CAPITOLUL I

IMPORTANŢA, OBIECTUL ŞI METODA CONTABILITĂŢII

1.1. Contabilitatea – componentă de bază a evidenţei economice

1.2. Obiectul contabilităţii
1.3. Metoda contabilităţii

1.1. Contabilitatea – componentă de bază a evidenţei economice

Dezvoltarea societăţii umane sub aspect tehnic, economic şi ştiinţific a dus la

creşterea volumului de informaţii care trebuiesc culese, prelucrate şi utilizate în
folosul acestei societăţi.
Informaţia – în sensul larg al cuvântului, este o comunicare verbală, scrisă
sau în imagini despre un eveniment, un fenomen, un obiect sau persoană, care fiind
înţeleasă, declanşează diferite acţiuni. Conţinutul informaţiilor poate fi economic,
tehnic, cultural, ştiinţific etc. şi în funcţie de acesta, exprimarea se poate face în
cuvinte, cifra, puncte, imagini sau semne convenţionale.
Informaţiile economice se exprimă în cifre şi reflectă fenomenele economice
care au loc într–o unitate de producţie, legate de: existenţa, mişcarea şi
transformarea elementelor patrimoniale, eficienţa folosirii lor în procesul de
producţie şi raporturile economice care apar în procesul social–economic.
Cea mai mare parte a informaţiilor care formează sistemul informaţional al
unei unităţi, sunt culese şi prelucrate de către contabilitate (evidenţa contabilă) –
aceasta conferind contabilităţii locul de componentă principală a sistemului
informaţional economic.
Contabilitatea se caracterizează prin:
 foloseşte un raţionament specific, o terminologie adecvată şi procedee
proprii de culegere şi transmitere a datelor şi a informaţiilor;
 principala sursă de date şi informaţii o reprezintă documentele de
evidenţă, care stau la baza înregistrării fiecărei operaţiuni economice,
indiferent de conţinutul său;
 foloseşte ca principal etalon de evidenţă, etalonul monetar.

1
 Principalele funcţii îndeplinite de contabilitate în cadrul evidenţei economice
sunt: de informare, de control, juridică şi previzională.
Funcţia de informare (cunoaștere) se referă la cunoaşterea
patrimoniului, a proceselor economice, a rezultatelor obţinute şi a tuturor
fenomenelor economice care au loc într–o unitate economică, permiţând elaborarea
deciziilor.
Funcţia de control proprie contabilităţii, prin care se verifică activitatea
desfăşurată, utilizarea şi păstrarea elementelor patrimoniale, respectarea normelor
de consum, folosirea capacităţilor de producţie, înregistrarea corectă a muncii
desfăşurate şi calculul corect al drepturilor cuvenite etc.
Contabilitatea este un principal mijloc de gestiune.
Funcţia juridică prin care informaţiile (datele) furnizate de către
contabilitate au şi calitate juridică, fiind simplu de interpretat şi analizat, operative
şi în totalitate oneste.
Contabilitatea se conturează ca disciplină, odată cu apariţia în anul 1494 a
primului tratat tipărit, intitulat: „Summa di arithmetica, geometria, proportioni et
proportionalita” a călugărului franciscan Luca Paciolo. În această lucrare, în partea
I–a, secţiunea a II–a „Tratatus de computis et scripturis” (Tratatul de conturi) sunt
prezentate principiile şi metodele contabilităţii în partidă dublă (Scrittura deppia), a
căror utilizare este astăzi generală.
De–a lungul timpului contabilitatea şi–a perfecţionat continuu metodele şi
instrumentele de lucru, reprezentând un element de progres în dezvoltarea societăţii
umane.
Trecerea de la o economie supercentralizată la o economie de piaţă – impune
şi modificarea unor legi economice care guvernează economia naţională.
Contabilitatea trebuie să fie flexibilă, ancorată în structura organizatorică a
fiecărei ramuri economice şi să o deservească pe aceasta. În acest sens, este
elaborată „Legea contabilităţii“ (nr. 82/1991), cadrul juridic de desfăşurare a
contabilităţii, în care se specifică (sub formă de articole de lege) următoarele (19):
 importanţa contabilităţii ca instrument de cunoaştere, control şi gestiune a
patrimoniului;
 agenţii economici unde se aplică: regiile autonome, societăţile
comerciale, instituţiile publice, unităţile cooperatiste, asociaţiile,
persoane juridice şi persoanele fizice care au calitatea de comercianţi;
 contabilitatea se ţine în limba română şi în moneda naţională;

