Impodobita-i astazi ortodoxia romaneasca. In multe chipuri si cu alese vesminte.

Caci desi
Praznicul Rusaliilor a trecut, roada Rusaliilor in mijlocul neamului nostru astazi praznuim. Se
deschide cerul de deasupra Romaniei si-n alcatuire de duh se-arata Raiul impodobit si cu
ravna romaneasca. Si cu dragoste, si cu credinta, si cu nadejde, rostuite si rostite pe dulcele
grai romanesc. Si-n fata dezagregarii de-acum a romanismului prin falsa europenizare, parca
nimic n-ar fi mai de pret decat reasezarea in randuiala Liturghiei romanesti, dinaintea
Altarului ceresc.
Neam de sate si preoti – cum spunea Nicolae Iorga -, romanii isi tin astazi hramul cu sfintii
lor. Multi, multi si mare parte nestiuti. Pentru ca, daca in timp, canonizari mai vechi (1956)
sau mai noi (ultimele chiar in 2003, Sf. Vasile de la Poiana Marului sau Theodosie II al
Moldovei) au pus oarece randuiala in sinaxar, n-au epuizat nici pe departe „norul de martori”
care a facut ca Romania sa reziste veacurilor in alcatuirea ei de pamant si, mai ales, aceea de
„cer ortodox”. Caci in sinaxarul de sfinti romani pe care-l praznuim astazi intra Andrei
Apostolul, cel dintai chemat, ucenicii lui, episcopi tomitani, intra martirii Dobrogei sau
invatatii ei (Sf. Ioan Casian si Sf. Gherman), calugarii reuniti dintai sub toiagul staretiei lui
Nicodim la Tismana, dar si toti ceilalti care, asemeni lor, au aprins cerul credintei noastre
stramosesti cu stelele credintei implinite. Si cand spun aceasta spun nu doar despre martirii
pentru unitate teritoriala sau ecclesiala a romanilor, ci si despre mamele lor, asteptandu-si
pruncii-barbati sa se-ntoarca acasa, iubitele lor, caci neamul intreg e un neam de maici si
mirese indoliate, ai caror eroi, de pe pomelnicele familiilor romanesti, martire unele, s-au
stramutat in pomelnicul Neamului.
Toata tara este astazi un chivot de moaste urias, caci nu-i loc pe pamantul romanesc, si nu
numai, in care sa nu straluce oasele albite de ploi si vreme ale tinerilor si barbatilor care au
purtat ravna unei biserici romanesti pe un teritoriu romanesc. Intr-atat incat ne-au descuiat
trecatorile din munti, temeinice pronaosuri intru care s-a botezat in sange de voinic viitorimea.
Mame si mirese indoliate… Ale unui neam care inca-si asteapta izbavirea. Caci vremurile
comunismului au adaugat calendarului vrednic de cinste al martirilor nume noi datatoare de
sensuri: mortii Aiudului si Gherlei, umilitii ucisi ai Pitestiului si ai Targsorului, rastignitii
Canalului, ingropatii din minele Maramuresului si, ca ei, toti cei care, increzandu-se in
Domnul, n-au ingaduit ca lantul lor sa cada prin tradare, prin vinovata cedare.
Un „imn acatist pentru crucea purtata” (Virgil Maxim) s-ar cuveni inaltat si pentru ei, sau, mai
ales pentru ei. Moastele cele noi ale devenirii noastre intru fiinta nationala. Pomenirea lor ar
putea fi si prilejul de a rosti raspicat raspunsul la intrebarea: „Unde a fost Biserica?” din toate
sufletele noastre: „Pe cruce!” Rastignita laolalta cu rastignitii ei.
Astazi este, in aceeasi vreme, o duminica eroica. In care, laolalta, se cuvine sa pomenim pe
toti cei care au marturisit pe Hristos sub presiunea otravei rosii, care este comunismul. Unii
din ei, in viata, printre noi… Marturie ca sfintii sunt mai intai oameni asemeni noua, care, prin
ravna si har, trec dincolo de orizont, in sus, spre cerul imparatiei. Sunt cei care rabdat-au sa fie
imbracati in vesmant de batjocura mai inainte de a patimi pana in sfarsit laolalta cu Hristos,
Cel Care dintai ne-a invatat ce inseamna Patima.
