TIPURI DE PARINTI

(referat)

Inst. Dumitru Crenguta

A fi parinte la inceputul mileniului trei, intr-o perioada marcata de

profunde si rapide transformari sociale, este o misiune dintre cele mai
dificile. Familia are nevoie de sprijin si sustinere pentru a rezolva
problemele provocate de cresterea generatiilor de azi. Pe acest fond, ideea ca
stabilirea unei relatii de incredere si cooperare intre familie si scoala
reprezinta in momentul de fata o necesitate reala si trebuie identificate
modalitati atractive prin care sa i se dea curs.
Intr-un fel, orice persoana care se ocupa de educarea si dezvoltarea
copilului este, intr-o masura mai mica sau mai mare, „un parinte”. In mod
firesc, orice parinte se intreaba: „Sunt un parinte bun pentru copilul
meu?” sau „Ce inseamna sa fi un parinte bun?”
In cautarea unor raspunsuri la aceste intrbari din punct de vedere
educational,cercetarile au aratat ca rata innvatarii creste si se mentine
ridicata in situatiile in care parintii se implica in sprijinirea copiilor prin
diverse activitati acasa. Parintii care participa la programul educational
initiat de scoala vor putea aprecia mai bine abilitatile si aptitudinile copiilor,
problemele si posibilitatile de rezolvare a acestora in procesul invatarii.
Prin activitatea in parteneriat cu parintii, cadrul didactic isi asiguara
un sprijin in propria activitate. Invatandu-i pe parinti sa se implice in
dezvoltarea copiilor lor, intarim interactiunile si relatiile dintre parinti si
copii. Prin cooperarea reala si comunicarea cu parintii, scoala pune bazele
unei unitati de decizie si actiune intre cei doi factori. De asemenea,
activitatile cu parintii duc la rezolvarea situatiilor problema, a conflictelor
posibile si a situatiilor de risc in dezvoltarea copilului.
Cele mai acute probleme educative, culminand cu insuccesul scolar, se
nasc din absenta sau ignoranta atentiei parintesti sau coroziunii afective din
familii dezorganizate, cu un nivel economic precar, cu tulburari psihice,
consum de alcool, violenta fizica si verbala.Un alt factor extrem de periculos
pentru psihicul labil al copilului este divortul parintilor si recasatorirea
parintelui caruia ii este incredintat copilul.
Fluctuatii inerente de natura sociala si economica induc modificari si
diferentieri culturale in „aparatul” psiho-moral de conduita, de comunicare
intre parinti si copii, care se refera atat la abilitati si capacitati de relationare,
dar si nevoia permanenta de a cunoaste evolutia sociala si individuala a
copilului.Aceasta cu atat mai mult cu cat se accepta ca „profesia” de parinte
este extrem de dificila, de solicitanta si dinamica.
Parintii joaca un rol semnificativ in dobandirea unui simt al identitatii
durabil si stabil.Stilul de control parental reprezinta un factor important in
relatia parinte-copil. O serie de studii si observatii clinice au indicat mai
multe stiluri de comunicare si control caracteristice in relatia parinti- copii
(Verza, 2000):
a. Stilul dictatorial
Acest stil relational este caracterizat de un control exagerat, cerinte
mari din partea parintilor, dar cu caldura afectiva redusa. In acest caz,
parintii solicita si asteapta supunere, obedienta indiscutabila din partea
copiilor lor, insa fara a explica copiilor motivele pentru aceste pretentii.
b. Stilul democratic autoritar
Acest stil parental cumuleaza cei doi factori, caldura si controlul. Fata
de copii, parintii manifesta cerinte inalte in paralel cu o atentie si implicare
afectiva crescuta. Desi respecta dreptul copilului de a lua decizii, acesti
parinti asteapta de la el un comportament disciplinat si ii ofera motive pentru
a se comporta astfel, ceea ce duce la dezvoltarea independentei si a
responsabilitatii.
c. Stilul neglijent
Stilul parental neglijent cumuleaza cei doi factori – contolul si caldura
afectiva – insa sub un semn negativ, in sensul ca se manifesta putina caldura
si control, iar ca urmare a dezinteresului si neimplicarii parintilor educatia
