Obiectiv – diminuarea agresivitatii fizice si verbale la copii

Intr-un taram fermecat, acolo unde gasesti pomi vorbitori, flori jucause, traia o ratusca care
nu asculta pe nimeni si era tare nazdravana. Intr-o zi, jucandu-se cu prietenii ei ratusca Lina lua o
piatra si-l lovi peste aripa pe ratoiul Dino. Dino cazu dintr-odata la pamant, plangand de durere dar
nu ii spuse nimic Linei ci se ridica, isi lua ramas bun de la ceilalti ratoi si pleca spre casa. Lina isi
dadu seama ca a gresit si ii paru rau.
Cand a ajuns acasa, mama a intrebat – o pe Lina:
– Lina, ce-a patit Dino la aripioara?
– Nu stiu ce-a patit, spuse ea abtinandu-se sa nu planga.
– Ceva tot s-a intamplat. As vrea sa-mi spui!
– Nu! Nu! incepu sa strige ratusca Lina si fugi in camera ei. Linei ii paru rau ca a vorbit nepoliticos
cu mama ei si ca l-a lovit pe ratoiul Dino. Se tot fosnea in pat incercand sa adoarma si cand reusi,
intr-un final, sa adoarma, de sub plapuma iesi o pietricica. Care pietricica? Cea care i-a lovit
aripioara lui Dino.
– Nu te aseza pe mine! se auzi un glas subtire.
– Cine a vorbit? intreba Lina pivind in jur.
– Nu stii cine sunt? Eee…! Eu sunt, pietricica, ii raspunse acelasi glas subtire.
Doar atunci, ratusca Lina observa ca era gata sa se aseze cu spatele pe pietricica.
– Ce faci? Mai de dimineata ai vrut sa-mi spargi capul, iar eu te-am iertat. Iar ma superi? o intreba
pietricica si vru sa sara din pat.
– Nu pleca, nu iti fac nici un rau! striga ratusca Lina. Sunt trista, pietricica! ii spuse plangand.
– Cum te numesti? intreba pietricica.
– Ma numesc Lina. Tu?
– Eu sunt Roxi. Si de ce esti trista? o intreba mirata pietricica.
– Sunt trista pentru ca l-am lovit pe Dino peste aripioara si ca am vorbit nepoliticoasa cu mama … .
Of, nu stiu cum sa-mi repar greseala. Ma ajuti Roxi? Ma ajuti? Promit ca am sa ma comport frumos
de acum inainte! spuse Lina cu lacrimile in ochi.
– Bine, te voi ajuta. Daca iti pare rău…ai putea sa-ti recunoști greșeala si sa-i spui mamei ce s-a
întâmplat. Spune-i ca iti pare rău ca l-ai lovit, ii spuse pietricica Roxi.
– Maine dimineata asa o sa fac. Esti cea mai buna prietena a mea, Roxi! spuse incantata Lina si
apoi adormi cu pietricica in brate.
Tinand cont de sfatul pietricicai, ratusca se trezi dis de dimineata. Se spala pe ochisori si pe
dintisori si fugi la mama sa-si recunoasca greseala si sa spuna ca-i pare rau. Apoi lua ghiozdanelul si
pleca spre scoala. De cum il zari pe Dino in curtea scolii, fugi spre el si isi ceru iertare si-l ruga sa fie
din nou prietenul ei.
Dino a iertat-o pe Lina si de atunci sunt cei mai buni prieteni.
 Povestea terapeutica „Jucariile fericite”
„Au existat doi frati care dormeau in camere separate si fiecare dintre ei avea jucariile sale.
Atunci cand cineva venea in vizita si intra in camera fratelui cel mare se minuna din cauza
dezordinii; toate jucariile erau pe jos: mingea in pat, soldatelul langa dulap, cu picioarele in sus,
piesele de puzzle amestecate incat cu greu reuseai sa ti dai seama care din piese apartin carui puzzle,
ursuletii impreuna cu masinutele, sub pat hainutele papusilor. Oriunde paseai, pe tot covorul, langa
pat ori langa fereastra sau usa, gaseai cate o jucarie. Daca in schimb cel venit in vizita intra in camera
mezinului, ramanea uimit de cata ordine exista. Cand copilul se juca, il puteai vedea cu cateva jucarii
in jurul lui, iar celelalte, asezate frumos pe rafturi. Intr-o seara, atunci cand amandoi copiii dormeau,
jucarile au inceput sa vorbeasca intre ele.
Comunicau una cu cealalta printr-o spartura din peretele ce despartea camerele in care
dormeau copiii. Din camera celui mare, jucariile se plangeau de comportamentul copilului:
- Toata ziua tipa la noi, ne arunca si ne tranteste. Ma arunca de perete fiindca sirena pe
care o am nu mai canta frumos. S-a stricat si am nevoie de reparatii, dar el nu s-a gandit la asta. Ci
m-a aruncat direct cu botul in perete, spunea masina de politie.
- Nici mie nu mi-e prea bine. Mi-a rupt scara pe care urcau pompierii in cladire ca sa
salveze oamenii din incendii, bolborosea masina de pompieri.
Jucariile din camera copilului ordonat se minunau de cata suferinta au parte prietenii lor. Le
era chiar greu sa le spuna ca cel mic are grija de ele, le curata o data pe saptamana si le da parintilor
la spalat, ca papusilor li se schimba hainele si sunt pieptanate si aranjate frumos, ca masina de politie
e gata oricand de vreo interventie, iar ursuletii stau impreuna, toata familia, pe raft atunci cand nu
sunt luati la joaca. Pe buna dreptate, jucariile mezinului erau fericite din cale afara”.