Sunt cei care si-au pus vietile lor arvuna romaneasca la neimbatranirea Neamului, cum
Hristos S-a facut arvuna neimbatranirii firii omenesti. Noi, romanii, nu suntem dintre acele
neamuri care au ridicat praful Europei in copitele cailor. Bornele de hotar nu le-am purtat
legate de sa, asezandu-le unde ne-a fost mai la indemana uciderea, asuprirea si jecmanirea
altora. Din bornele de oase sfinte si din Crucile de pe turlele de Biserici ne-am zamislit puncte
de reper intru viata vesnica, iar mormintele alor nostri sed cuminti, imbratisate cu duiosie de
cei dinaintea lor.
Aceasta fidelitate o praznuim astazi. Laolalta cu Hristos, Cel atat de iubit in neamul nostru, ca
pana astazi sotul ii spune sotiei „crestina”, iar ea lui „crestin”; ca pana astazi botezurile si
nuntile si praznicele pentru cei plecati raman zile inscrise cu foc in calendarul de inima al
fiecarei familii, al fiecarui sat. Iar celor care ne spun ca n-avem monumente reprezentative
pentru cultura universala ar trebui sa le aratam valul lui Traian, transeeele Oituzului si
Marastiului, ranitele culmi ale Toplitei sau ale Caraimanului. Mausoleele cu oase ascunse in
campia Satmarului si-n buza de apa a Dunarii…
Toate, semne ale sfinteniei si ale biruintei Crucii, impotriva semilunii, zvasticii secerii si
ciocanului… impotriva nebuniei lui Antihrist!
“Multe sunt modurile, iubiţi credincioşi, în care Dumnezeu intră în viaţa noastră,
modurile în care noi ne întâlnim cu El.
El, de cele mai multe ori, Se arată aşa cum i-a arătat şi Sfântului Prooroc Ilie, cum citim în
Vechiul Testament, asemenea unui vânt cu adiere subţire, Se arată într-un mod foarte
delicat, foarte gingaş. De multe ori, dacă nu suntem atenţi, dacă nu suntem concentraţi,
trece pe lângă noi fără ca noi să ne dăm seama măcar că a fost pe acolo.
Alteori, însă, Se arată în viaţa noastră ca o furtună. Se arată în viaţa noastră şi ca
mângâiere, dar și ca suferinţă.
Noi ne punem mereu întrebarea: cum să-L întâlnim noi pe Dumnezeu? Şi ce vom face când ne
vom întâlni cu el? Dar, oare, ne punem noi întrebarea: Dumnezeu ce face când se întâlneşte
cu noi, când se întâlneşte cu ceea ce suntem noi? Căci El vine, mai întâi de toate, smerit,
blând, vine bătând la uşa inimii noastre şi aşteptând ca noi să-i deschidem, pentru ca
apoi să poată intra şi să cineze împreună cu noi. Şi intră Mântuitorul nostru ca lumină,
intră capace, intră ca înnoire a vieţii. Dar vine vremea când această Lumină Lină se
transformă în foc mistuitor: atunci când Dumnezeu este pus faţă în fată cu
necredincioșia noastră, cu încăpăţânarea noastră, cu îndreptăţirea noastră de sine; este
pus faţă în faţă cu răul cu care noi nu vrem să ne luptăm, cu răul pe care l-am lăsat să
intre în noi, cu răul căruia i-am oferit locul ce i-ar fi fost pe drept al lui Dumnezeu. Şi
atunci, Dumnezeu se transformă în foc mistuitor, un foc pregătit să ardă tot ceea ce este
rău, ce este nedemn, tot ceea ce stă între noi şi Dumnezeu, tot ceea ce ne împiedică pe noi
să ne mântuim.
