Muşeţel - Compoziţie

Florile de muşeţel conþin matricarina şi matricina, un mare numãr de flavonoizi, glucozide şi, nu
în ultimul rând, fitosteroli şi acizi graşi. Uleiul volatil obţinut din florile de muşeţel are un conţinut
ridicat de camazulenã şi bisabolol.

sus
Muşeţel - Acţiune

Muşeţelul este foarte apreciat pentru o serie întreagã de proprietãţi terapeutice, cum ar fi:
acţiunea antispasticã, antiinflamatorie,carminativã, antialergicã, epitelizantã etc. Datele
experimentale aratã cã bisabololul poate inhiba dezvoltarea ulcerului de stres, acelui provocat cu
indometacin sau alcool etilic. Mai mult decât atât, muşeţelul are o acţiune cicatrizantã.Un alt efect
remarcabil este acela de inactivare a toxinelor bacteriene, în special a stafilococilor şi
streptococilor. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, pe lista proprietãţilor muşeţelului trebuie adãugatã
şi acţiunea imunostimulatoare.

sus
Muşeţel - Indicaţii terapeutice

Muşeţelul este utilizat de multă vreme pentru tratarea afecţiunilor digestive, precum digestia
leneşă, balonarea şi flatu- lenţa. Lactonele sesquiterpenice cu gust amar stimulează sucurile
gastrice, iar flavonoidele şi cumarinele au acţiune antispastică şi antiinflamatorie.

Studii recente au demonstrat calitatea uleiului esenţial de a calma inflamaţiile; în acelaşi timp, el
are efect antidiuretic şi sedativ. Datorită acţiunii calmante, este adesea inclus în preparatele
aplicate extern, pentru tratarea afecţiunilor pielii care produc mâncărimi puternice, cum este
eczema.

Uleiul esenţial se regăseşte adesea în componenţa medicamentelor destinate tratării iritaţiilor

ochilor, inflamaţiilor gâtului, rinitelor şi sinuzitelor, precum şi în apele de gură. Unii specialişti în
medicina plantelor recomandă muşeţelul pentru combaterea insomniei, tratarea hemoroizilor şi a
problemelor menstruale, datorită efectului său calmant.

Administrare:

Pentru prepararea infuziei de muşeţel se folosesc 2-3 linguriţe de flori la 1 canã de apã fiartã. Se
lasã la infuzat 10-20 de minute. Se beau 2-3 cãni pe zi. Infuzia astfel preparatã este indicatã în:
gastrite, ulcer gastric ºi duodenal, diaree, colite, enterocolite, recto-colite, infecþii urinare, acnee,
pentru stimularea funcþiei hepatice,a poftei de mâncare, pentru combaterea durerilor abdominale
denaturã spasticã, pentru durerile premenstruale, pentru prevenirea gripei şi guturaiului etc.
Gargara cu infuzie concentratã de muşeţel se indicã şi în amigdalite, afte bucale sau pentru
dezinfectarea gurii.

Pentru uz extern, se recomandã cataplasmele care constau din comprese îmbibate într-o infuzie
concentratã, aplicate pe pielea afectatã. Cataplasmele cu muşeţel sunt indicate în: ulcere
varicoase, hemoroizi externi, conjunctivite, eritemele fesiere simple ale sugarilor şi copiilor mici.

sus
Muşeţel - Precauţii şi contraindicaţii

Muşeţelul nu ar trebui administrat în timpul sarcinii; există riscul să afecteze fătul.

Nu se recomandă folosirea muşeţelului în perioada lactaţiei.

A nu se folosi planta dacă suferiţi de astm sau în cazul în care aveţi istoric de alergie la plante
precum gălbenelele şi arnica, deoarece produsele pe bază de muşeţel vă pot provoca reacţii
adverse.

sus
Muşeţel - În cosmetică

Extractul de musetel este un adjudvant in tratamentul inflamatiilor si al iritatiilor produse de acnee

pe fata si corp. Alaturi de o buna ingrijire a pielii si alte tratamente prescrise de dermatolog,
extractul de musetel va poate fi de mare ajutor in vindecarea acneei.

Sănătate

Muşeţelul, un antiinflamator natural

Prof. Univ. Constantin Milică, 17 Noiembrie 2013

Nu cred că există om, bolnav sau sănătos, care să nu fi beneficiat de

proprietăţile miraculoase, aromate şi vindecătoare ale florilor de muşeţel.
Din multitudinea de componente biochimice, existente în florile de muşeţel,
cel mai important rol terapeutic îl prezintă uleiul eteric.
În popor se spune că muşeţelul are 99 de utilizări. Proprietăţile terapeutice
ale plantei cuprind o gamă largă de efecte vindecătoare, corelate cu
componentele bioactive din flori:

- antiinflamatoare, antispastice, imunostimulatoare;

- bacteriostatice, fungicide, antiseptice, antitoxice;

- sedative, decongestive, relaxante, antialergice;

- cicatrizante, epitelizante, emoliente, analgezice, vulnerare;

- gastrice, antiulceroase, antidiareice, carminative, stomahice;

- tonic capilare.

Preparatele din flori de muşeţel sunt frecvent utilizate în tratamentele

diferitelor afecţiuni, dar au efecte excelente în boli ale aparatului digestiv,
respirator, renal şi în dermatologie.
În bolile digestive, muşeţelul administrat pe stomacul gol are acţiuni
deosebit de bune în tratamentul unor stări inflamatorii acute sau cronice ale
mucoasei gastrice, ajutând la prevenirea gastritelor hiperacide, a ulcerului
gastric şi duodenal şi a ulcerului provocat de stările de stres şi exces de
alcooluri tari, grăbind vindecarea leziunilor provocate. De asemenea,
stimulează sucurile gastrice şi ajută la digestia leneşă şi are acţiuni
antispastice şi antiinflamatoare. Uleiul eteric are acţiuni antispastice
favorabile în enterocolite, crampe intestinale, colici abdominale la adulţi şi
copii, uşurarea digestiei, infecţii gastro-intestinale, diaree, balonări,
stimularea funcţiilor hepatice şi inactivarea toxinelor bacteriene, în deosebi
stafilococi.
La nivelul plămânilor şi al căilor respiratorii superioare, muşeţelul reduce
spasmele de bronşită şi astm bronşic şi acţionează asupra iritaţiilor şi
inflamaţiilor apărute în afecţiunile provocate de gripă şi răceli în sezonul
rece al anului, sau în caz de laringite, traheite, sinuzite şi rinite.

În sistemul nervos favorizează somnul şi calmează stările tensionate.

În afecţiunile gurii, muşeţelul este neîntrecut în diferite afecţiuni de

suprafaţă cum ar fi paradontoze, gingivite, afte bucale şi la durerile apărute
după extracţii dentare.

În afecţiunile dermatologice preparatele cu muşeţel (infuzii, tincturi, uleiuri,

creme) sunt cele mai eficiente în regenerarea ţesuturilor lezate, plăgi
infectate, eczeme, furuncule, arsuri, zona zoster şi în diferite inflamaţii ale
pielii. Bune efecte se constată în tratarea tenurilor înroşite, uscate şi iritate,
precum şi la întărirea rădăcinii părului.

Forme de administrare
- infuzie dintr-o linguriţă de flori uscate la 200 ml apă clocotită; se infuzează
acoperit timp de 5-10 minute, se strecoară şi se beau 2-3 căni pe zi, după
mesele principale, cu efecte în tratarea unor afecţiuni abdominale (colici
intestinale, gastrite, ulcer gastric şi duodenal, diaree), în stimularea
funcţiilor hepatice şi a poftei de mâncare, gripă, guturai şi boli renale-
genitale (infecţii urinare, cistită);

- infuzie din amestec de muşeţel (două linguri), fenicul (două linguri), frunze
de mentă (patru linguri), rădăcini de lemn dulce (patru linguri); din acest
amestec se iau două linguri la 250 ml apă clocotită, se infuzează 5 minute,
se strecoară, se îndulceşte şi se bea fracţionat în 3-4 reprize pe zi în cazul
balonărilor de stomac;

- infuzie din amestec de muşeţel, coada şoricelului, mentă, salvie şi pelin;

se iau două linguri din acest amestec la 200 ml apă clocotită, se infuzează
acoperit timp de 15 minute şi se bea neîndulcit pe stomacul gol, în două
reprize pe zi, cu efecte în gastrite, colici la copii şi diaree;
- tinctură de muşeţel din care se iau câte 20-30 picături de 2-3 ori pe zi,
diluate în puţină apă;

- ulei de muşeţel din care se consumă câte 10-15 picături de 3 ori pe zi;

- cataplasme cu decoct de muşeţel în caz de hemoroizi externi, ulcere

varicoase, eriteme fesiere la sugari;

- comprese cu ulei din flori de muşeţel aplicate pe răni, arsuri, eczeme,

acnee, infecţii;

- gargară cu decoct călduţ sau infuzie concentrată care se ţine în gură 3-5
minute, de 4-5 ori pe zi, cu efecte în paradontoză, gingivită, stomatită,
amigdalită, afte bucale, faringită, dureri de dinţi şi de gât;

- inhalaţii cu infuzie de meşeţel cu puternică acţiune antitoxică în afecţiunile

căilor respiratorii superioare, a sinuzitei şi a rinitei.