Povestea terapeutica poate fi spusa copilului tau fara a-i oferi un final tocmai pentru a-l provoca la
discutii.

Iata cateva intrebari de la care poti porni in conversatia cu copilul tau:

1. Ce crezi ca s-a intamplat cu jucariile in acea seara?
2. Care a fost decizia jucariilor nefericite? Au ramas in continuare alaturi de copilul dezordonat sau
au hotarat sa se mute in camera celui mic?
3. Cum crezi ca s-a simtit copilul cel mare cand s-a trezit dimineata si si-a vazut camera goala, fara
jucarii?
4. Daca ai fi politistul care conduce masina de politie cu sirena defecta, cum l-ai "amenda" pe copilul
care te distruge?
5. Cu care din cei doi copii crezi ca semeni?
6. Cum crezi ca se simt jucariile tale? Sunt fericite sau triste? Sufera ori sunt bucuroase atunci cand
te joci cu ele?

Cu astfel de intrebari vei reusi sa-l aduci pe copil in rolul sau de stapan al jucariilor pe care le
are si il vei constientiza cu privire la comportamentul pe care il are fata de acestea.
 Iata o modalitate aparte de a-l ajuta pe copil sa depaseasca frica de esec scolar: o poveste
terapeutica.

“A fost odata un baietel pe nume Radu. Auzise inca de la gradinita ca la scoala va fi mult mai greu
decat i-a fost pana atunci. Va invata lucruri mult mai frumoase, dar nu se va mai juca atat de mult si
va trebui sa fie mult mai serios. Sa isi faca temele, sa mearga in fiecare zi la scoala, sa fie organizat
si mereu atent la ore. A inceput si scoala. Primele zile i s-au parut de-a dreptul frumoase, dar apoi
au inceput sa invete tot mai multe lucruri si unele tot mai grele. Nu reusea sa inteleaga totul la
scoala, iar cand ajungea acasa avea nevoie ca mama sa stea cu el si sa ii explice totul inca o data.
- Nu mai vreau la scoala! E prea greu! Nu stiu nimic. Ceilalti copii stiu mai multe decat mine! se
plangea aproape in fiecare zi copilul.
De fiecare data cand era ascultat, in picioare, in fata clasei, ii era teama ca nu va sti sa raspunda si
din acest motiv raspundea cu greu sau gresea des. Invatatoarea ii spunea intotdeauna:
- Radu, trebuie sa fii mai atent. Straduieste-te mai mult. Poti, dar e nevoie sa fii putin mai serios cu
invatatul. Nu mai suntem la gradinita. Suntem copii mari deja!
Atunci cand se anuntau teste la scoala, Radu devenea din ce in ce mai speriat si nu mai era deloc
sigur pe ceea ce a invatat. Petrecea zile intregi inainte de un test cu mama alaturi si facea exercitii,
dar spaima ca nu se va descurca cand va fi la scoala era la fel de mare. Desi mama sa incerca sa il
incurajeze, dimineata, inainte de lucrarea de control, Radu era palid si speriat.
Intr-una din zile, bunica lui Radu a venit in vizita. Copilul inca era la scoala, iar mama si fata s-au
pus pe povesti. Mama lui Radu a inceput sa povesteasca despre temerile copilului ca nu va reusi sa