Căci mântuirea, iubiţi credincioși, nu este altceva decât şederea veşnică în preajma lui
Dumnezeu. Dumnezeu, când vine astfel, de cele mai multe ori întâlneşte reacţia noastră
de respingere. Noi putem să-L acceptăm, putem să-L respingem, însă un lucru nu
putem: să-L ignorăm. Chemarea lui Dumnezeu nu este adresată nimănui, nu este aruncată în
vânt. Chemarea lui Dumnezeu este, ca şi El, personală, intimă, familiară. La această
chemare suntem chemaţi noi să dăm răspunsul cuviincios.
Sfinţii pe care astăzi îi prăznuim, sfinţii români, sfinţii acestui neam, ştiu prea bine lucrul
acesta despre care v-am spus mai înainte. Ei sunt cei care nu numai că au răspuns acestei
chemări, dar şi-au și deschis inimile că să primească focul acela curăţitor.Şi ei s-au
curăţit mai mult decât aurul, s-au curăţit de tot trecutul lor, care era poate mai pătat sau mai
puţin pătat, dar care, cu siguranţă, avea și ceva nedemn în el, care, cu siguranţă, nu era
străbătut numai de Dumnezeu. Au primit în ei focul acesta curăţitor și s-au transformat în
lumină.
A două duminică după pogorârea Duhului Sfânt este închinată cinstirii sfinţilor
români,sfinților pe care neamul acesta, pe care pământul acesta i-a dat. Dacă duminica
trecută i-am cinstit pe toţi sfinţii, fără deosebire de neam, astăzi îi sărbătorim pe sfinţii noştri,
cum am spune. Desigur, unii din dumneavoastră vă puteţi întreba:dar de ce este nevoie ca un
neam să-şi prăznuiască sfinţii lui? De ce nu se poate să intre toţi în aceeași categorie? De ce,
dacă s-au cinstit într-o duminică sfinţii, de ce este nevoie de o cinstire specială? Oare nu
suntem toţi fraţi? Oare la Dumnezeu este părtinire? Oare la Dumnezeu contează atât de mult
mântuirea unui neam mai mult decât mântuirea unui suflet?Contează! Şi, în zilele acestea în
care globalizarea este pe buzele tuturor, se pare că oamenii înțeleg din ce în ce mai puţin
lucrul acesta. Nu este vorba de o părtinire, nu este vorba de o concurenţă, nu este vorba
că neamul acesta va fi mai sus decât neamul acela, că dacă fac parte dintr-un neam care
s-a format ortodox sunt mult înaintea acelora care n-au cunoscut ortodoxia decât mult
mai târziu. Nu este vorba de acest lucru.
Dumnezeu, când ne-a făcut pe noi, oamenii, ne-a făcut ca prelungire a iubirii
intratrinitare, a iubirii Lui familiale. Dumnezeu ne-a făcut pe noi ca noi să ne bucurăm
de El ca tată și El să se bucure de noi ca fii. Ne-a propus Dumnezeu o iubire ca în sânul
unei familii. Şi dintre cele nouă cete îngerești, una, anume ceata care se numeşte domnii are
încredințare de la Dumnezeu, are ascultare să păzească graniţele neamurilor, să
păzească ordinea în care aceste neamuri se prezintă înaintea lui Dumnezeu, fiecare
aducând ceea ce este propriu, fiecare venind cu frumuseţea lui unică.
Şi dacă Dumnezeu a hotărât ca una din cetele îngereşti să se ocupe de acest lucru, oare de ce
oamenii încearcă să desființeze aceste graniţe? Nu mă refer la graniţele acestea lumeşti,
mă refer la distrugerea rădăcinilor. Prea uşor ne lăsăm copiii să plece în străinătate
pentru a munci, prea uşor îi lăsăm să plece, ştiind că, poate, acolo ei îşi vor pierde
rădăcinile, îşi vor pierde ceea ce este propriu lor. Nu vreau să mă înțelegeți greşit, nu este
vorba de a opri pe cineva să muncească, nu este vorba că slujim altor neamuri,
nicidecum; toţi suntem fraţi. Dar este foarte dureros când un tânăr plecat în străinătate, care
se întoarce după un timp, nu prea mult, nu mai ştie să grăiască în limba maternă. Când acest
tânăr, întorcându-se acasă, primul lucru nu este acela de a se duce la mormântul mamei sau al
strămoşilor, ci este acela de a-şi denigra neamul.
