite de timp.
 permite amânarea unor cheltuieli - de exemplu, separarea momentului de
livrare a mărfii şi momentului de achitare a ei. Astfel apar mijloacele
băneşti temporar disponibile -oferta.
 prin aceasta se introduce factorul „timp”
 apariţia creditului (lat. credit - el crede)
 lichiditatea - capacitatea activului de a fi transformat în mijloc de schimb
repede şi uşor (fără pierderi)

Banca Naţională a României este singura instituţie autorizată să emită însemne

monetare sub formă de bancnote si monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României.

Bancnotele şi monedele sunt acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor

obligaţiilor publice şi private.

Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul.

În prezent în România sunt aflate în circulaţie următoarele bancnote:

 bancnota de 1 leu
 bancnota de 5 lei
 bancnota de 10 lei
 bancnota de 50 lei
 bancnota de 100 lei
 bancnota de 200 lei
 bancnota de 500 lei.

Funcţii specifice ale banilor la nivel microeconomic:

 Unitate de cont (o funcţie abstractă): este o funcţie care se suprapune peste funcţia
banilor de unitate de măsură a valorii similară şi cu alte funcţii cum ar fi standard
de valoare sau denominator de valoare (P. Khanna, 2005)

 Unitate de măsură a valorii (o funcţie abstractă): exprimă mult mai uşor şi mai
clar valoarea echivalentă a fiecărui bun sau serviciu de pe piaţă, asigurând o mai
bună comparabilitate a acesteia, o informare mai bună a participanţilor la piaţă.

 Mijloc de schimb (o funcţie concretă): simplifică sistemul anevoios de troc prin

care o marfă era schimbată cu o altă marfă.

 Mijloc de plată (o funcţie concretă): permite stingerea unei datorii acumulate ca

urmare a achiziţionării unor bunuri şi servicii

 Un etalon pentru plăţile la termen (o funcţie abstractă): orice plată la termen

poate fi exprimată printr-o cantitate de bani pe care, în viitor, cel care cumpără
bunurile este obligat să o plătească vânzătorului. Dacă valoarea banilor se schimbă
semnificativ de mult până la momentul plăţii viitoare şi dacă suma este fixă cel
care avea de încasat această sumă poate suferi pierderi semnificative

 Un mijloc de păstrare a valorii (o funcţie concretă): rezultatele muncii noastre

pot fi acumulate sub forma banilor care pot fi economisiţi pentru achiziţiona
bunuri şi servicii în viitor.
 Funcţiile generale ale banilor (la nivel macroeconomic şi abstract):

 Active lichide în piaţă: banii sunt activele cele mai lichide din piaţă şi care
au cel mai mic risc asociat păstrării lor (doar riscul de inflaţie şi riscul de
furt)
 Cadru pentru sistemul de preţuri al pieţei: cantitatea de bani din economie
determină şi modifică structura preţurilor pieţei
 Factor cauzativ în economie: cantitatea de bani din economie poate
influenţa direct sau indirect echilibrul general al pieţei (nivelul preţurilor,
nivelul dobânzilor, nivelul cursului de schimb, balanţa de plăţi)