PĂPĂDIA - magicianul detoxifierii

Din reţetele d-lui farmacist BOBARU

Este cea dintâi plantă pe care farmacistul Ion Bobaru o recomandă celor care doresc să îşi cureţe
organismul de toxine. Deşi ne-am obişnuit să o asociem cu razele calde ale soarelui, planta cea firavă ne
este de mare folos acum, iarna. Dacă nu aţi recoltat-o din timp, puteţi achiziţiona planta uscată din
magazinele tip Plafar sau cele cu produse naturiste.

Acţiune terapeutică

De secole, păpădia este cunoscută drept una dintre cele mai puternice ierburi detoxifiante. Datorită
principiilor amare, tonifică ficatul obosit, stimulează activitatea rinichilor şi a intestinelor. Prin aceste
calităţi, are un rol esenţial în eliminarea toxinelor. Este indicată în toate afecţiunile în care există
dereglări glandulare. Creşte diureza, măreşte secreţia glandulară şi normalizează circulaţia sângelui.

Remedii din păpădie

Infuzie de păpădie: Preparată corect, infuzia reprezintă un adevărat elixir pentru ficat şi rinichi, un
depurativ natural al întregului organism, contribuind eficient la eliminarea toxinelor. Se obţine
amestecând 10 g (2 linguriţe) de plantă uscată (partea aeriană alcătuită din frunze) şi 250 ml apă (o ca-
nă). După ce a dat în clocot, vasul se acoperă şi preparatul se lasă la infuzat, în repaus, 10 minute. La
final, se strecoară şi poate fi băut. Important este să nu îndulcim ceaiul cu zahăr. Dacă totuşi, gustul ni
se pare neplăcut, putem folosi mierea de albine sau zahărul brun.
Doza recomandată este de două căni pe zi, una dimineaţa, pe stomacul gol, şi seara înainte de culcare. O
cură de trei săptămâni va avea efecte benefice asupra întregului organism, acţiunea sa fiind vizibilă şi la
nivelul pielii, care va deveni mai fermă şi mai fină.
Completarea farmacistului: Filtrele de detoxifiere ale organismului sunt numeroase: pielea (prin transpi-
raţie), plămânii (prin respiraţie), aparatul renal (prin urinare) şi, nu în ultimul rând, tubul digestiv (prin
defecaţie), care este a patra cale de eliminare a toxinelor din organism. În afecţiunile renale de natură
infecţioasă se recomandă cura cu infuzie de păpădie şi administrarea de pilule cu albastru de metilen.
Pilulele cu albastru de metil au reprezentat în trecut principala terapie în afecţiunile renale de natură
infecţioasă. Din păcate, această terapie a fost înlocuită, nu cu cel mai mare succes, de antibiotice.
Farmacia Faltis din Brăila are în portofoliul său, printre alte multe preparate, şi gelule cu albastru de
metil.

Foto: Dreamstime (3)

Decoct din păpădie: La o cană cu apă (250 ml) se pun două linguri (30 g) de rădăcină de păpădie us-
cată şi mărunţită. Preparatul se fierbe la foc mic, timp de 15 minute, completându-se treptat apa care se
evaporă. După ce se filtrează, poate fi păstrat la frigider cel mult două zile.
Doza recomandată este de 30 ml (2 linguri), de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă. Cura se ţine vreme
de trei săptămâni şi poate fi reluată după o săptămână de pauză.

Alte efecte terapeutice: Cura cu decoct de rădăcină de păpădie contribuie semnificativ la normalizarea
circulaţiei sângelui şi a ritmului cardiac şi este un valoros tratament adjuvant în ciroza hepatică, cistită şi
dereglări ale glandei tiroide. Decoctul contribuie şi la eliminarea calculilor renali (cunoscutele pietre la
rinichi), fiind un bun diuretic.

Extract fluid din păpădie şi hrean: 100 g rădăcină de păpădie uscată, 10 g hrean ras, 1 litru de apă.
Mod de preparare şi dozaj: Rădăcina de păpădie se fierbe până când volumul apei scade la jumătate
(500 ml), apoi se adaugă hreanul. După răcire, se filtrează, iar poţiunea poate fi păstrată la frigider
aproximativ 5 zile. Doza optimă este de 60 ml (4 linguri) de trei ori pe zi, timp de o săptămână.
Alte efecte terapeutice: Concentratul este indicat mai ales celor care suferă de bronşită cronică, boli
intestinale sau afecţiuni reumatice.

Tinctura de păpădie se obţine din: 20 g rădăcină uscată de păpădie şi 100 ml alcool alimentar de 70 de
grade, folosind metoda generală de preparare a tincturilor: componentele se lasă la macerat timp de 10
zile, agitându-se de 3-4 ori pe zi. Apoi se filtrează şi se lasă la decantat încă 6 zile. Se păstrează în
sticluţe cu dop picurător. Se poate păstra un an de la data preparării.

Farmacia Faltis din Brăila prepară un sirop detoxifiant pe bază de tinctură de păpădie şi kaolin (bolus
alba), acesta fiind un silicat natural de aluminiu, principala componentă din argilă.

Tinctură din păpădie şi hrean:20 g rădăcină de păpădie uscată, 10 g hrean ras, 100 ml alcool ali-
mentar de 70 de grade.
Mod de preparare şi dozaj: Plantele se pun într-un borcan cu filet, iar deasupra se toarnă alcoolul.
Borcanul se închide ermetic şi preparatul se lasă la macerat 10 zile, timp în care trebuie agitat de 3-4 ori
pe zi. După această perioadă, se filtrează şi se pune la decantat, în frigider, încă 6 zile. În final, se filtrea-
ză din nou, iar tinctura rezultată se păstrează în sticluţe de culoare închisă. Preparatul poate fi păstrat un
an după obţinere. Pentru tratament sunt indicate 20-30 de picături, dizolvate în apă, de 2-3 ori pe zi,
înainte de fiecare masă. Cura se ţine două sau trei săptămâni şi, dacă este necesar, se reia ori de câte
ori este nevoie.
Efecte terapeutice: Asocierea păpădiei cu hreanul aduce un plus de sănătate organismului, prin desfun-
darea căilor respiratorii, ceea ce duce la mai mult oxigen în sânge şi o mai bună funcţionare a inimii.
Astfel, tinctura mixtă are un efect benefic asupra tuturor organelor cheie: plămâni, ficat şi rinichi.
Preparatul acţionează eficient în stimularea bilei leneşe, atât păpădia, cât şi hreanul, având drept efect
mărirea volumului de bilă secretată.
Cu un puternic rol antiinflamator, licoarea are efecte benefice şi asupra celor care suferă de reumatism
sau artrită, fiind totodată şi un antiseptic de elită, care ucide şi elimină bacteriile, contribuind la
regenerarea ţesuturilor. Este recomandată în curele de slăbire şi mai ales celor care se luptă cu
obezitatea, dereglări ale glandei tiroide, indigestie sau retenţie de apă în organism.
Sfatul farmacistului: În afecţiunile renale, tinctura de păpădie şi hrean, uşor de preparat în orice gos-
podărie, se poate asocia cu pilulele cu albastru de metil, ambele potenţându-se reciproc.

Poţiune tonifiantă pentru ficat şi rinichi: 15 g rădăcină uscată de păpădie (aproximativ o lingură), 30
g rădăcină uscată de cicoare (aproximativ 2 linguri), 15 g boabe de ienupăr, 1 litru de apă.
Mod de preparare şi dozaj: Păpădia, cicoarea şi ienupărul se amestecă într-un vas emailat, care se pune
pe foc şi peste plante se toarnă apă. Ingredientele se fierb 15 minute, apoi lichidul se strecoară. Licoarea
poate fi păstrată în frigider, doza recomandată fiind 30 ml (două linguri) de trei ori pe zi.
Efecte terapeutice: Este indicată mai ales atunci când toxinele din organism s-au concentrat şi cristalizat
sub formă de piatră la nivelul ficatului ori rinichilor. Poţiunea este recomandată şi celor care suferă de
diabet, principiile active din ienupăr având rolul de a reduce nivelul zahărului din sânge şi a stimula
diureza.
Avertizarea farmacistului: Preparatul nu este recomandat celor care suferă de afecţiuni renale grave, de-
oarece ienupărul poate produce iritarea rinichilor.