2
  repere pentru principalele obiective ale contabilităţii referitoare la
contabilitatea patrimoniului, a mijloacelor fixe, a valorilor materiale, a
cheltuielilor, a veniturilor şi a profitului sau pierderii;
 modul de efectuare a inventarierilor;
 documentele şi registrele de contabilitate utilizate şi modul lor de
întocmire;
 întocmirea bilanţului contabil şi a contului „Profit şi pierdere”;
 contravenţii şi infracţiuni la lege.

1.2. Obiectul contabilităţii

Contabilitatea este o ştiinţă, o disciplină independentă, cu un obiect propriu

de cercetare şi cu o anumită sferă de aplicare. Contabilitatea are ca obiective: pe de
o parte, reflectarea curentă şi controlul gospodăririi elementelor patrimoniale, aflate
în proprietatea agenţilor economici şi, pe de altă parte, urmărirea activităţii
desfăşurate şi stabilirea rezultatelor economico–financiare.
Contabilitatea este principalul instrument de cunoaştere, gestiune şi control
al patrimoniului şi al rezultatelor obţinute.
Contabilitatea are la bază două principii:
 principiul dublei reprezentări a patrimoniului, atât după componenţa sa,
cât şi după forma de proprietate;
 principiul dublei înregistrări a operaţiunilor economice, care creează un
flux continuu între mijloace şi surse .
Contabilitatea se ocupă de următoarele aspecte:
 existenţa, mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale. Acest
patrimoniu este considerat, din două puncte de vedere deosebite: sub
aspectul componenţei şi al modului de întrebuinţare – ca active şi sub
aspectul provenienţei – ca pasive;
 relaţiile care se stabilesc în cadrul unităţii, ca urmare a participării la
activitate a forţei de muncă, dar şi în afara ei prin contactul nemijlocit cu
diferiţi parteneri ca furnizori, clienţi, bancă etc;
 calcularea şi stabilirea rezultatelor economico–financiare obţinute într–o
perioadă de timp şi aportul fiecărei persoane la acestea.

3
 Contabilitatea întreprinderii (firmei, societăţii etc.) este organizată în dublu
circuit:
 contabilitatea generală sau financiară;contabilitatea internă sau de
gestiune

Contabilitatea generală sau financiară are ca obiect: circuitul

patrimonial al întreprinderii luat ca entitate patrimonială. Furnizează informaţii
despre situaţia patrimoniului, valoarea cheltuielilor efectuate, valoarea veniturilor
realizate şi mărimea rezultatelor economico-financiare.
Aceste informaţii pot fi folosite de managerii unităţii, acţionari sau asociaţi,
furnizori şi clienţi, bănci, organisme guvernamentale etc.
Are un caracter obligatoriu şi se bazează pe norme unitare privind
organizarea şi conducerea acesteia.
Contabilitatea internă sau de gestiune are ca obiect: evidenţa,
calculul, analiza şi controlul costurilor şi a rezultatelor pe:
 feluri de produse obţinute, lucrări executate şi servicii prestate;
 subdiviziuni organizatorice interne.
Furnizează informaţii necesare pentru fundamentarea deciziilor privind
gestionarea unităţii patrimoniale.
Se organizează la nivelul fiecărei unităţi patrimoniale, în funcţie de specificul
activităţii.

Contabilitatea are două dimensiuni: macroeconomică şi microeconomică.