Este foarte trist când părinţii pleacă în străinătate, lăsându-și copiii în grija străinilor,
lăsându-şi copiii fără rădăcină,rădăcină pe care ei ar fi trebuit s-o perpetueze. Dacă vă
uitaţi în jur, să nu credeți că sinuciderile din rândul copiilor– nu al tinerilor, al copiilor! –
au altă cauză decât faptul că au fost lăsaţi singuri şi că părinţii au plecat în străinătate.
Marea majoritate, prea marea majoritate a cazurilor au această durere. Am întrebat
multe persoane, şi oameni de ştiinţă, şi oameni politici, şi aşa mai departe, ce bun ar aduce
globalizarea? Şi nu mi-au adus ca argumente decât cauze economice. Dar hai să fim oneşti,
n-am fost noi, oare, păcăliţi de aceste cauze? Suntem noi mai bogaţi ca înainte, suntem noi
mai fericiţi ca înainte, primim noi mai mult decât dăm? Economia noastră este, oare, mai
puternică decât înainte?
Mai sunt, oare, tinerii noştri la fel de preţuiţi la concursurile internaţionale, aşa cum erau
odată? Nu! Am renunţat la graniţe, dar, de fapt, am renunțat la firea neamului
nostru; neamul nostru care este ortodox, neamul nostru care a ştiut mereu să-şi
cinstească înaintaşii, neamul nostru care a ştiut ce înseamnă mormântul mamei. Acest
neam îşi sărbătoreşte astăzi sfinţii.
Mai este un motiv pentru care Dumnezeu ne vrea adunaţi şi ne vrea aşa cum suntem,
deosebiţi. Uniţi, dar fiecare diferit. Motivul este că vrea ca noi să ne comportăm ca nişte
frați. Ca noi să arătăm o dragoste ca într-o familie. Iar neamul nu este altceva decât o
familie lărgită. Cum să ne iubim noi aproapele când nu-l considerăm deloc a fi lângă noi?
E uşor să spui: Îl iert şi îl iubesc pe acela care este departe. Dar să-l iert, să-l trec cu
vederea, să-l iubesc pe vecinul meu, pe cel de lângă mine, pe cel cu care îmi mănânc
pâinea, cu cel cu care îmi împart și durerea şi bucuria, este mai greu. Dar, dacă reuşesc
aceasta, iubirea mea este mult mai statornică.
Cu o astfel de iubire s-au sfinţit și aceşti oameni ca noi, oameni dintre noi pe care îi cinstim
astăzi. Sfinţii noştri români ne-au iubit şi ne iubesc ca pe propriile lor rudenii. Ne-au
iubit în vremuri crâncene, în vremuri foarte grele, căci poporul nostru român nu a fost
niciodată lipsit de aceste necazuri. Poporul nostru român, fiind la graniţă, la intersecţia
atâtor influențe şi puteri străine, nu a avut parte de linişte niciodată. Și, în aceste
vremuri, oamenii aceştia dintre noi, oamenii aceştia ca noi s-au sfinţit iubindu-i pe cei de
lângă ei și pe noi, după ei, ca pe propriile lor rudenii.
Zice o rugăciune a Bisericii că
mult poate rugăciunea Maicii pentru îmblânzirea Fiului.