Elixir din păpădie şi condimente: 30 g rădăcină de păpădie, 30 g rădăcină de pătrunjel, 15 g rădăcină

de ghimbir, 15 g rădăcină de lemn dulce, 2 litri de apă.
Mod de preparare şi dozaj: Plantele se amestecă într-un vas emailat, cu o lingură de lemn, deasupra se
toarnă 2 litri de apă şi se pune pe foc. Mixtura este lăsată să fiarbă până când cantitatea de apă se
reduce la jumătate (1 litru), apoi se strecoară şi este păstrată în frigider. Doza recomandată este de 50
ml (un păhărel), de 3 ori pe zi, cu 15 minute înainte de fiecare masă. Pentru efecte optime, cura se ţine
7 zile.
Alte efecte terapeutice: Îmbinarea celor patru plante contribuie la sănătatea întregului organism, de la
fluidizarea sângelui până la tonifierea sistemului nervos şi a sistemului muscular. Elixirul este indicat
pentru a combate stările de greaţă şi indigestiile, ameliorând cu succes simptomele inflamaţiilor gastrice.

Preparate pentru uz extern

Băi terapeutice
Păpădiile sunt o bună ocazie de relaxare, dar şi de eliminare a toxinelor, pielea fiind unul dintre filtrele de
dezintoxicare ale organismului. Se prepară mai întâi o infuzie concentrată din 300 g de păpădie uscată şi
doi litri de apă. După ce a dat în clocot, fiertura se mai lasă la foc mic încă 20 de minute, se filtrează şi
poate fi turnată în apa din cadă. Îmbăierea durează aproximativ un sfert de oră şi este recomandată de
2-3 ori pe săptămână.
Băile cu păpădie alină durerile reumatice şi articulare, fiind recomandate şi pentru calmarea iritaţiilor
pielii, produse de afecţiunile dermatologice.

Mască de faţă cu argilă şi păpădie

Se obţine amestecând 2 linguri de praf de argilă cu decoct de păpădie (preparat după reţeta prezentată
mai sus), până se obţine o pastă subţire, care poate fi întinsă pe faţă şi gât. Masca este lăsată să ac-
ţioneze vreme de 15 minute, după care poate fi îndepărtată, prin spălare cu infuzie călduţă de muşeţel.
Pentru tenul uscat este necesar să adăugaţi, la prepararea amestecului iniţial, o linguriţă de ulei de măs-
line.
Recomandarea farmacistului: După îndepărtarea măştii de pe faţă e bine să fie folosită o cremă antioxi-
dantă antirid şi o cremă vitaminizantă, specifică tenului (ten uscat, gras sau mixt). Farmacia Faltis din
Brăila prepară creme de întreţinere a frumuseţii. Sunt proaspete şi cu efect maxim.
Argila are o puternică acţiune antitoxică, antibacteriană şi revitalizantă. Sărurile minerale pe care le
conţine au un excepţional efect tonifiant asupra pielii şi totodată grăbesc eliminarea toxinelor şi a
celulelor moarte.

Soc (Sambucus nigra) - beneficii şi

proprietăţi
Autor: Paula Rotaru

● Vizualizări: 13391
 Înapoi la Plante medicinale, fitoterapice și gemoterapice

 Denumire populară: soc, holer, scorpat, sog, hoz

 Denumire științifică: Sambucus nigra

Descriere

Socul este un arbust înalt de 4-5 m care creşte de la câmpie pânã în zona montanã inferioarã, pe
la marginea pãdurilor şi drumurilor. Florile apar în lunile mai şi iunie şi sunt mãrunte, alb-gãlbui,
foarte parfumate, încãrcate de polen. Fructele sunt sferice, de culoare neagrã lucioasã, cu
diametru de 6-7 mm şi au gust dulceag.

Din florile de soc se poate prepara o bãuturã rãcoritoare, destul de cunoscutã în unele pãrţi ale
ţãrii, respectiv socata. Deşi consumarea fructelor de soc poate avea efecte adverse asupra
organismului, fructele nu sunt otrãvitoare.

În scop medicinal, de la soc se recolteazã florile şi fructele, negre, dulci- acrişoare, cu aromă de
afine.

Cuprins

Descriere
Soc - Compoziţie

Soc - Acţiune

Soc - Indicaţii terapeutice

Soc - Precauţii şi contraindicaţii

sus

Soc - Compoziţie
Florile conţin ulei volatil, rutozid, compuşi aminici, glicozizi, substanţe glucidice, tanini, saponine,
mucilagii iar fructele conţin antociani, vitaminele A şi C.

sus

Soc - Acţiune

Preparatele din flori de soc au acţiune sudorificã, diureticã, emolientã, antireumaticã,

antinevralgicã şi stimuleazã rezistenţa organismului. Fructele şi sucul obţinut din fructe au o
acţiune laxativã şi antinevralgicã.

sus

Soc - Indicaţii terapeutice

Preparatele din flori de soc sunt utilizate în broşite, faringite, gripã, gutã, reumatism, infecţii
urinare. Fructele pot fi folosite, cu prudenţã, în constipaţie. În uz extern se folosesc comprese cu
infuzii din soc pentru tratarea abceselor, furunculelor, urcioarelor, acneei, gutei, conjunctivitelor
sau degeraturilor.

Administrare:

Infuzia se preparã din 1 linguriţã de flori la 1 canã cu apã. Se beau 3-4 cãni pe zi. Se foloseşte
alãturi de alte plante medicinale cu efect sudorific, antireumatic şi depurativ.

De asemenea, socul poate fi folosit sub formă de pulbere, tincturi, decoct, ulei, însă este
recomandat să cereţi părerea unui specialist înainte de administrare.

sus

Soc - Precauţii şi contraindicaţii

Fructele folosite ca laxativ nu trebuie administrate în cantitate mare deoarece pot sã aparã efecte
adverse: greaţã, vomã, arsuri la stomac, îngreunarea respiraţiei, convulsii.

Este sezonul florilor de soc. Florile, extrem de aromate, au proprietăţi terapeutice

uimitoare, sunt eficiente pentru gripe şi răceli, gută, infecţii pulmonare şi boli de piele. De
asemenea, tratează durerile de gât, febra fânului, artrita şi acţionează ca laxativ uşor.
Datorită diurezei pe care o produce se recomandă în reumatism, boli de rinichi şi de
vezică.

Ceaiul de flori de soc măreşte cantitatea de lapte la femeile care alăptează. Având
proprietăţi laxative şi ajutând la eliminarea apei din ţesuturi, ceaiul este bun ca
medicament natural în obezitate. Pentru aceleaşi motive se recomandă în constipaţiile
de natură nervoasă.
Întăreşte imunitatea

Fructele, foarte bogate în vitamine şi uleiuri eterice, ajută la creşterea imunităţii, reglează
problemele intestinale şi au acţiune antinevralgică şi antiherpetică.
Fructele de soc au calităţi detoxifiante excelente, extrăgând apa şi substanţele toxice din
organism, facilitând eliminarea acestora pe cale naturală, fie prin transpiraţie, urină,
fecale. Socul reglează apetitul alimentar şi activitatea hormonală, reglând în mod natural
organismul. Frunzele de soc se adaugă în unguente pentru afecţiuni ale pielii.

Utilizări externe

Extern, este util ca antiseptic, sub formă de băi sau cataplasme, indicat în furunculoze,
abcese, arsuri, flictene, având proprietatea de a fluidifica puroiul şi de a calma durerile.
Sub formă de băi fierbinţi se utilizează contra reumatismului.