Contabilitatea se aplică în fiecare unitate economică, indiferent de forma de
proprietate şi de activitatea desfăşurată, iar prin centralizare în fiecare ramură şi pe
întreaga economie naţională.
Principalul obiectiv al contabilităţii constă în furnizarea unei imagini fidele
asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor întreprinderii.
Pentru realizarea acestui obiectiv, contabilitatea trebuie să respecte
următoarele principii
 Principiul continuităţii activităţii potrivit căruia se presupune că
unitatea economică într-un viitor previzibil, fără a intra în stare de
lichidare sau de reducere a activităţii;

4
  Principiul permanenţei metodelor care conduce la continuarea aplicării
normelor de evaluare şi înregistrarea elementelor patrimoniale şi a
rezultatelor economice, pe durata fiecărui exerciţiu financiar-contabil;
 Principiul prudenţei care impune respectarea normelor de evaluare a
patrimoniului şi a activităţii desfăşurate, prin nesupraevaluarea
veniturilor sau supraevaluarea cheltuielilor.
 Principiul independenţei exerciţiilor care presupune delimitarea în timp
a veniturilor şi a cheltuielilor aferente activităţilor desfăşurate şi stabilirea
rezultatelor economic pentru fiecare exerciţiu financiar-contabil în parte.
Ocupându–se de aspectele generale, contabilitatea din unităţile agricole
trebuie să ţină cont şi de specificul activităţilor din agricultură. Astfel, în agricultură
se folosesc mijloace cum sunt: pământul – limitat ca întindere şi stabil, efectivele
de animale, păsări şi albine şi plantaţiile de pomi şi vie.
De asemenea, agricultura prezintă unele particularităţi care impun
contabilităţii şi urmărirea acestora, cum sunt: ciclul de producţie este relativ
îndelungat, producţia obţinându–se în mod sezonier, consumurile din producţia
proprie fiind destul de mari (seminţe, material de plantat, furaje) şi nu în ultimul
rând, depedenţa produselor obţinute de factorii naturali de mediu, în ceea ce
priveşte calitatea şi cantitatea ei.

1.3. Metoda contabilităţii

Contabilitatea, ca orice ştiinţă, are o metodă proprie de cercetare.

Trăsăturile metodei contabilităţii constau în faptul că proprietatea este dublu
reprezentată, sub formă de elemente patrimoniale şi sursele lor de formare şi că
permanent reflectă modificările pe care acestea le suportă . Deci, contabilitatea are
o singură metodă de cercetare, formată dintr–un ansamblu de procedee
independente, dintre care unele sunt specifice metodei contabilităţii, iar altele se
întâlnesc şi la alte ştiinţe.
Procedeele specifice metodei contabilităţii sunt: bilanţul contabil,
contul contabil şi balanţa de verificare.
Bilanţul contabil este procedeul care prezintă situaţia patrimoniului la un
moment dat, atât sub formă de elemente concrete, numite „active”, cât şi sub forma
surselor care le–au format, numite „pasive” în expresie valorică. Aceasta este
exprimarea globală a elementelor care alcătuiesc patrimoniul.
Bilanţul este un important instrument de conducere şi control.

5
 Contul contabil este procedeul care prezintă existenţa, dar şi toate
modificările unui singur element de patrimoniu. Contul reflectă dinamica
patrimoniului în detaliu, pentru fiecare în parte. Specific pentru conturi este dubla
înregistrare a operaţiunilor economice, prin care se asigură exactitatea şi controlul
matematic al acestora. Exprimarea se face folosind atât etalonul monetar, dar şi cel
natural.
Balanţa de verificare este procedeul care serveşte la verificarea periodică a
exactităţii datelor înregistrate în conturi şi la centralizarea acestor informaţii, pentru
a da o imagine de ansamblu asupra elementelor patrimoniale şi a mişcării lor în
decursul unei perioade. Prezentând situaţia la sfârşitul unei perioade, balanţa de
verificare se foloseşte şi la întocmirea bilanţului, făcând astfel legătura între aceste
procedee.