prezinta valente scazute. Datorita absentei unor modele si criterii clare,
autoevaluarea si imginea de sine are fie o tendinta de hipervalorizare, fie o
una de lipsa de valorizare. In acest caz, copiii pot avea o evolutie spre
intoleranta si pasivitate, cu un slab control emotional si o slaba toleranta la
frustrare.
d. Stilul permisiv
In acest caz, caldura afectiva este accentuata dar, in schimb, controlul
parental este foarte scazut si slab resimtit de catre copil. Copiii evolueaza
inspre o personalitate in care domina o toleranta excesiva, cu dependenta
fata de parinti sau persoane adulte. Nu isi asuma responsabilitati si manifesta
comportamente fluctuante si labile, frecvent agresiv impulsive si fac
abstractie de opinia celor din jur.
Ceea ce rezulta cu claritate din cecetarile realizate in acest domeniu
este faptul ca dezvoltarea identitatii este un proces care se extinde dincolo de
perioada copilariei si depinde intro mare masura de interactiunile dintre
copil si contextul social in care acesta traieste.
 Familia are pe drept cuvant o treapta superioara de legatura
interpersonala intima, realizata din dragoste. Orice familie trebuie sa fie un
garant de securitate, de protectie fizica, afectiva, mentala, morala si sociala
pentru toti membrii ei, dar mai ales pentru copii.
Relatiile din sfera familiei sunt de tip special, avand la baza
sentimentele de dragoste si respect reciproc. Dimensiunea afectiva este cea
mai mare forta, dar poate deveni si cea mai vulnerabila latura a convietuirii
familiale.
Iubirea nu e intotdeauna dezinteresata, poate fi uneori prea posesiva,
tiranica si devoratoare. Tot ce la un moment dat parea de o solida
convergenta, usor poate cadea in divergenta. Nimic in viata nu este fara sens,
mai tarziu se vad influentele nefaste ale copilariei.
In continuare voi prezenta un ghid care vine in sprijinul educarii
copiilor numit Cele 10 fericirii ale parintilor:
1.Fericiti parintii care isi educa copilul chiar de la venirea lui pe lume.
Copilul e un copac: stramb a crescut, stramb ramane.
2.Fericiti parintii care nu dau copilului tot ce vrea el. Doua lucruri ii
pot conduce pe copii la ruina: sa nu aiba nimic sau sa aiba totul.
3.Fericiti parintii care nu iau intotdeauna apararea copilului lor.
Iubirea adevarata nu consta in a-i lua apararea, ci a-l obisnui cu umilinta; din
recunoasterea sincera a greselii se naste dorinta de indreptare. Cu bataia se
face dresura, nu educatie.
4.Fericiti parintii care nu vot lansa critici sterile si continue la adresa
altuia, a societatii, mai ales a dascalilor, care se critica unul pe altul, nu se
vorbesc de rau reciproc.
5.Ferciti parintii care nu isi plang copiii pentru orice mic neajuns ce li
se intampla, dar ii vor ajuta sa profite de inevitabilele necazuri pentru ca
vointa sa li se intareasca, sa nu devina ratati.
6.Ferciciti parintii care au rabdare si incredere, ii ajuta pe copiii lor sa
isi dezvolte propriul eu. E o lege pe care putini o cunosc: copilul va fi mai
tarziu ceea ce i s-a spus ca este cand era mic. Daca i s-a spus tot timpul ca
este un bou, un magar, un animal, un tampit, un huligan, un cretin de care nu
se va alege nimic, aceasta se va adeveri mai tarziu.
7.Fericiti parintii care cultiva in inimile copiilor bunatatea, darnicia,
compatimirea fata de semenii aflati in suferinta. Intelepti si buni sunt acei
parinti care, de pilda, dau pomana sarcilor prin manutele copiilor.
8.Fericiti parintii care care isi indruma copiii pe calea credintei. Modul
de viata in familie poate hrani dispozitiile afective care in timpul intregii
vieti raman temeiurii ale unei credinte vii.
 9.Fericiti parintii care se straduiesc sa traiasca, impreuna cu copiii lor,
iubirea in adevaratul ei sens.
10.Fericiti parintii si educatorii care, in ciuda tuturor greutatilor, vor
avea mereu fata senina si zambetul pe buze fiindca nu bataia e rupta din rai,
ci zambetul parintilor si al educatorilor.