Socul, cel mai puternic detoxifiant

Prof. Univ. Constantin Milică, 13 Aprilie 2008

Sunt foarte rare plantele din natură ale căror organe (flori, fructe,
frunze, scoarţă, rădăcini) prezintă toate efecte terapeutice şi pot fi
folosite în prevenirea şi tratarea unui larg arsenal de afecţiuni
maladive. În tradiţia populară, se consideră că florile de soc au leac
numai atunci când sunt culese de un om cu inimă bună. Preparatele
din fructe, imature sau mature, sunt capabile să neutralizeze cei mai
periculoşi microbi şi să mărească extraordinar capacitatea de apărare
a organismului şi de stimulare a sistemului imunitar.
În România, socul are o extindere foarte mare, din zona de câmpie, alături
de crângurile de salcâm, până în partea inferioară a munţilor, mai ales pe
văile râurilor şi pâraielor, unde razele soarelui pătrund mai greu. În zona
colinară sau pe dealurile înalte, socul caută lumina şi iese de sub umbra
arborilor mai viguroşi cu care se asociază. În schimb, în regiunile de
câmpie, evită uscăciunile şi acceptă umbrirea parţială în a doua parte a
zilei. Datorită acestor condiţii ecologice, tufele de soc sunt frecvente în
luminişurile şi marginile de păduri, mărăcinişuri, pe lângă drumurile
forestiere şi rurale, în preajma locuinţelor săteşti de la câmpie şi deal. Este
o specie foarte bine apreciată pentru calităţile de acoperire a solului şi de
reţinere a terenurilor în pantă.
Recoltarea florilor se face prin tăierea inflorescenţelor în momentul când
75% din flori sunt deschise. Se aleg zile însorite, după ce s-a ridicat roua,
pentru a evita brunificarea. Uscarea inflorescenţelor se face cu florile în
sus, fie la soare, acoperite cu hârtie, fie la umbră într-un singur strat, pe
etajere situate în încăperi bine aerisite sau în poduri şi mansarde acoperite
cu tablă. După 5-6 ore, florile se scutură, se cern şi se păstrează în pungi
de hârtie pentru a păstra culoarea crem-gălbuie, mirosul plăcut aromat şi
gustul dulceag şi mucilaginos.
Fructele se recoltează dimineaţa, în zilele de toamnă (lunile septembrie-
octombrie), când sunt la maturitate deplină, având culoarea neagră. Se
usucă la soare sau în încăperi încălzite şi bine ventilate, iar în toamnele reci
se usucă artificial, la 50-600C.
Frunzele se recoltează în momentul folosirii, iar scoarţa se preia de pe
ramurile tinere, atât primăvara devreme, cât şi toamna, după încheierea
vegetaţiei.
Calităţile florilor de soc
Din experienţa de lungă durată au fost dovedite numeroasele proprietăţi
terapeutice ale florilor de soc, care influenţează, în mod favorabil,
metabolismul general uman:
- efecte diuretice şi depurative;
- efecte puternic sudorifice şi diaforetice;
- efecte emoliente, laxative, purgative;
- efecte antiseptice şi cicatrizante;
- efecte galactogoge, antinevralgice şi antialergice.
În uz intern, florile de soc au efecte remarcabile într-un mare număr de boli:
- eliminarea toxinelor din organism, atât prin urină, cât şi prin transpiraţie,
mărind activitatea secretorie a glandelor sudorifice;
- vindecarea unor afecţiuni renale, vezicale şi genitale, acţionând asupra
epiteliului renal, cu stimularea activităţii rinichilor, dizolvarea nisipului şi a
calculilor renali şi mărirea cantităţii de urină eliminată în timpul zilei;
- în afecţiunile căilor respiratorii, florile de soc sunt eficiente în gripă,
guturai, răceală, răguşeală, tuse, crize severe de astm bronşic, bronşită,
tuberculoză, febre eruptive (rujeolă, scarlatină), favorizând erupţia, combate
infecţiile la nivelul plămânilor şi ale căilor respiratorii superioare. Ceaiul din
flori este eficace în crize de dispnee şi tuse, însoţite de cianozări, care
trezesc bolnavul din somn, înainte de miezul nopţii, cu transpiraţie
abundentă la trezire, agitaţie, anxietate şi extremităţi reci şi cianozate;
- calmarea durerilor reumatice, artroze, artrite, sciatică, nevralgii de
trigemen şi intercostale, gută;
- intervine în curele de slăbire, cu efecte imediate în obezitate, celulită şi
constipaţii cronice sau de natură nervoasă, datorită proprietăţilor diuretice şi
laxative.
În uz extern, ceaiul de soc se foloseşte în furuncule, abcese, eczeme,
degerături, arsuri, umflături, urticarie şi pentru comprese în conjunctivită,
blefarită, eczeme ale pleoapelor şi orgelet, având rol de a reduce
inflamaţiile şi de a fluidifica infecţiile.
Forme de administrare a florilor
- infuzie din 1-2 linguriţe flori uscate la 250 ml apă clocotită; se infuzează
acoperit 10 minute, se îndulceşte după gust şi se beau 2-3 ceaiuri călduţe
pe zi, ultima cană înainte de culcare. Eficienţa creşte prin adaosul unei
linguriţe de bitter suedez sau sirop de mentă;
- infuzie din amestec cu flori, frunze şi scoarţă de soc, în părţi egale,
eficientă ca depurativ pentru curăţirea sângelui;
- infuzie din amestec cu flori de soc şi flori de tei, în părţi egale, folosită în
afecţiuni ale căilor respiratorii, răceli şi bronşite;
- tinctura preparată sub formă de macerat, timp de 14 zile, în alcool 400, din
care se ia câte o lingură dimineaţa pe stomacul gol şi seara, în 100 ml apă.
- socata, o băutură ideală de la tinereţe până la bătrâneţe, se prepară din
10-15 inflorescenţe proaspete, care se pun în 10 litri de apă; se fierbe până
dă în 1-2 clocote, se adaugă 1 kg de zahăr sau miere de albine, o lămâie
tăiată felii şi un pachet cu sare de lămâie. După răcire, se adaugă un cub
de drojdie (cât o nucă) şi se lasă să fermenteze timp de două zile, cu
agitare, folosind o lingură de lemn. Se strecoară şi se trage în sticle bine
astupate, care se păstrează la rece, în loc întunecos. După preferinţă,
băutura se poate colora cu zahăr ars. Consumul zilnic este de 2-3 păhărele
înainte de mese, fiind un bun tonic general, spumant ca şampania, cu
efecte diuretice, depurative şi antitoxice. O cură de două săptămâni, cu
câte un litru de socată pe zi, în locul apei de băut, are efecte remarcabile la
persoane cu surmenaj nervos, astenie, depresie psihică pe fond de stres,
inhibări şi blocaje psihice. Consumul de socată se asociază cu un regim
alimentar lacto-vegetarian şi un program de viaţă relaxat, cu plimbări zilnice
în natură şi sporturi uşoare;
- infuzie cu concentraţie dublă (3-6 linguriţe la 250 ml apă clocotită) folosită
sub formă de comprese, cataplasme şi băi fierbinţi în reumatism abarticular,
dureri articulare, nevralgii, contuzii, afecţiuni oculare şi afecţiuni
tegumentare (furuncule, abcese, erizipel);
- siropul Sambucovit, preparat cu o concentraţie mare din flori de soc şi
fructe de măceş, are însuşiri şampanizante şi puternic vitaminizante.
Fructele de soc, printre cele mai puternice dezinfectate
Preparatele din fructe, imature sau mature, sunt capabile să neutralizeze
cei mai periculoşi microbi şi să mărească extraordinar capacitatea de
apărare a organismului şi de stimulare a sistemului imunitar.
Fructele imature sunt printre cele mai puternice dezinfectante cunoscute în
fitoterapie, mobilizând toxinele din corp şi favorizând eliminarea lor prin
transpiraţie, urină şi fecale.
Extractele din fructe de soc sunt un concurent redutabil al vaccinurilor
antigripale şi al medicamentelor antivirale de ultimă generaţie. Pot ajuta la
ameliorarea majorităţii bolilor degenerative, la prevenirea bolilor canceroase
şi în combaterea tumorilor benigne. De asemenea, este un bun remediu în
curele de slăbire, de dezintoxicare rapidă, precum şi în prelungirea tinereţii