II. Analiza formelor creditului în România

Creditul originează din Orientul Mijlociu, fiind prima dată întâlnit la preoţi şi la marii
proprietari funciari, fiind astfel văzut ca și un mecanism financiar esențial în perioada
anilor 1850-1860, ajutând la anticiparea cumpărărilor, care au îmbunătăţit cosiderabil
activitatea economică, concomitent cu declanşarea revoluţiei industriale din Europa de
Vest.
O definiţie oficila a creditului, în România, o regăsim în Legea nr. 58/1998 şi anume:
“Creditul reprezintă orice angajament de plata a unei sume de bani, în schimbul dreptului
la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a unor cheltuieli legate
de acesta sumă, sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de
achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanta sau a altui drept la plata unei sume de
bani”.
O altă definiţie, mai amplă, o găsim în documentele Băncii Centrale Europene:
“Creditul reprezintă relaţia bănească între o persoană fizică sau juridica numită
creditor, care acordă unei alte persoane, numită debitor, un împrumut în bani, sau care
vinde mărfuri/ servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilită în funcţie de riscul pe
care şi-l asumă creditorul sau reputaţia debitorului”.
În general, acordarea creditelor se realizează pe baza unor documente bancare:
chitanţe, instrumente de plată şi de credit sau alte documente asemănătoare. Pentru
acordarea de credite cu valoare mai mare se intocmesc contracte de credit, care vin însoţite
de o analiză realizată în prealabil, a stării economico-financiare a solicitantului de credit,
banca pretinzând garanţii speciale.
Indiferent de felul în care a aparut şi s-a dezvoltat economia, creditul a fost primul sistem
şi instrument de schimb. Astfel, creditul, ca şi monedă, a apărut pentru rezolvarea unor
probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. Schimbul în natură, a
reprezentat una dintre primele operaţiuni economice, iar ca şi urmare a aparut creditul,
care reprezinta tot un schimb, doar ca în momentul schimbului apare şi factorul timp.
Originea cuvântului credit, provine din latinescul “ creditum- credere” şi se traduce
– a crede, a se încrede sau a avea încredere. Creditul a format obiectul unor cercetări
cuprinzătoare în literatura de specialitate. O definiţie sintetica este oferită de către
profesorul W. Sombrat, care susține că creditul este puterea de cumpărare, în absența
numerarului. Profesorul C. Gâde defineşte creditul ca fiind shimbul unei bogăţii prezente,
contra uneia viitoare.
În România din ultimii ani, creditul este caracterizat prin creşterea ritmicităţii de
oferire a creditelor, dar şi dirijarea dinamicii cu accent pe populaţie.
În literatura de specialitate, termenul „credit” cunoaşte două abordări. Din punct de
vedere juridic, creditul reprezintă un contract care se încheie între creditor şi debitor. Din
punct de vedere economic, creditul este categoria economică care expune relaţii de
repartiţie a unei părţi din PIB cu scopul de a satisface nevoile de capital.

Trăsăturile și formele creditului întâlnite în România

Principalele trăsături ale creditului sunt:

 schimbul în timp;
 subiecții raportului de creditare (debitor/creditor)- debitorul este reprezentat de
persoana fizică/ juridică sau instituţie publica), iar creditorul este banca. Aşadar,
ceditorul este cel care acordă împrumutul, iar debitorul este cel care primeşte, sau
mai bine spus, se îndatorează. Întâlnim trei categorii principale de subiecţi;
firmele/ agenţii economici, statul şi populaţia.

Cea mai mare parte a creditelor bancare în România este acordată agenţilor
economici, cărora le este necesară îndeplinirea unei serii de condiţii şi anume: să fie
constituite în mod legal; să deţină capital social vărsat în conformitate cu statului
propriu; să realizeze activităţi eficiente conforme normelor legale; conform statului de
înfiinţare şi funcţionare; sa prezinte acte conform cărora îşi pot achita datoriile de
credit şi de plata a dobânzilor aferente; să prezinte garanţii referitoare la utilizarea cu
eficienţă şi potrivit destinaţiei creditului; să accepte şi să respecte clauzele descrise în
 cotracte; în România, persoanele fizice trebuie să respecte următoarele condiţii:
realizarea de venituri cu caracter permanent pe perioada acordării creditului,
constituirea şi utilizarea surselor proprii de finanţare, oferirea de garanţii şi la data
acordării împrumutului nu se acceptă să existe alte debite sau obligaţii neachitate la
scadenţă către bancă şi terţi.