6
 CAPITOLUL II
BILANŢUL CONTABIL

2.1. Fundamentarea contabilă a patrimoniului

2.2. Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil
2.3. Conţinutul şi structura bilanţului
2.4. Modificări ale patrimoniului şi reflectarea lor în bilanţ

2.1. Fundamentarea contabilă a patrimoniului

Unităţile care desfăşoară activităţi de producţie şi economice, denumite

„agenţi economici” (societăţi comerciale, instituţii publice, regii autonome,
asociaţii etc.) dispun de un patrimoniu, reprezentat de: totalitatea bunurilor
materiale şi nemateriale, dar şi de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică.
Patrimoniul devine obiect de studiu al contabilităţii numai dacă acesta este
utilizat în activitatea economică pentru obţinerea de bunuri şi servicii supuse
tranzacţiilor de vânzare–cumpărare sau în activităţi administrative, sociale,
culturale etc.
Pentru reprezentarea patrimoniului, contabilitatea utilizează un procedeu
propriu numit bilanţ contabil.
Bunurile materiale şi nemateriale, precum şi drepturile şi obligaţiile care
alcătuiesc un patrimoniu, se regăsesc sub denumirea de „active” şi „pasive” ale
bilanţului contabil.
ACTIVELE DE BILANŢ sunt reprezentate de „mijloacele economice”
diferenţiate între ele după: caracteristici proprii, valoare, durată de utilizare şi
modul de folosire.
Se disting două grupe de active:
A. ACTIVE IMOBILIZATE
B. ACTIVE CIRCULANTE

7
 A. ACTIVELE IMOBILIZATE cuprind valori economice a căror perioadă
de utilizare este mai mare de un an de zile şi participă la mai multe circuite
economice.

Aceste active se mai numesc şi active fixe şi sunt reprezentate de:

a) imobilizări necorporale;
b) imobilizări corporale;
c) imobilizări financiare.

a) Imobilizările necorporale sunt reprezentate de acele valori economice care

nu îmbracă forma de bunuri materiale concrete, cum sunt:
– cheltuieli de constituire care cuprind cheltuielile cu înfiinţarea,
dezvoltarea şi fuzionarea unităţilor patrimoniale, taxe, cheltuieli de
înscriere şi înmatriculare, cheltuieli cu emiterea şi vânzarea de acţiuni,
cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate.
– cheltuieli de cercetare şi dezvoltare cuprind resursele economice alocate
pentru tehnologii noi, produse noi şi investiţii eficiente şi utile.
– cheltuieli comerciale efectuate pentru păstrarea şi dezvoltarea nivelului
de activitate al unităţii (clientela, vadul comercial, firma, reclama).
b) Imobilizările corporale cuprind bunurile materiale de folosinţă îndelungată
şi sunt reprezentate de:
– terenuri;
– amenajări de terenuri;
– construcţii;
– echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru);
– aparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglare;
– mijloace de transport;
– animale şi plantaţii;
– mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi
materiale.

Terenurile, diferite după modul de utilizare, amplasare, grad de fertilitate, etc.

8
 Aceste active, cu excepţia terenurilor, îşi pierd în timp din valoarea lor, ca
urmare a uzurii determinată de utilizarea lor, acţiunea factorilor naturali şi a
progresului tehnic.
Constatarea pierderii din valoare şi includerea sa în costuri poartă denumirea
de amortizare.=ACTIV
c) Imobilizările financiare cuprind valori financiare investite de unităţile
economice în patrimoniul altor societăţi sub formă de titluri de valoare,
împrumuturi acordate etc.
B. ACTIVELE CIRCULANTE cuprind valori economice care îşi schimbă
forma materială şi utilitatea în cadrul circuitului economic şi au o perioadă de
rotaţie mai mică de un an de zile.
Caracterul dinamic al acestor active de patrimoniu este reliefat şi de formele
diferite pe care le îmbracă în unele faze de activitate, ca de exemplu:
disponibilităţile băneşti se transformă în materiale, materii prime cu prilejul
aprovizionării, care la rândul lor, în faza de producţie, devin produse, produşi şi
care prin valorificare, în faza de desfacere devin temporar creanţe (clienţi) sau
redevin disponibilităţi băneşti.
Activele circulante sunt numeroase şi diferite, putând fi grupate distinct în
trei categorii:
a) stocuri şi producţia în curs de execuţie;
b) creanţe sau valori în curs de decontare;
c) mijloace circulante de trezorerie.
a) Stocurile şi producţia în curs de execuţie cuprind acele valori
economice care sunt, fie folosite, fie obţinute. Ele se prezintă sub formă de: materii
prime, materiale consumabile, producţia în curs de fabricaţie, semifabricatele,
produsele finite, mărfurile, ambalajele şi obiectele de inventar. În unităţile agricole,
acestei categorii mai aparţin şi animalele şi păsările de producţie şi reproducţie,
animalele tinere şi la îngrăşat şi coloniile de albine.
b) Creanţele sau valorile în curs de decontare sunt valori economice
avansate altor persoane juridice sau agenţi economici pentru care urmează să se
încaseze un echivalent valoric, în bani, poartă denumirea de "clienţi", iar în muncă
prestată "Debitori".
Acestei categorii de active mai aparţin şi dobânzile de încasat.
c) Mijloacele circulante de trezorerie cuprind valori economice sub
formă de bani sau care îndeplinesc funcţia de bani.

