a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.

)
Rusia în 1917*. Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de altă etnie
decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul Nicolae al II-lea
conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În februarie 1917 a avut loc o
revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-a instaurat un regim politic liberal.
Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete,
aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin (1917-1924)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la putere
prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au instaurat un guvern al lui Lenin;
la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor (parlamentelor regionale). Succesul lor a
fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve
problemele economice ale populaţiei. Din 1922, Rusia s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste).

Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată de
Lenin în mai multe scrieri ale sale. Idei lui Marx despre lupta de clasă au legitimat măsurile dure luate de toate
regimurile comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din
clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).

Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924):

 A fost creată poliţia politică, Ceka, încă din decembrie 1917, pentru a-i urmări pe cei care erau
consideraţi duşmanii poporului (de fapt, opozanţii regimului). Familia ţarului a fost executată (în total 11
persoane).
 Libertatea presei a fost desfiinţată.
 Băncile, fabricile şi marile proprietăţi agricole au fost trecute în proprietatea statului.
 Ţăranii au fost obligaţi să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi.
 Toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.
 Celelalte partide politice au fost marginalizate, iar membrii lor au fost treptat eliminaţi din funcţiile publice
sau persecutaţi, astfel încât pluripartidismul a dispărut fără a fi nevoie de vreun decret special.
 Conform constituţiei din 1918, puterea supremă era deţinută de Congresul Sovietelor, o adunare
parlamentară alcătuită din reprezentanţii tuturor republicilor care alcătuiau statul federal Rusia (numit din
1922, U.R.S.S.). Acest parlament era condus de un Comitet Central Executiv, care avea puteri similare
unui şef de stat. Guvernul, numit Consiliul Comisarilor Poporului (cunoscut ca Sovnarkom), avea în
practică puteri foarte mari deoarece putea emite decrete cu valoare de lege. Deşi Partidul Comunist nu
era menţionat în constituţie, în realitate şeful acestuia (secretarul general), Lenin, era cel care deţinea cu
adevărat puterea. Orice funcţionar public şi om politic era membru al partidului şi dădea, astfel, seamă
pentru acţiunile sale în faţa superiorilor săi din partid şi, implicit, în faţa şefului suprem, Lenin.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere între mai
mulţi membri, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi viclean. Stalin,
proclamat Secretar General al Partidului Comunist, a instaurat un regim de teroare nemaiîntâlnit.

Practici totalitare staliniste:

Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe Stalin să
elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor locuitorilor care erau bănuiţi
de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar în care erau acuzaţi de trădare şi în
care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau
muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor,
au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de
persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au
fost executate 1 milion de persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10
milioane murind acolo. Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de
morţi.
Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată, pământul ţăranilor fiind trecut în proprietatea
statului. El era muncit de ţărani în comun în cooperative numite colhozuri. Cei care se opuneau
colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au numărat aproximativ 4
milioane de morţi.
 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie producţia pentru
următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se îndeplinea planul, cei găsiţi
vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a activităţilor economice), putând fi chiar
executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare putere economică a lumii în urma industrializării
forţate.

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din reprezentanţii
tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi judecătoreşti. Stalin era Secretar general al
Partidului, dar, de fapt el era singurul conducător. Orice funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul
Comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de
privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse favoruri economice şi sociale.

Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare în masă
(presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membri de partid care aveau grijă de glorificarea partidului şi
a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor
care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor
oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou popular. Această propagandă a fost atât de eficientă, încât,
chiar şi astăzi, o parte a populaţiei Rusiei îl consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*.

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul Război Mondial, deoarece nu au primit
nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat după război Italia
s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii nemaivăzute până atunci. Partidul
socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce mai mulţi adepţi. În acest context a
apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior
apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se
remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau
să bea litri de ulei de ricin) şi chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de
bază al oricărui fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”.
Fasciştii nu s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că
faptele sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.

