Mişcarea de emancipare naţională în Moldova şi Ţara Românească

Din cele prezentate am văzut că unul din motivele care au determinat Porta
otomană să instituie domniile fanariote a fost încercarea domnilor de a desprinde ţările
lor de sub dominaţia acesteia, sesizând declinul imperiului.
Elita boierească în preajma instaurării regimului fanariot era împărţită în două
grupări: -una dorea emanciparea de sub suzeranitatea otomană, dar era conştientă că
Imperiul turc, cu toate înfrângerile după 1683, era o putere încă de temut, că era
neîncrezătoare în victoriile puterilor creştine în faţa otomanilor, încât angajarea alături de
acestea părea temerară şi contrară interesului ţării şi al elitei politice; -a doua, filo
creştină, după luarea în stăpânire a Transilvaniei de către Habsburgi, unde au promovat
un prozelitism catolic agresiv, şi-a limitat colaborarea doar la enunţarea unor proiecte de
colaborare.
În fapt elita boierească dorea colaborarea cu puterile creştine pentru a limita
ascensiunea elementelor grceşti, considerate drept concurenţi puternici la obţinerea
dregătoriilor, stăpânirea domeniilor, la ascensiunea conducerii bisericii şi a mănăstirilor.
Apoi introducerea sistemului de numire a domnilor direct de către Poarta otomnă nu era
nouă, iar domnii străini, cu toţii greci, cu excepţia lui Gaspar Garţiani, au urcat, în
repetate rânduri, în scaunele de domnie de la Bucureşti şi de la Iaşi.
Aşadar, domnia lui Nicolae Mavrocordat, care inaugurează regimul fanariot în
Moldova şi Ţara Românească, nu a fost privită ca un intrus pe scena politică moldo-
munteană, mai ales că el se înrudea cu elita boierească pământeană, prezentându-se ca
descedent al lui Alexandru cel Bun. Abia, după câteva decenii boierimea a sesizat, în
urma reformelor domnilor fanarioţi, schimbarea de regim. Ca urmare, mişcarea de
emncipare naţională din Moldova şi Ţara Românească cunoaşte două etape: - în prima
etapă, de la instaurarea regimului fanariot (1711/1716) la războiul ruso.turc (1768 –
1774), mişcarea de emancipare naţională se reducea doar la obţinerea sprijinului austriac
sau rus pentru înlăturarea dominaţiei otomane, fiind o prelungire a politicii lui Şerban
Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir; -a doua (1774 – 1821),
gândirea politică a elitei societăţii moldo-muntene, pusă în evidenţă prin mulţimea
memoriilor adresate Petersburgului, Vienei şi Poloniei, se îndrepta spre obiectivele
interne, care vizau forma de guvernământ, împărţirea puterii între domn şi clasa
bioierească , precum şi structurile politice ale ţării.

Prima etapă a luptei de emancipare naţională.

Prima manifestare de emancipare naţională, după instaurarea regimului fanariot, a

fost luarea în stăpânire de către gruparea locală filo-austriacă a Olteniei, sub conducerea
lui Barbu Brăiloiu şi Stoica Bengescu, alăturându-se trupelor imperiale intrate în
provincie. Alături de aceasta se cunoaşte atitudinea mitropolitului Antim Ivireanul şi a
grupării antiotomane din Bucureşti, care mulţi au plătit cu viaţa, însuşi mitropolitul; nu
putem să nu subliniem şi contribuţia acestora la prinderea lui Nicolae Mavrocordat, care a
fost dus la Sibiu.
Interesant este memoriul, din 16 martie 1718 a grupării antiotomane, prezentat
Curţii din Viena de către Radu Golescu, Ilie Ştirbei şi Ioan Avramie, care sugerează
direcţiile spre care va evolua gândirea politică a boierimii în a doua fază a luptei de
emancipare naţională.
Memoriul cuprinde un program maximal care prevedea: -trecerea Ţării
Româneşti sub autoritatea Curţii din Viena; -păstrarea datinilor ce nu puteau fi schimbate
decât prin acceptul ţării; - numirea ca domn a lui Gheorghe Cantacuzino şi un program
minimal care lua în consideraţie revenirea Ţării Româneşti sub suzeranitatea otomană,
domnie pământeană şi pe viaţă şi înlocuirea domnului făcută numai prin consimţământul
boierimii.
După războiul austro-ruso-turc, din anii 1735-1739 şi pe măsura introducerii
reformelor fanariote, boierimea moldo-munteană a înţeles că la 1711/1716 nu a avut loc
doar o schimbare de domn, ci era începutul unei noi perioade în raporturile Moldovei şi
Ţării Româneşti cu Porta otomană, caracterizate prin restrângerea autonomiei şi întărirea
puterii domneşti în detrimentul puterii boierimii. Ca atare opoziţia antifanariotă şi
antiotomană a boierimii poate fi evoluată pe două planuri: social şi politic.
Prin reforme domnii fanarioţi urmăreau slăbirea elitei politice locale, privată de
un şir de privilegii. De aici drept consecinţă reacţia boierimii la desfiinţarea şerbiei, la
abolirea instituţiei posluşnicilor, înregistrată ca o poziţie conservatoare. Totuşi, opoziţia
clasei politice româneşti faţă de regimul fanariot a avut şi un caracter naţional, pus în
evidenţă prin rezistenţa faţă de elementele levantine.
Manifestarea acestor tendinţe naţionale sunt puse în lumină de războiul ruso-turc
din anii 1768-1774, când oastea turcă, venită în ajutorul garnizoanei de la Hotin, a fost
atacată de detaşamentele moldoveneşti, şi de insurecţia de la Bucureşti împotriva turcilor,
precum şi de participarea românilor, ca voluntari, alături de trupele ţariste.
Acţiunile de emnancipare naţională din planul militar a trecut în plan politic, dat
de prezenţa delegaţiilor moldo-muntene la Sankt Petersburg, care sub influenţa rusă,
cereau încorporarea ţărilor lor la Rusia, la care s-a opus Imperiul Habsburgic.
La negocierile din timpul Congresului de pace, la care au fost admise şi
delegaţiile Ţării Româneşti şi ai Moldovei, doleanţele românilor prevedeau revenirea la
domniile pământene şi garanţia colectivă a Rusiei, Impeiului habsburgic şi a Prusiei.
Memoriile prezentate de o seamă de boieri, între care pomenim pe Mihai
Cantacuzino, Nicolae Dudescu, Pană Filipescu, Grigore Băleanu, Ienăchiţă Văcărescu
ş.a., invocând capitulaţiile încheiate în secolele XV – XVI, care stăteau la baza relaţiilor
dintre ţările române şi Poarta otomană, pe care aceasta din urmă nu le-a contestat, cereau
unirea şi independenţa ţărilor române sub un principe pământean, care să funcţioneze sub
protecţia Rusiei, Impeiului habsburgic şi a Prusiei. În ciuda acestor cereri, hotărârile de la
Kuciuk-Kainargi reconfirmau dominaţia Porţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti.