9
 Se găsesc sub formă de numerar în casieria unităţii, ca depozite bancare în
conturi curente sau disponibil, carnete de cecuri cu limită de sumă şi acreditive.
Activele de regularizare sunt valori care nu au încă un statut definit, ele
urmând să capete forma finală pe parcursul perioadei de gestiune viitoare. De
exemplu: cheltuieli înregistrate în avans, active în curs de clarificare, chirii,
taxe, dobânzi plătite anticipat, diferenţe nefavorabile din conversia datoriilor
şi creanţelor în devize (valută) etc.

PASIVELE DE BILANŢ sunt reprezentate de modul de finanţare a

patrimoniului, adică surse economice care pot fi proprii şi străine.
Se disting trei grupe de pasive:
A. PASIVE PROPRII ŞI ASIMILATE CELOR PROPRII
B. PASIVE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE
C. PASIVE DE REGULARIZARE

A. PASIVELE PROPRII reprezintă finanţarea proprie a activului de către

titularul de patrimoniu prin contribuţia sa materială sub formă de capital individual
(pentru întreprinderile individuale), capital social (pentru întreprinderile societare)
şi de autofinanţare.
În această categorie sunt incluse şi diferitele rezerve constituite din profit,
subvenţiile pentru investiţii de la buget şi diferitele fonduri ca: fondul de
dezvoltare, fondul de participare la profit, alte fonduri.

B. PASIVELE ATRASE ŞI ÎMPRUMUTATE, cunoscute şi sub denumirea

de datorii, arată finanţarea patrimoniului făcută prin atragerea de capital de la terţi
sau prin împrumuturi de la instituţiile bancare.
Semnificative sunt următoarele categorii de datorii: financiare, comerciale,
fiscale, salariale şi sociale.
Datoriile financiare – reprezentate de creditele bancare şi de la alte instituţii
de credit. Acestea sunt pe termen lung sau mediu şi pe termen scurt, purtătoare de
dobânzi şi garantate cu activele unităţii.
Datoriile comerciale – apar ca urmare a relaţiilor economice pe care unitatea
economică le are cu diverşi furnizori de bunuri materiale sau prestări servicii.
Datoriile fiscale, salariale şi sociale, cuprind obligaţiile sub formă de
impozite şi taxe faţă de bugetul statului, salariile şi alte drepturi cuvenite
angajaţilor, contribuţia la asigurări sociale şi la fondul de şomaj, precum şi alte
datorii.

10
 Din această categorie de pasive mai fac parte şi creditorii diverşi care
cuprind datoriile neincluse în categoriile prezentate mai sus.

C. PASIVELE DE REGULARIZARE sunt surse care nu au un statut

definitiv.
Din această categorie fac parte: veniturile înregistrate în avans (chirii,
taxe, dobânzi încasate anticipat) şi diferenţe favorabile din conversia
creanţelor (drepturilor şi datoriilor în devize (valută). Ele reprezintă nişte
profituri latente.