biologice. În tratamentele externe, prezintă proprietăţi antiseptice,
cicatrizante şi antiinflamatoare, cu efecte directe în unele boli de piele şi
psoriazis.
Cum se prepară şi la ce e bună tinctura din fructe de soc
Se prepară prin amestecarea sucului proaspăt de fructe (nematurizate sau
maturizate) cu alcool 900, în raport 1:1, după care se agită bine pentru
omogenizare. Se păstrează în sticle mici, bine închise, la loc rece şi
întunecos. Se administrează câte 2-4 linguri pe zi, într-o cură de lungă
durată, pentru prevenirea şi combaterea unui mare număr de afecţiuni
cronice şi degenerative.
- În tumori maligne şi benigne, chisturi ovariene, ovare fibrochistice, fibrom
uterin şi mastoze se foloseşte tinctura cu efecte profilactice şi adjuvante,
într-o cură de 2-3 luni, administrând câte 2-3 linguri pe zi, diluate în puţină
apă, dimineaţa şi seara, pe stomacul gol. Prezintă acţiuni surprinzătoare
prin stimularea sistemului imunitar şi eliminarea toxinelor, mai ales când
pacientul se confruntă şi cu o constipaţie cronică.
- În curele de slăbire, la persoanele evident supraponderale, tinctura de soc
se aplică în doze progresive de 1-7 linguriţe pe zi, luate la ora 18, pe o
durată de 3 luni, având efecte în evacuarea materiilor reziduale din colon,
extragerea excesului de apă din ţesuturi şi dezintoxicarea amplă a
organismului, asigurând o slăbire cu circa 15 kg în 90 de zile. Se reglează
spontan apetitul alimentar şi activitatea psihoemoţională, pielea capătă un
aspect luminos, iar organismul câştigă o nouă tinereţe.
- Sensibilităţile la epidemiile de gripă, guturai, febră, dureri musculare şi
stări de slăbiciune generală pot fi tratate eficient, cu tinctură din fructe (2-4
linguri pe zi timp de 1-2 săptămâni).
- În reumatismul degenerativ şi gută se foloseşte tinctura din fructe imature,
luând câte o linguriţă diluată în 50 ml apă, de 3 ori pe zi, înainte de mese,
într-o cură de 2-6 luni, începând din luna august.
- În constipaţie (cronică sau acută) şi colită de fermentaţie se iau 1-3 linguri
de tinctură, diluate într-un păhărel cu apă, dimineaţa, pe nemâncate, într-o
cură de 4 săptămâni şi o pauză de 5-7 zile, după care se reia tratamentul la
nevoie.
- Tinctura din fructe de soc are efecte în tulburări psihice, cu ameliorarea
stărilor de dezechilibru interior, nevralgii acute, alergii şi tulburări hormonale
apărute în urma tratamentelor cu anticoncepţionale, corticoizi şi alte abuzuri
medicamentoase precum şi în intoxicaţii grave sau otrăviri.
- Pentru unele boli de piele, tinctura din fructe, administrată în doze
progresive de 1-7 linguriţe, diluate în ˝ pahar cu apă, de 3-4 ori pe zi, are
efecte după o cură de 4 săptămâni în afecţiuni rezistente la tratamente
clasice, psoriazis, herpes, sclerodermie, acnee, dermatoze alergice.
▲ Alte preparate din fructe de soc
Suc proaspăt din fructe
Boabele bine coapte, negre la culoare şi gust dulce, se zdrobesc cu un
mixer sau manual, cu ajutorul unei linguri de lemn, după care se strecoară
printr-un tifon dublu în sticle curate, care se depozitează la rece. Se
administrează zilnic 3-5 linguri (la adulţi) şi 3 linguriţe (la copii), pe stomacul
gol, cu 15 minute înainte de mese, pentru tratarea constipaţiei, a colitelor
de putrefacţie, dezintoxicarea şi întărirea capacităţii de apărare a
organismului.
Siropul din fructe are rol vitaminizant
Se obţine din suc proaspăt (două pahare), la care se adaugă o cantitate
egală de zahăr şi coaja rasă de la două lămâi; se fierbe până dă în clocot şi
se toarnă în sticle care se închid ermetic. Se consumă câte 4-5 linguriţe pe
zi, înainte sau după mese, având efecte uşor laxative, tonice, vitaminizante,
remineralizante şi contra vărsăturilor pe fond nervos.
Decoctul din fructe, bun pentru răguşeală
Se prepară din 1-2 linguriţe boabe, proaspete sau uscate, fierte în 200 ml
apă, se îndulceşte cu miere de albine şi se foloseşte în constipaţiile de
natură nervoasă, afecţiuni ale căilor urinare, gargară în răguşeală şi
unguent împotriva hemoroizilor.
Pulberea din fructe, recomandată în bolile oculare
Fructele mature se usucă şi se macină fin, pentru a fi consumate în doze de
3-4 linguriţe pe zi, pe stomacul gol, timp de 3-4 săptămâni, cu acţiuni în
tratarea unor boli oculare, îmbunătăţirea vederii nocturne, diaree, colite
stomacale, tulburări de tranzit intestinal, convalescenţă şi avitaminoze.
Vinul din fructe
Se obţine din fructe coapte, zdrobite, cu adausul unei cantităţi egale de vin;
se fierbe lent 30 de minute, se îndulceşte şi se beau câte 2-3 păhărele pe
zi, având efecte diuretice şi depurative pentru curăţirea sângelui, infecţii
digestive, bronşite şi traheite.
Fructele în alimentaţie
Se prepară sub formă de peltea, geleuri, dulceaţă, gemuri, oţet, vin,
compoturi, lichior, ţuică care, pe lângă rol alimentar, au şi efecte terapeutice
în constipaţie, pneumonie, pleurezie, bronşite, tuse, laringită, amigdalită,
guturai, dureri de măsele, urechi şi cap. Din sucul fructelor se poate obţine
un excelent colorant alimentar. Supradozarea preparatelor din soc, în doze
de peste 200 de grame fructe sau 200 de grame de tinctură, poate crea
simptome de intoxicare, provocând vome, iritarea gâtului, arsuri de stomac,
dificultăţi de respiraţie, convulsii, mai ales la sugari şi copii mici, femei
gravide, mame care alăptează şi persoane cu colon sensibil, declanşând şi
pierderi mari de potasiu din urină.
▲ Preparate purgative din scoarţa de soc
Scoarţa are proprietăţi drastic diuretice, purgative, laxative, antireumatice şi
antigutoase, cu efecte directe în hidropizie (boala de apă), reumatism, gută,
boli ale căilor urinare, colică renală, nefrite cu edeme la picioare, retenţie
urinară, litiază renală, epilepsie, constipaţie şi viermi intestinali. În caz de
hidropizie, are o eficacitate extraordinară, scoţând apa din corp atât de
energic, încât nu mai este nevoie de o altă doctorie. Se consumă sub formă
de decoct din 2 pumni de scoarţă care se fierb într-un litru de apă, până
scade la jumătate din capacitate; se bea o jumătate de litru pe zi,
fracţionată în 3 reprize, pe stomacul gol. În caz de nefrite şi ascită (ciroză
umedă), la decoctul din scoarţă se adaugă extract de ienupăr şi se bea câte
o linguriţă, la intervale de 2 ore.
Efecte diuretice are şi vinul din scoarţă de soc (100 grame scoarţă la un
litru de vin alb fiert, care se macerează două zile şi se consumă câte 100-
150 ml pe zi).
Contra epilepsiei se prepară un decoct concentrat (50 de grame de scoarţă
în 500 ml apă caldă care se fierbe 5 minute, se lasă să infuzeze acoperit
două ore şi se bea în cursul dimineţii, fracţionată la intervale de 15 minute,
într-o cură de două luni).
▲ Tratamentul rănilor cu frunze de soc
Frunzele sunt recomandate atât intern, cât şi extern, constituind un bun
remediu de a scoate din corp tot răul ce s-a adunat în cursul iernii şi care se
manifestă prin aşa-zisele boli de primăvară (mâncărime de piele, diaree,
colite). Ceaiul din 6-8 frunze proaspete, tocate mărunt, luat în fiecare
dimineaţă, cu o oră înainte de micul dejun, are un puternic efect de
depurare a sângelui. Frunzele proaspete, sub formă de cataplasme, se
aplică pe arsuri, contuzii, hemoroizi externi şi zone cu dureri reumatice.
Frunzele fierte în apă se aplică sub formă de cataplasme calde pe răni,
bube, şi erizipel, legându-se cu o faşă curată.