 promisiunea de rambursare- implica riscuri din partea debitorului, iar din acest
motiv sunt necesare garanţii din partea acestuia. Din momentul în care banca a
aprobat acordarea unui credit, aceasta declanşează o serie de tehnici de
supraveghere cu scopul respectării angajamentului de restituire a creditului. În
cazul încălcării de către debitor a termenelor, destinaţiei, utilizării sau acordarea de
date ireale, banca poate întrerupe folosirea de către debitor a creditului primit;
 riscurile probabile pot fi: de rambursare şi de imobilizare. Riscurile de creditare
sunt evaluate în funcţie de aşteptările pe care banca doreşte să le obţină de pe urma
creditorilor.
Aceste câştiguri pot fi directe sau indirecte. Riscul de lichiditate se produce la
bancă sau deţinătorul de depozite care nu reuşeşte să satisfacă cererile titularilor de
depozite.
 scadența ( momentul rambursării)- diferă de termenul de rambursare stabilit în
contract. Astfel, termenele de scadenţe pot fi de la 24 de ore, în cazul pieţei
interbancare, până la 20-30 de ani, în cazul împrumuturilor obligatare.
 dobânda ( preţul creditului )- reprezintă o caracteristică a creditului şi constituie
„chiria” pe care o plăteşte debitorul pentru serviciile care i se acordă, de a folosi
capitalul împrumutat. De obicei, un nivel redus al ratei dobânzii, aduce o cerere
mărită de credite, cu efect nefavorabil asupra economiei.
 tranzactia;
 consemnarea şi transferabilitatea.

Formele creditului
După criteriul calitatea creditorului distingem următoarele forme:
 Creditul comercial;
 Creditul bancar.
După criteriul calitatea debitorului distingem următoarele forme:
 Creditul acordat populaţiei sau persoanele fizice;
  Creditul acordat agenţilor economici.
După criteriul calitatea ambiilor participanţi la relaţia de credit distingem următoarele
forme:
 Creditul privat;
 Creditul public.
După criteriul destinaţia creditului ditingem:
 creditul de investiţii;
 creditul de exploatare;
 creditul de leasing.
După criteriul obiectul creditului distigem:
 creditul în bunuri;
 creditul în bani (numerar sau bani în cont);
 creditul în credit- răspunerea unei terţe persoane pentru debitor că acesta îşi va
onora obligaţiile de plată.
După criteriul scadenţă distingem:
 creditul pe termen scurt - credit cu scadenţa mai mică de 1 an;
 credit pe termen mediu - credit cu scadenţa până la 5 ani;
 creditul pe termen lung - credit cu scadenţa peste 5 ani.
După criteriul modul de garantare distingem:
 creditul real;
 garantat cu bunuri imobile care sunt ipotecate de către creditor;
 garantat cu valori mobiliare pe bază de gaj de bunuri sau de titluri.
 creditul personal;
 credit individual - acordat fără nici o formalitate;
 cu gaj individual- o terţă persoană garantează rambursarea cu răspunederea sa
morală;
 cu gaj colectiv - mai multe persoane garantează rambursarea cu răspunederea lor
morală.
După criteriul modalitatea de rambursare distingem:
 creditul amortizabil;
 creditul neamortizabil.
 Creditul comercial
Creditul comercial este cea mai specifică formă a creditului, care este acordat de către
întreprinzători la vânzarea mărfurilor, prin amânarea plăţii. Această formă de credit este
întâlnită doar în relaţiile de vânzare-cumpărare şi avantajează fiecare întreprinzător. Se
întâlneşte deoarece, în timp ce unii agenţi economici dispun de mărfuri deja fabricate,
pregătite de vânzare, alţi agenţi, care au nevoie de acestea nu deţin mijloacele băneşti
pentru a le cumpăra o perioadă de timp. Creditul comercial este limitat de proporţiile
capitalului de rezervă al producătorului. Intrepinzatorii pot vinde mărfuri pe credit, dacă
dispun de rezerve de capital care permit continuarea activităţii de exploatare. De
asemenea, proporţiile creditului sunt direct proporţionale cu regularitatea încasării sumelor
mărfurilor vândute anterior. În cazul în care contravaloarea nu se încasează la timp,
întreprinzătorul este nevoit să restrângă vânzarea pe credit.
Creditul comercial este condiţionat de trei factori:
 factorul economic- rezultă din grija pentru îmbunătăţirea şi creşterea cursivităţii
schimburilor şi scăderea costurilor pentru organizare;
 factorul comercial- se referă la utilizarea creditului în scopul promovării
vânzărilor, realizată de către furnizor şi care declanşează o multitudine de
dimensiuni şi termene de plată ale creditului;
 factorul financiar- dispunerea de către furnizor în beneficiul clientului a unei părţi
din capitalul sau, sub forma mărfii, plata fiind amânată.