Când avem atâţia părinţi, atâtea maici care se roagă pentru noi ca pentru proprii lor
copii, de ce, atunci, să fim deznădăjduiţi? Dar de ce să nu răspundem noi cu acelaşi fel
de iubire? De ce să nu ne rugăm către ei ca şi către propriile noastre rudenii?Duminica
de astăzi nu invită la altceva, nu cheamă la altceva decât la o astfel de rugăciune, la o astfel de
chemare, căci noi suntem și fii, dar şi moştenitori ai lor. Ei sunt răspunsul neamului nostru
la chemarea lui Dumnezeu.
Ei sunt slava acestui pământ. Însă, în acelaşi timp, ei sunt și o provocare a acestui
pământ. O provocare pe care ei ne-o fac. Şi provocarea este acesta: Iată, noi aceasta am
făcut, aceasta facem. Dar voi, urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri, ce faceţi? Cum spune
psalmistul: dar dreptul ce-a făcut? Şi ne păzim noi familia noastră? Ne păzim noi pământul
nostru, neamul nostru, ţara noastră, ca apoi să putem lupta și pentru celelalte neamuri?
Sfântul Ştefan, care-şi are aici locaş, a trebuit să înfrunte o durere extraordinar de
mare, o durere pe care numai un părinte, un conducător adevărat o poate înţelege, şi
anume aceea de a lupta împotriva propriilor lui fii. Căci ienicerii care veneau peste el, care
veneau să subjuge patria noastră, nu erau decât fiii acestui neam, fii pe care musulmanii îi
luaseră în robie şi îi transformaseră în unii asemenea lor. Ienicerii nu erau altceva decât cei
care-şi vânduseră credinţă pe nimic, cei care nu trăiau decât din jefuirea propriului
neam. Şi Sfântul Ştefan a trebuit să lupte împotriva fiilor lui.
Cum credeţi că se uită Sfântul Ştefan acum la noi, noi care ne vindem ţara, noi care
suntem alţi ieniceri?Uitaţi-vă în jur, și nu departe de aici, ci foarte aproape, şi o să vedeţi
cum aceşti fii ai neamului românesc, se grăbesc să vândă nu numai pământul, ci şi ceea
ce este sub el. Dacă ar putea, ar vinde şi cerul. Dar Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.
Noi, părinţii acestor fii, cum de-i lăsăm? Cum de nu-i întrebăm: Tu fiul cui eşti? Unde este
mama ta şi moşul tău și strămoşul tău? Și ce-au făcut ei pentru acest neam? Şi cum tu, acum,
pentru un salariu, o vinzi pe mama? Iubiţi credincioşi, când este vorba de pieirea
sufletului şi de vindecarea lui, de pieirea unui neam, atunci dragostea devine
necruţătoare. Nu trebuie să mai tăcem. Nu trebuie să închidem ochii, nu trebuie să le
mai aducem şi noi argumente şi îndreptăţiri, că este greu, că nu avem un ban, că străinii
plătesc mai bine… Oare? Cât costă un suflet în ziua de azi? V-aţi pus întrebarea? Oare aţi
uitat ce-a spus Hristos, că bogăţia unui pământ, cu tot pământul, nu fac cât un suflet? Şi
noi ne vindem credinţă şi neamul și ţara pe câţiva euro.
Sfinții acestui neam au trăit în condiţii mult mai grele decât am trăit noi. Sfântul Calinic
de la Cernica a rămas într-un timp singurul episcop canonic, singurul care a trebuit să
lupte cu secularizarea, secularizare care şi astăzi are urmări. Ceilalţi sfinţi na-u făcut
altceva decât să slujească aceluiaşi ideal: ca toţi să fim una.
Îl vedem pe Sfântul Paisie Velicikovski, care nu era de neam român, însă pe acest pământ
s-a comportat aşa cum Dumnezeu i-a poruncit, ţinând neamurile care erau sub
stăpânirea Lui, fiecare păstrându-şi deosebirea, demnitatea şi caracteristica. Nu veţi
vedea niciun sfânt român crescut în palate, nu veţi vedea niciun sfânt român care să nu ştie ce
înseamnă mormântul mamei şi care să nu fi crescut la umbra crucii din cimitir. N-o să găsiţi
niciun sfânt român care să fi zis că românii sunt cel mai de dispreţuit popor și neam și mai
bine să-mi schimb credinţa și limba și neamul decât să mai fiu aici, că îmi este scârbă să
mă întorc în ţara mea, cum auzim pe cei care s-au întors după o scurtă perioadă
petrecută în alte ţări. N-o să vedem niciun astfel de sfânt.