Caracteristicile ideologiei fasciste:

 Evidenţierea trecutului glorios al Italiei, mai ales cel al Romei antice. Acest lucru se putea observa
chiar din însemnul partidului, fasciile, un mănunchi de nuiele legate împreună cu o secure (de unde şi
numele de Partid Fascist). Fasciile erau purtate în Roma antică de către lictori, gărzile de corp care
însoţeau magistraţii superiori ai statului. Ele simbolizau dreptul acelui magistrat de a acorda pedepse
corporale şi pedeapsa capitală, deci era un simbol al puterii depline.
 Reînvierea trecutului glorios al Italiei trebuia să se realizeze prin transformarea Italiei într-o mare
putere, ceea ce presupunea o expansiune teritorială care să amintească vechiul Imperiu roman. Partidul
promitea astfel şi răzbunarea faţă de tratatele de pace de la Paris, care nu acordaseră Italiei teritoriile
cerute.
 Promovarea religiei catolice. Religia catolică făcea parte din trecutul glorios al Italiei.
 Cultul forţei, al curajului şi al tinereţii. De aici venea şi respingerea ideii de egalitate în sens democratic,
spunând că inegalitatea este firească şi apare chiar de la naştere.
 Respingerea liberalismului şi a socialismului.

Cu acest program politic, fasciştii au obţinut sprijinul conservatorilor şi al multor proprietari. Fascismul a constituit
modelul pentru partidele de extremă dreaptă din întreaga Europă, inclusiv pentru nazişti.
Preluarea puterii de către fascişti (1922). La alegerile din 1921, fasciştii au câştigat puţine mandate în Parlament,
fiind printre partidele mici ale Italiei. În 1922 s-a declanşat în Italia o grevă generală iar fasciştii au încercat să o
împiedice (au preluat ei transportul în comun şi au asigurat funcţionarea sistemului poştal). Acest lucru le-a adus
simpatia unei părţi a locuitorilor. În 28 octombrie, Mussolini a organizat ceea ce s-a numit Marşul asupra Romei:
30 000 de fascişti din întreaga Italie se îndreptau pe căi ferate şi şosele spre capitală. Gările, primăriile şi palatele
de telefonie din nordul Italiei au fost ocupate de către brigăzile fasciste. Regele Italiei, Victor Emmanuel al III-lea,
a refuzat să trimită armata împotriva lor, cum cereau liberalii, şi a acceptat să negocieze cu Mussolini, care a cerut
postul de prim-ministru. Astfel fasciştii au ajuns la guvernare.

Dictatura lui Mussolini. Practici totalitare

În primii doi ani, Mussolini a respectat regimul parlamentar. Însă, la alegerile din 1924, fasciştii au provocat violenţe
şi nereguli care i-au adus în poziţia de câştigători. Socialistul Matteoti, care a adus dovezi cu privire la aceste
nereguli, a fost ucis de către fascişti. Treptat Italia a devenit stat totalitar.

 Parlamentul a votat acordarea de puteri depline pentru Mussolini, pe motiv că trebuie să facă ordine
în ţară şi să înlăture pericolul socialist.
 Au fost interzise celelalte partide politice şi sindicatele (1925).
 S-a introdus cenzura presei.
 Mussolini a primit dreptul de a da decrete cu valoare de lege şi conducea mai multe ministere. În
1939 Parlamentul s-a autodizolvat.
 Funcţionarii publici au fost obligaţi să se înscrie în Partidul Fascist pentru a promova în funcţii.
 În locul sindicatelor au fost create asociaţii ale muncitorilor şi patronilor, numite corporaţii.
 Autarhia economică: Italia trebuia să producă tot ceea ce avea nevoie, de aceea importurile, dar şi
exporturile au fost reduse extrem de mult. Acest lucru a provocat, în timp, o gravă criză economică.
 Poliţia politică s-a numit OVRA. Opozanţii erau arestaţi şi trimişi în faţa unor tribunale speciale. OVRA
a arestat 4000 de persoane şi a condamnat la moarte 10.