Creditul bancar
Creditul bancar se regăseşte sub formă bănească şi este acordat de către bancherii
întreprinzători; unul dintre participanţi este întreprinzătorul, agentul nefinanciar, iar
celălalt este banca sau agentul financiar. Creditul bancar este mult mai flexibil şi este o
formă de completare a celui comercial.
Operaţiunile specifice creditului bancar se realizează într-o multitudine de variante
şi se pot grupa în tipuri de credite:
 în funcţie de perioada de acordare, există trei scadenţe: termen scurt,
termen mediu şi termen lung; termenul scurt-2 ani, termenul mediu 2-7 ani
şi termenul lung >7 ani;
 în funcţie de formarea ratei dobânzii, întâlnim credite cu rata dobânzii
formată pe piaţă şi cu rata dobânzii privilegiată;
  în funcţie de beneficiarii creditelor întâlnim credite acordate particularilor,
întreprinderilor şi statului.
Creditele bancare pe termen mediu şi lung sunt acordate în baza unei garanţii şi
documentaţii tehnico-financiare riguroase. Garanţia solicitată se regăseşte sub forma
gajului, a ipotecii a cesiunii de creanţă şi a drepturilor de despăgubire, a scrisorilor de
garanţie. Documentaţia este formată din memorii care justifică listele de utilaje, studii de
fezabilitate, proiecţia resurselor şi utilizării acestora, până la rambursarea creditului,
ultimul bilanţ finalizat şi o serie de documente care atestă proprietatea. Acest tip de credit
are o serie de avantaje şi anume: flexibilitate, rapiditate şi costuri de obţinere mici.
Operaţiunile de credit- bail sau leasing, se găsesc sub următoarele forme: vânzare
şi leaseback, leasing operaţional şi financiar.
În cazul operaţiunii vânzare şi leaseback, întreprinderea care posedă clădiri,
echipamente, pământuri, îşi vinde aceste proprietăţi unei investiţii financiare, iar
concomitent realizează un contract de închiriere a acetor proprietăţi, formulând precis
condiţiile şi perioada de timp.
Leasingul operaţional înglobează serviciile financiare şi de întreţinere. Astfel, cel
care închiriază un anumit echipament, este obligat să asigure service-ul şi întreţinerea,
costurile fiind incluse în chiria prestabilită sau în contracte diferite.
Leasing-ul financiar se diferenţiază de cel operaţional prin faptul că nu oferă
serviciile de întreţinere, nu poate fi reziliat şi este amortizat complet. Acest tip de contract
se realizează în plan juridic şi în plan fiscal.
Participanţii la procestul de leasing sunt: locatorul (finanţatorul, proprietarul),
locatarul(chiriaşul, utilizatorul), furnizorul, societatea de asigurări.
Trăsăturile contractului de închiriere de bunuri:
 generează obligaţii reciproce şi interdependenţe între părţi;
 se realizează prin acordul părţilor.
Riscurile contractului de leasing sunt reprezentate de posibilitatea de apariţie a
unor pierderi datorate gradului scăzut de utilizare, a uzurii morale şi a variaţii lor de venit
datorate modificărilor condiţiilor economico- financiare. Beneficiile contractului de
leasing sunt redate de obţinerea de profit pe durata de viaţa economică a bunului/
activului, câştigurile obţinute din maximizarea valorii, sau din obţinerea unei valori
reziduale.
 Creditele pe termen scurt sunt foarte diverse, fiind utilizate la acoperirea
insuficienţei de fond de rulment a întreprinderilor, care este determinată de decalajul
venituri- cheltuieli. În mod obişnuit, acest tip de credite este împărţit în două părţi:
 creditele de mobilizare a creanţelor comerciale, concretizate sub forma scontului;
 creditele de trezorerie, destinate unor nevoi specifice ale întreprinderii. Acest tip de
credite, face posibilă acoperirea pe o perioadă limitată de timp, a lipsurilor
previzibile de fonduri.