2.2. Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil

Dubla reprezentare a patrimoniului realizează legătura cauzată dintre

obiectul şi metoda contabilităţii şi reprezintă un principiu de bază al contabilităţii.
Prin „dubla reprezentare” se înţelege reflectarea în contabilitate, cu ajutorul
datelor, a patrimoniului unei unităţi sub cele două aspecte: concret-materiale şi
abstract al provenienţei.
Prezentarea sub dublu aspect a patrimoniului este impusă de necesitatea
cunoaşterii situaţiei economico-financiare a fiecărei unităţi patrimoniale şi se face
în contabilitate cu ajutorul unui procedeu specific numit „bilanţ contabil”.
Dubla reprezentare a patrimoniului în bilanţul contabil se face în cele două
secţiuni distincte ale acestuia numite activ şi pasiv, în care se vor înscrie „activele
de bilanţ” şi respectiv „pasivele de bilanţ”.
Patrimoniul poate fi abordat şi din alt punct de vedere şi anume: utilizări =
resurse. Acestea fiind concretizate astfel:
Utilizări = mijloace reprezentare de existenţe de active şi
Resurse = surse reprezentate de existenţe de pasiv

2.3. Conţinutul şi structura bilanţului

Termenul de bilanţ vine de la cuvântul italian „bilancia” cu origine în latină:

bi şi lany (două talere), adică o balanţă cu două braţe în care se înscriu distinct –
într–o parte ACTIVELE, iar în cealaltă parte – PASIVELE.

11
 Bilanţul contabil este un procedeu al contabilităţii de reprezentare a
patrimoniului şi se prezintă sub forma unui tabel cu două secţiuni distincte:
ACTIV şi PASIV.
ACTIVUL bilanţului este secţiunea din stânga în care se înscriu elementele
de patrimoniu sub aspectul lor concret, material, după componenţa pe care o au.
PASIVUL bilanţului este secţiunea din dreapta în care se înscriu aceleaşi
elemente patrimoniale dar sub aspectul provenienţei sau apartenenţei.

ACTIV BILANŢ PASIV

ACTIVE DE BILANŢ PASIVE DE BILANŢ

În cadrul ACTIVULUI sunt delimitate:

 utilizările permanente de resurse sub formă de investiţii;
 utilizările temporare sub formă de stocuri, creanţe, disponibilităţi;
 pierderile generate de o activitate nerentabilă privind utilizarea resurselor.

În cadrul PASIVULUI sunt delimitate:

 resursele permanente furnizate de proprietar (asociaţi sau individual);
 resursele temporare asigurate de terţi (furnizori, bănci, obligatari);
 resursele rezultate sub forma profitului realizat (16).

Elementele componente ale patrimoniului se înscriu în bilanţ numai în

expresie valorică şi în mod grupat, sub denumirea de posturi de bilanţ sau
articole de bilanţ.
*) Dacă postul de bilanţ cuprinde active de bilanţ, se înscrie în stânga
bilanţului (adică în Activ) şi va fi un „post de activ”, ca de exemplu: Construcţii,
Materiale consumabile, Animale şi păsări etc.
*) Dacă postul de bilanţ cuprinde pasive de bilanţ se înscrie în dreapta
bilanţului (adică în Pasiv) şi va fi un „post de pasiv”, ca de exemplu: Capital
social, Credite bancare pe termen scurt, Furnizori etc.
Ordinea de înscriere în bilanţ a elementelor patrimoniale se face după criterii
de importanţă şi pondere a fiecărui element.

12
 Între cele două secţiuni ale bilanţului trebuie să existe o egalitate bilanţieră
(valorică), o relaţie de echilibru, ca urmare a faptului că:
 în cele două secţiuni (Activ şi Pasiv) se înscriu aceleaşi elemente
patrimoniale, dar din cele două puncte de vedere diferite;
 fiecare element patrimonial are o origine, iar o sursă de finanţare odată
creată generează un element de patrimoniu.
Această egalitate bilanţieră se exprimă grafic:

A = P

Schema simplificată a unui bilanţ

ACTIV PASIV
ACTIVE IMOBILIZATE PASIVE PROPRII
– Imobilizări necorporale – Capitaluri proprii
– Imobilizări corporale – Rezerve
– Imobilizări financiare – Fonduri
ACTIVE CIRCULANTE PASIVE–DATORII
– Stocuri şi producţie în curs – Datorii financiare
de execuţie
– Creanţe – Datorii comerciale
– Disponibilităţi băneşti – Datorii fiscale, salariale
ACTIVE DE PASIVE DE
REGULARIZARE REGULARIZARE
REZULTATE REZULTATE
ECONOMICO– ECONOMICO–
FINANCIARE FINANCIARE
– Pierderi – Profit

Prin conţinutul său, bilanţul contabil are o semnificaţie economică şi una

juridică.
Astfel, sub aspectul economic, bilanţul prezintă situaţia elementelor
patrimoniale, iar sub aspect juridic, bilanţul prezintă situaţia drepturilor unităţii, dar
şi a obligaţiilor pe care le are.

