Cursul nr.5- 04.11.

2016
DREPTUL FUNDAMENTAL LA UN MEDIU SĂNĂTOS
Consacrarea juridică a dreptului fundamental la un mediu sănătos a fost făcută pentru
prima dată prin Declarația de la Stockholm din 1972 care a prevăzut în art. 1 dreptul omului la
un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare. Declarația a prevăzut, în
același timp, și obligația cu caracter universal a statelor de a se asigura că prin activitățile
desfășurate în limitele teritoriului și jurisdicției naționale să nu producă daune în mediile altor state
sau dincolo de limitele jurisdicției naționale.
Cu un conținut asemănător, acest drept a fost prevăzut ulterior în Carta africană a
drepturilor omului și ale popoarelor din 1981 în protocolul adițional la Convenția americană
privind drepturile omului din 1998 în proiectul internațional vizând declarația internațională a
drepturilor omului și mediului din 1994.
Pe plan național, dreptul la un mediu sănătos apare fie consacrat în constituțiile naționale
ca drept fundamental, fie în legi organice. Precizări importante cu privire la conținutul dreptului
la un mediu sănătos au fost aduse prin Proiectul de declarație internațională cu privire la
drepturile omului și mediului, adoptat la Geneva în 1994. Documentul menționat are la bază
principiile cele mai importante, acte internaționale în materia drepturilor omului, inclusiv principiile
din Declarația de la Stockholm din 1972, din Declarația de la Rio și Agenda 21 din 1992.
Documentul reafirmă dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos și accentuează legătura
acestuia cu celelalte drepturi fundamentale ale omului.
Dreptul la un mediu sănătos presupune, în lumina documentului menționat, în principal,
următoarele aspecte:
- accesul la resurse de hrană și de apă adecvate;
- dreptul la un mediu de muncă sănătos;
- dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nealterat de activități ce pot afecta mediul, bunăstarea
oamenilor și dezvoltarea durabilă;
- dreptul la asistență în caz de catastrofă de mediu (naturală/ produsă de om);
- dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii;
- dreptul la condiții de locuit, la condiții de folosire a terenurilor și la condiții de viață într-un
mediu sănătos;
- dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului;
- dreptul de a beneficia de folosința durabilă a naturii și a resurselor acesteia.

În conținutul dreptului la un mediu sănătos surprindem două dimensiuni:

• o dimensiune individuală care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, încetarea
activității care produce poluare și repararea pagubei suferite ca urmare a acestei poluări;
• o dimensiune colectivă care implică obligația statelor de a coopera în vederea prevenirii și
combaterii poluării, a protejării mediului la nivel regional și internațional.
Dreptul la un mediu sănătos presupune, în același timp, și îndeplinirea obligațiilor
referitoare la protecția mediului. Este prevăzută astfel obligația generală a statelor care trebuie să
ia măsurile legale, administrative și orice alte măsuri necesare pentru implementarea dreptului la
un mediu sănătos. Aceste măsuri trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea
remediilor necesare și reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. Între aceste măsuri, un
rol important îl ocupă autorizarea prealabilă a activităților cu impact asupra mediului,
participarea publicului la elaborarea și aplicarea deciziilor de mediu, stabilirea de proceduri
administrative și judiciare privind prejudiciile de mediu și altele asemenea.
Un rol important îl ocupă cooperarea internațională și creșterea rolului organizațiilor
internaționale.

1/4
Cursul nr.5- 04.11.2016
În România Constituția din 1991 nu a prevăzut inițial dreptul la un mediu sănătos, el fiind
consacrat expres după revizuirea din 2003 în art. 35 care are următorul conținut: „Statul recunoaște
dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. Statul asigură
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a
proteja și ameliora mediul înconjurător. ”
De asemenea, în art. 135 alin. (2) lit. e) din Constituție se prevede obligația statului de a
asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurpător, precum și menținerea echilibrului ecologic.
Dreptul la un mediu sănătos este prevăzut expres și în OUG nr. 195/2005 privind protecția
mediului. Totodată, trebuie avut în vedere că potrivit art. 6 alin. (1) din OUG nr. 195/2005
protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice
centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice.

Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale de la

Roma din 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, nu prevede expres dreptul la un
mediu sănătos, însă acest drept a fost recunoscut pe cale jurisprudențială de CEDO. Astfel,
din analiza jurisprudenței CEDO reiese că s-a pus în discuție încălcarea dreptului la un mediu
sănătos în legătură cu alte drepturi expres prevăzute în Convenție, cum sunt: dreptul la viață, dreptul
la viață privată de familie și domiciliu, dreptul la un proces echitabil sau dreptul de proprietate.
• În cauza Brândușei contra României, Curtea de la Strasbourg a arătat, făcând trimitere la
principiile sale jurisprudențiale privind atingerile grave a dreptului la viață privată și de familie
că autorităților nu le revine numai o obligație negativă de a nu acționa de o manieră care să
aducă atingere acestor drepturi, ci și obligația pozitivă de a adopta și pune în aplicare
reglementările legale necesare pentru desfășurarea activităților cu impact asupra mediului, în
așa fel încât să fie asigurată o protecție efectivă a cetățenilor. Deciziile luate trebuie să asigure
păstrarea unui just echilibru între interesele concurente și este important ca publicul să aibă acces
la concluziile studiilor efectuate. Curtea a arătat că spațiul de viață al reclamantului, reprezentat
de o celulă din penitenciarul în care-și executa pedeapsa privativă de libertate este afectat de o
manieră suficient de gravă care nu constituie o simplă consecință a privării de libertate.
Autoritățile au încălcat obligația pozitivă de a acționa de o manieră care să conducă la rezolvarea
situației create ca urmare a faptului că rampa de deșeuri care a funcționat efectiv într-o anumită
perioadă în apropierea locului de detenție al reclamantului a fost folosită în continuare de
proprietar, fără ca autoritățile să intervină în mod eficient.
• Cauza Tătar contra României Curtea a arătat că poluarea cauzată de societatea „Aurul Baia
Mare SA” poate deteriora calitatea vieții persoanelor care locuiesc în zonă, aducând atingere
vieții private și de familie a acestora. Statul trebuia să-și îndeplinească obligațiile pozitive de a
lua toate măsurile pentru a preveni și a stopa această situație, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
• În cauza Băcilă contra României Curtea a apreciat că în ciuda marjei de apreciere recunoscută
statului pârât, acesta nu a știut să păstreze un echilibru just între interesul bunăstării economice a
orașului Copșa Mică, cel de a menține activitatea principalului angajator din oraș, respectiv
societatea Sometra și dreptul efectiv al reclamantei la respectarea domiciliului său și a vieții sale
private și de familie, constatând că a fost încălcat art. 8 din Convenție. Deși recunoaște interesul
pe care autoritățile interne îl pot avea în a menține activitatea economică a celui mai mare
angajator dintr-un oraș deja destabilizat, prin închiderea altor industrii, totuși Curtea apreciază
că acest interes nu poate să prevaleze asupra dreptului persoanelor interesate de a beneficia de
un mediu echilibrat și care să nu le afecteze sănătatea. Existența unor consecințe grave și
dovedite privind sănătatea reclamantei și a celorlalți locuitori din Copșa Mică impunea statelor
obligația pozitivă de a adopta și pune în aplicare, măsuri rezonabile și adecvate capabile să le
protejeze bunăstarea.

• În cauza Lopez contra Spaniei Curtea de la Strasbourg a stabilit că atingeri grave aduse
mediului pot afecta bunăstarea unei persoane și o pot lipsi de bucuria folosinței domiciliului său,
dăunând vieții sale private, fără ca prin aceasta să îi pună în pericol mare sănătatea. Tot în
această cauză s-a arătat că dreptul la un mediu sănătos are legătură cu dreptul la viață privată,
2/4
Cursul nr.5- 04.11.2016
domiciliu și viață de familie prevăzut de art. 8 din CEDO, precum și că în toate cazurile trebuie
avut în vedere echilibrul just care trebuie menținut în interesele concurente ale persoanei și ale
societății în ansamblul său.