Bogate in uleiuri eterice, compusi azotati si vitamine, semintele de anason sunt un

adevarat medicament, mai ales in tratamentul afectiunilor digestive. Se recomanda in
tratarea anorexiei, a insuficientei pancreatice si intestinale, balonarii, viermilor intestinali,
etc. Dar atentie! In doze mari provoaca toxicitate care poate duce la pareza musculara,
stari hipnotice, insomnii, tulburari de vedere, etc. Iata cateva remedii naturiste cu
seminte de anason:

1. Insuficienta pancreatica, balonari, viermi intestinali, lipsa poftei de mancare

Se prepara o infuzie dintr-o lingurita de seminte oparite cu o cana de apa. Se bea de trei
ori pe zi inainte de mesele principale.
2. Combaterea viermilor intestinali
Se face o infuzie din 2 lingurite seminte la 100 ml apa clocotita. Se bea dimineata pe
stomacul gol.

3. Gripa, bronsita, raceala, tuse

Se prepara decoct dintr-o lingurita seminte la o cana de apa. Se lasa sa fiarba 5 minute. Se
beau 2-3 cani de ceai fierbinte pe zi.

Contraindicatii: anasonul nu se administreaza bolnavilor de ulcer gastric. Semintele

vechi sunt toxice.

ANASONUL - aroma sănătătii

- La începutul toamnei, ating maturitatea o categorie cu totul aparte de ierburi de leac: cele
care produc seminţele aromatice. Fie că vorbim de anason, de fenicul, de coriandru sau de
chimen, seminţele foarte parfumate, aflate la limita dintre condimente şi plante medicinale,
fac minuni pentru însănătoşirea sistemului digestiv şi nu numai. În cele ce urmează vom
cunoaşte una dintre aceste seminţe, care este fără doar şi poate cea mai activă din punct de
vedere terapeutic: anasonul -

Este o plantă care creşte spontan, în tot bazinul Mării Mediterane, ajungând până în zona sudică a ţării
noastre. Istoria folosirii seminţelor aromate ale anasonului începe încă de acum 5000 de ani şi este foarte
dificil de stabilit care este civilizaţia care a "domesticit" pentru prima oară anasonul. Unii cercetători
consideră că anasonul este originar din Egiptul Antic, alţii îl atribuie Greciei sau chiar Persiei (actualul
teritoriu al Iranului). Cert este că în toate aceste civilizaţii, seminţele aromatice ale anasonului au fost
considerate medicament pentru trup, dar şi pentru suflet. Pliniu cel Tânăr, unul dintre învăţaţii anti-
chităţii, spunea despre anason că "înveseleşte şi inima cea mai tristă, redând totodată pofta de viaţă". La
rândul său, medicul militar roman Dioscoride considera anasonul drept un adevărat antidot pentru
otrăvuri, dar şi contra bolilor digestive produse de hrana alterată. Un mileniu mai târziu, în Evul Mediu,
celebra călugăriţă vindecătoare Hildegard van Bingen spunea despre anason: "Oricum ar fi consumat,
rece, în seminţe, sau sub formă de ceai, el înveseleşte omul şi îi aduce o căldură plăcută (activează cir-
culaţia), o transpiraţie fără miros şi o digestie bună. Căci cine mănâncă în fiecare zi pe stomacul gol
anason proaspăt micşorează flegma rea sau putreziciunea din măruntaiele lui şi alungă mirosul greu al
răsuflării sale". Şi tot în Evul Mediu, alchimiştii au descoperit o calitate excepţională a anasonului: în
combinaţie cu alte plante aromatice, puterile sale vindecătoare se înzeceau, transformându-l într-o
adevărată armă în lupta cu bolile. Datorită acestei descoperiri, s-a ajuns ca o combinaţie de anason şi
alte ierburi, ce conţin uleiuri volatile, să fie printre puţinele remedii care au funcţionat în timpul
epidemiilor de holeră sau ciumă. Iar studiile contemporane au confirmat că, într-adevăr, efectul
antiinfecţios al anasonului creşte de... 32 de ori atunci când este combinat cu uleiul de cimbru, de
exemplu. Interesant este că nici una dintre cele două plante luate separat nu are nici măcar pe departe
forţa vindecătoare pe care a demonstrat-o combinaţia lor.

Carte de vizită

Denumirea ştiinţifică a anasonului este Pimpinella anisum şi este o rudă apropiată a morcovului şi a ţeli-
nei, dar şi a angelicăi sau a brâncăi ursului, toate aceste plante făcând parte din aceeaşi familie, aceea a
apiaceelor. Este o plantă înăltuţă, de un metru - un metru şi jumătate, care la începutul verii face nişte
flori mici, gălbui, foarte asemănătoare cu cele ale mărarului. Pe timpul verii, florile sale se maturizează şi
se transformă acum, la începutul toamnei, în seminţe cu un miros foarte distinct, dulce-aromatic.

Foto: Dreamstime (4)

Principala armă a acestei plante este un ulei volatil, prezent în proporţie de 1,5-6% în fructele sale şi
care se află deopotrivă la originea aromei sale extrem de plăcute, dar şi a efectelor sale terapeutice.
Alături de uleiul volatil, mai întâlnim în seminţele anasonului şi grăsimi, proteine, precum şi o serie
întreagă de vitamine, care întregesc profilul de medicament al acestei plante. În toată lumea, anasonul
este folosit în primul rând ca tonic pentru digestie şi ca remediu de urgenţă pentru orice deranjament
gastric sau intestinal. În aproape toate combinaţiile celebre de condimente, din Asia şi până în Europa,
întâlnim anasonul, cu aroma sa plăcută, uşor dulce, şi cu efectele sale blânde, dar şi puternice,
deopotrivă.

Răspândirea plantei

La noi în ţară, anasonul este aproape exclusiv plantă de cultură, doar în sudul României (judeţele Olt,
Dolj) fiind întâlnite, cu totul izolat, exemplare de anason sălbăticite. Aşadar, această plantă nu poate fi
procurată direct din flora spontană, ci va trebui achiziţionată din magazinele de profil. Este recomandat
să cumpăraţi doar seminţe întregi de anason, nu planta mărunţită sub formă de pulbere, deoarece după
măcinare îşi pierde rapid substanţele active şi oxidează, devenind inutilă din punct de vedere terapeutic.
În magazinele naturiste găsiţi anasonul sub formă de seminţe, în raioanele de plante medicinale sau de
condimente, întrucât această iarbă are dublă calitate: de remediu şi de condiment.

Preparate din anason

Pulberea de anason
Se obţine prin măcinarea cu râşniţa electrică de cafea a seminţelor plantei, din ea administrându-se de
2-3 ori pe zi, câte un sfert - o jumătate de linguriţă. Acest remediu are excelente calităţi stimulente
digestive, calmante gastrice şi intestinale, precum şi antispastice (favorizează oprirea sughiţului, a
refluxului gastro-esofagian). Dacă seminţele sunt suficient de proaspete şi moi, ele pot fi mestecate
direct, fără a le mai măcina în prealabil, în felul acesta calităţile lor terapeutice fiind folosite la maximum.

Infuzia combinată de anason

Se pune o linguriţă de seminţe de anason uşor mărunţite într-un pahar de apă şi se lasă să macereze
vreme de 6-8 ore, la temperatura camerei, după care se strecoară. Extractul obţinut se pune deoparte,
iar planta rămasă după filtrare se opăreşte cu încă un pahar de apă, după care se lasă să se răcească. În
final, se combină cele două extracte, iar preparatul obţinut se va administra pe parcursul unei zile.

Infuzia fierbinte de anason

Se foloseşte doar ca remediu de urgenţă (în rest fiind preferată infuzia combinată), în afecţiunile diges-
tive şi respiratorii, în special, proprietăţile antispastice ale anasonului fiind puternic potenţate de efectul
termic al infuziei. Se prepară prin opărirea unei linguriţe de seminţe de anason cu o cană de apă, după
care se lasă acoperit amestecul să infuzeze vreme de 10-15 minute şi apoi se filtrează. Se administrează
cât mai cald posibil.

Tinctura sau rachiul de anason

Este un remediu care a făcut carieră în secolul al XVIII-lea, când era considerat un soi de panaceu.
Având efect tonic digestiv, stimulent şi tonic psihic (conferă o stare de optimism, vioiciune), rachiul de
anason era considerat un medicament în urmă cu două secole, în Ţara Românească, găsindu-se deopo-
trivă în cârciumi şi în spiţerii. Aşa se face că faima sa a trecut peste timp, ajungând inclusiv în arta
cinematografică românească, rachiul de anason fiind băutura preferată a lui "Mărgelatu", unul din eroii
marilor ecrane în anii '80.
Reţeta de obţinere a acestui remediu este simplă: se pun într-un borcan 20 de linguri de pulbere de
seminţe, care se acoperă cu alcool alimentar sau rachiu de 40-50 de grade, amestecând încontinuu.
Când întreaga masă de pulbere a fost acoperită, rămânând deasupra un strat de alcool de două degete,
se închide borcanul ermetic şi se lasă conţinutul la macerat vreme de 12 zile, după care se strecoară.
Preparatul obţinut se pune în sticluţe mici, închise la culoare, şi se păstrează vreme de maximum 5 ani.
Se administrează de regulă o linguriţă, de 4 ori pe zi, în tratamente de 1-3 luni.