Regimul fascist nu a fost un regim totalitar dur deoarece nu a reuşit să deţină controlul total asupra societăţii şi a
folosit violenţa destul de moderat. Italienii au fost însă foarte nemulţumiţi de participarea la Al Doilea Război
Mondial şi faţă de măsurile economice. În 1943 chiar şi liderii fascişti doreau înlăturarea lui Mussolini şi scoaterea
Italiei din război. Italia a fost ocupată, în 1943, de trupele anglo-americane. Regele a ordonat arestarea lui Mussolini
formându-se un nou guvern. Italia a trecut de partea Naţiunilor Unite. Câteva grupări fasciste au luptat în continuare
de partea Germaniei. În retragere, germanii l-au eliberat pe Mussolini din închisoare şi l-au luat cu ei. Un grup de
partizani comunişti l-au recunoscut când încerca să treacă graniţa în Austria şi l-au executat. Cadavrul său a fost
dus la Milano, unde populaţia l-a spânzurat cu picioarele în sus.

c. Regimul totalitar nazist în Germania (1933-1945)

Germania în perioada 1919-1933*. Apariţia Partidului Nazist*.

Poporul german s-a simţit foarte umilit de prevederile tratatului de pace de la Versailles, ceea ce i-a făcut pe mulţi
să dorească răzbunare. Germania trebuia să plătească o imensă datorie de război, trebuia să-şi desfiinţeze aviaţia,
să-şi reducă armata şi să cedeze o serie de teritorii mai multor state vecine. La sfârşitul războiului, împăratul a fost
înlăturat şi a fost instaurată o republică democratică. Timp de 4 ani, Germania s-a confruntat cu o criză economică
foarte gravă, înregistrând o inflaţie atât de mare încât preţurile se modificau de la o oră la alta. Marca s-a devalorizat
extrem de mult: dacă în 1921 pentru 1 dolar se plăteau 72 de mărci, în 1923 s-a ajuns la suma astronomică de 4,2
trilioane de mărci. În anii următori însă, Germania a obţinut împrumuturi externe şi şi-a refăcut economia. Regimul
democratic a câştigat încrederea populaţiei şi a refăcut prestigiul internaţional al Germaniei, datorită iniţiativelor
pacifiste. Dar marea criză economică din 1929-1933 a adus din nou poporul german într-o situaţie dificilă.

În 1919 a fost creat Partidul Naţional Socialist Muncitoresc German (prescurtat Partidul Nazist), de extremă
dreaptă; în 1921 liderul său a devenit Adolf Hitler. Simbolurile nazismului au fost zvastica şi cămaşa brună, iar
Hitler era numit Führer(conducător). Însemnele specifice şi titlurile simbolice aveau un rol foarte important pentru
partidele extremiste.

Ideologia Partidului Nazist. Iniţial naziştii au avut puţini adepţi. În 1923, Hitler a încercat să dea o lovitură de stat
pentru care a fost închis. În închisoare a scris o carte Mein Kampf (Lupta mea), care a devenit apoi „Biblia”
naziştilor. În această carte se arăta, pe baza unor argumente pseudoştiinţifice, că în lume există rase de oameni
superioare şi inferioare. Iată care au fost principiile naziştilor:
  Inegalitatea raselor a fost ideea călăuzitoare a naziştilor. Naziştii credeau că rasa superioară era aşa-
numita rasă ariană (prototipul era omul blond cu ochi albaştri), rasa „germanilor puri”. Astăzi se consideră
că arienii nu au existat, ci au fost o speculaţie ştiinţifică de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Popoarele latine
erau considerate o rasă medie, iar rasele inferioare erau slavii, şi pe treapta cea mai de jos, negrii, ţiganii
şi evreii (rasa semită). Între aceste rase există o luptă pentru supravieţuire pe care o câştigă doar rasele
superioare, zicea Hitler, de aceea rasele nu trebuie să se amestece între ele, deoarece strică puritatea
sângelui. Rasa ariană are misiunea să stăpânească lumea, deoarece superioritatea ei genetică o
îndreptăţeşte la acest lucru.
 Germanii nu au suficiente resurse pe teritoriul lor, de aceea ei trebuie să îşi creeze un imperiu
universal ca să câştige un spaţiu vital pentru a duce o existenţă normală.
 Germania trebuia să răzbune umilinţa Tratatului de la Versailles.
 Respingerea democraţiei, a liberalismului dar şi a comunismului.