se descurce la scoala, ca nu va lua note bune, ca nu va fi la fel de istet ca ceilalti copii si despre
frica baiatului de a mai merge la scoala. Ce se gandi bunica?
- Pana se intoarce Radu de la scoala, voi merge la cumparaturi.
Intors acasa, Radu si-a intalnit bunica. Au povestit de toate: de scoala, despre colegii de clasa si
despre bunicul care n-a putut veni in vizita, dar care i-a trimis un cadou. Despre ce sa fie vorba? Un
plic frumos pe care scria frumos: “Pentru Raducu, de la bunicul.”
Cand a deschis Radu plicul, in interior ce credeti ca a gasit? Un bilet si un stilou nemaipomenit, cu
o penita frumos incovoiata. Pentru ca Radu inca nu stia sa citeasca prea bine, i-a cerut bunicii sa-l
ajute cu citirea biletului. Iata ce scria:
“Dragul meu Raducu,
Bunicul n-a putut sa vina la tine sa te vada de data asta, dar stie ca esti in continuare ascultator si
ca inveti tare mult la scoala. Ma bucur ca-ti place…si mie mi-a placut, desi cand eram asa mic ca
tine mi-a fost tare frica de scoala. Ca nu voi putea sa invat, sa fiu ca ceilalti copii si sa am rezultate
bune. Dar tatal meu mi-a daruit un stilou fermecat care mi-a fost aproape in fiecare zi, la scoala si
acasa. Mi-a spus ca atunci cand mi-e frica, e suficient sa ma uit la penita stiloului, sa ii spun tot ce
simt (ca mi-e teama ca nu voi reusi) si sa-mi pun o dorinta: sa ma ajute sa ma descurc. Trebuie sa
recunosc ca de cand am primit stiloul, nu mi-a mai fost frica. Am stiut ca o sa ma ajute mereu.
Acum, pentru ca eu nu mai am nevoie de el, asa cum tu ai, ti-l daruiesc. Si aminteste-ti: stiloul
fermecat te ajuta sa scrii frumos tot ceea ce tu stii, tot ceea ce ai invatat.
Eu zic sa te apuci repede sa scrii cu el si abia astept sa ne vedem ca sa mi povestesti daca te-a ajutat
si pe tine, asa cum a facut-o de fiecare data cu mine.
Te saruta cu drag,
Bunicul”
Bucuros peste masura, Raducu a luat stiloul si din acea zi a mers cu capul sus la scoala, mandru si
sigur ca se va descurca in orice situatie se va afla. Atunci cand era ascultat in fata clasei, in
picioare, isi lua stiloul in mana si-l tinea strans. Raspundea la fiecare intrebare cu siguranta si era
din ce in ce mai laudat de catre invatatoare si apreciat de ceilalti copii. Incet, incet, a ajuns unul
dintre cei mai buni copii din clasa si nu i-a mai fost frica ca ar putea avea vreun esec in invatare.”

Si tu ii poti face cadou copilului un stilou lasandu-l sa creada ca ar putea fi stiloul fermecat. Asigura-
te insa ca cel mic nu se va baza numai pe puterea stiloului: nu e suficient sa ai un stilou fermecat, ci
trebuie si sa inveti pentru a te putea descurca cu usurinta la scoala. Discuta in acelasi timp cu
copilul tau si despre ce anume simte el atunci cand traieste o situatie dificila la scoala si fa o
paralela intre el si Radu, personajul povestii.