Tratamente interne

* Diabet - într-un studiu făcut în anul 2011, unui număr de 114 pacienţi diabetici le-a fost administrată
zilnic o cantitate de 5 grame de pulbere de anason, proaspăt măcinat. Pe parcursul celor 60 de zile de
tratament, analizele de sânge făcute regulat au arătat o scădere gradată a valorilor zaharurilor din
sânge, ajungându-se ca la sfârşitul curei, pacienţii trataţi cu anason să aibă glicemia cu 36% mai scăzută
decât pacienţii din grupul martor, care în acel interval de timp luaseră remedii placebo (false). În urma
tratamentului cu această plantă, cercetătorii au mai observat, pe lângă scăderea drastică a valorilor
glicemiei, o scădere a valorilor colesterolului total şi a celui rău (LDL), precum şi o scădere a valorilor
trigliceridelor. Concluzia studiului este că seminţele de anason, consumate sub formă de pulbere, sunt un
puternic remediu anti-diabetic, stabilizând şi reducând valorile glicemiei, diminuând în plus şi riscul de
complicaţii cardio-vasculare ale diabetului.
* Toxiinfecţia alimentară - în caz de toxiinfecţie alimentară, combinaţia aproape infailibilă este aceea
între seminţele de anason şi părţile aeriene înflorite de cimbru (Thymus vulgaris). Cele două plante îşi
potenţează reciproc acţiunea antiinfecţioasă, având darul de a anihila rapid bacteriile, fungii sau viruşii
patogeni din tubul digestiv. Se recomandă administrarea unui amestec de pulberi din cele două plante,
combinate în proporţii egale, din care se iau câte 3-6 linguriţe pe zi, până la dispariţia totală a semnelor
bolii. În cazul toxiinfecţiilor alimentare severe, se administrează infuzia combinată de anason, în care se
adaugă 2-3 picături de ulei volatil de cimbru. Se pot administra până la maximum 1 litru pe zi din acest
amestec.
* Balonare (meteorism) - seminţele de anason, mestecate imediat după masă, sunt un extraordinar
remediu pentru uşurarea digestiei, pentru combaterea balonării, a colitei de fermentaţie şi a sindromului
colonului iritabil. După fiecare masă, la 10 minute, se mestecă o jumătate - o linguriţă de seminţe de
anason (dacă nu ne permite dentiţia, vom lua pulberea, pe care o vom ţine în gură măcar un minut).
Planta are efecte puternic carminative, adică previne formarea gazelor în intestin, fiind un foarte bun
antiinflamator pentru tot tubul digestiv.
* Dispepsie, digestie dificilă - în Germania, o comisie oficială a guvernului, formată din medici şi farma-
cişti (cunoscută sub numele de "Comisia E"), a autentificat în anul 1990 faptul că seminţele de anason
conţin principii active care echilibrează secreţia şi evacuarea bilei şi a sucurilor gastrice, îmbunătăţind di-
gestia şi eliminând probleme cum ar fi balonarea, inapetenţa, atonia gastrică. Seminţele de anason se
administrează sub formă de pulbere, din care se ia cu un sfert de oră înainte şi cu zece minute după
fiecare masă, câte un sfert de linguriţă.
* Greaţă, inapetenţă - un studiu clinic făcut în Spania a arătat că aroma seminţelor de anason inhibă, pur
şi simplu, senzaţia de greaţă, la cei mai mulţi dintre subiecţii testaţi. Acest efect nu apare doar la
administrarea pe cale orală a plantei, ci chiar şi prin simpla inhalare a miresmei de anason, care
diminuează senzaţia de greaţă şi favorizează apariţia unui apetit alimentar sănătos.
* Astm - un studiu de medicină experimentală a arătat că administrarea extractului apos de anason are
un efect relaxant asupra arborelui bronşic, uşurând respiraţia şi ajutând la expectoraţie (la eliminarea
mucusului în exces de pe căile respiratorii). Ca remediu "de urgenţă", cu acţiune antispastică bronşică
imediată, se recomandă o cană de infuzie fierbinte de anason, care va relaxa prompt musculatura netedă
a arborelui bronşic, blocând apariţia sau măcar diminuând intensitatea crizei de astm. Ca tratament pe
termen lung, se recomandă administrarea unei combinaţii de pulberi de anason, muşeţel (Matricaria
chamomilla) şi trei-fraţi-pătaţi (Viola tricolor), amestecate în proporţii egale, din care se va lua câte o
linguriţă de patru ori pe zi, pe stomacul gol. O cură cu această combinaţie de plante durează 90 de zile şi
se face de minimum două ori pe an.

* Tuse, tuse convulsivă - se administrează, de asemenea, infuzia fierbinte de anason, care are efect
antispastic şi antitusiv. În tusea care apare pe fondul infecţiilor bacteriene, la prepararea infuziei de
anason se va adăuga şi o cantitate egală de cimbru de cultură (Thymus vulgaris), pentru a potenţa
efectul antibiotic al anasonului. Se pot face, de asemenea, inhalaţii cu această infuzie fierbinte, uleiurile
volatile ale celor două plante exercitându-şi astfel direct, la nivelul aparatului respirator, efectele
antispastice şi antibiotice.
* Gastrită hiperacidă - un studiu de medicină experimentală a arătat că administrarea infuziei combinate
de anason reduce prompt leziunile mucoasei gastrice produse de sucurile gastrice, precum şi de alte sub-
stanţe toxice (inclusiv alcoolul şi anumite medicamente care "atacă" epiteliul gastric). Pentru potenţarea
efectului protector gastric al seminţelor de anason se va adăuga la prepararea infuziei combinate şi o
linguriţă de seminţe de in (Linum usitatissimum), care are în plus un efect antiinflamator şi anti-acid.
* Candidoză - se iau zilnic câte 3-4 linguriţe dintr-o combinaţie de pulbere de rădăcină de cicoare
(Cichorium inybum) şi pulbere de seminţe de anason, amestecate în proporţii egale. Cele două plante au
o acţiune sinergică, anasonul având efect antifungic, iar cicoarea stimulând dezvoltarea unei flore
normale.
Contra candidozei vaginale se fac spălături vaginale, de 3-5 ori pe săptămână, cu infuzie combinată de
anason, în care se pun 2 linguriţe de tulpini înflorite de pelin (Artemisia absinthium).
* Adjuvant în dependenţa de morfină - un studiu făcut în India a arătat faptul că seminţele de anason au
un surprinzător efect de reducere a dependenţei de morfină şi de celelalte droguri opiacee. Substanţele
volatile din seminţele acestei plante acţionează asupra unor receptori din creier care răspund de plăcere
şi relaxare, care vor deveni astfel mai puţin receptivi la morfină. Într-un studiu pilot s-a folosit uleiul
volatil de anason, din care s-au administrat câte 6 picături, de două ori pe zi.
* Bufeuri - într-un studiu făcut pe 72 de paciente ajunse la perioada de debut a menopauzei, s-a
constatat reducerea intensităţii şi a frecvenţei bufeurilor după 60 de zile de tratament cu anason. În plus,
pacientele au sesizat că au un tonus fizic şi psihic mai ridicat, au mai rar palpitaţii (aritmie cardiacă), iar
evoluţia osteoporozei este mai lentă. Acest efect terapeutic excepţional se datorează prezenţei în semin-
ţele acestei plante a unor substanţe cu efecte hormonale, aşa-numiţii fito-estrogeni, care compensează
reducerea activităţii ovarelor, care survine la menopauză. Se administrează tinctura de anason, câte 1
linguriţă de patru ori pe zi, în cure de 90 de zile, urmate de alte 30 de zile de pauză.
* Lactaţie - combinaţia de aur pentru stimularea lactaţiei la mămicile care au probleme cu alăptarea este
cea dintre anason şi schinduf (Trigonella foenum-graecum). Cele două plante stimulează, în mod 100%
natural, prin acţiunea lor hormonală, producerea laptelui, îmbunătăţind totodată compoziţia şi calităţile
nutritive ale acestuia. Mai mult, o parte dintre principiile active ale anasonului sunt transferate în lapte,
având efecte de stimulare blândă a digestiei şi de combatere a colicilor sugarului. Se administrează, de
trei ori pe zi, câte o linguriţă rasă din combinaţia de pulbere de anason şi schinduf.

Precauţii şi contraindicaţii
Anasonul se va administra cu prudenţă (doar un sfert de doză), în primele 3 zile de tratament, persoa-
nelor cu gastrită, enterită sau colită acută, întrucât pot exista sensibilităţi digestive particulare la această
plantă. Dozele recomandate nu vor fi depăşite, deoarece anetolul, o substanţă volatilă conţinută în
seminţele de anason, poate avea efecte nocive în cantităţi mari.

Un remediu chinezesc puternic

Anasonul stelat

De curând, această plantă ciudată, cu fructul în formă de stea, care conţine mai multe seminţe aromate,
a apărut şi în farmaciile şi magazinele noastre naturiste. În ciuda numelui şi a aromei foarte
asemănătoare, cele două plante sunt cât se poate de diferite între ele. În primul rând, anasonul stelat
(Illicium verum), cunoscut şi sub numele de "anason chinezesc", este un arbore, în timp ce anasonul
european (Pimpinella anisum) este o plantă ierboasă. Apoi, compoziţia chimică şi sfera de aplicaţii a celor
două plante sunt destul de diferite. În timp ce anasonul clasic este folosit în special pentru tulburări
digestive, hormonale şi respiratorii, cel stelat este folosit în mod tradiţional, pe lângă afecţiunile diges-
tive, şi contra gripei, bolilor virale şi a cancerului. Ambele plante sunt folosite drept condimente, dar şi ca
medicamente, de milenii, iar industria farmaceutică a început să le folosească, de curând, la producerea
de noi substanţe terapeutice. Iată în continuare patru afecţiuni în care anasonul stelat şi-a demonstrat
din plin eficienţa:
* Virozele respiratorii - în această categorie de afecţiuni, pulberea de seminţe de anason stelat este
aproape imbatabilă. Acţiunea antivirală a plantei se datorează unei substanţe (acidului shikimic)
conţinută de către seminţele sale, substanţă care, ajunsă în ficat, se transformă într-un puternic
antiviral, care ajunge astfel în circulaţia sanguină. Efectul antiviral al acestei substanţe este atât de
puternic, încât a devenit componenta de bază în cunoscutul medicament Tamiflu - celebru pentru
efectele sale în virozele gripale rebele.
* Boala canceroasă cu diverse localizări - anasonul stelat, folosit drept condiment, alături de turmeric şi
de coriandru, este un remediu profilactic extraordinar împotriva bolii canceroase. Studiile statistice au
arătat că populaţiile din sud-estul Asiei, care folosesc mari cantităţi din această combinaţie de
condimente, au o rată a cancerului gastric, intestinal şi pulmonar mult mai redusă. Efectul anti-
cancerigen se datorează anti-oxidanţilor foarte puternici din anasonul stelat şi din celelalte două condi-
mente, care previn mutaţiile celulare şi apariţia tumorilor maligne.
* Hepatita virală - este tratată cu mult succes în medicina tradiţională chineză cu o combinaţie între
anasonul stelat, lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra) şi astragalus (Astragalus membranaceus). Cele trei
plante se administrează sub forma unei combinaţii de pulberi, în proporţii egale, din care se iau câte 3-4
grame, de trei ori pe zi, pe stomacul gol. Amestecul are efect
antiviral direct, activează puternic sistemul imunitar şi protejează celulele hepatice sănătoase de
extinderea infecţiei.
* Tusea rebelă - este calmată de o inhalaţie cu seminţe de anason stelat. Două linguriţe de seminţe se
zdrobesc, se pun într-o cană şi apoi se toarnă deasupra apă clocotită. Pacientul se aşează cu nările la
câţiva centimetri de cana aburindă şi îşi acoperă capul cu un prosop, aşa încât aburul fierbinte să fie în
întregime inhalat. Efectul de calmare al tusei apare numaidecât.