Câştigarea puterii (1933). Abia în anii ’30, odată cu marea criză economică, Partidul Nazist ajunge o forţă politică
importantă. Principalii susţinători ai naziştilor erau şomerii şi micii proprietari care se vedeau concuraţi în afaceri
de către evrei. Naziştii câştigă şi încrederea conservatorilor, care se temeau de dezordini în general dar mai ales
de socialişti. Acest lucru le aduce finanţare din partea marilor industriaşi. În 1930, naziştii sunt al doilea partid din
parlament iar în 1932 câştigă alegerile. Preşedintele Germaniei, Hindenburg, a refuzat să numească cancelar
(prim-ministru) pe Hitler, chiar dacă naziştii câştigaseră alegerile, şi a dizolvat parlamentul de trei ori în 1932.
Naziştii însă s-au menţinut în preferinţa electoratului. În final nu a avut de ales şi l-a numit cancelar în ianuarie
1933.

Practici totalitare:

 În februarie 1933, naziştii înscenează un incendiu la Parlamentul german şi dau vina pe comunişti pentru
acesta. Hitler cere puteri depline în parlament, motivând că altfel nu poate să lupte contra comuniştilor,
iar parlamentul le votează. În 1934 Hindenburg moare, iar Hitler preia şi funcţia de preşedinte al
Germaniei.
 Hitler suspendă libertăţile publice, iar partidul comunist este interzis. Celelalte partide se autodizolvă,
astfel că naziştii ajung partid unic în 1933.
 Hitler elimină apoi posibilii concurenţi din partid. Vechiul său prieten Ernst Roehm, care conducea trupele
înarmate ale partidului, SA, este ucis împreună cu toţi membrii SA, de către garda personală a lui Hitler,
trupele SS, în aşa-numita noapte a cuţitelor lungi.
 Trupele S.S., şi poliţia politică, Gestapo, au devenit principalele instrumente cu ajutorul cărora Hitler şi-a
eliminat adversarii politici şi evreii. Ei erau executaţi pe stradă sau în locuinţele lor, ori erau internaţi în
lagăre.
 Politica antisemită (împotriva evreilor). Încă din 1933 naziştii au luat măsuri dure împotriva evreilor,
excluzându-i din anumite slujbe guvernamentale şi provocând violenţe împotriva proprietăţii lor. În 1935
au adoptat Legile rasiale de la Nürnberg care prevedeau că este cetăţean german doar acea persoană
care este de origine pur germană şi interziceau căsătoriile dintre evrei şi germani. În 1938, evreii au fost
daţi afară din şcoli şi din toate instituţiile publice, începând deportarea lor în lagăre. Treptat au fost luate
şi alte măsuri împotriva lor: confiscarea averilor, obligativitatea de a purta pe piept steaua lui David,
izolarea la marginea oraşelor în aşa-numitele ghetouri. În 1942 se hotărăşte soluţia finală, adică uciderea
evreilor din lagăre prin gazare. Numărul victimelor a fost de aproape 6 milioane de evrei, unii executaţi în
stradă, alţii morţi datorită privaţiunilor sau ucişi în lagăre.

Hitler s-a bucurat de o imensă popularitate în rândul majorităţii populaţiei până către finalul celui de-al Doilea
Război Mondial. El şi-a câştigat încrederea prin faptul că a impus măsuri economice care au adus o anumită
bunăstare a populaţiei dar mai ales printr-o propagandă care promitea transformarea Germaniei în mare putere şi
revanşa poporului german pentru umilinţa pe care o suferise prin Tratatul de Pace de la Versailles.