Luceafarul

de Mihai Eminescu

Poemul “Luceafarul” a aparut pentru prima data in Almanahul Societatii Academice Social
Literare Romania Juna in anul 1883, iar apoi in revista Convorbiri literare si in volumul Poezii, editia Titu
Maiorescu.

Luceafarul a cunoscut un lung si complicat proces de elaborare. Dupa cum insusi autorul
confirma, puntul de plecare este basmul romnesc intitula «Fata in gradina de aur » publicat de germanul
Robert Kunisch. Acesta cuprinde povestea unei foarte frumoase fete de imbarat, inchisa de tatal ei intr-
un castel, de care se indragosteste un zmeu.

Tema principala o reprezinta conditia omului de geniu, sustinuta si de alte teme specifice
romantismului, precum iubirea in cele doua ipostaze, implinita si imposibila, timpul, natura cosmica si
terestra, conditia umana. Poemul lui Eminescu se arata, deci, ca o alegorie pe tema romantica a
destinului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele reprezinta de fapt o suita de
personificari, metafore si simpuluri, care transfigureaza idei si concepte asupra geniului vazut ca fiinta
solitara si nefericita, opusa prin structuri si destin omului comun. Viziunea romantica este puternic
influentata de filosofia lui Schopenhauer. Astfel, fata de imparat semnifica fiinta feminina la varsta
frageda a Zburatorului, fiind de asemenea si un simbol al omului comun. Vointa iubirii de luceafar
reprezinta criza puberala, dorinta de implinire prin dragoste, in timp ce pentru Luceafar inseamna
totalitatea aspuratiilor spre absolut. Refuzul iubirii Luceafarului este frica de nemurire, ceea ce pentru
omul comun inseamna moarte sau incapacitatea de a-si iesi din propria sfera. Aceste semnificatii sunt
subliniate de starile/senzatiile de frig si ardere ale fetei de imparat in preajma Luceafarului
metamorfozat: „Ochiul tau ma-ngheata”, „privirea ta ma arde”.

Titlul este un element paratextual si reprezinta continutul de idei al textului, fiind format din
substantivul „Luceafarul” care semnifica cea mai stralucitoare stea, care rasare prima si apune ultima,
fiind folosita de navigatori drept reper. Totodata, este denumirea populara pentru astru, care provine de
la Lucifer, primul inger cazut, si relateaza cele doua ipostaze ale personajului principal, inger si demon.

Din punct de vedere al curentului literar, poemul prezinta trasaturi specifice romantismului. In
primul rand, observam aspectul tematic caracteristic acestui curent literar, care pune in lumina conditia
de geniu, cele doua ipostaze ale iubirii, implinita si imposibila, timpul. Reteaua de motive literare
constituie o alta trasatura a romantismului, si se subordoneaza temelor principale: visul, oglinda,
ingerul, demonul, luna, steaua, noaptea. De asemenea, procedeul artistic de baza o constituie antiteza,
prezenta atat la nivelul personajelor, Luceafar-Catalin, cat si la nivel compozitional, intre planul terestru-
uman si cel cosmic-universal. Antiteza este prezenta si la nivelul imaginarului poetic, evidentiindu-se,
mai ales, in metamorfozele Luceafarului, angelica si demonica: “O, eşti frumos, cum numa-n vis/Un
înger se arată”, “O, eşti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Acest curent literar se
manifesta si prin dramatismul dialogului, dar si prin sursele variate, folclorice, filosofice, mitologice.
Aceasta interferenta, specifica romantismului, confera poeziei o mare profunzime si posibilitati
multiple de interpretare.