Despre proprietăţile terapeutice ale florilor de tei

14 August 2010

Principalele proprietăţi terapeutice ce ridică valoarea medicinală a

florilor de tei sunt: neurosedative, somnifere, întăritoare, emoliente,
expectorante, sudorifice, uşor diuretice, febrifuge, decongestive,
spasmolitice, hipotensive, hipnotice şi calmante pentru dureri
(inclusiv reumatice).
Gama largă a acţiunilor specifice cuprinde domenii foarte diversificate, ceea
ce face ca florile de tei să fie nelipsite din fiecare casă, pentru a fi utilizate
atunci când survine o cât de mică dereglare în starea de sănătate a
membrilor familiei, de la copii până la bunici.
În primul rând, ceaiul din flori de tei este deosebit de eficient atunci când
apar afecţiunile pulmonare, respectiv stările gripale, guturai, tuse cronică şi
convulsivă (datorită efectului antispastic), răceli, bronşite, astm bronşic,
dureri de piept, catar pulmonar, cu efect în eliminarea secreţiilor bronşice
(datorită mucilagiilor). În stările gripale, efectele se datorează producerii
unei transpiraţii abundente şi scăderii temperaturii corpului. Se prepară o
infuzie din două linguriţe flori uscate la 200 ml apă clocotită, eventual în
amestec cu flori de soc. După infuzare în vas acoperit, timp de 15-20 de
minute, se consumă zilnic câte 2-3 ceaiuri călduţe şi îndulcite, de preferat
cu miere de albine.
Urmează efecte remarcabile în afecţiunile sistemului nervos, cu stări de
nervozitate, tensiune psihică, isterie, convulsii, oboseală, emotivitate,
depresie psihică cu anxietate, surmenaj intelectual, agitaţie nocturnă,
insomnii, ameţeli, migrene, dureri de cap şi dureri musculare, până la
alergii, prurit, epilepsie şi boala Parkinson. Se consumă două-trei ceaiuri pe
zi, ultimul fiind luat seara, când are efecte liniştitoare şi somnifere prin
acţiunea sedativă asupra centrilor nervoşi superiori, mai ales la copii şi
femei.
Mămicile au constatat că, la copiii agresivi, nervoşi şi bolnavi de insomnie,
cel mai bun remediu constă dintr-o baie caldă, la 35-370C, făcută timp de
15-20 de minute, în care se toarnă 3 litri de infuzie cu 500 g flori uscate de
tei. Baia se poate refolosi după încălzire.
Pentru persoanele cu insomnii şi hiperexcitabilitate nervoasă se aduc în
dormitor câteva ramuri înflorite de tei sau se umple perna cu flori de tei,
asigurându-se un somn liniştit şi odihnitor. Înainte de culcare este indicat să
se ia o lingură cu macerat din flori de tei în miere de albine, care ajută la
echilibrarea stării nervoase astfel încât, în ziua următoare, se va asigura o
dozare conştientă a eforturilor fizice şi intelectuale.
Ceaiul de tei, nelipsit din tratamentul cardiacilor
Ceaiul de tei este nelipsit din tratamentul bolilor cardiovasculare, mai ales
în hipertensiunea arterială, palpitaţii şi extrasistole; prin efectul de fluidizare
a sângelui acţionează benefic în ateroscleroza coronariană şi în circulaţia
periferică (flebite, tromboze, embolii).
În afecţiunile digestive, infuzia din flori de tei, băută după mese, este foarte
utilă în afecţiuni hepatobiliare, colecistite, dischinezie biliară, uşurarea
digestiei (mai ales la persoanele nervoase), greţuri, tonifierea stomacului,
colici abdominali, crampe stomacale, constipaţii, intoxicaţii şi hemoroizi.
Efectele sunt sporite folosind amestecul de tei, muşeţel şi mentă. Dacă
apar simptome de colon iritat se recomandă ca în cursul zilei să se bea, în
locul apei potabile, un decoct concentrat din flori de tei, care se fierbe 5
minute şi se infuzează acoperit 20-30 de minute.
În bolile de rinichi, litiază renală, infecţii renale, cistite cronice, precum şi în
reumatism şi gută, ceaiul de tei este eficient datorită acţiunii diuretice.
Sub formă de gargară sau inhalaţii zilnice cu infuzii concentrate şi
neîndulcite din flori de tei (4 linguri flori uscate la 200 ml apă clocotită,
adăugând ˝ linguriţă de bicarbonat de sodiu) se utilizează cu succes în
stomatite, amigdalite, esofagite, faringite şi laringite.
Frunzele proaspete de tei, aplicate pe răni sau ulceraţii la picioare,
contribuie la grăbirea cicatrizării.
Tinctura din flori de tei stimulează creşterea părului
În cosmetică, produsele terapeutice preparate cu flori de tei (infuzie din 4
linguri flori uscate la 250 ml apă fiartă) sunt utilizate sub formă de inhalaţii
cu vapori calzi, urmate de comprese ţinute timp de 10-15 minute pe ten sau
pe ochi, pentru combaterea ridurilor feţei şi a cearcănelor la ochi, vindecând
totodată plăgile, coşurile, pecinginele şi petele de pe faţă.
În vederea stimulării creşterii părului se prepară o tinctură din 10 g flori
uscate şi 100 ml alcool 700; se macerează timp de 10 zile cu agitare
frecventă, se strecoară şi se foloseşte prin frecarea pielii la rădăcina
părului.
La persoanele sănătoase, florile de tei argintiu sunt preferate ca aliment,
preparând un "ceai de confort" aromat, cu savoare distinctă, gust plăcut şi
virtuţi calmante, înlocuind, parţial, atât ceaiul chinezesc cât şi alte produse
aromatice de import. Se prepară sub formă de infuzie din două linguriţe flori
uscate la 250 ml apă clocotită, se infuzează acoperit 5-10 minute, se
strecoară şi se îndulceşte după gust, cu miere de albine sau zahăr şi se
adaugă o felie de lămâie.
Alte utilizări
- frunzele uscate de tei sunt bogate în proteine şi pot constitui un supliment
alimentar uşor de procurat. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
perioada de foamete din Franţa a fost ameliorată consumând făină verde
din frunze uscate de tei, măcinate şi cernute, care se amestecă cu făină de
orz (din 300 g frunze de tei se obţin 100 g făină, care conţine 28% proteine
şi 2,5% clorofilă);
- alburnul (lemnul moale dintre scoarţă şi măduvă) are proprietăţi
antispastice, coleretice, diuretice şi vasodilatatoare la nivelul arterelor
coronariene. Se utilizează ca drenor hepatobiliar şi urinar. Stimulează
secreţia vezicii biliare şi eliminarea bilei, dizolvă calculii biliari şi renali,
dizolvă excesul de acid uric, combate hepatita cronică, hipertensiunea
arterială şi previne tulburările coronariene. Are rol esenţial în celulită,
reumatism, lumbago, artrită, gută şi albunurie. Se prepară un decoct din 40
g alburn la un litru apă; se fierbe până scade Ľ de litru şi se consumă zilnic,
cald sau rece, înainte de mese, în cure de 15-20 de zile, repetate de 2-4 ori
pe an;
- seva obţinută prin înţeparea scoarţei, în lunile de primăvară, are efecte
depurative prin curăţirea sângelui întoxicat alimentar. Se consumă intern
câte trei linguri pe zi (la un pahar de apă) sau se prepară o loţiune cu efecte
stimulatoare în creşterea părului;
- cărbunele din lemn de tei, ars şi măcinat, este un mijloc excelent pentru
întreţinerea dinţilor (în amestec cu pulbere de salvie). Un amestec cu
cărbune, ceai de salvie şi roiniţă favorizează somnul şi evită transpiraţiile
nocturne.