Garanțiile procedurale ale dreptului fundamental la un mediu sănătos

OUG nr. 195/ 2005 privind protecția mediului în art.5, pornind de la consacrarea
principiului potrivit căruia statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și
echilibrat ecologic, prevede garanțiile acestui drept și anume:
- accesul la informația privind mediul, cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de
legilsația în vigoare;
- dreptul de asociere în organizații pentru protecția mediului;
- dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii și legislației
de mediu, emiterea actelor de reglementare, elaborarea planurilor și programelor;
- dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul organizațiilor pentru protecția mediului
autorităților administrative și/ sau judecătorești, după caz în probleme de mediu, indiferent dacă
s-a produs sau nu un prejudiciu;
- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

1. Accesul la informația privind mediul cu respectarea condițiilor de confidențialitate

prevăzute de legilsația în vigoare

Dreptul la informația privind mediul își are izvorul în:

- OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului;
- Convenția de la Aarhus din 1998 privind accesul la informație, participarea publicului la luarea
deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu;
- Directiva 2003/4/ CE privind accesul publicului la informația de mediu;
- Hotărârea de Guvern nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul;
- în majoritatea tratatelor și convențiilor internaționale cu incidență în domeniu;
- în legi cu caracter sectorial adoptate la nivel național.

Informația privind mediul cuprinde orice informație scrisă, vizuală, audio, electronică și
sub orice formă materială despre următoarele aspecte:
- starea elementelor de mediu;
- factorii care pot afecta sau care afectează elementele de mediu;
- măsurile, inclusiv cele administrative, cum sunt: politicile, legislația;
- activitățile care afectează sau care pot afecta elementele de mediu;
- măsurile destinate să protejeze elementele de mediu;
- rapoartele referitoare la implementarea legislației privind protecția mediului, starea sănătății și
siguranței umane;
- condițiile de viață, siturile arheologice, monumentele istorice și orice construcții, în măsura în
care acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu.
Potrivit HG nr. 878/2005 solicitarea și furnizarea informației privind mediul se face în
conformitate cu prevederile Convenției de la Aarhus, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000,
primirea cererilor de informații privind mediul și furnizarea răspunsurilor la acestea se realizează de
3/4
Cursul nr.5- 04.11.2016
către compartimentele specializate de informare și relații publice, organizate în cadrul autorităților
publice.

Autoritățile publice sunt obligate să pună la dispoziția oricărui solicitant, la cererea acestuia,
informația privind mediul deținută de ele, fără justificarea scopului în care această informație a fost
cerută. Cererile pentru furnizarea informației privind mediul, modalitatea și termenul de rezolvare a
acestora se înscriu într-un registru special la nivelul fiecărei autorități publice.

Autoritățile publice raportează lunar evidența cererilor menționate până la data de 10 a lunii
următoare celei pentru care se face raportarea, la autoritatea publică centrală în a cărei subordonare,
coordonare sau autoritate se află, precum și la autoritatea publică locală pentru protecția mediului în
a cărei rază teritorială își are sediul.

Autoritățile publice locale pentru protecția mediului centralizează rapoartele și transmit autorității
publice regionale pentru protecția mediului situația centralizată a acestora până la data de 15 a lunii
următoare celei pentru care se face raportarea.

Autoritățile regionale pentru protecția mediului întocmesc evidența centralizată pe regiuni și

o transmit Agenției Naționale pentru Protecția Mediului în termen de 5 zile de la primirea
rapoartelor.

Agenția Națională pentru Protecția Mediului întocmește evidența centralizată la nivel

național a rapoartelor transmise de agențiile regionale pentru protecția mediului pe care o
reactualizează lunar și o afișează pe propria pagină de internet până la sfârșitul lunii următoare celei
pentru care se face raportarea.

4/4