Creditul acordat populaţiei sau persoanelor fizice

Acest tip de credit include creditul de trezorarie, pentru construcţii de locuinţe, pentru
consum, pentru studii, linii de credit pentru cărţile de credit. Creditul de trezorerie este
specific băncilor, care oferă posibilitatea realizării unui număr de plăţi din contul curent,
care sunt peste nivelul disponibilităţilor existente. Creditul pentru construcţii de locuinţe
este o formă de credit acordat pe termen lung, care se oferă pe seama unei garanţii
ipotecare. Creditul pentru consum este folosit pentru procurarea bunurilor de consum
personal de folosinţă îndelungată şi valoare ridicată. Pentru cărţile de credit, banca
stabileşte un plafon debitor până la care se pot plăti diferite servicii prin cărţi de credit.
Creditul acordat agenţilor economici
Acest tip de credit îl găsim sub forma creditelor de exploatare, de investiţii pe
termen mediu sau lung, de tipul avansurilor în cont şi liniile de credit confirmate. Creditul
de exploatare este utilizat pentru acoperirea cheltuielilor de producţie şi circulaţie a
mărfurilor. Creditul pe termen mediu sau lung este utilizat pentru construirea de locuinţe
sau pentru obiective industriale. Creditul de tipul avansurilor în cont este utilizat pentru
acoperirea unor lipsuri în trezorerie şi nu sunt garantate. Creditul de tipul liniilor de credit
confirmate se referă la creditul specificat într-un document şi convenit de bancă.
Creditul public şi creditul privat
Creditul privat diferă de cel public prin faptul că subiecţii implicaţi aparţin de dreptul
privat, fără implicarea statul, iar la cel public, statul intervine pentru a acorda credite sau a
se împrumuta.
Creditul obligatar
Creditul obligatar se referă la relaţiile între unităţile economice şi instituţii în
calitatea debitorilor ce elaborează obligaţiuni, pe de o parte, iar pe de altă parte, creditorii
îşi acontează capitalul cu scopul câştigării unei dobânzi. Pentru obţinerea succesului de
către o întreprindere, trebuie îndeplinite o serie de condiţii: societatea trebuie să fie pe
acţiuni, să aibă vechime un număr minim de ani, emiterea de obligaţiuni prin subscripţie
publică să vă face pe baza unui prospect de emisie publicat de administratorii societăţii pe
acţiuni, în termeni legali.
Creditul ipotecar
Creditul ipotecar presupune o înţelegere între debitor şi creditor, referitoare la:
 obiectul/ proprietatea că garanţie a returnării împrumutului;
 condiţiile de plată şi termenii de rambursare;
 condiţiile în care, datorită nerespectării condiţiilor de împrumut, debitorul
riscă să-şi piardă bunul/ proprietatea;
 penalităţile, în cazul nerespectării termenelor şi condiţiilor descrise în
contract.
Datorită condiţiilor şi nevoilor beneficiarilor, au fost create o gamă de credite
ipotecare, ca: împrumutul pe ipotecă cu dobândă variabilă, împrumutul pe ipotecă cu
rambursare progresivă, cel inversat, purtător de anuităţi.
 BIBLIOGRAFIE

Basno, C., Dardac, N., Floricel, C.- “Monedă, Credit, Bănci”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995;
Berea, A., Paul, “Modernizarea sistemului bancar”, Ed. Expert, Bucureşti, 2003;
Dardac, N., Vâşcu T., -„ Monedă şi credit”, Ed. ASE, Bucureşti , 2002
Roşca T., „Monedă şi credit”, Ed Altip, Alba Iulia, ediţia a III-a;
Roxin, L., „Gestiunea riscurilor bancare”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1997.