A doua etapă a luptei de emancipare naţională

După pacea de la Kuciuk Kainargi politica revendicativă din ţările române ia
amploare şi continuă pe calea memoriilor.
La opoziţia boierimii liberale s-au asociat acum şi mişcările conspirative contra
domnilor fanarioţi, între care amintim complotul din 1778 a fruntaşilor moldoveni
Manolachi Bogdan şi Ioniţă Cuza împotriva lui Constantin Moruzi.
Războiul austro-ruso-truc, din anii 1787-1791, a constituit un nou prilej prin care
Divanul Ţării Româneşti cerea, în mai 1790, cercurilor conducătoare din Viena şi Sankt
Petresburg:
-desfiinţarea raialelor Turnu, Giurgiu şi Brăila;
 - stabilirea hotarului între Ţara Românească şi Imperiu otoman pe linia
neîntreruptă a Dunării;
- înlocuirea domnilor fanarioţi cu domni pământeni;
- libertatea exportului de vite;
- neutralitate şi neatârnare politică sub garanţia Rusiei şi a Imperiului
habsburgic, cereri care au rămas fără urmări.
La mişcarea revendicatică au fost antrenaţi, alături de boierii cu idei înaintate şi
familiarizaţi cu francmasoneria, şi figuri de clerici luminaţi, ca episcopul Chesarie al
Râmnicului, mitropoliţii Moldovei Leon Gheuca şi Iacov Stamati, iar începând cu secolul
al XIX-lea se alătură şi exponenţii boierimii mici şi mijlocii sau chiar intelectuali. Un
imbold al intensificării mişcării de emancipare naţională l-a dat revoluţia franceză, prin
ideea de libertate naţională.
Rezultatul memoriilor din anii 1772, 1790-1791 şi din anii următori, ca şi cele
adresate direct Franţei au avut drept rezultat acordarea Moldovei şi Ţării Româneşti, în
septembrie 1802, a unui hatişerif semnat de Selim al III-lea, prin care se fixa haraciul la
619 pungi cu galbeni şi domnia pe şapte ani.
După războiul ruso-turc din anii 1806-1812 şi pacea de la Bucureşti (mai 1812)
memoriile şi proiectele de reformă adresate cu precădere Curţii de la Sankt Petresburg s-
au înmulţit considrebil. Un impuls puternic pentru lupta împotriva stăpânirii otomane din
Balcani l-a dat mişcarea Eteriei, care a găsit numeroşi simpatizanţi şi în rândurile
boierimii moldo-muntene. Este perioada când se afirmă cu putere conştiinţa etnică şi
conştiinţa naţională.

BIBLIOGRAFIE:
- * * * Istoria românilor. Vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa
luminilor (1711 – 1821). Coordonatori: dr. Paul
Cernovodeanu, membru de onoare al Academiei
Române, prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, membru
corespondent al Academiei Române. Secretar ştiinţific:
 Constantin Bălan, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2002, p. 512 - 522.
- Ibidem, capitolele: Bibliografie, p. 523 – 526 (facultativ), în sensul alegerii
lucrărilor care vi se par interesante sau vă completează
informaţiile, deja indicate, din Tratatul privind istoria
românilor.