13
 Bilanţul este un document contabil obligatoriu şi care se întocmeşte la
anumite intervale de timp: periodic (trimestrial, semestrial) şi anual (la sfârşitul
anului). Datele aceluiaşi bilanţ servesc pe de o parte, la sintetizarea şi generalizarea
elementelor patrimoniale existente la sfârşitul perioadei şi la caracterizarea
activităţii desfăşurate în unitate, în acea perioadă, iar pe de altă parte, ca bază
pentru reînceperea procesului de reflectare a acestora în perioada următoare. De
aici, se foloseşte şi termenul de „bilanţ de închidere”, în care se oglindesc şi
rezultatele economico–financiare obţinute în perioada respectivă şi „bilanţ de
deschidere” (bilanţ iniţial) pe baza căruia se reia ciclul contabil.
Bilanţul, ca procedeu al contabilităţii, este un instrument de conducere care
prezintă situaţia reală a patrimoniului la un moment dat, dar şi rezultatele
economico–financiare obţinute într–o perioadă de timp. Aceste rezultate pot fi sub
formă de Profit sau Pierderi.
Din punct de vedere contabil, pierderile reprezintă mărimea bunurilor
consumate, care nu au putut fi acoperite din veniturile proprii – deci sunt elemente
de activ, în timp ce profitul reprezintă mărimea excedentului veniturilor faţă de
cheltuieli, o importantă sursă de finanţare – deci este un element de pasiv.

2.4. Modificări ale patrimoniului şi reflectarea lor în bilanţ

Activitatea de producţie care are loc în unităţile economice, concretizată în

diferite operaţiuni economice, duce la modificarea patrimoniului. Fiecare
operaţiune economică produce o schimbare a structurii şi conţinutului bilanţului
contabil. După fiecare operaţiune economică este necesar să se întocmească un nou
bilanţ, care să reflecte modificarea survenită şi noua situaţie a elementelor
patrimoniale.
Modificările bilanţului ţin seama de următoarele reguli generale, indiferent
de conţinutul operaţiunii economice, de momentul efectuării ei şi de locul de
desfăşurare:
1) Fiecare operaţiune economică modifică concomitent două posturi de
bilanţ.
2) Operaţiunea economică modifică cele două posturi de bilanţ cu aceeaşi
valoare (sumă).
3) Modificările celor două posturi sunt întotdeauna opuse: fie ca semn (plus
+ sau minus –), fie ca poziţie în bilanţ (activ sau pasiv).

14
 4) Indiferent dacă valoarea totală a bilanţului se modifică sau nu după
înregistrarea operaţiunii economice, egalitatea dintre activ şi pasiv rămâne
permanent (ca lege de bază a contabilităţii).
Folosind simbolurile de A – pentru activ, P – pentru pasiv şi X – pentru
modificare, aceste reguli generale se pot scrie sub forma unor formule de
modificare a bilanţului astfel:
1) Creşterea unui post activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu aceeaşi
sumă, micşorarea altui post de activ, pasivul rămânând neschimbat:

A + X – X = P

Această formulă se foloseşte pentru a reflecta o modificare de structură în

componenţa activelor de bilanţ.
2) Creşterea unui post de pasiv, cu o anumită sumă şi în aceleaşi timp şi cu
aceeaşi sumă micşorarea altui post de pasiv, activul rămânând neschimbat:

3) Creşterea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp şi cu

aceeaşi sumă creşterea unui post de pasiv:

4) Micşorarea unui post de activ, cu o anumită sumă şi în acelaşi timp, şi cu

aceeaşi sumă micşorarea unui post de pasiv:

15