Sfinţii aceştia sunt sfinţii noștri, sfinţii aceştia sunt cei care strigă lui Dumnezeu:
„Doamne, uită-te la el, uită-te la ea, vezi cât riscă, vezi că-şi fac singuri rău. Dacă mie îmi
este aşa milă de ei, Ţie, cu siguranţă, Îţi este mai milă. Nu-i lăsa, Doamne. Ajută-i! Adu-i
aici, lângă noi! Adu-i, după cuvântul Tău, ca toţi să fie una.”
Aceşti sfinţi ne cheamă, iubiţi credincioşi. Aceşti sfinţi ne îndeamnă să nu ne pierdem
demnitatea, să nu ne rușinăm cu părinţii noştri care sunt de la ţară, sau cu bunicii noştri
care au fost ţărani şi n-au avut carte sau cine ştie ce acuză li se mai aduce. Aceşti sfinţi
vin astăzi să ne aducă aminte că ei sunt fii ai aceluiaşi neam ca şi noi, că ei sunt rudeniile
noastre și că aşteaptă de la noi aceeaşi legătură pe care ei au împlinit-o. Aşteaptă de la noi să
ne rugăm lor cu aceeaşi familiaritate cu care ei s-au rugat pentru noi. Aşteaptă de la noi să se
aprindă în noi dorul acela de a fi mai repede împreună cu ei. Aşteaptă de la noi, într-un
cuvânt, să ne trezim, să ne aducem aminte cine suntem.
Smerenia nu înseamnă a te socoti pe tine nimic. Dar ce, Dumnezeu a făcut nimic? Duhul
Sfânt, când a grăit prin Sfântul Prooroc David, zicând
Te voi lăuda, Doamne, că m-ai făcut o făptură aşa de minunată,
s-a mândrit? Sau a făcut-o spre a ne mândri? Nu! E adevărat, suntem răi, suntem leneşi,
suntem trândavi, suntem un neam desfrânat, cum spunea Mântuitorul, și prin desfrânataici
înţeleg trădător. Însă nu asta ne caracterizează. Asta am ajuns. Dar tot suntem
ceva: suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu, suntem fiii Lui. Şi ca fii ai Lui ne putem
întoarce la ceva, căci nu suntem singuri, nu suntem orfani. Chiar dacă am rătăcit pe
pământuri străine, avem întotdeauna o casă la care să ne întoarcem. Avem întotdeauna
un Părinte care-Şi va ţine mâna pururi streaşină la ochi, uitându-Se după noi. Avem
atâtea și atâtea generaţii înaintea noastră, care s-au jertfit și s-au rugat și pentru noi. Avem
generaţii care vin după noi şi faţă de care avem responsabilităţi. Nu suntem orfani!
Și încă o dată spun: sfinţii de astăzi, sfinţii români, nu aduc alt cuvânt înaintea noastră
decât acesta: că noi suntem ai lor și ei sunt ai noştri. Și această rugăciune o aşteaptă de la
noi: aşteaptă să-i urmăm, iubiţi credincioşi. Să-i urmăm și să nu ne rușinăm de ei.
Dacă ne vom ruga lui Dumnezeu ca unui tată, dacă ne vom ruga Maicii lui Dumnezeu ca
unei mame și dacă în rugăciunea noastră vom aduce pe aceste rudenii ale noastre, pe
sfinţii pe care astăzi îi pomenim, Dumnezeu nu va putea să-Şi întoarcă faţa de la noi. Şi
dacă ne vom ruga aşa, cu acest duh liniştit, şi încrezător că nu suntem orfani, atunci
viaţa veşnică o să înceapă aici și acum.
Amin”.